Stari psihologice bolnavicioase (6)

Februarie 28, 2014

Ceea ce ne trebuie este adevarata ascultare

Dupa umila mea parere, trebuie ca fiecare om sa faca ascultare. Daca fiecare om trebuie sa faca ascultare, cel care are probleme deosebite trebuie sa faca si mai multa ascultare. Cel care vrea sa-si mantuiasca sufletul in zilele noastre trebuie sa faca ascultare. Aceasta este regula. Nu stiu daca omul se poate mantui in afara ascultarii. Cu atat mai mult cei care au stari bolnavicioase. Daca face cineva ascultare, dar ascultare adevarata, incet-incet va scapa de labirintul prin care s-a ratacit si se va izbavi.
Daca cineva are complexul de inferioritate care ii chinuieste pe cei mai multi oameni, pe cei mai multi tineri si nu se vindeca definitiv, nu este o drama. Este de-ajuns sa stie ce are. Dumnezeu le iconomiseste asa. Apostolului Pavel i-a lasat „un ghimpe in trup”, dupa cum el insusi spune. I-a fost de folos, ca sa nu se mandreasca. Oamenii au mici lipsuri. Pe masura ce avanseaza pe calea desavarsirii, Dumnezeu ingaduie sa cada in mici greseli, tocmai pentru a-i smeri.
Ca sa se matuiasca cu adevarat omul trebuie sa intre in ascultare, in adevarata ascultare. Va marturisesc ca cei care m-au ascultat pana astazi cu incredere n-au gresit. Le-a fost de folos. Sunt cazuri cu care am colaborat multi ani si pentru ca au facut ascultare deplina, au avut incredere deplina, s-au tamaduit. Insa omul nu ajunge la desavarsire. Apostolul Pavel spune: „Si noi, care avem parga Duhului, si noi insine suspinam in noi, asteptand infierea, rascumpararea trupului nostru!”. Nimeni nu ajunge la desavarsire, pentru ca exista in om tendinta permanenta de a se indeparta de calea cea buna. Incepe sa-si piarda increderea si reapar manifestarile bolnavicioase pe care le avea.
Trebuie sa spunem ca exista nevoie de timp mult pentru ca omul sa conlucreze cu duhul increderii. Mai intai omul se linisteste, devine calm, dar nu pentru ca au disparut complexele si celelalte stari pe care le avea. Doar ca au fost inabusite adanc in inconstient. Este in iconomia lui Dumnezeu ca sufletul sa aiba odihna pentru a se putea lupta duhovniceste. Asa le iconomiseste Dumnezeu. Asteapta inlauntru si ies la momentul potrivit, tocmai pentru ca sufletul sa nu aiba timp sa se relaxeze si sa de departeze de Dumnezeu. Il vor tine in smerenie si daca este nevoie va fi si a doua incercare, pana cand omul se vindeca complet. Daca ramane ceva, va ramane numai si numai pentru ca sufletul sa se foloseasca, nu ca sa se vatame.

Arhim. Simeon Kraiopoulos – Sufletul meu. Temnita mea. 

Anunțuri

Stari psihologice bolnavicioase (5)

Februarie 27, 2014

Sa nu ne comparam pe noi cu ceilalti

Sa nu fim influentati de lucrurile pe care le simtim. Nu sunt atat de infricosatoare cum le simtim noi. Sa nu ne inspaimantam, sa nu intram in panica, sa nu ne comparam pe noi cu ceilalti si sa dam nastere la stari si mai rele.
In vremurile de demult, oamenii nu intrau in concurenta cum se intampla astazi. Nu exista motiv de concurenta. Nu se crea complexul de inferioritate. Astazi omul se simte imediat inferior. „Ei au fost alesi, eu n-am fost ales; ei au reusit, eu n-am reusit!”. Din cate imi aduc eu aminte, acest lucru nu exista sau daca exista, se manifesta intr-o masura foarte mica.
Astazi nu se mai intampla asa, tocmai pentru ca omul vede problemele lui in raport cu ceilalti. Ce vor spune ceilalti? Cum vor reactiona ceilalti? Cum va rezista? Cum se va compara cu ei? Si viata devine un martiriu, tocmai pentru ca traim intr-o epoca in care duhul acesta ne influenteaza pe toti. Asadar, de ce sa nu incercam sa ramanen neinfluentati?
Stiti cat de linistiti suntem noi, cei care nu suntem influentati, cei care nu ne comparam cu altii si nu concuram cu nimeni? La clerici si la monahi exista acest duh. Cei care vor sa scape de el iau hotararea aceasta si scapa de viermele care-i roade pe dinlauntru.
De ce n-ar lua cineva astfel viata? Omul ia viata astfel, cand nu se pierde in realitatea vietii pamantesti, ci vede viata pamanteasca ca pe ceva inclus in vesnicie. Existam pentru putin in lumea aceasta, pentru a castiga vesnicia. Atunci cand nu izbutim si cand lucrurile nu se aranjeaza cum ne asteptam, nu este un esec. Dar noi il simtim asa.
Am intalnit multi oameni care au reusit in viata, insa sunt tristi din alte motive, pe care ceilalti nu le cunosc. Unii-mi spun din toata puterea sufletului: „Ah, parinte, nimeni nu se chinuieste ca mine!”. Se mira cand eu le spun: „Pe toti ii aud spunand asa!”. Toti oamenii, fara exceptie, considera ca nimeni nu se chinuieste mai mult decat ei. Toti. Aceasta pentru ca Dumnezeu a iconomisit ca fiecare sa le traiasca pe ale sale. Dar sa nu credeti ca ceilalti nu au probleme. Au probleme identice, uneori chiar mai rele, dupa cum a iconomisit Dumnezeu pentru fiecare.

Arhim. Simeon Kraiopoulos – Sufletul meu. Temnita mea.


Stari psihologice bolnavicioase (4)

Februarie 26, 2014

Nu cumva Dumnezeu ingaduie totul spre binele nostru?

Dumnezeu iconomiseste lucrurile in asa fel incat sa ramanem aproape de El. Le randuieste pe toate spre binele nostru. Desigur, nu cu forta. Stie ca ne vom familiariza, vom ramane aproape de El si Ii vom fi recunoscatori.
„Lasa problemele. O sa ma ocup eu de ele. Neglijeaza-le ca si cand nu le-ai avea”, spun celui incarcat, ca sa scape putin de griji, de presiunea starii pe care o simte, a mahnirii pe care o simte. Cel care crede in aceste cuvinte, va primi mare ajutor. In mod functional, adica psihologic, cel care se increde scapa de griji. Facand aceasta Hristos gaseste sufletul linistit, impacat, netulburat si daruieste din belsug Harul Sau. Orice facem, facem in numele lui Hristos. Suntem adunati in numele lui Iisus Hristos. In locul de spovedanie in numele lui Iisus Hristos suntem adunati. Acolo este prezent Hristos. Daca nu este prezent de ce mai stam acolo? Sau, daca nu este aici prezent de ce mai stam, de ce mai venim? Este posibil sa nu fie, din moment ce ne-a fagaduit sa fie? Uneori Dumnezeu manifesta nu doar iubirea Lui, ci iubirea lui fina intr-un mod fin. Asadar de ce sa ne inspaintam?
Va veni ceasul – nu stim cand, depinde de atitudinea fiecaruia – cand omul va constientiza si va spune: „Dumnezeul meu, Te-ai ocupat de mine in felul acesta! Ai randuit sa ma imbolnavesc, ai randuit sa am complexe, ai randuit sa am traume inca din anii copilariei! Ai facut acestea tocmai pentru a ma impiedica sa o iau pe un drum gresit!”. Omul se topeste in fata iubirii lui Dumnezeu.

Arhim. Simeon Kraiopoulos – Sufletul meu. Temnita mea.


Stari psihologice bolnavicioase (3)

Februarie 25, 2014

O mare problema, sentimentul ca nu suntem intelesi

Dupa cate am inteles eu, la oamenii care au dereglari, fie ca sunt mai varstnici, fie ca sunt mai tineri, cea mai mare problema nu este doar ceea ce li se intampla, ci ceea ce-i face sa sufere este sentimentul permanent ca nu sunt intelesi. Si au dreptate. Oricat de bine intentionat ai fi, oricata iubire ai avea nu poti intra in pielea celui care sufera. E de-ajuns sa spui un cuvant si i se va parea ca-l ironizezi, vei spune alt cuvant si i se va parea ca-l batjocoresti, ca-l nesocotesti. Cum sa conlucreze cu tine, cum sa te asculte? Poate ca acesta este cel mai rau lucru. Sentimentul ca nu este inteles, ca ceea ce traieste el este infricosator in realitate nu exista.

Arhim. Simeon Kraiopoulos – Sufletul meu. Temnita mea.


Stari psihologice bolnavicioase (2)

Februarie 24, 2014

Poate ca altfel n-ai fi fost pe drumul lui Dumnezeu

Starile acestea nu pleaca usor. Nu sunt ca bolile trupesti, sa iei medicamente si sa te vindeci. Acestea, in mare, depind de intreaga stare a omului care are probleme psihopatologice, depind de energia lui. Deseori, Dumnezeu iconomiseste intr-un fel anumte lucrurile, pentru un motiv anume. Poate pentru ca omul sa primeasca o lectie! Cu cat omul intarzie sa o primeasca, cu atat ele intarzie sa plece.
Dumnezeu a ingaduit sa ti se intample aceasta si, desigur, suferi. As vrea sa-ti spun ca n-ai fi fost pe drumul lui Dumnezeu daca n-ai fi avut aceste patimi, daca n-ai fi avut aceste stari psihopatologice. Spun aceasta nu pentru ca vreau sa ma prefac ca-l consolez pe cel in cauza care sufera cu adevarat. Cred, cu tarie, ca asa stau lucrurile.
Omul are mereu tendinta de a evada in diverse moduri, ca urmare Dumnezeu il leaga si, vrand-nevrand, acesta sta aproape de Dumnezeu. Dar nu cu forta, Dumnezeu nu vrea sa-l tina cu forta, insa stie ca omul in cele din urma va vedea adevarul si va spune singur: „Dumnezeul meu, nu Ti-as fi atat de recunoscator daca n-as fi avut aceste stari, care m-au chinuit toata viata. Stiu ca de nu le-as fi avut, nu Te-as fi cunoscut si sufletul meu nu s-ar fi mantuit!”.
Noi am trait la tara. Imi amintesc ca vara duceam vitele la pascut. Deseori, le legam cu sfoara de cativa metri. Legam un capat de piciorul vitei si pe celalalt de un tarus. Astfel, animalul avea libertatea de a se misca intr-un perimetru de cativa metri patrati, pentru a paste. Faceam asta cand era multa iarba si cand se aflau aproape ogoarele oamenilor si animalul liber putea provoca sticaciuni. Alteori, foarte rar, mai lasam vitele libere, dar acest lucru era periculos. Ne puteam trezi dimineata fara ele.
Faceam si altceva. Legam picioarele din fata ale animalului cu o sfoara. Astfel animalul putea merge unde voia, avea o oarecare libertate, dar nu se putea indeparta prea mult, nu putea fugi. Era aproape cu neputinta. Limitand in felul acesta libertatea animalului, eram siguri ca va ramane acolo unde l-am lasat si nu-l vom pierde. Chiar si animalul domestic se obisnuieste si vrea sa aiba un stapan, fiindca in felul acesta este sigur ca-l va duce la iesle, ii va da sa manance, il va ingriji. Are aceasta siguranta de aceea, oriunde s-ar duce, se intoarce. Se intoarce acolo unde este invatat. Prin urmare, nu i-am facut rau animalului, i-am facut bine. S-ar fi putut indeparta si l-ar fi mancat lupii.

Arhim. Simeon Kraiopoulos – Sufletul meu. Temnita mea. 


Stari psihologice bolnavicioase (1)

Februarie 23, 2014

Din iconomia lui Dumnezeu starile psihopatologice se afla in plin avant

V-ati referit la starile psihopatologice. V-as ruga, daca se poate, sa reveniti la tema aceasta si sa ne explicati cum il pot ele influenta pe om, in ce masura si cat poate fiecare din noi sa constientizeze starea in care se afla si sa se razboiasca cu ea? Ce se intampla in cazul in care starea psihopatologica are legatura directa cu tot parcursul religios al omului si cu perceptia lui? Nu cumva este bine sa se departeze oarecum de viata pe care o duce, de viata „bunului crestin”? Personal ma simt foarte bine cand nu ma straduiesc sa fac pe buna crestina. Ce lucru bun poate iesi din asemenea stari? De ce este nevoie ca unul sa aiba atata durere in viata lui pentru niste stari pe care, fara sa vrea, le are in suflet.
Fiecare om, in functie de experientele traumatizante pe care le are din anii copilariei, faureste in sine stari care influenteaza caracterul si comportarea sa generala. Ajungand la o varsta mai coapta, cand incearca sa se cunoasca pe sine si sa afle cauzele din care izvoraste comportamentul sau si elementele caracterului sau, descopera ecourile complexelor create de experientele sale traumatizante. Se umple, asadar, victima si inferior tuturor si cu cat aceste stari lucreaza mai mult in el, cu atat se simte mai nedreptatit si victima. Alteori se inchide in el si devine agresiv. Intelege ca aceste lucruri nu pot fi depasite de unul singur, fara si ajutorul lui Dumnezeu si al duhovnicului sau.
Mentionati orice ne poate ajuta la intelegerea acestei teme. 

                                                       * * *

Aceste teme nu sunt simple teme psihologice, Si daca ar fi doar teme psihologice nu trebuie sa le vedem doar psihologic, ci trebuie sa le vedem intru pronia lui Dumnezeu, intru iconomia lui Dumnezeu, intru dobandirea mantuirii noastre.
In primele trei secole Dumnezeu a ingaduit ca aproape toti crestinii sa fie prigoniti. Nu le avea Dumnezeu pe toate in mainile Lui? Nu putea Dumnezeu sa randuiasca lucrurile astfel incat crestinii sa fie recunoscuti de la inceput pentru a nu fi prigoniti si a nu fi mucenici? Dumnezeu a socotit ca acest lucru trebuia sa se intample, ca era neaparat necesar. Si oricat ar parea de ciudat, aceasta i-a ajutat pe multi sa se mantuiasca si sa se sfinteasca. Daca viata Bisericii ar fi inceput normal, fara asemenea dificultati, multi dintre cei care s-au sfintit, poate ca nu s-ar fi sfintit; multi dintre cei care s-au mantuit, poate ca nu s-ar fi mantuit!
Mai tarziu Dumnezeu a facut altceva. In zilele noastre, cred ca Dumnezeu a ingaduit ca starile psihopatologice sa se afle in plin avant. Pare ca Dumnezeu le-a sadit, le-a imprastiat printre noi. Dar nu este asa. Noi, oamenii le cream. Dumnezeu doar le ingaduie, le iconomiseste.
In urma cu cincizeci de ani s-a terminat cel de-al II-lea Razboi Mondial. Ce macel a fost atunci! Incredibil! Putem spune ca aceasta a fost din pricina lui Dumnezeu? Putem spune ca a scapat de sub controlul lui Dumnezeu si s-a intamplat acel rau cumplit? Dumnezeu a lasat sa se intample. Oamenii le-au facut, Dumnezeu a lasat doar sa se intample. Si eu cred, nezdruncinat, ca atunci cand vom pleca din aceasta lume, daca Dumnezeu ne va invrednici sa mergem acolo unde sunt cei mantuiti, vom gasi multi care vor spune: „Eu sunt aici in rai, m-am mantuit pentru ca s-a intamplat acel razboi infricosator si am indurat multe suferinte”. Altul ne va spune ca a fost in lagarul de concentrare, altul ne va spune ca s-a aflat de nenumarate ori in primejdie de moarte, altul ca a petrecut ore, zile, luni sub teroarea fricii si a greutatilor. Toate acestea au contribuit la mantuirea lor si la salasluirea lor in rai.
Asadar, cred ca Dumnezeu a iconomisit ca in zilele noastre starile psihopatologice sa se afle in plin avant. Sunt multi cei chnuiti de asemenea stari.

Arhim. Simeon Kraiopoulos – Sufletul meu. Temnita mea.


Temnita mea, calaii mei (4)

Februarie 22, 2014

Cine indrazneste?

Un psiholog sau un psihiatru va vedea lucrurile in baza stiintei lui si-l vom vedea preocupandu-se sa descurce ata incurcata de pe ghem, desi, cel mai bine ar fi sa o arunce. Acelasi lucru se intampla cu starile confuze. Acestea sunt de aruncat, dar omul le tine in sine mult timp.
Da, dar cine le va arunca? Cine va indrazni sa faca aceasta? Numai acela care crede in Dumnezeu, acela care se va hotari sa se daruiasca pe sine lui Hristos, acela care va vrea sa traiasca in el Hristos, sa fie carmuit de Hristos. Acela va avea indrazneala, acela va avea curajul sa le arunce. Astfel, se va lupta sa le tina in el si-si va pierde timpul chinuindu-se sa le descurce. Este adevarat ca psihologii si psihiatrii de multe ori descurca lucrurile. Nu totdeauna insa. In afara faptului ca ofera o oarecare odihna omului, o anumita usurare, o normalizare, daca privim lucrurile duhovniceste, omul nu se foloseste. Actioneaza doar ca sa se afle in treaba.

Arhim. Simeon Kraiopoulos – Sufletul meu. Temnita mea.