Tie, Doamne!

Septembrie 29, 2012

Din scrisorile misionare ale Sfântului Nicolae Velimirovici (1880-1956)

Scrisoarea a 107-a. Muncitoarei de fabrică Stanka K., care întreabă ce înseamnă cuvintele: „Ţie, Doamne”

La sfârşitul fiecărei ectenii, preotul cheamă poporul să se dea în chip deplin Domnului Hristos, zicând: „Pe noi înşine, şi unii pe alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!” La care poporul răspunde: „Ţie, Doamne!”.
Acestea sunt nişte cuvinte foarte importante, şi aplicate în multe împrejurări din viaţa omenească.
Când ai sănătate şi spor la treabă, înalţă-ţi inima şi zi: „Ţie, Doamne!”.
Când oamenii te cinstesc şi te laudă, spune-ţi în sinea ta: „Nu eu merit asta, asta nu se cuvine mie, ci – Ţie, Doamne!”.
Când îţi trimiţi copiii la muncă ori la şcoală ori în armată, binecuvântează-i din pragul casei tale şi zi: „Îi dau în grijă – Ţie, Doamne!”.
Când te lovesc invidia omenească şi necredinţa prietenilor, nu cădea cu duhul şi nu ţine amărăciune în inima ta, ci zi: „Toate acestea le dau spre judecată şi dreptate – Ţie, Doamne!”.
Când mergi în urma sicriului ce poartă tot ce ai mai drag, păşeşte cu vitejie ca atunci când duci un dar celui mai mare Prieten, şi zi: „Acest suflet drag ţi-l aduc în dar – Ţie, Doamne!”.
Când se vor aduna asupra ta chipurile întunecate ale ispitelor drăceşti, şi suferinţelor, şi bolilor, nu deznădăjdui, ci spune: „Ajutor şi milă cer – Ţie, Doamne!”.
Când îngerul morţii va veni la patul tău, nu te speria – prieten este –, ci iartă-te cu această lume şi spune: „Sufletul meu pocăit îl dau în mâini – Ţie, Doamne!”.

Fragment din „Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi”, vol. I, Editura Sophia, 2002

Anunțuri

Rugăciune către noii mucenici și mărturisitori

Septembrie 22, 2012

Rugăciune către noii mucenici și mărturisitori

Sfinţilor noi mucenici şi mărturisitori, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi în aceste vremuri de grea încercare. Aveţi grijă de toţi clerul şi poporul binecredincios. Nu îngăduiţi ca duşmanul mântuirii noastre să cotropească pământul sufletelor noastre, prin rătăciri şi patimi de tot felul. Ajutaţi-ne să punem, iară şi iară, început bun mântuirii noastre. Fiţi călăuzitori ai noştri pe calea mântuiri, povăţuindu-ne prin părinţii noştri duhovnici. Fiţi sprijinitori ai celor care vor să lepede înţelepciunea acestei lumi şi să dobândească înţelepciunea cea adevărată. Fiţi întăritori ai celor care, din pricina fricii, se feresc să dea mărturia cea bună. Ridicaţi-i pe cei căzuţi în groapa păcatelor. Celor bolnavi uşuraţi-le suferinţele, celor necăjiţi daţi-le cele de trebuinţă. Voi, care aţi răbdat foamea, şi setea, şi frigul, şi arşiţa, şi golătatea, aţi primit de la Dumnezeu darul de a-i mângâia pe cei aflaţi în nevoi de tot felul. Vrem să vedem lucrarea voastră în vieţile noastre, vrem să fim martori ai mijlocirii voastre minunate. Îmblânziţi-i pe cei care şi acum vă prigonesc, potoliţi-i pe cei care şi acum vă defaimă. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să răspândească în tot locul mărturia despre pătimirea şi sfinţenia voastră.

Daţi-ne putere, sfinţilor, să mergem pe urmele voastre, ca să fim cu adevărat urmaşii rugăciunilor voastre. Ajutaţi-ne să zugrăvim în inimile noastre icoanele voastre, şi să vă lăudăm până în ceasul din urmă al vieţii noastre, slăvindu-L pe Dumnezeu cel în Treime lăudat, pe Tatăl și pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune pentru proslăvirea noilor mucenici

Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce i-ai păzit pe cei trei tineri şi pe Daniel în cuptorul cel de foc, Cel ce i-ai întărit pe mărturisitorii ultimei prigoane să dea măr­turia cea bună în faţa prigonitorilor, primeşte de la noi această puţină rugăciune. Sădeşte, Hristoase Dumnezeule, jertfa lor ca o sămânţă pe pământul ini­mii noastre. Să fie această sămânţă aducătoare de roa­dă bună, să ne fie nouă spre început bun mân­tu­i­rii şi dătătoare de curajul mărturisirii adevărului în fa­ţa celor care îl batjocoresc. Fă, Doamne, ca pilda lor să nu fie dată uitării, ci din ea să se hrănească fiii Bi­se­ricii celei dreptslăvitoare. Fă ca virtuţile şi jertfa lor să mustre lenevia şi negrija noastră, şi să primim a­ceastă mustrare spre îndreptarea noastră.

Cerut-a oarecând Sfânta Maria Magdalena tru­pul Tău, zicând Grădinarului: „Doamne, spune-mi un­de l-ai pus, şi eu îl voi lua”. Tot aşa noi cădem îna­intea Ta, rugându-ne Ţie cu nădejdea că ne vei ierta în­drăzneala şi nu vei trece cu vederea cererea noas­tră: „Doamne, arată-ne nouă locurile în care se află sfin­tele moaşte ale mărturisitorilor Tăi, ca aflându-le să le cinstim cu evlavie”. Şi dacă din pricina păcatelor noas­tre nu am fost vrednici să ne închinăm lor, ne ru­găm Ţie cu zdrobire de inimă, Doamne, să nu laşi sfin­tele moaşte ale robilor Tăi să zacă în uitare, ci scoa­te-le la lumină, pentru a primi închinarea cu­venită.

Ca închinându-ne cu evlavie, să ne putem bu­cu­ra şi de cinstirea lor în Biserica Ta, după cum li se cu­vi­ne, împreună cu a cetelor de sfinţi mucenici şi mu­ce­nice. Şi împreună cu ei să Îţi aducem slavă, cinste şi închinăciune Ţie, Dumnezeului cel în Treime lău­dat, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pu­rurea şi în vecii vecilor. Amin.


Citatul saptamanii

Septembrie 18, 2012

Aproapele-oglinda noastra duhovniceasca

Nejudecarea nu este doar un mod de raportare la celalalt, un exercitiu spiritual, ci este modul cel mai profund de a ne cunoaste si imbunatati pe noi insine. Aproapele este un fel de oglinda duhovniceasca pentru noi, poate chiar un fel de proiectie a noastra in exterior. De aceea, ceea ce vedem noi in aproapele nu este altceva decat noi insine, vedem in aproapele doar neajunsurile si patimile de care noi insine suferim.

Pr Savatie Bastovoi


Acatistul Sfintei Muceniţe Sofia şi a celor trei fiice ale sale: Pistis (Credinţa), Elpis (Nădejdea), şi Agapis (Dragostea) – 17 Septembrie

Septembrie 17, 2012
Rugăciunile începătoare:
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin
Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindeni eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele nostre, Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.
Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor nostri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Ca a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!

Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Sfinţilor Părinţilor noştri şi ale tuturor Sfinţilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Condac 1
Roabelor celor alese ale Domnului Celui Atotţiitor, Pistis, Elpis şi Agapis şi maicii voastre celei înţelepte, Sofia, cântare de laudă cu înduioşare vă aducem. Iar voi, îndrăzneală către Hristos Dumnezeu având, rugaţi-vă pentru noi de păcate şi necazuri să ne izbăvim şi cu mulţumire vouă să vă cântăm: Bucuraţi-vă, Pistis, Elpis şi Agapis, împreună cu Sofia, maica voastră cea preaînţeleaptă.
Icos 1
Îngerii în Ceruri se bucură de vieţuirea voastră cea plină de virtuţi văzând, căci în citirea Dumnezeieştilor Scripturi, în osteneli, post, rugăciune şi milostenie o aţi petrecut, de mama voastră fără încetare învăţate fiind, modele vii ale celor trei virtuţi teologice arătându-vă, căci cu numele lor numite aţi fost. Iar noi, de această înţelepciune a mamei voastre şi de cuminţenia voastră desăvârşită mişcaţi fiind, cu evlavie vă grăim:
Bucuraţi-vă, surori cu acelaşi duh, după cele trei virtuţi numite;
Bucuraţi-vă, căci în ascultare de mama voastră cea de Dumnezeu înţelepţită pe treptele desăvârşirii aţi urcat;
Bucuraţi-vă, căci precum trei mlădiţe ale raiului, în Roma cea rău-credincioasă aţi crescut;
Bucură-te, Sofia, ceea ce fiicelor tale numele virtuţilor le-ai dat şi în veşnicie a le împlini le-ai învăţat;
Bucură-te, Pistis, ceea ce prin credinţă pe cele nevăzute, ca pe unele văzute, a le vedea ne ajuţi;
Bucură-te, ceea ce în nestricăciune te-ai îmbrăcat;
Bucură-te, Elpis, ceea ce cu credinţa suferinţele noastre în vâltoarea necazurilor le micşorezi şi pe cele de sus cu dreapta ta ni le arăţi;
Bucură-te, ceea ce Împărăţia Cerurilor ai moştenit;
Bucură-te, Agapis, ceea ce cu dragostea dumnezeiască fericirea vieţii veşnice ne-o descoperi;
Bucură-te, ceea ce cu harul Duhului Sfânt te-ai umbrit;
Bucură-te, Sofia, căci numele tău înseamnă înţelepciune şi cu înţelepciune pe fiicele tale le-ai crescut;
Bucură-te, ceea ce în virtuţile credinţei, nădejdii şi dragostei pe noi ne întăreşti;
Bucuraţi-vă, Pistis, Elpis şi Agapis, împreună cu Sofia, maica voastră cea preaînţeleaptă.
Condac 2
Văzând înţeleapta Sofia slugile, care a o chema împreună cu fiicele ei la împăratul Adrian au venit, şi pricina chemării lor cunoscând, cu copilele ei la rugăciune s-a aşezat, ajutorul lui Dumnezeu cerând: iar după rugăciune, de mână luându-se, ca o cunună împletită, împreună au mers, lui Hristos Dumnezeu cântând: Aliluia.
Icos 2
Cuget neîndoielnic aţi avut, sfintelor, căci, atunci când în palatul împărătesc aţi fost duse, înaintea împăratului Adrian cu faţa luminoasă, cu ochii veseli şi cu inima plină de bărbăţie aţi stat. Iar împăratul, cinstitele şi neînfricatele voastre feţe privind şi înţelepciunea Sofiei văzând, judecata sa pentru altă vreme a amânat-o şi la o femeie nobilă v-a trimis, iar la ea trei zile aţi stat şi maica voastră preaînţeleaptă cuvintele cele de Dumnezeu insuflate zi şi noapte v-a învăţat. Pentru aceasta, fericindu-vă, unele ca acestea vă cântăm:
Bucuraţi-vă, cele trei mieluşele neîntinate ale lui Hristos, ce cununile virtuţilor le-aţi dobândit;
Bucuraţi-vă, cele trei surori pline de virtuţi,ce credinţă tare,nădejde neîndoielnică şi dragoste nefăţarnică către Domnul Dumnezeu aţi arătat;
Bucuraţi-vă, cele ce frumuseţea şi tinereţea voastră nu le-aţi cruţat, de dragul Celui ce cu bunătatea este mai frumos decât fiii oamenilor;
Bucură-te, Sofia, ceea ce pe copilele tale cele iubite la nevoinţa mucenicească pentru Hristos le-ai îndemnat,
Bucură-te, Pistis, ceea ce prin chinul pentru Hristos credinţa ta o ai mărturisit;
Bucură-te, ceea ce pe surorile tale prin credinţă puternică le-ai ridicat;
Bucură-te, Elpis, ceea ce nădejde tare în Hristos ţi-ai pus;
Bucură-te, ceea ce pe surorile tale cu nădejde neslăbită le-ai întărit;
Bucură-te, Agapis, ceea ce prin chinurile pentru Hristos dragostea ta lucrătoare o ai arătat;
Bucură-te, ceea ce pe surorile tale cu focul dragostei le-ai îngrădit;
Bucură-te, Sofia, ceea ce pe dulcile tale copile slava şi bogăţia şi toată dulceaţa acestei lumi stricăcioase a le dispreţui le-ai îndemnat;
Bucură-te, ceea ce pe bunele tale fiice până la sânge pentru Domnul a sta şi pentru El a muri cu sârguinţă le-ai învăţat;
Bucuraţi-vă, Pistis, Elpis şi Agapis, împreună cu Sofia, maica voastră cea preaînţeleaptă.
Condac 3
Cu puterea dumnezeiască adumbrite aţi fost, muceniţelor, căci virtuţile numelor voastre cu fapta în nevoinţele cele muceniceşti le-aţi arătat, lui Dumnezeu cântând: Aliluia.
Icos 3
Având în ele sfintele muceniţe stâlpul credinţei, aripile nădejdii şi focul Agapisi şi cu plăcere cuvintele maicii lor ascultând, una pe alta în îndelungă-răbdare se întăreau şi cu bucurie mergeau, cinstita mucenicie pentru Hristos dorind. Lui, ca Dumnezeului nostru, închinându-ne, cu aceste laude pe voi vă cinstim:
Bucuraţi-vă, cele ce pentru viaţa veşnică de pierderea acestei vieţi vremelnice nici un pic nu v-aţi întristat;
Bucuraţi-vă, cele ce pentru cinstirea lui Hristos trupurile la chinuri le-aţi dat;
Bucuraţi-vă, căci cele trei vase mult-preţioase ale credinţei, nădejdii şi dragostei în dar lui Dumnezeu I le-aţi adus;
Bucură-te, Sofia, căci din dragoste pentru fiicele tale cu toată inima Împărăţia lui Dumnezeu ele să o moştenească ţi-ai dorit;
Bucură-te, Pistis, ceea ce sufletele noastre cu credinţa le luminezi;
Bucură-te, ceea ce la adăpostul cel liniştit ne ridici;
Bucură-te, Elpis, ceea ce inimile noastre cu dulceaţa nădejdii le viezi;
Bucură-te, ceea ce din vâltoarea deznădejdii ne scoţi;
Bucură-te, Agapis, ceea ce suferinţele şi necazurile noastre în bucurie le prefaci;
Bucură-te, ceea ce inimile noastre împietrite la înduioşare le duci;
Bucură-te, Sofia, ceea ce cu înţelepciune spre cele bune ne povăţuieşti;
Bucură-te, ceea ce ochiul cel întunecat al sufletelor noastre îl luminezi;
Bucuraţi-vă, Pistis, Elpis şi Agapis, împreună cu Sofia, maica voastră cea preaînţeleaptă.
Condac 4
Furtuna mâniei tiranilor asupra ta, sfântă Pistis, s-a năpustit, însă nu te-a clătinat: căci cine poate urni din loc credinţa ta nebiruită, ca un diamant puternic ce îţi este, căci pe cei credincioşi împreună cu tine i-ai învăţat a-I cânta lui Dumnezeu: Aliluia.
Icos 4
Auzindu-le înţeleapta maică pe fiicele sale înaintea împăratului pe Hristos fără frică mărturisind şi spunând că numai pe El Îl doresc, pentru dulcele Iisus Hristos chinuri amare gata fiind a suferi şi a răbda, foarte s-a bucurat şi pe Dumnezeu L-a rugat în apropiatele chinuri să le întărească. Iar noi, această dorinţă lăudând, primei fiice a înţeleptei maici unele ca acestea îi cântăm:
Bucură-te, Pistis, ceea ce cumplitele bătăi pentru dulcele Iisus cu bucurie le-ai primit;
Bucură-te, ceea ce sânii tăi cei tăiaţi, ca pe doi crini curaţi, jertfă înaintea Domnului i-ai adus;
Bucură-te, căci din rănile tale în loc de sânge lapte a curs;
Bucură-te, căci pe fier încins pusă ai fost;
Bucură-te, căci în apă clocotită aruncată fiind, nici un pic nu te-ai fript, nici nu te-ai vătămat;
Bucură-te, ceea ce patimile noastre cu răcoare cerească le potoleşti;
Bucură-te, ceea ce focul chinurilor noastre în timpul bolilor îl stingi;
Bucură-te, ceea ce cu semnul credinţei în mijlocul năpastelor ne însemni;
Bucură-te, ceea ce cu scutul credinţei în lupta cu vrăjmaşul ne ocroteşti;
Bucură-te, căci cinstitul tău cap pentru Capul Bisericii, Hristos Dumnezeu, sub sabie cu bucurie l-ai plecat;
Bucură-te, căci prin vărsarea sângelui tău vrednică de Mirele Cel Nemuritor te-ai arătat;
Bucură-te, ceea ce pe tărâmul dorit ai ajuns şi pe Domnul Mântuitorul Cel iubit L-ai văzut;
Bucuraţi-vă, Pistis, Elpis şi Agapis, împreună cu Sofia, maica voastră cea preaînţeleaptă.
Condac 5
Cu stelele cele dumnezeieşti v-aţi asemănat, Pistis, Elpis şi Agapis, căci cu toată inima numai de viaţa cea veşnică v-aţi alipit şi la frumuseţea cea nespusă, Iisus Hristos, degrabă aţi alergat, pentru El să muriţi şi cu dumnezeiasca Lui vedere să vă desfătaţi, cântându-I: Aliluia.
Icos 5
Văzând-o surorile cele biruitoare pe sfânta Pistis cu bucurie pentru Hristos suferind, şi ele sufletele lor pentru El a le pune au voit: iar împăratul, pe sfânta Elpis a o ispiti a început şi, în acelaşi gând cu sora ei văzând-o fiind, la chinuri a trimis-o, nimic neizbutind. Iar noi, pe sfânta Elpis pentru această înţelepciune a ei fericind-o, o slăvim şi îi cântăm:
Bucură-te, Elpis, ceea ce crunt bătută fiind, nădejdea cea prealuminoasă în Domnul nu ţi-ai pierdut;
Bucură-te, ceea ce chinurile tale fără cârtire în tăcere le-ai răbdat;
Bucură-te, ceea ce şi nouă răbdare puternică ne dăruieşti;
Bucură-te, căci în cuptorul cel încins nearsă fiind, laudă lui Dumnezeu ai înălţat;
Bucură-te, căci şi pe noi în suferinţe a-L lăuda pe Dumnezeu ne înveţi;
Bucură-te, căci cu gheare de fier străpunsă ai fost,
Bucură-te, căci pe noi, cei ce în necazuri ne aflăm, cu razele nădejdii ne luminezi;
Bucură-te, căci minunată şi bună mireasmă din rănile tale a ieşit;
Bucură-te, ceea ce nădejdea neclintită în Domnul Iisus neschimbată o ai păzit;
Bucură-te, ceea ce deznădejdea şi neputinţa din inimile noastre le nimiceşti;
Bucură-te, ceea ce tăierea sabiei pentru Hristos cu bucurie o ai primit;
Bucură-te, căci nouă, celor copleşiţi de necazurile pământeşti, pacea veşnică ne-o descoperi;
Bucuraţi-vă, Pistis, Elpis şi Agapis, împreună cu Sofia, maica voastră cea preaînţeleaptă.
Condac 6
Propovăduitorilor şi purtătorilor de Dumnezeu apostoli asemenea aţi fost, de Dumnezeu înţelepţitelor surori: căci prin virtuţile voastre tuturor credincioşilor le-aţi propovăduit credinţa, nădejdea şi dragostea către Domnul, Stăpânul tuturor, cântându-I: Aliluia.
Icos 6
Ca soarele ai strălucit, sfântă Agapis, căci cine poate sta aşa pentru iubitul său Domn decât dragostea, precum este scris: că dragostea este mai tare ca moartea şi apa cea multă nu o poate stinge şi râurile nu o pot îneca. Te rugăm acum, Agapis sfântă, pe tine ceea ce cu flacără serafimică de iubire pentru Domnul arzi, înnoieşte inimile noastre cele împietrite şi uscate, aprinde în noi, cei ce în dragoste am sărăcit, lumina iubirii, ca pe Domnul şi pe tot aproapele nostru să începem a-i iubi, căci ţie, rugătoarei noastre, aceste cântări de laudă îţi aducem:
Bucură-te, Agapis, căci apele cele multe ale farmecelor lumeşti dragostea ta pentru Hristos nu au stins-o;
Bucură-te, căci toate dezmierdările şi darurile împăratului lepădând, sufletul tău pentru Domnul l-ai pus;
Bucură-te, căci râurile necazurilor şi Citește restul acestei intrări »

Acatistul Sfintei Cruci (14 Septembrie)

Septembrie 12, 2012

Condacul 1:

O, de trei ori fericita si preacinstita Cruce, tie ne inchinam credinciosii si te marim, veselindu-ne de dumnezeiasca ta inaltare. Ca o pavaza si arma nebiruita, ocroteste si acopera cu darul tau pe cei ce canta: Bucura-te, cinstita Cruce, pazitoare a crestinilor!

Icosul 1:

Ingerii din cer in chip nevazut inconjoara cu frica Crucea cea de viata purtatoare si, vazand-o ca da credinciosilor acum har de lumina datator, cu stralucire, se spaimanteaza si stau zicand catre dansa unele ca acestea: Bucura-te, cinstita Cruce, pazitoare a lumii;

Bucura-te, slava Bisericii;
Bucura-te, ca izvorasti tamaduiri cu indestulare;
Bucura-te, ca luminezi marginile lumii;
Bucura-te, lemn de viata mirositor si vistieria minunilor;
Bucura-te, preafericita si de daruri datatoare;
Bucura-te, ca esti dumnezeiesc asternut picioarelor;
Bucura-te, ca te-ai asezat spre inchinarea tuturor;
Bucura-te, pahar plin de curata bautura;
Bucura-te, luminator al stralucirii celei de sus;
Bucura-te, prin care se binecuvinteaza zidirea;
Bucura-te, prin care este inchinat Ziditorul;
Bucura-te, cinstita Cruce, pazitoare a crestinilor!

Condacul al 2-lea:

Vazandu-se Elena pe sinesi intru dorire, a zis imparatului cu indraznire: lucrul cel preadorit sufletului tau se arata prea de bucurie osardiei mele; cautand insa arma cea biruitoare pentru tine, precum zici, canta: Aliluia!

Icosul al 2-lea:

Cunostinta cea necunoscuta mai inainte, imparateasa, cunoscand-o, a strigat catre cei ce slujeau: „din sanurile pamantului siliti-va in graba a afla si Crucea a mi-o da”, catre care privind cu frica a zis, cantand asa:

Bucura-te, semnul adevaratei bucurii;
Bucura-te, izbavirea vechiului blestem;
Bucura-te, comoara, pentru zavistie in pamant ascunsa;
Bucura-te, ceea ce te-ai aratat cu stele inchipuita;
Bucura-te, cinstita Cruce cu impatrite raze in chipul focului;
Bucura-te, scara pe inaltime rezemata, mai inainte oarecand aratata;
Bucura-te, lumina ingerilor cea cu alinare inchipuita;
Bucura-te, rana demonilor cea mult suspinata;
Bucura-te, odor veselitor al Cuvantului;
Bucura-te, stingatoarea focului ratacirii;
Bucura-te, cinstita Cruce, aparatoare a deznadajduitilor;
Bucura-te, tare aparatoare a celor ce bine calatoresc;
Bucura-te, cinstita Cruce, pazitoare a crestinilor!

Condacul al 3-lea:

Puterea Lemnului sa aratat atunci, spre adevarata incredintare a tuturor, si pe cea fara de glas si moarta, spre viata o a sculat; infricosatoare privire celor ce vor a culege mantuire, cand canta asa: Aliluia!

Icosul al 3-lea:

Avand Elena arma cea nebiruita, a alergat catre fiul sau, iar el, tare saltand indata, Crucea cea prea mare cunoscand-o, se bucura, si cu saltarile ca si cu niste cantari, zicea catre dansa unele ca acestea:

Bucura-te, cinstita Cruce, vasul luminii;
Bucura-te, cinstita Cruce, vistierul vietii;
Bucura-te, datatoarea darurilor Duhului;
Bucura-te, limanul cel neinviforat al celor ce calatoresc pe mare;
Bucura-te, masa care tii ca pe o Jertfa pe Hristos;
Bucura-te, vita care porti Strugurele cel copt care da vinul cel tainic:
Bucura-te, ca pazesti sceptrurile imparatilor;
Bucura-te, ca zdrobesti capetele balaurilor;
Bucura-te, stralucita cunostinta a credintei;
Bucura-te, pazitoarea a toata lumea.
Bucura-te, binecuvantarea lui Dumnezeu catre muritori;
Bucura-te, mijlocirea catre Dumnezeu a celor muritori;
Bucura-te, cinstita Cruce, pazitoare a crestinilor!

Condacul al 4-lea:

Dumnezeiasca ravna intru sinesi luand Elena, cu osardie a cautat si a aflat Crucea care in pamant era ascunsa si pe cer imparatului se aratase, pe care laudand-o a zis: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

In chipul soarelui s-a aratat Crucea in lume, si toti de luminare umplandu-se si ca si catre o stea alergand, o vad pe aceasta ca pe o pricinuitoare de bunatati, in mainile cele sfinte inaltata, pe care laudand-o au zis:

Bucura-te, raza Soarelui celui gandit;
Bucura-te, izvorul Mirului celui nedesertat;
Bucura-te, chemarea lui Adam si a Evei;
Bucura te, omorarea stapanitorilor iadului;
Bucura-te, ca inaltandu-te impreuna acum, pe noi ne inalti;
Bucura-te, ca inchinandu-te pe suflete le sfintesti;
Bucura-te, lauda apostolilor cea in lume propovaduita;
Bucura-te, taria nevoitorilor cea preaiubita;
Bucura-te, cinstita Cruce, mustrarea evreilor;
Bucura-te, lauda credinciosilor;
Bucura-te, prin care sa surpat iadul;
Bucura-te, prin care a rasarit Darul;
Bucura-te, cinstita Cruce, pazitoare a crestinilor!

Condacul al 5-lea:

Lemnul cel de Dumnezeu daruit, privindu-l toti, la acoperamantul lui acum sa alergam si ca pe o arma tinandu-l, printr-insul sa biruim taberele vrajmasilor si, pipaind pe Cel nepipait, cu bucurie sa cantam Lui: Aliluia!

Icosul al 5-lea:

Vazut-a lumina din cer marele Constantin, aratandu-se semnul Crucii cu stele, intru care si biruind multimea vrajmasilor, s-a sarguit de a descoperit lemnul Crucii si a zis catre dansul unele ca acestea:

Bucura-te, marginea sfatului celui negrait;
Bucura-te, taria poporului celui binecuvantat;
Bucura-te, cel ce infrangi taberele vrajmasilor;
Bucura te, cel ce arzi cu vapaia pe demoni;
Bucura-te, sceptrul ceresc al imparatestii osti;
Bucura-te, arma nebiruita a iubitoarei de Hristos osti;
Bucura-te, ceea ce dobori spranceana barbarilor;
Bucura-te, ceea ce ocarmuiesti sufletele oamenilor;
Bucura-te, izbavitoarea multor rautati;
Bucura-te, daruitoarea multor bunatati;
Bucura-te, prin care salta purtatorii de Hristos;
Bucura-te, prin care iudeii se tanguiesc;
Bucura-te, cinstita Cruce, pazitoare a crestinilor!

Condacul al 6-lea:

Scara pana la cer s-a facut Crucea Domnului, pe toti suindu-i de la pamant catre inaltimea cerului, ca sa locuiasca impreuna si totdeauna cu cetele ingerilor, lasand pe cele ce sunt acum ca pe cele ce nu sunt si stiind ei a canta: Aliluia!

Icosul al 6-lea:

Lumina, Mantuitorule, stralucind peste toti cei din iad, ai luminat pe cei ce zaceau jos; iar portarii iadului, nesuferind raza Ta, ca niste morti au cazut, si cei ce s-au izbavit de dansii, acum, vazand Crucea, canta asa:

Bucura-te, invierea celor omorati;
Bucura-te, izbavirea celor ce se tanguiesc;
Bucura-te, desertarea vistieriilor iadului;
Bucura-te, castigarea desfatarii raiului;
Bucura-te, toiag care pe oastea egipteana o ai afundat;
Bucura-te, ca iarasi pe poporul israelitean l-ai adapat;
Bucura-te, lemn insufletit, a talharului mantuire;
Bucura-te, trandafir bine mirositor, a binecredinciosilor mirosire;
Bucura-te, hrana celor ce flamanzesc intru Duhul;
Bucura-te, pecetea pe care oamenii o au luat;
Bucura-te, cinstita Cruce, usa tainelor;
Bucura-te, prin care se revarsa rauri dumnezeiesti;
Bucura-te, cinstita Cruce, pazitoare a crestinilor!

Condacul al 7-lea:

Moise, vrand preamult truditul neam al mantui din stricaciune, te ai dat lui ca un toiag, dar te-ai cunoscut lui si semn dumnezeiesc. Pentru aceea s-a spaimantat, Cruce cinstita, de taria ta, cantand: Aliluia!

Icosul al 7-lea:

Cel ce de demult a dat lege vazatorului de Dumnezeu in Sinai, de voie pe Cruce s-a pironit pentru cei fara de lege, de barbatii cei fara de lege si blestemul cel vechi al legii l-a dezlegat, ca puterea Crucii vazand-o toti acum sa cante:

Bucura-te, ridicarea celor cazuti;
Bucura-te, indreptarea celor robiti de patimile lumesti;
Bucura-te, innoirea invierii lui Hristos;
Bucura-te, dumnezeiasca desfatare a monahilor;
Bucura-te, copac bine infrunzit sub care se adapostesc credinciosii;
Bucura-te, Lemn de prooroci grait a fi pe pamant sadit;
Bucura-te, ajutorul imparatiei impotriva vrajmasilor;
Bucura-te, aparare tare a cetatii;
Bucura-te, a Dreptului Judecator aratare;
Bucura-te, a gresitilor osandire;
Bucura-te, cinstita Cruce, sprijinirea sarmanilor;
Bucura-te, cinstita Cruce, imbogatirea saracilor;
Bucura-te, cinstita Cruce, pazitoare a crestinilor;

Condacul al 8-lea:

Straina minune vazand, straina viata sa vietuim, mintea la cer inaltand-o; ca pentru aceasta Hris-tos pe Cruce sa pironit si cu trupul a patimit, vrand ai trage la Sine pe cei ce canta Lui: Aliluia!

Icosul al 8-lea:

Tot a venit din inaltime, avandu-si Dumnezeirea, singur Cuvantul cel mai inainte de veacuri si, nascandu-Se din Fecioara Maica si lumii aratandu-Se om smerit si Crucea primind, a facut vii pe cei ce canta Lui:

Bucura-te, cinstita Cruce, arma pacii;
Bucura te, semnul calatorilor;
Bucura-te, intelepciunea si intarirea celor ce se mantuiesc;
Bucura-te, nebunia si sfaramarea celor ce dosadesc;
Bucura-te, sad bine rodit, nemuritor si de viata purtator;
Bucura-te, floare, care ai inflorit mantuirea noastra;
Bucura-te, ca impreunezi pe cele de pe pamant cu cele de sus;
Bucura-te, ca luminezi inimile celor de jos;
Bucura-te, prin care stricaciunea sa stricat;
Bucura-te, prin care mahnirea sa pierdut;
Bucura-te, bogatia bunatatilor celor inmiite;
Bucura-te, lauda credinciosilor cea de mii de ori numita;
Bucura-te, cinstita Cruce, pazitoare a crestinilor!

Condacul al 9-lea:

A cazut tabara demonilor cea cu tot felul de sageti intrarmata si neamul evreilor sa rusinat, vazand ei ca de catre toti cu dor Crucea este inchinata si ca de-a pururea izvoraste tamaduiri celor ce canta: Aliluia!

Icosul al 9-lea:

Raurile cugetelor celor de rea credinta s-au oprit, fiind pironit pe lemn Tu, Hristoase, caci, cu adevarat, nu se pricep cum si cruce ai suferit si de stricaciune ai scapat, iar noi, invierea Citește restul acestei intrări »


Despre spovedanie – Părintele Arsenie Boca

Septembrie 7, 2012

La spovedanie nu trebuie să spui păcatele de care te-ai căit mai înainte, de care ai fost dez­legat şi pe care nu le-ai mai repetat. Altfel ar însemna că nu ai încredere în puterea Tainei săvârşite prin Spovedanie.

Nu trebuie să-ţi aminteşti de persoanele cu care ai fost în clipa săvârşirii păcatului, ci, să te osândeşti numai pe tine.

Sfinţii Părinţi îi opresc pe credincioşi să-şi spună păcatele în toate amănuntele, ci să le recu­noască în general, pentru ca nu cumva luându-le pe toate în parte, să dea prilej de sminteală su­fletului său, cât şi duhovnicului.

Tu ai venit să te pocăieşti şi totuşi nu te că­ieşti de păcate fiindcă nu ştii să te pocăieşti cum trebuie, adică nu-ţi aduci aminte de pocăinţă decât în chip rece şi indiferent.

Tu ai înşirat toate mărunţişurile, iar ceea ce este mai important ai scăpat din vedere. Nu ţi-ai mărturisit cele mai grele păcate; nu ai recunoscut şi nu ai notat că tu nu-L iubeşti pe Dumnezeu, urăşti pe aproapele, nu crezi în cele ce spune Cuvântul lui Dumnezeu şi eşti plin de mândrie şi de slavă deşartă. în cele patru păcate intră toată prăpastia de răutăţi şi toată corupţia noastră sufletească. În esenţă ele sunt rădăcinile principale din care răsar toate vlăstarele căderii noastre în păcat.

Acum să vă spun şi despre spovedania care duce la smerenia omului lăuntric:

Întorcându-mi privirea cu toată atenţia asu­pra sufletului meu şi observând mersul lăuntric al stării mele m-am încredinţat din experienţă, că nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste către aproapele, nu cred în nimic din cele ce ştiu despre religie (credinţă) şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate acestea se găsesc într-adevăr în mine (descoperindu-le) printr-o cercetare amănunţită săvârşită asupra simţurilor şi faptelor acolo unde sunt.

1. Eu nu-L iubesc pe Dumnezeu – căci dacă L-aş fi iubit, m-aş fi gândit mereu la El cu o bu­curie pornită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar fi adus în suflet o plă­cere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mai mult şi cu mai multă plăcere la cele pământeşti, iar gândurile despre Dumnezeu constituie o greutate, o urâciune şi o uscăciune. Dacă eu L-aş fi iubit, atunci convorbirea cu Dumnezeu săvârşită prin rugăciune m-ar fi hrănit şi m-ar fi dus spre o neîntreruptă legătură cu EL Dar, dimpotrivă, departe de a mă desfăta în rugăciu­ne, eu simt o greutate tocmai în timpul în care mă rog, mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina lenevirii şi sunt gata să mă apuc cu mai multă plăcere de orice fel de alt lucru mai mărunt, nu­mai ca să pun capăt rugăciunii. Din ocupaţiile mele nefolositoare, timpul trece pe neobservate, dar când mă apuc de lucruri dumnezeieşti, când mă aflu în prezenţa Lui – mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva, se gândeşte neîncetat, în tot timpul, numai la această persoană, şi-o închipuieşte, se gândeşte la ea şi în orice ocupa­ţie iubitul său prieten nu iese din gândurile lui. Eu însă în 24 de ore, abia dacă jertfesc o oră ca să mă cufund în adâncurile gândirii despreDumnezeu, ca să mă înflăcărez cu dragostea Lui, iar restul de 23 de ore, le pun cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul atâtor mii de patimi. În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre lucrurile mici pentru suflet, eu sunt treaz, simt o plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Nevrând să ascult de convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la discuţiile care măgulesc patimile, caut cu ele să-mi satisfac dorinţa de a dobândi mai multă cunoştinţă de ştiinţele lumii, de pildă în ştiinţele economice, iar învăţăturile Legilor Domnului,   cunoştinţele   despre   Dumnezeu, despre religie, nu lasă nici o urmă asupra mea, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea, socotesc că toate acestea, departe de a fi ocupaţia esenţială a unui creştin, nu sunt decât subiecte singuratice şi de mâna a doua de care trebuie să mă ocup numai în timpul liber şi numai aşa… în treacăt. Scurt vorbind, dacă dragostea lui Dumnezeu se cunoaşte  după împlinirea poruncilor  Lui –„Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” – spune Domnul nostru Iisus Hristos, iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci-mi dau prea puţin silinţa ca să le împlinesc, atunci să trag încheierea potrivit adevărului cel mai curat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu. Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare când spune –  „drept dovadă ca omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său, este faptul că el nu împlineşte po­runcile Sale”.

2. Nu am dragoste către aproapele – Că de­parte de a mă hotărî să-mi pun, potrivit Evan­gheliei, sufletul meu pentru binele aproapelui, eu nu jertfesc nici măcar cinstea, fericirea şi li­niştea mea pentru binele aproapelui. Dacă l-aş fi iubit potrivit poruncii Evangheliei, ca pe mine însumi, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple de fericire şi pe mine, pe câtă vreme eu care ascult cu mai multă curiozitate povestirile privitoare la neno­rocirile aproapelui, nu mă interesează, sau ceea ce este o crimă şi mai mare, parcă găsesc o plă­cere în toate acestea. Eu nu acopăr cu dragostea faptele cele rele ale fratelui meu, ci le răspân­desc; văzându-i bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă bucur ca şi cum ar fi şi ale mele pro­prii, ci ca şi orice lucru străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci dimpotrivă, stârnesc în inima mea un fel de invidie şi dispreţ.

3. Nu cred în nimic din cele ce ţin de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă eu aş fi fost bine încredinţat că fără nici o îndoială dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, şi răs­plată pentru faptele pământeşti, atunci fără în­cetare m-aş fi gândit la toate acestea. Un simplu gând despre nemurire m-ar fi îngrozit, pe când eu nu mi-am trăit viaţa aceasta ca un pribeag ca­re este gata să intre în patria lui, ci dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşi­tul vieţii de aici îl socotesc ca un fel de margine a existenţei mele. Un gând tainic se umbreşte în inima mea: Cine ştie ce va fi după moarte?! Chiar dacă zic că eu cred în nemurire o zic nu­mai din gură nu din convingere, iar inima mea rămâne departe de credinţa puternică în viaţa cea veşnică. Dacă Sfânta Evanghelie, ca un cuvânt al lui Dumnezeu, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, eu m-aş fi ocupat mereu de ea, aş fi învăţat-o, m-aş fi desfătat cu citirea ei, şi chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi trezit în mine o adâncă evlavie. Înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt prinse în paginile ei, m-ar fi umplut de bucurie, m-ar fi desfătat în învăţăturile Legii Domnului şi noaptea – m-aş fi hrănit cu ele, cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la îm­plinirea poruncilor ei. Nimic din cele pămân­teşti nu ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Şi totuşi eu, chiar dacă din când în când mai citesc din Cuvântul Domnu­lui, aceasta o fac fie dintr-o necesitate, fie din curiozitate ştiinţifică şi încă din astfel de împre­jurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare aminte în duhul Evangheliei şi simt cum mă cuprinde o uscăciune, o lipsă de interes, ca şi cum aş fi în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici un fel de roadă şi chiar bucuria o schimb pe orice fel de carte lumească în care găsesc mai multă plăcere şi multe subiecte pline de interes.

4. Sunt plin de iubire şi de mândrie de sine. Tot taptele mele afirmă următorul lucru: vă­zând în mine ceva bun, doresc să-l scot la ivea­lă, sau să mă proslăvesc în faţa altora, sau să mă îndulcesc înlăuntrul meu, deşi în afară arăt o oarecare smerenie, totuşi le atribui propriilor mele puteri şi mă socotesc în faţa altora cel mai desăvârşit, sau cel puţin nu mai rău decât ei. Dacă observ la mine un neajuns, caut să-l acopăr cu aparenţe – cu necesitate sau cu nevinovăţie; mă supăr pe cei ce nu mă respectă, pe care-i consi­der drept nişte nepricepuţi care nu ştiu să preţuiască oamenii; mă laud cu binefacerile mele, înfrângerile în întreprinderile mele le socotesc jignitoare pentru mine, cârtesc şi mă bucur de nenorocirea vrăjmaşilor mei. Chiar dacă-mi dau silinţa spre ceva bun, am drept scop sau lauda sau folosul meu sau mângâierea ce vine de la lume. Într-un cuvânt, eu fac din mine un ideal în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate fie plăcere pentru simţuri, fie o hrană pentru patimile şi poftele mele doritoare de desfătări. Din toate cele înşirate aici, mă văd mândru, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urâtor de aproapele. Ce stare mai pă­cătoasă decât aceasta? Situaţia duhurilor întu­necate (a dracilor) e mai bună decât a mea, căci ele chiar dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, îl urăsc pe om, trăiesc şi se hrănesc cu mândrie dar cel puţin ele cred şi se cutremură de atâta credinţă. Dar eu? Mai poate fi o stare mai grea decât ace­ea care mă aşteaptă? Şi pentru care alte pricini hotărârea judecăţii va fi mai aspră, dacă nu pentru o astfel de viaţă dezordonată şi nechib­zuită pe care o recunosc în mine însumi.


6 Septembrie – Pomenirea Prea Slăvitei minuni a Sfântului Arhanghel Mihail, care s-a făcut în Colose

Septembrie 6, 2012

În Colose din Frigia, aproape de Ierapole, era o biserică a Sfîntului Arhanghel Mihail, deasupra izvorului cu apă făcătoare de minuni, din care bolnavii primeau multe tămăduiri, mai multe decît din scăldătoarea Siloamului, pentru că acolo, o dată pe an, se pogora îngerul Domnului şi tulbura apa, iar aici, totdeauna era darul Începătorului de cete îngereşti. Acolo, cel ce intra întîi, după tulburarea apei, în scăldătoare, se făcea sănătos; aici, toţi, şi cei dintîi şi cei de pe urmă primeau sănătate. Acolo era trebuinţă de pridvoare spre petrecerea bolnavilor pentru a-şi căpăta sănătatea pe care nu o luau şi cineva în treizeci şi opt de ani a cîştigat-o; aici într-o zi sau într-un ceas bolnavul cîştiga sănătatea.
Despre începutul acelui izvor se pomeneşte aşa: Cînd toată lumea era umbrită cu întunericul neîndumnezeitei mulţimi de idoli şi oamenii se închinau făpturii, nu făcătorului, în acea vreme în Ierapole, cei necredincioşi cinsteau o viperă mare şi înfricoşată, căreia i se închinau toată noaptea, orbindu-se cu diavolească înşelăciune. Pe ea o ţinea poporul sălbatic încuiată într-o casă zi-dită în cinstea ei şi aducînd multe feluri de jertfe, hrănea acea viperă plină de otravă, care vătăma pe mulţi. Singurul Dumnezeu adevărat, vrînd ca lumina cunoştinţei Sale să lumineze lumea şi să-i povăţuiască pe oamenii cei rătăciţi de la calea adevărată, a trimis pe sfinţii Săi ucenici şi Apostoli în tot pămîntul ca să propovă-duiască Evanghelia la toată făptura. Dintre aceştia, doi: Sfîntul Ioan Teologul şi Sfîntul Filip, ajungînd unul în Efes, iar altul în Ierapole, se osteneau întru buna vestire a lui Hristos. Atunci era în Efes o capişte minunată şi un frumos idol al neslăvitei zeiţe păgîne Artemida, faţă de ai cărei slujitori şi închinători Sfîntul Ioan s-a arătat biruitor, luptîndu-se cu sabia cea duhovnicească a cuvîntului lui Dumnezeu, căci, cu puterea numelui lui Hristos, a făcut să cadă şi capiştea şi idolul şi ca praful să se risipească şi toată cetatea a adus-o la sfînta credinţă întru Hristos.
După risipirea idolului Artemidei, Sfîntul Ioan a venit de la Efes în Ierapole ca să ajute împreună slujitorului său, Sfîntul Apostol Filip, întîmplîndu-se atunci acolo şi Sfîntul Apostol Bartolomeu şi sora lui Filip, Mariami. Cu dînşii împreună, slujea la mîntuirea oamenilor şi Sfîntul Ioan Teologul. Mai întîi, ei s-au ridicat asupra viperei căreia oamenii cei necredincioşi îi aduceau jertfe, avînd-o pe ea în loc de Dumnezeu, şi au ucis-o cu rugăciunea. Apoi au arătat popoarelor pe unul adevăratul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul. Apoi, stînd la un loc care se numea Herotop, proorociră că darul lui Dumnezeu va străluci peste dînsul şi sfîntul Arhanghel Mihail, voievodul puterilor cereşti, va cerceta locul acela şi multe minuni se vor săvîrşi acolo.
Acest lucru s-a şi împlinit curînd. Pentru că, ducîndu-se Sfîntul Ioan în alte cetăţi la propovăduire, iar Sfîntul Filip pătimind de la păgîni, asemenea şi Bartolomeu şi Mariami ducîndu-se în alte ţări, a izvorît din locul acela apă făcătoare de minuni, după proorocia Sfinţilor Apostoli, şi s-a împlinit scriptura, care zice: „S-a vărsat apa în pustie şi vale în pămîntul cel însetat şi cele fără de apă vor fi bălţi şi pe pămîntul cel însetat va fi izvor de apă. Acolo va fi veselia păsărilor şi sălaş de trestie şi baltă. Şi acolo va fi cale curată şi cale sfîntă se va numi”.
Deci începură a veni la izvorul acela mulţi, nu numai credincioşii, ci şi necredincioşii, pentru că minunile cele ce se făceau îi chemau ca nişte trîmbiţe cu glas mare şi toţi cei ce beau şi se spălau din izvorul acela se tămăduiau de neputinţele lor, şi, primind sănătate, se botezau mulţi în numele Sfintei Treimi.
Deci a fost oarecare elin din Laodichia, a cărui fiică, una născută, era mută din naştere. De acest lucru era foarte supărat tatăl ei şi sîrguindu-se mult pentru dezlegarea limbii ei şi nesporind nimic, a rămas în mîhnire. Într-o noapte a adormit pe pat şi a văzut în vedenie pe îngerul lui Dumnezeu stînd înaintea lui, strălucind ca soarele. Nu pentru că era vrednic să-l vadă pe el, ci ca prin acea vedenie să vie la cunoştinţa adevărului, iar pe alţii să-i aducă cu sine la Dumnezeu. De aceea, văzînd pe înger s-a cutremurat şi l-a auzit pe el grăind către dînsul: „De voieşti ca să se dezlege limba fiicei tale, să o duci pe ea la izvorul acela al meu, care este aproape de Ierapole, în Herotop, şi să-i dai să bea din apa aceea şi vei vedea slava lui Dumnezeu”.
Sculîndu-se din somn omul acela se miră de ceea ce văzuse şi, crezînd în cuvintele ce i s-au zis, îndată, luîndu-şi fiica, a mers degrabă la apa cea făcătoare de minuni la care, ajungînd, a aflat mulţime de oameni scoţînd din ea şi botezîndu-se într-însa, şi primind tămăduiri de bolile lor. Deci i-a întrebat pe ei: „Cui vă ru-gaţi, spălîndu-vă cu apa aceasta?” Iar ei ziseră: „Chemăm numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh şi mai chemăm în ajutor şi pe Sfîntul Arhanghel Mihail”. Atunci omul acela, ridicîndu-şi ochii în sus şi înălţîndu-şi mîinile, a zis: „Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, Dumnezeule cel creştinesc, miluieşte-ne pe noi. Sfinte Mihaile, sluga lui Dumnezeu, ajută-ne şi tămăduieşte pe fiica mea!” Şi scoţînd din apă a dat să bea fiicei sale cu credinţă, şi îndată limba ei cea legată cu muţenie s-a dezlegat spre preamărirea lui Dumnezeu şi a grăit luminos, strigînd: „Dumnezeule cel creştinesc, miluieşte-mă pe mine; Sfinte Mihaile, ajută-mi mie!”
Toţi cei ce se întîmplaseră acolo se minunau de puterea lui Dumnezeu şi slăveau pe Sfînta Treime şi preamăreau ajutorul Sfîntului Arhanghel Mihail. Iar elinul acela, văzînd tămăduirea fiicei sale s-a bucurat foarte şi, nepregetînd deloc, s-a botezat îndată cu fiica şi cu toţi casnicii săi, care veniseră cu dînsul. Iar ca semn de mulţumire a zidit deasupra izvorului aceluia o biserică frumoasă, afierosindu-o întru numele Sfîntului Arhanghel Mihail, voievodul, mai marele puterilor cereşti şi înfrumuseţîndu-o cu toată buna podoabă şi rugîndu-se în ea destul, s-a întors la locul său.
În anul al nouăzecilea de la zidirea bisericii aceleia, a venit la Ierapole un copil mic, avînd zece ani de la naşterea sa, cu numele Arhip, născut din părinţi creştini şi crescut în bunăcredinţă şi a început a vieţui lîngă acea biserică a Sfîntului Arhanghel Mihail, făcînd slujba de aprinzător de lumînări. Aşa a pus început vieţii sale, că de cînd se nevoia lîngă biserica aceea, slujind lui Dumnezeu, n-a gustat nimic din mîncărurile şi băuturile mireneşti, nici carne, nici vin, nici pîine nu mînca, ci numai verdeţuri de pustie pe care, adunîndu-le şi fierbîndu-le, le mînca o dată pe săptămînă, fără sare, iar băutura lui era o măsură mică de apă.
Cu o răbdare ca aceasta şi-a înfrînat trupul prin acest fel de fapte bune, îndreptîndu-se pe sine din tinereţe şi pînă la bătrîneţe, petrecînd neschimbat în ele, unindu-se cu totul cu Dumnezeu şi asemănîndu-se vieţii celor fără de trup, deşi se afla în trup. Hainele lui nu erau de mult preţ. Avea numai două rase. Cu una se îm-brăca, iar cu cealaltă îşi acoperea patul care era aşternut cu pietre ascuţite şi-l acoperea cu rasa pentru ca cei ce intrau în casa lui să nu vadă asprimea pietrelor. Iar căpătîiul lui era un sac umplut cu mărăcini.
Aşa era aşternutul acestui fericit nevoitor şi aceasta era odihna lui. Iar cînd avea trebuinţă de somnul firesc îşi punea mult ostenitul trup pe acele aspre pietre şi pe spini, somnul lui fiind trezire mai mult decît somn şi odihna lui chin mai mult decît odihnă. Că, ce uşurare poate fi trupului să se culce pe pietre vîrtoase şi ce fel de somn este acela ca să-şi odihnească cineva capul pe spini? El îşi schimba haina o dată pe an. Cu rasa pe care o avea pe trup, îşi acoperea patul, iar cu cealaltă, care era pe pat, se îmbrăca. După un an îşi schimba rasele tot la fel. Şi nu avea odihnă, ziua şi noaptea obosindu-şi trupul şi păzindu-şi sufletul de cursele vrăjmaşului.
Trecînd calea cea strîmtă şi cu necazuri, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Nu mă lăsa pe mine, Doamne, ca de bucuria cea deşartă să mă bucur pe pămînt, nici să biruiască bunătăţile lumii acesteia înaintea ochilor mei. Să nu-mi fie mie a mă veseli de vreun lucru vremelnic în această viaţă ci, umple-mi, Doamne, ochii mei de lacrimi duhovniceşti şi umileşte inima mea. Îndreaptă căile mele şi-mi dă mie ca pînă în sfîrşit să mă zdrobesc pe sine-mi şi să robesc trupul meu duhului. Că ce-mi foloseşte mie trupul acesta care acum este şi pe urmă va putrezi ca o floare, care dimineaţa înfloreşte, iar spre seară se usucă? Deci dă-mi mie, Doamne, să mă nevoiesc la cele care folosesc sufletului şi mijlocesc viaţa cea veşnică”.
Întru acestea învăţîndu-se fericitul Arhip şi vorbind cu Dumnezeu prin rugăciunea cea cu osîrdie, s-a făcut un înger al Lui pe pămînt, petrecînd viaţă cerească. Şi se îngrijea nu numai de mîntuirea sa, ci şi de a multora, căci boteza pe cei necredincioşi, întorcîndu-i la Hristos. Văzînd acest lucru, elinii cei fără de Dumnezeu s-au pornit spre zavistie, nesuferind să vadă minunile slăvite care se făceau prin sfînta apă. Pe sfîntul bărbat ce petrecea acolo îl urau, năvălind asupra lui, adeseori îl ocărau, trăgîndu-l de păr şi de barbă şi trîntindu-l la pămînt, îl tîrau, călcîndu-l cu picioarele şi batjocorindu-l în multe feluri, îl izgoneau să plece de acolo. Iar fericitul Arhip cel cu sufletul tare ca un diamant, pe toate acestea le suferea cu vitejie de la închinătorii de idoli şi nu s-a depărtat de la sfînta biserică, slujind lui Dumnezeu cu cuvioşie şi în nerăutatea inimii sale, îngrijindu-se de mîntuirea sufletelor omeneşti.
Odată, adunîndu-se necuraţii, se sfătuiră: „De nu vom astupa cu pămînt apa aceea şi pe omul acela de nu-l vom ucide, toţi zeii noştri vor fi defăimaţi cu desăvîrşire de către cei ce se tămăduiesc acolo”. Şi s-au dus mulţi elini adunaţi să astupe cu pămînt apa ceea făcătoare de minuni şi pe acel om nevinovat, pe fericitul Arhip să-l ucidă. Dar, ajungînd la acel loc sfînt, se depărţiră în două. Unii s-au repezit la biserică şi la izvor, iar alţii s-au sîrguit spre casa robului lui Dumnezeu, ca să-l ucidă. Însă Domnul, Cel ce nu lasă toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, a păzit pe robul său de acei ucigaşi, căci de năpraznă le-a amorţit lor mîinile şi n-au putut să le ridice asupra cuviosului. Iar din apă a arătat o necu-noscută minune că, atunci cînd necuraţii se apropiaseră de izvor, îndată a ieşit din el o pară de foc şi, repezindu-se la ei, i-a alungat departe. Şi aşa acei elini fărădelege s-au îndepărtat tot cu ruşine de la izvorul acela făcător de minuni şi de la cuviosul Arhip, însă nu încetau scrîşnind cu dinţii şi lăudîndu-se că o să piardă izvorul acela, biserica şi pe slujitorul ei.
Era la locul acela un rîu curgînd la stînga bisericii al cărui nu-me era Hristos. Pe acesta au cugetat nelegiuiţii să-l îndrepte asupra acelui loc sfînt, ca izvorul, amestecîndu-se cu apa rîului, să-şi piardă puterea făcătoare de minuni. Cînd începură să-şi pună în lucrare acel gînd rău, oprind curgerea rîului ca să schimbe apa, acoperind izvorul, îndată rîul, cu porunca lui Dumnezeu şi-a făcut altă cale apelor sale şi a curs pe la dreapta bisericii. Iar ei, umplîndu-se ia-răşi de ruşine, s-au întors la locurile lor.
Erau acolo alte două rîuri curgînd despre răsărit şi apropiindu-se de locul cel sfînt la o depărtare ca la trei stadii; numele unui rîu, Licocaper, iar al altuia, Kufos. Aceste două rîuri izbindu-se de marginea unui munte mare, s-au împreunat amîndouă într-unul şi abătîndu-se în dreapta, curgea spre partea Likiei. Atotvicleanul diavol a băgat în inimile acelor oameni răi acest sfat: ca pe amîn-două aceste rîuri să le îndrume asupra locului făcător de minuni, ca astfel curgerea lor să strice biserica Sfîntului Arhanghel Mihail şi să acopere cu apele acelea sfîntul izvor, înecînd pe Cuviosul Arhip. Locul era potrivit spre pornirea apei într-acolo, pentru că rîurile acelea se pogorau de la înălţime mare în jos, iar biserica era la un loc tot mai jos.
Sfătuindu-se necuraţii, se adunară din toate cetăţile mulţime fără de număr şi întîlnindu-se în satul Laodichiei, s-au dus la biserică. Aproape de altarul bisericii era o piatră, avînd lăţimea şi înălţimea fără de măsură, iar adîncimea în pămînt nesfîrşită. Deci, au săpat un şanţ adînc şi larg începînd de la acea piatră la muntele acela sub care rîurile se împreunaseră. Săpînd cu mare osteneală şi terminînd albia pe care trebuia să îndrume apele asupra bisericii, au ieşit pîraiele acelea, ca să se adune apă multă şi s-au ostenit în acea deşertăciune a lor vreme de zece zile. Iar cuviosul Arhip, văzînd lucrul acela al lor, a căzut la pămînt în biserică, rugîndu-se lui Dumnezeu cu lacrimi şi chemînd în ajutor pe cel cald folositor, pe Sfîntul Arhanghel Mihail, ca să-şi păzească locul de înecarea apei şi să nu se bucure vrăjmaşii cei ce voiau să piardă sfinţenia Domnului şi zicea: „Nu voi fugi de la locul acesta sfînt nici nu voi ieşi din biserică, ci aici să mor şi eu, de va voi Domnul să fie înecat locaşul acesta”.
Cînd s-au sfîrşit acele zece zile şi apele s-au înmulţit foarte mult, au săpat necuraţii elini acel loc singur pe unde era să se pornească apele spre calea cea pregătită şi îndrumară apele asupra sfintei biserici îngereşti în ceasul întîi al nopţii. Iar ei alergînd, au stat sus din partea stîngă, vrînd să vadă înecarea locului sfînt. Şi au sunat apele ca un tunet, rostogolindu-se cu freamăt mare. Iar Cuviosul Arhip, fiind în biserică la rugăciune şi auzind vuietul apei, a strigat mai cu dinadinsul către Dumnezeu şi către Sfîntul Arhanghel Mihail, cerînd milă şi ajutor, ca să nu fie înecat sfîntul loc şi să nu se veselească vrăjmaşii, ci să se ruşineze necuraţii, să se preamărească numele Domnului şi să se laude puterea şi sprijinirea cea îngerească. Şi a cîntat psalmul lui David, zicînd: „Ridicat-au rîurile, Doamne, ridicat-au rîurile glasurile lor, ridica-vor rîurile va-lurile lor de glasuri de ape multe. Minunate sînt înălţările mării, minunat este întru cele înalte Domnul. Casei tale se cuvine sfin-ţenie, Doamne, întru lungime de zile”.
Cînd grăia acestea Sfîntul Arhip, a auzit un glas poruncindu-i să iasă din biserică. Deci, ieşind sfîntul din biserică, a văzut pe păzitorul neamului creştinesc, pe cel cald folositor, pe Sfîntul Arhanghel Mihail, în chip omenesc, prea minunat şi prea luminat, precum s-a arătat oarecînd proorocului Daniil, şi neputînd să caute spre el a căzut de frică la pămînt. Iar el a zis către dînsul: „Îndrăzneşte şi nu te teme! Scoală-te şi vino la mine aici şi vei ve-dea puterea lui Dumnezeu în apele acelea”. Şi sculîndu-se fericitul Arhip s-a apropiat cu frică de arhanghelul puterilor cereşti şi a stat de-a stînga după porunca lui şi a văzut un stîlp de foc de la pămînt pînă la cer. Iar cînd s-au apropiat apele, şi-a ridicat arhanghelul dreapta sa şi a însemnat cu semnul crucii peste faţa apelor, zicînd: „Să staţi acolo!” Şi îndată s-au oprit apele şi s-a împlinit cuvîntul cel proorocesc: „Văzutu-te-au apele şi s-au temut”; au stat rîurile ca un zid de piatră şi s-au înălţat în sus ca un munte înalt. Şi întorcîndu-se arhanghelul la piatra aceea mare, care era aproape de altar, a lovit într-însa cu toiagul pe care îl avea în mîini, însemnînd spre dînsa semnul Crucii şi îndată s-a făcut un tunet mare şi s-a cutremurat pămîntul şi piatra aceea s-a despicat în două şi s-a făcut în piatră o prăpastie mare. Şi a zis Sfîntul Mihail: „Aici să se sfărîme toată puterea cea Citește restul acestei intrări »