Maica Domnului miruiește pe începătorul evlavios

Mai 13, 2017

Acum câțiva ani un tânăr iubitor de monahi a participat cu multă evlavie la o priveghere de toată noaptea la o Mănăstire din Sfântul Munte. Era praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului și, deoarece voia și el să se afieroseasca lui Dumnezeu, pe toată durata privegherii a stat în picioare și se ruga cu trezvie.

Când au ajuns la Laude, preotul miruia pe Părinți și pe închinători cu untdelemn din candela Maicii Domnului. Tânărul însă, din multă evlavie și sfială nu s-a apropiat să se miruiască, deoarece se considera nevrednic. După ce au trecut toți, și a plecat și preotul, a simțit nevoia lăuntrică să meargă să se închine cel puțin la icoana Maicii Domnului, ca să ia și el puțin har. Cum se închina cu multă evlavie la icoana Maicii Domnului, candela ei s-a ridicat ușor și s-a vărsat din ea untdelemn pe capul tânărului, fără să picure jos, nici pe hainele lui, ci numai în vârful capului său. In același timp a simțit și o veselie duhovnicească de nedescris, cum nu mai simțise niciodată în viața sa.

Când l-am văzut de departe pe tânăr, înainte ca el să-mi povestească întâmplarea, deoarece din schimbarea feței sale se vedea faptul cel dumnezeiesc, l-am întrebat ce i s-a întâmplat. Iar acela mi-a povestit totul cu multă simplitate.
De aici oricine poate vedea că pe cei foarte evlavioși și smeriți îi miruiește însăși Maica Domnului și îi preschimbă duhovnicește.

Flori din grădina Maicii Domnului – Sfântul Paisie Aghioritul


Părintele Chirii

Mai 12, 2017

Pustnicul din schitul Sfintei Mănăstiri Cutlumuș și, mai târziu, egumenul ei Părintele Chirii avea ca patrie Agrinio. De mic s-a înstrăinat în Egipt, și de acolo a mers la Sfântul Sava, după ce s-a închinat pe la Sfintele Locuri. La vârsta de 16 ani a fost făcut rasofor, dar nu se odihnea acolo datorită mulțimii închinătorilor, și a venit în Grădina Maicii Domnului. Cu toate că era mic de vârstă – în lume copiii de vârsta lui se jucau – acesta însă se nevoia ca un mare atlet al lui Hristos.
Mult i-a plăcut la Schitul Cutlumușului, Sfântul Pantelimon, lângă duhovnicul Pantelimon, ce locuia la Chilia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”.
Starețul lui, afară de alte harisme ce a luat de la Dumnezeu, avea și harisma înainte vederii, pentru că s-a făcut om al lui Dumnezeu prin nevoințele lui mai presus de fire și filotime. Ii știa de mai înainte pe cei ce aveau să se facă monahi, precum și numele călugăresc ce li se va da. Nu-mai în Mănăstirea Esfigmenu îmi aduc aminte de două astfel de cazuri de monahi. Pe unul l-a strigat de departe, înainte de a-1 vedea, în timp ce îi bătea în ușă:
– Bine ai venit, Părinte Nichifor! Iar pe altul de asemenea:
– Bine ai venit, Părinte Filip!
Așadar, de la un astfel de Stareț Sfânt, precum era ieromonahul Pantelimon, firesc era ca evlaviosul tânăr, monahul Chirii, să primească harul din belșug, precum Elisei de la Ilie, și să fie urmaș al său.

După moartea starețului său Părintele Chirii nu numai că n-a neglijat cele duhovnicești, ci dimpotrivă, se nevoia mai mult și astfel făcea mai multă bucurie sufletului starețului lui. Afară de uimitoarele posturi, făcea și multe privegheri, din multa lui râvnă copilărească îmbolnăvindu-se de tuberculoză.
Imi spunea:
– Scuipam niște bucăți însângerate ca niște noduri, cu multă durere, dar l-am rugat pe Sfântul Pantelimon și m-a făcut bine fără medicamente.
Cum era cu putință să-l lase Sfântul Pantelimon să sufere, fiind ocrotitorul schitului?
Indată ce s-a făcut bine cu harul Sfântului, Părintele Chirii a început nevoința sa cu aceeași mărime de suflet.

Am avut această binecuvântare să stau puțin timp lângă el și să mă folosesc mult. Firește, aș fi rămas pentru totdeauna cu el, dar din păcate nu m-au lăsat. Atunci acela mi-a spus unde să merg și m-a sfătuit în continuare în perioada de timp în care am stat la Mănăstirea Filoteu.
Când mergeam la Schit ca să-i cer sfaturi, înainte de a-i spune ceea ce mă preocupa, el îmi răspundea la problema mea. Primea înștiințare de la Dumnezeu că voi merge și despre problema ce mă preocupa și mă aștepta. De multe ori nu vorbea deloc, ci avea un semn la carte și-mi dădea răspunsul din carte, iar eu îi puneam metanie și plecam folosit.

Afară de harisma prevederii ce o luase de la Dumnezeu, mai avea și harisma de a scoate draci din făpturile lui Dumnezeu. Nu pot uita un caz ce l-am văzut cu ochii mei, cu un om ce avea un drac cumplit. L-au adus la Stareț legat cu lanțuri și l-au lăsat în Biserica Chiliei sale, ca să-l facă bine.
Noaptea când s-a sculat Bătrânul ca să aprindă candelele și să înceapă rugăciunea, diavolul fiind cuprins de turbare, pentru că era strâmtorat de prezența Părintelui Chirii, a rupt lanțurile și a ridicat mâinile omului îndrăcit în sus, ca să-l lovească pe sfântul bătrân în cap cu lanțurile rupte. Părintele a îngenuncheat imediat și și-a ridicat și el mâinile sale spre Dumnezeu și a strigat:
– Hristoase al meu, Maica Domnului, alungă pe diavol din făptura Ta. Auzind strigătul, am alergat îndată în biserică și am văzut pe Stareț în genunchi, iar pe omul chinuit stând vesel și cu evlavie plecat la picioarele Părintelui Chirii, eliberat de diavol.

Starețul avea îndrăzneală, deoarece era smerit, foarte cuvios și plin de dragoste.
Când citea Evanghelia, nu se putea abține de la suspin și lacrimi, de aceea își acoperea fața cu Evanghelia și, intrând în altar, își ștergea cu discreție fața. La fel pățea și când citea Bogorodicina.

Slujbele le făcea cu :Doamne Iisuse” și cultiva rugăciunea neîncetată a inimii.
Din păcate însă, în cele din urmă, fără voia sa, l-au silit să devină egumen al Sfintei Mănăstiri Cutlomusiu, de care aparținea, deoarece era mare nevoie. Insă amestecul său în treburile de conducere l-a chinuit și l-a făcut să piardă toată acea stare duhovnicească ce o avusese.

Deoarece a fost făcut egumen fără voia sa, precum am spus, și s-a chinuit mult în continuare, cred că Dumnezeu îi va da cunună îndoită, afară de cea a cuvioșiei și pe cea a muceniciei, pentru că la sfârșitul său a suferit și dureri martirice. Urătorul de bine l-a pizmuit și a îndemnat pe un animal sălbatic să-l lovească foarte rău, încât l-a mutilat și a stat la pat, suferind durerile cu bucurie și doxologie. După lovitura ce i-a dat-o, animalul a căzut la pământ și a murit.
Părinții s-au mirat și au înțeles din faptul acesta sfințenia Starețului. Astfel, cu dureri și răbdare, slavoslovind pe Dumnezeu și-a sfârșit Părintele Chirii lupta cea bună” și s-a odihnit în Domnul în 1968. Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Flori din gradina Maicii Domnului – Sfantul Paisie Aghioritul


Bătrânul Trifon

Mai 11, 2017

Acum doi ani, în 1978, și-a sfârșit lupta sa duhovnicească în Athos atletul lui Hristos Bătrânul Trifon, care a biruit deșertăciunea și al cărui suflet a plecat spre veșnicie, la cer.

Bătrânul Trifon a venit din patria lui, România, în 1910, la vârsta de 25 de ani și s-a răsădit în Grădina Maicii Domnului, sus în vârful Capsalei, aproape de bătrânul Mihail. Starețul lui, bătrânul Mihail, a fost foarte evlavios și tradițional. Semăna putem spune cu avvii cei de demult. Trăise foarte aspru și prea puținele lucruri necesare întreținerii sale le iconomisea din simplul lui lucru de mână, căci făcea linguri. Când cineva îi dădea vreo binecuvântare o primea, dar dădea și el o binecuvântare asemenea, în afară de rugăciunea ce o făcea mereu pentru acela.

Odată a trimis pe ucenicul său, Părintele Trifon, frate începător atunci, la o Mănăstire să dea lucrul lor de mână și să treacă și pe la grădinarul mănăstirii să-i dea o lingură și să-i ceară o varză. Grădinarul însă, deoarece era foarte mânios – avea ceva pe inimă – îi aruncă un cotor de varză cu două foi netrebnice și-și continuă treaba.

Părintele Trifon 1-a luat fără să spună ceva și a pornit spre Capsala, dar pe drum se gândea mereu la starețul său, un bătrân… ce fel de varză îi aducea! Starețul său, văzând cotorul cu cele două frunze, se gândea la ucenicul lui, ce va mânca. Ii spuse să aprindă focul și să pună apă în oală. Starețul ia apoi cotorul, îl pune în oală și-l însemnează cu semnul crucii. După puțină vreme îl trimite pe Părintele Tihon să ia oala de pe foc.
– Măi, ce să văd! îmi spunea. O căpățână de varză albă în oală.
Precum se vede și Starețul lui avea sfințenie, pentru că astfel nu se explică.

în 1917, când a fost foametea cea mare Părintele Trifon a ieșit în Halkidiki, cu binecuvântarea Starețului său, și a secerat pe la metoacele aghioritice, astfel iconomisindu-și puțin grâu pentru ei și pentru pustnicii de prin jur. Din 1917 n-au mai ieșit în lume, iar în 1978 a plecat din Sfântul Munte la lumea cerească cea adevărată.

Toții anii i-a trăit sus, la Capsala, ca vulturul cerului. Fața lui era într-un fel imaterială și luminată, și numai cum îl vedeai, luai putere duhovnicească.
Anevoie îl găsea cineva acolo, în pustia unde stătea, de aceea nici nu avea deloc mângâiere omenească. Dar acolo unde nu există mângâiere omenească, se apropie cea dumnezeiască. Dumnezeu trimite bucurie cerească prin îngeri și sfinți. Acești oameni paradisiaci ce au legături cu îngerii și sfinții sunt prieteni și cu animalele sălbatice și cu păsările cerului, precum era și bătrânul Trifon.

Odată, preacuviosul Ioasaf din Casa pictorilor Ioasafei, moșul lor, a găzduit cu avraamica lui iubire de străini niște mireni care, deși s-au simțit bine, după aceea, din păcate, s-au smintit, crezând că monahii o duc bine – deși acela trăia călugărește. Deoarece era greu ca mireni să înțeleagă asta, bătrânul Ioasaf a considerat că e bine să-i ducă pe la colibele din Capsala, ca să se folosească în alt mod, dacă la Bătrânul nu s-au folosit.
După ce au cercetat câțiva pustnici, lăsând pe mireni uimiți, i-a dus și la sihăstria Bătrânului Tihon. Când l-au văzut pe bătrânel în acea părăsire, aceia au rămas fără glas. Iar Bătrânul Ioasaf le spune mirenilor:
– Eu, care am cunoștințe cu oamenii, nu am nicidecum bucuria ce o are bătrânul Trifon, și nici relațiile ce le are Bătrânul cu animalele sălbatice și cu păsările cerului, care îi fac sindrofie. Ca să vă încredințați de asta, voi striga eu întâi.
Și strigă ca să se adune păsările, dar nimic. După puțin iată-l și pe Bătrânul Trifon cu o cană, ca să le ofere puțină apă. Atunci Părintele Ioasaf îi spune:
– Ce loc este acesta, Părinte Trifone? Nu are nici o pasăre.
– Bre, cum n-are păsări? Răspunse Bătrânul cu toată simplitatea sa.
Și strigând, s-a umplut tot locul de diferite păsări care îl împresurau. Unele stăteau pe umerii lui, iar altele sus pe fes. Vizitatorii s-au minunat și au plecat folosiți duhovnicește și slăvind pe Dumnezeu.

Odată am pierdut drumul prin Capsala și dintr-o cărare închisă am ieșit în fața Colibei bătrânului Trifon, care era o baracă învelită de jur împrejur cu table vechi, bătute în cuie, iar deasupra erau puse câteva pietre ca să nu o ridice vântul.
Deodată îl văd pe Bătrân într-un colț stând pe o buturugă și rostind rugăciunea.
Fața lui era luminoasă și veselă. Avea ochii închiși și se ruga nemișcat. După ce m-am apropiat de el, i-am vorbit:
– Binecuvântați, Părinte! Ce faci aici? Cum trăiești? Ce mănânci?Acela zâmbind m-a salutat și mi-a spus:
– Bre, eu am ajuns oaie și mănânc iarbă.
– Câți ani ai, Părinte?
– 93, mi-a spus.
Mi-a pierit graiul. între timp s-a sculat ca să-mi aducă puțină apă și am văzut că își târăște piciorul stâng, care era înfășurat cu niște fâșii.
– Ce ai la picior, Părinte? l-am întrebat.
– A căzut o piatră de pe acoperiș și m-a lovit, mi-a răspuns.
Mi-am spus în gând atunci: „Să-l întreb dacă are vreo cameră, poate s-ar ivi nevoia să-l ajut”.
– Părinte, ai vreo altă cameră? Acela a râs și a spus:
– Bre, cameră? Numai dărăpănătură e toată Coliba. După aceea, când am intrat înăuntru, ce să văd? Coliba era dărâmată din toate părțile, intrând apă de peste tot și prin acoperiș. Numai un colț era puțin uscat. Acolo avea niște pături zdrențuite, locul unde stătea semănând mai mult cu un cuib de vultur și nu cu o chilie de pustnic, îl întreb pe bătrân:
– Cum stai aici? Toată chilia este spartă și intră înăuntru toate ploile și vânturile.
– Bre, eu stau în celălalt colț, acolo, mi-a răspuns arătându-mi cuibul său.
Deoarece sărmanul bătrânel mânca orice buruieni găsea în jur și din multa umezeală a chiliei, precum și din pricina vârstei înaintate, avea probleme de sănătate. Cu toate acestea atletul lui Hristos, Trifon, întru toate prăznuia și astfel simțea bucuria ce o simțeau Sfinții Mucenici. Pântecele, intestinele sale, toate îi erau distruse, afară de sufletul său cel sănătos și strălucitor.
Avea și niște fâșii întinse, pe care le usca și iarăși le lua, deoarece mereu scotea spume din intestinele lui. Firește, nu le putea spăla, pentru că mâinile îi tremurau, dar și apa era departe, cam la 300 de metri unde picura puțin într-un butoiaș vechi, care ajungea să bea el și animalele sălbatece, vecinii lui cei cuminți.

Cu toate că trăise un continuu martiriu cu acest fel de viață ascetică filotimă a sa, totuși nu avea deloc o părere înaltă despre el însuși. Continuu se prihănea pe sine că nu face nimic în comparație cu cele ce făceau Sfinții Părinți, și din ochii săi curgeau lacrimi când spunea acestea.
A trecut multă vreme și trebuia să plec. L-am întrebat pe bătrân:
– Nu cumva vrei să mă îngrijesc să te ia în vreo Mănăstire, ca să te îngrijească acum la bătrânețe?
Acela a zâmbit, când a auzit cuvântul „îngrijească”, și mi-a spus:
– Bre, „îngrijească”? Dumnezeu Se îngrijește și de viermii din pământ și-i hrănește și-i încălzește, iar pe mine, un vierme atât de mare, nu mă poate îngriji? Mi-a spus și Părintele Xenofont: „Hai să te îngrijesc!”. Iar eu i-am spus: Bre, sunt cărămidă să mă iei de aici și să mă pui în Coliba ta? (se referise la faptul că nu este nesimțitor). Aici este Starețul meu, Mihail, care cu rugăciunea sa a făcut dintr-un cotor o căpățână mare de varză! Și Părintele Xenofont vrea să mă îngrijească?

Este adevărat că n-am văzut un alt pustnic la această vârstă, 93 de ani, să aibă o atât de mare râvnă și să trăiască în atâta sărăcie cu noblețe duhovnicească.
Am aflat degrab după aceea că bătrânul Trifon a adormit. Am mers îndată la Coliba lui și l-am văzut acoperit acolo, în colțul lui, în cuibul lui, nu cu păturile lui zdrențuite, ci cu puțin pământ, cu care se acoperă și mai marii lumii, cei care se acopereau cu pături de mătase și de catifea.

Bătrânul Trifon a plecat la cealaltă viață la Schimbarea la Față a Mântuitorului, în 1978, la 94 de ani. S-a nevoit puțini ani cu mărime de suflet și acum se odihnește veșnic. Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Flori din gradina Maicii Domnului – Sfantul Paisie Aghioritul


Cântărețul care a prăznuit împreună cu fratele ce adormise de 6 luni

Mai 10, 2017

Odată, renumitul cântăreț, Diaconul Ioanis de la Chilia ,,Ravduhos”, care de curând a murit, a mers la hramul Sfintei Mănăstiri Grigoriu să cânte. După ce a cântat Vecernia mare și a început Litia, a simțit nevoia să meargă la arhondaric să bea o cafea, ca să se mai întărească bătrânelul, ca să-și poată continua psalmodia sa.

La arhondaric, în discuția despre cântări și despre părinții Mănăstirii ce au cântat, Părintele Ioanis a spus:
– Am văzut că Părintele David se ține încă bine. Părinte Macarie (unul dintre Părinții bătrâni) s-a mirat de cele ce le auzise și-i spuse Diaconului Ioanis:
– Părintele David a murit de 6 luni. Te înșeli. Diaconul s-a pierdut, dar îi răspunse cu convingere:
– Părinte, eu nu știu când a murit. Un lucru știu: că l-am văzut la Litie pe Părintele David acum câteva minute, ne-am salutat și am discutat chiar puțin despre cântări.

Flori din grădina Maicii Domnului – Sfântul Paisie Aghioritul


Ucenicul care n-a făcut ascultare Starețului său, dar s-a mântuit deoarece a nădăjduit în Dumnezeu

Mai 9, 2017

Spunea Părintele Metodie românul de la Chilia „Sfinții Teodori” din Careia, că Starețul lui era foarte îngrijorat de sporirea duhovnicească a ucenicilor lui, deoarece era mustrat de conștiință pentru puțina ascultarea de care a dat dovadă el însuși, și că a murit cu durerea aceasta.
După câțiva ani l-a văzut în vedenie pe Starețul lui și l-a întrebat:
– Ce faci Părinte? Unde te afli? Acela i-a răspuns:
– Sunt bine, m-am mântuit. Dar cum m-am mântuit! Cu multa osteneală, deoarece n-am făcut ascultare de starețul meu. După ce am murit m-a întrebat îngerul cu ton aspru: „Ai vreo faptă bună? Ce ai făcut?”
Și eu am răspuns: „Nu am nici o faptă bună, afară de păcate, de neascultările față de Starețul meu. Singurul lucru ce îl am este nădejdea mea în Dumnezeu și mila Lui să facă orice vrea cu mine”.
Atunci îngerul se duce să întrebe și peste puțin vine și îi spune: „Deoarece recunoști smerit în ce fel ești și ai nădăjduit numai în Dumnezeu, Hristos mi-a spus să te trec în rândul celor mântuiți”.

După aceea Părintele Metodie îl întrebă iarăși pe Starețul său despre un oarecare tăietor de lemne, cunoscut de al loc, care murise: „Părinte, unde se află tăietorul?”
Și acela i-a răspuns: „Tăietorul se află într-un loc mai bun ca al meu deoarece s-a chinuit mult în viața sa; dar a și făcut ascultare cu smerenie față de toți mai marii lui, la care lucra fără să murmure”.

De asemenea l-a întrebat și despre un îndrăcit, care era chinuit de diavol, unde se află, și Starețul i-a răspuns: „Acesta se află într-un loc și mai bun, pentru că mult s-a chinuit și mult l-a smerit diavolul înaintea oamenilor. Dar și el însuși s-a smerit, deoarece spunea: „Rugăciunile Părinților mă vor mântui și pe mine, ticălosul”.

In ceasul morții Starețului Părintelui Metodie s-a petrecut un fapt mișcător. După ce și-a dat sufletul, a revenit puțin în viață. Atunci Părinții ce erau lângă el l-au întrebat:
– Ciudat! Cum ți-ai revenit? Și Starețul a răspuns:
– După puțină vreme de la ieșirea sufletului meu un înger a spus:
„Să te întorci, ca să-ți ei rămas bun de la fratele tău”. Atunci eu i-am spus: „N-am frate nici în lume, nici în viața călugărească”.
Atunci îngerul a spus: „Mă refer la trupul tău, fratele sufletului tău”.

Când m-am reîntors în trup, atunci m-am cunoscut pe mine. Și îngerul îmi spune din nou: „Ia-ți rămas bun de la trupul tău, pentru că împreună cu el ai pătimit rău”.

După aceasta sufletul lui a plecat la cer.

Flori din gradina Maicii Domnului – Sfantul Paisie Aghioritul

 


Vestirea morții Părinților Metodie și Ioachim

Mai 8, 2017

In Duminica închinării Sfintei Cruci din anul 1978, Părintele Metodie, de la Chilia „Sfinții Teodori” din Căreia a chemat pe ieromonahul Hristofor, ce locuia mai jos de Căreia, și l-a trimis la Sfânta Mănăstire Cutlumusiu, unde era compatriotul lor – ieromonahul Ioachim (toți trei erau români) să-i spună să se pregătească, deoarece mâine vor muri amândoi împreună (adică ieromonahul Metodie și ieromonahul Ioachim).

Așadar Părintele Hristofor merse la Mănăstirea Cutlumusiu și-i spuse:
– Părinte Ioachim, binecuvântați! Părintele Metodie mi-a spus să te pregătești, căci mâine veți muri amândoi în același ceas. Iți cere și iertare de toate cele ce ți-a greșit.
Cum a auzit aceasta Părintele Ioachim îi spuse bucuros:
– Să fie binecuvântat! Ca să spună aceasta, Părintele Metodie știe ceva.
In acea zi Părintele Ioachim se împărtășise și îi spusese diaconului Anastasie:
– O astfel de bucurie pentru prima dată în viața mea simt. A mers la chilia sa așteptându-și cu bucurie ceasul morții spunând în românește: „Măicuța mea Prea Sfântă, Măicuța mea Prea Sfântă!”

Cum să nu fie Maica Domnului Măicuța sa, dacă de mic copil, de la 16 ani, și-a lăsat mama cea după trup și pe tatăl său și a venit în Grădina Maicii Domnului să se facă monah. De mic copil până la cei 90 de ani ai săi a stat în străinătate duhovnicească, în Sfântul Munte, pentru dragostea lui Hristos, ca să se îmbogățească cu lucrurile cele veșnice. A fost șters din lume de la vârsta de 16 ani și s-a înscris în „Cartea Vieții”. Așadar în vreme ce spunea: „Măicuța mea Prea Sfântă! Măicuța mea Prea Sfântă…” la ceasul al cincilea bizantin (în jur de 12 la amiază) și-a închis ochii ca un copilaș și, liniștit, a adormit în brațele Măicuței lui.

Exact în același ceas s-a odihnit și Părintele Metodie, cu moarte cuvioasă, la vârsta de vreo 70 de ani. Au plecat împreună cele două suflete sfințite, pentru că au avut multă dragoste între ele. Aceasta au cerut de la Dumnezeu ca să nu se despartă nici în această viață, nici în cealaltă. Bunul Dumnezeu a iconomisit și pentru ei, dar și pentru noi, ca să ne folosim. Amin.

Flori din gradina Maicii Domnului – Sfantul Paisie Aghioritul


Fratele care s-a mântuit fără osteneală deoarece n-a judecat niciodată pe nimeni

Mai 7, 2017

Odată un mirean a mers la Schitul Capsocalivia să se facă călugăr. Dar Părinții Schitului nu voiau să-l primească deoarece, pe lângă faptul că era trândav și nepăsător, mai era și foarte scandalagiu, mereu pricinuind istorii. Deoarece aceluia îi plăcea în Schit a rugat pe Părinți să-l lase să stea ca mirean și să mai lucreze din când în când.

Deci așa și-a petrecut viața sa în trândăvie și nepăsare până în ceasul morții sale, când a căzut la pat apropiindu-se clipa în care să-și dea sufletul. Cu toate acestea Părinții îl cercetau și se aflau mereu lângă el.
Intr-o zi, cel gata de moarte a căzut în extaz și făcea semne. Părinții nu știau ce se întâmplă. Când și-a venit în sine, le-a povestit acest lucru înfricoșat:
– Am văzut pe Arhanghelul Mihail cu o hârtie în mână, în care erau toate păcatele mele și mi-a zis: „Vezi, pe acestea toate aici le-ai făcut, de aceea pregătește-te să mergi în iad”.
Atunci eu i-am spus: „Ia uită-te printre toate păcatele mele dacă există și păcatul judecății?”
Arhanghelul căută și-mi spune: Nu, nu există”.
Atunci, îi spun, nu trebuie să merg în iad, potrivit cu cele spuse de Domnul: „Nu judecați și nu veți fi judecați” (Luca VI, 37).
Atunci Arhanghelul Mihail a rupt hârtia cu păcatele mele.
Așadar, Părinților, voi merge în rai. Când mi-ați spus că nu sunt de monah în schit și lucram ca mirean, pe când veneam la biserică în sărbători am auzit cuvintele Evangheliei: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați” (Matei VII, 1) și mi-am spus: „Sărmane, cel puțin astea să le împlinești” – acestea m-au mântuit fără altă osteneală”.

Cu aceste cuvinte și-a dat sufletul său Arhanghelului Mihail.

Flori din grădina Maicii Domnului – Sfântul Paisie Aghioritul