Sfantul Serafim de Virita – Medicamente duhovnicesti

Martie 22, 2012

 

“Macar o data in viata trebuie sa aprindem o lumanare pentru cei pe care noi i-am jignit, i-am inselat, le-am furat ceva sau nu le-am intors datoriile”.

“Cand i se plangeau parintelui Serafim de clevetiri, el spunea: Lasati sa se vorbeasca despre noi, iar noi sa ne straduim sa facem”.

“Nu o data repeta staretul cat ii este de trebuincioasa crestinului rugaciunea pentru vrajmasi. Iata cuvintele lui: Numaidecat sa te rogi pentru vrajmasi, caci daca nu te rogi e ca si cum ai turna gaz pe foc si flacara se mareste din ce in ce mai mult. Totdeauna si pentru toate, chiar si pentru necazuri, multumeste-I Domnului si Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu”.

“Cand cineva era vreodata grav bolnav, staretul il sfatuia sa ia cate o lingura de apa sfintita din ora in ora. Spunea ca nu sunt medicamente mai puternice ca apa si uleiul sfintit“.

“Cat de des ne imbolnavim numai din aceea ca nu ne rugam inainte de masa si nu chemam binecuvantarea lui Dumnezeu asupra mancarii. Inainte, oamenii faceau toate cu rugaciunea pe buze: cand arau se rugau, de asemenea si semanatul si secerisul granelor il faceau tot cu rugaciune. Acum noi nu mai cunoastem ce fel de oameni au pregatit ceea ce noi mancam, fiindca de multe ori alimentele sunt pregatite cu cuvinte de hula, cu batjocura si blasfemie. De aceea neaparat trebuie sa stropim cu aghiasma de la Boboteaza deoarece ea sfinteste totul si se poate manca ceea ce am pregatit fara sa ne tulburam. Tot ceea ce mancam noi este darul lui Dumnezeu pentru noi, oamenii; prin mancarea pe care o mancam, toata natura si lumea ingereasca slujeste omului. Pentru aceasta, inainte de masa trebuie sa ne rugam in mod deosebit (…) Nu in zadar noi spunem: Sa ai inger la masa!. Si cu adevarat ingerii sunt cu noi la masa cand noi mancam din mancare cu rugaciune si multumire“.

“Nici o picatura din lacrimile mamei nu piere in zadar! Rugaciunea mamei are mare putere“.

“Rugaciunea ingradeste si respinge cumplitele indemnuri ale puterii intunecate. Si mai cu deosebire este puternica rugaciunea celor apropiati. Rugaciunea mamei, rugaciunea prietenului – ea are o mare putere”.

Fragment din cartea “Sfantul Serafim de Virita. Patericul Viritei

Anunțuri

Viaţa Cuviosului Alexie, omul lui Dumnezeu (17 Martie)

Martie 17, 2012

Pe vremea dreptcredincioşilor împăraţi Arcadie (395-408) şi Onorie (395-423) a fost în Roma cea veche un bărbat dreptcredincios, anume Eufimian, mai mare între boieri şi foarte bogat. El avea trei mii de slugi, care purtau haine de mătase şi brîie de aur. Dar nu avea fii, fiindcă femeia lui era neroditoare. Şi era bun acel om, păzind poruncile lui Dumnezeu cu dinadinsul, postea în toate zilele pînă la al nouălea ceas şi punea trei mese în casa sa sărmanilor, văduvelor, săracilor, străinilor şi bolnavilor; iar el, într-al nouălea ceas, se ospăta împreună cu monahii cei străini. Iar dacă se întîmpla în vreo zi să aibă puţini săraci la mesele puse înaintea lor şi de i se întîmpla ca prea puţină milostenie să dea săracilor din obişnuitele sale îndurări, atunci, căzînd la pămînt înaintea lui Dumnezeu, zicea: „Nu sînt vrednic să umblu pe pămîntul Dumnezeului meu!”

Soţia lui se numea Aglaida, femeie binecredincioasă şi temătoare de Dumnezeu, milostivă şi îndurătoare către săraci; însă fiind stearpă, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, pomeneşte-mă pe mine, nevrednica roaba Ta, şi dezleagă-mi nerodirea, ca să mă învrednicesc a mă numi şi mamă de fii; dă-ne fii, ca să putem avea mîngîiere în viaţa noastră, împreună cu bărbatul meu, şi sprijinitor la bătrîneţile noastre”. Aducîndu-şi aminte Dumnezeu de dînsa, după mila Sa, a dăruit rod pîntecelui ei, că a născut fiu; şi s-a veselit bărbatul ei şi au botezat pe prunc, numindu-l Alexie. Iar cînd a fost pruncul de şase ani, l-au dat să înveţe carte şi în grabă a învăţat gramatica, retorica şi cărţile bisericeşti. Apoi şi Scriptura dumnezeiască învăţînd-o bine, s-a făcut înţelept tînărul. Deci, socotind deşertăciunea lumii, şi-a pus în gînd să se lepede de bunătăţile cele vremelnice ale acestei vieţi, ca să moştenească pe cele veşnice. Şi a început a-şi osteni trupul, purtînd în taină o haină aspră pe trupul său.

După ce Alexie a ajuns la vîrsta cea desăvîrşită şi la anii cei cuviincioşi de căsătorie, a zis Eufimian către femeia sa: „Să facem nuntă fiului nostru”. Şi s-a veselit Aglaida de cuvintele bărbatului său; apoi, căzînd la picioarele lui, a zis: „Să întărească şi să săvîrşească Dumnezeu cuvîntul tău, ca să văd însoţirea lui, să-i privesc fiii şi se va veseli sufletul meu; după aceea voi putea mai mult să ajut săracilor şi scăpătaţilor”. Deci, au logodit pe Alexie, iubitul lor fiu, cu o fecioară de neam împărătesc şi l-au cununat în biserica Sfîntului Bonifaciu, cu cinstiţi arhierei şi toată ziua pînă seara au petrecut în veselii şi în dănţuiri.

După aceea, Eufimian a zis către mire: „Intră, fiule, la mireasa ta, ca să-ţi vezi soţia”. Iar el, intrînd în cămară, a găsit-o stînd pe un scaun de aur. Şi, scoţîndu-şi inelul de aur şi brîul cel scump, le-a învelit cu o basma de porfiră şi le-a dat ei, zicîndu-i: „Păzeşte-le acestea şi Dumnezeu să fie cu noi, pînă ce darul Lui va face ceva nou”. După aceea, s-a dus de la dînsa. Şi, intrînd în casa sa cea deosebită, s-a dezbrăcat de hainele cele ţesute cu aur şi s-a îmbrăcat cu altele, mai proaste. Apoi, luînd ceva din bogăţia sa, aur şi pietre scumpe, şi ieşind noaptea în taină din palat şi din cetate, a mers la mare şi, aflînd o corabie ce mergea spre Laodiceea, a intrat într-însa. Apoi, dînd plata corăbierului, a pornit, rugîndu-se lui Dumnezeu şi zicînd: „Dumnezeule, Cel ce m-ai adus din pîntecele maicii mele, izbăveşte-mă şi acum de această deşartă viaţă lumească şi mă învredniceşte la judecată să stau de-a dreapta Ta, împreună cu toţi cei ce Ţi-au plăcut Ţie!”

Sosind corabia în Laodiceea, a ieşit Sfîntul Alexie la uscat. Apoi, aflînd călători mergînd spre Mesopotamia, s-a dus cu dînşii la Edesa, cetatea Mesopotamiei, unde se afla chipul cel nefăcut de mînă al Domnului nostru Iisus Hristos, pe care Însuşi Domnul mai înainte de patima Sa cea de bunăvoie l-a trimis lui Avgar, domnul Edesei. Văzînd fericitul Alexie chipul lui Hristos, s-a bucurat şi, vînzîndu-şi acolo toate lucrurile cele de mare preţ pe care le-a luat de acasă, a împărţit la săraci aurul, s-a îmbrăcat singur într-o haină veche a unui sărac şi s-a făcut ca unul din cei care cer milostenie în pridvorul bisericii Preacuratei Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu, postind totdeauna, gustînd doar puţină pîine şi apă; şi în toate Duminicile se împărtăşea cu dumnezeieştile şi preacuratele lui Hristos Taine. Iar dacă lua vreo milostenie de la iubitorii de Hristos, o împărţea şi pe aceea la săracii mai bătrîni, spre hrana lor. Privirea sa era plecată spre pămînt, iar mintea îi era sus, înţelepţindu-se cu dumnezeiasca gîndire. Şi atît de mult i se uscase trupul de multa înfrînare, încît i se vestejise frumuseţea feţei lui, vederea i se întunecase, ochii i se adînciseră şi numai pielea şi oasele i se vedeau.

După plecarea Sfîntului Alexie din casa sa, părinţii lui, cînd s-a luminat de ziuă, au intrat în cămara lui şi, negăsind pe fiul lor, ci numai pe mireasă şezînd posomorîtă şi întristată, erau în nepricepere. Deci, căutîndu-l în toate părţile şi neaflîndu-l, au început a plînge cu amar, iar veselia li s-a întors în tînguire. Maica, intrînd în cămara sa, a închis ferestrele şi a aşternut un sac de nisip şi, presărîndu-l cu cenuşă, s-a aruncat cu faţa în jos, plîngînd şi tînguindu-se. Apoi se ruga şi zicea: „Nu mă voi scula de pe pămîntul acesta, nici nu voi ieşi din închisoarea aceasta, pînă ce nu voi şti ce s-a făcut cu singurul meu fiu, unde s-a ascuns şi ce i s-a întîmplat”. Iar mireasa, stînd lîngă dînsa, cu lacrimi grăia: „Nici eu de la tine nu mă voi duce, ci mă voi asemăna turturelei celei iubitoare de pustie şi de bărbat, care, după ce se văduveşte de soţul său, îl caută prin munţi şi prin văi, cu umilită cîntare, întristîndu-se. În acest chip şi eu voi aştepta cu îndelungă răbdare, pînă ce voi auzi ceva despre bărbatul meu, unde este şi ce fel de viaţă şi-a ales”.

Iar tatăl lui, fiind foarte mîhnit, pe toate slugile le-a trimis să caute pe fiul său în toate părţile. Unii dintre dînşii, ducîndu-se în Edesa şi dînd de cel căutat, dar necunoscîndu-l, i-au dat milostenie ca unui sărac. Iar Sfîntul Alexie i-a cunoscut pe dînşii şi a mulţumit lui Dumnezeu că l-a învrednicit să primească milostenie de la slugile sale de casă. Apoi slugile, întorcîndu-se, au spus stăpînului lor că l-au căutat peste tot locul şi nu l-au aflat.

Sfîntul Alexie a stat în Edesa, lîngă biserica Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, şaptesprezece ani şi s-a făcut iubit lui Dumnezeu. După aceasta, s-a făcut pentru dînsul descoperire eclesiarhului, căci acesta a văzut în vedenie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, grăind către dînsul: „Adă în biserica mea pe omul lui Dumnezeu, fiindcă este vrednic de cereasca împărăţie; căci rugăciunea lui se suie ca nişte tămîie cu bun miros înaintea lui Dumnezeu şi precum stă coroana pe capul împărătesc, aşa Duhul Sfînt se odihneşte peste dînsul”. Iar eclesiarhul, după vedenia aceea, căutînd pe un om ca acela şi neaflîndu-l, s-a întors spre icoana Născătoarei de Dumnezeu, rugînd-o să-i arate pe omul lui Dumnezeu. Şi a auzit iarăşi în vedenie cuvînt de la Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, că săracul cel ce şade în pridvor la uşa bisericii, acela este omul bisericii, acela este „Omul lui Dumnezeu”.

Deci, aflîndu-l eclesiarhul, l-a dus în biserică, pentru ca să rămînă într-însa. Atunci s-a ştiut de mulţi viaţa lui cea sfîntă şi au început a-l cinsti. Iar Sfîntul Alexie, fugind de slava şi cinstea omenească, s-a dus din cetatea Edesa, neştiind nimeni. Mergînd la limanul mării, a aflat o corabie mergînd spre Cilicia; deci s-a suit într-însa, zicînd către sine: „În cetatea Ciliciei mă voi duce, unde nimeni nu mă ştie, şi voi rămîne acolo în biserica Sfîntului Apostol Pavel”.

Plutind corabia, fără de veste, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a făcut furtună pe mare şi, purtîndu-se corabia de valuri mai multe zile, a înotat spre Roma. Apoi ieşind sfîntul din corabie, a zis către sine: „Viu este Domnul Dumnezeul meu, nu voi îngreuna pe nimeni, ci mă voi duce în casa tatălui meu ca un necunoscut”. Dar cînd se apropia de casă, a întîmpinat pe tatăl său, la vremea prînzului, întorcîndu-se de la palatele împărăteşti spre casă cu mulţime de slugi care mergeau înainte şi după dînsul.

Deci, închinîndu-se lui pînă la pămînt, a strigat: „Robule al Domnului, miluieşte-mă pe mine, săracul şi scăpătatul, şi porunceşte-mi ca să fiu într-un colţ al curţii tale, ca să mă pot hrăni din sfărîmiturile ce cad de la masa ta; iar Domnul va binecuvînta anii tăi şi-ţi va da cereasca împărăţie şi dacă ai pe cineva dintre ai tăi înstrăinat, sănătos să ţi-l întoarcă”.

Eufimian, auzind pe sărac grăind de străinătate, şi-a adus aminte îndată de iubitul său fiu, Alexie, şi a lăcrimat. Apoi, îndată a arătat milă către sărac, poruncind să stea în curtea sa. Iar către slugile sale de casă a zis: „Cine din voi va voi să slujească săracului acestuia şi, de-i va plăcea, viu este Domnul Dumnezeul meu, că va fi liber în toate zilele vieţii sale, şi moştenire va lua din casa mea. Deci, înaintea uşilor palatului meu să-i faceţi o căscioară ca, intrînd şi ieşind eu, să privesc spre dînsul; apoi, din masa mea să i se dea hrană şi să nu-l supere nimeni”.

Începînd Sfîntul Alexie a petrece înaintea palatelor împără-teşti, în căsuţa cea mică, Eufimian îi trimitea bucate în toate zilele din masa sa, dar pe acelea le împărţea la alţi săraci, iar el oprea numai pîine şi apă; şi aceea, numai cu măsură o gusta ca să nu moară de foame şi de sete. În toate nopţile petrecea fără somn, în rugăciune, iar Duminicile se ducea la biserică şi se împărtăşea cu dumnezeieştile Taine. Şi minunată îi era răbdarea omului acestuia al lui Dumnezeu, căci multe supărări şi necazuri îi făceau slugile totdeauna, mai ales seara tîrziu. Pentru că unii îl loveau peste obraz, alţii îl trăgeau de păr, alţii îl loveau peste grumaz, alţii vărsau lături peste capul lui, iar alţii într-alt chip îşi băteau joc de dînsul.

Dar nebiruitul pătimitor pe toate acelea le răbda tăcînd; căci ştia că, fiind îndemnaţi de diavol, îi făceau nişte lucruri de batjocură ca acelea; şi spre acela se înarma cu rugăciunea, iar prin răbdare biruia meşteşugul aceluia. Apoi şi alta era pricina răbdării lui minunate: În dreptul lui era fereastra palatului aceluia în care locuia mireasa lui, care, ca o altă Rut, n-a mai voit să se întoarcă în casa tatălui său, ci, împreună cu soacra sa şedea plîngînd. Şi de multe ori auzea Sfîntul Alexie cînd se tînguiau mireasa şi maica sa, pentru dînsul şi grăiau cuvinte de jale şi de plîngere; mireasa pentru văduvia ei, iar mama se tînguia pentru lipsa fiului. Iar inima lui se sfărîma cu jale de tînguirea lor. Însă cu dragostea pe care o avea sfîntul către Dumnezeu, biruia dragostea trupească către mireasă şi către părinţi şi jalea cea nesuferită o răbda Citește restul acestei intrări »


Citatul saptamanii

Martie 3, 2012

De pleci la drum, gândeşte-te la drumul duhovnicesc cel drept, în faţa lui Dumnezeu şi zi aşa: ,,paşii mei îndreptează-i, după cuvântul Tău, şi să nu mă stăpânească nici o fărădelege“ (Psalmul 118, I33). Orice ai face, fă gândindu-te la Dumnezeu, Creatorul, Cel ce pe toate le-a făcut cu nemărginită înţelepciune, cu bunătatea şi atotputemicia Sa, pe tine creându-te după chipul şi asemănarea Sa; de vei primi bani sau comori deosebite, sau dacă le şi ai, gândeşte-te că nesecata noastră comoară, de la Care ne vin toate comorile sufletului şi trupului, izvorul tuturor bunătăţilor este Dumnezeu; mulţumeşte-I din tot sufletul şi nu-ţi încuia avuţia în tine şi nu-ţi zăvorî inima, nelăsând să intre în ea comoara cea vie şi nepreţuită – Dumnezeu.

Sfantul Ioan de Kronstadt