Iubirea creştină

Domnul a spus: „Că unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Se găsesc oare doi sau trei adunaţi întru numele Lui? Se găsesc, dar rareori. De altfel nu vorbeşte de o simplă adunare şi unire locală a oamenilor. Nu cere numai asta. Vrea ca, împreună cu unirea, să existe la cei adunaţi acolo şi alte virtuţi. Prin aceste cuvinte, aşadar, vrea să spună: „Dacă cineva Mă va avea pe Mine ca temelie a iubirii lui faţă de aproapele, şi împreună cu această iubire are şi celelalte virtuţi, atunci voi fi împreună cu el”. Acum însă, cei mai mulţi oameni au alte scopuri. Nu întemeiază pe Hristos iubirea lor. Cineva iubeşte pe altcineva, pentru că şi acela îi arată iubire; altul îl iubeşte pe cel care l-a cinstit; iar altul îl iubeşte pentru că i-a fost de folos la vreo treabă de-a lui. E greu să găseşti pe cineva care-l iubeşte pe aproapele doar din dragoste pentru Hristos, căci ceea ce-i leagă pe oameni sunt de obicei interesele materiale. Însă o iubire cu atâtea lipsuri este batjoco-ritoare şi trecătoare. La cea mai mică problemă – vreun cuvânt jignitor, daune băneşti, invidie, ambiţie sau ceva asemănător – iubirea aceasta, care nu are temelie duhovnicească, se destramă.
Dimpotrivă, iubirea care-L are ca pricină şi temelie pe Hristos, este statornică şi nepieritoare. Nimic n-o poate destrăma, nici calomnii, nici primejdii, nici chiar ameninţările cu moartea. Cel ce are dragoste creştină, oricâte neplăceri ar suferi de la un om, nu încetează să-l iubească; căci nu este influenţat de patimile sale, ci este insuflat de Iubire, de Hristos. Tocmai de aceea iubirea creştină, cum spunea Pavel, nicicând nu va pieri.
Şi, adevărat, ce pricină ai putea aduce, pentru care să încetezi să-l mai iubeşti pe aproapele tău? Faptul că, pe când tu îl cinsteai, acela te înjura? Sau faptul că, pe când tu săvârşeai fapte bune în folosul lui, acela voia să te vatăme? Dar dacă-l iubeşti întru Hristos, aceste cauze te vor face nu să-l urăşti, ci să-l iubeşti şi mai mult. Căci toate cele care distrug iubirea obişnuită, născută din interes, întăresc iubirea creştină. Cum? În primul rând, întrucât cel care se poartă în chip vrăjmaş cu tine, îţi aduce răsplată de la Dumnezeu; şi în al doilea rând, fiindcă acela, fiind bolnav duhovniceşte, are nevoie de compătimirea şi de sprijinul tău.
Prin urmare, cel care are iubire adevărată continuă să-l iubească pe aproapele, chiar dacă acesta îl urăşte sau îl înjură sau îl ameninţă, cu mulţumirea că iubeşte pentru Hristos şi deci Îl şi urmează pe Hristos, Care asemenea iubire a arătat vrăjmaşilor Săi. Nu numai că S-a jertfit pentru cei care L-au urât şi L-au răstignit, dar L-a şi rugat pe Tatăl Lui să-i ierte: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).
Iubirea, de asemenea, nu ştie ce înseamnă interesul. De aceea Pavel ne povăţuieşte: „Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale celuilalt” (I Corinteni 10, 24). Iubirea nu ştie ce înseamnă nici invidia, căci cine iubeşte cu adevărat consideră binele aproapelui ca pe al său. Astfel iubirea, încet-încet, îl preschimbă pe om în înger. După ce îl scapă de mânie, de invidie şi de oricare altă patimă tiranică, îl scoate din starea naturală omenească şi-l aşează în starea îngereştii eliberări de patimi.
Cum se naşte însă dragostea în sufletul omului? Dragostea este rodul virtuţii. Dar şi iubirea, la rândul ei, dă naştere virtuţii. Şi iată cum se întâmplă asta: Cel virtuos nu alege banii în locul iubirii aproapelui său. Nu ţine minte răul. Nu este nedrept. Nu vorbeşte de rău. Pe toate le rabdă cu vitejie sufletească. Din acestea provine iubirea. Faptul că din virtute se naşte dragostea este arătat de cuvintele Domnului: „Din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Matei 24, 12). Şi iarăşi, faptul că din iubire se naşte virtutea, îl arată cuvintele apostolului Pavel: „Cel ce iubeşte pe altul a plinit legea” (Romani 13, 8). Aşadar una din două se cere, dragostea sau virtutea. Cel ce o are pe una, o deţine negreşit şi pe cealaltă. Şi invers: cel care nu iubeşte şi răul îl va săvârşi; şi cel ce face răul nu iubeşte. Să ne străduim deci să dobândim iubirea, pentru că ea este o fortăreaţă care ne apără de tot răul.
Apostolul nu a spus simplu „iubiţi”, ci „urmăriţi iubirea” (I Corinteni 14, 1), de vreme ce e nevoie de multă luptă pentru a o dobândi. Dragostea trece degrabă şi dispare, căci multe lucruri ale lumii acesteia o distrug. S-o urmărim, să alergăm încontinuu în spatele ei, ca s-o prindem, înainte de a reuşi să ne scape.
Apostolul Pavel ne spune şi motivele pentru care trebuie să ne iubim unul pe altul: „Întru frăţească prietenie iubiţi-vă unii pe alţii” (Romani 12, 10). Vrea să spună: sunteţi fraţi, şi de aceea trebuie să aveţi dragoste frăţească între voi. Aceasta a spus-o şi Moise evreilor acelora care se certau în Egipt: „De ce vă certaţi? Sunteţi fraţi” (Parafrază la Ieşirea 2, 13). Este remarcabil faptul că Apostolul, deşi îi povăţuieşte pe creştini să aibă între ei blândeţe şi iubire frăţească, atunci când se referă la legăturile dintre creştini şi necredincioşi spune altfel de cuvinte: „Dacă-i cu putinţă, pe cât ţine de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii” (Romani 12, 18). Deci în cazul necredincioşilor ne cere să nu ne certăm cu ei, să nu-i urâm, să nu-i nesocotim, pe când în cazul fraţilor noştri creştini cere în plus blândeţe, iubire frăţească, sinceră şi neprefăcută, iubire arzătoare şi statornică.
Însă cum va fi iubirea statornică? Ne-o arată tot Apostolul, spunând: „Întreceţi-vă cu cinstirea” (Romani 12, 10). În felul acesta se şi plăsmuieşte dragostea, şi rămâne statornică. Căci, adevărat, nu există mijloc mai bun pentru păstrarea iubirii, cât să-l cinstim pe celălalt. Astfel şi iubirea devine mai vie, şi respectul reciproc mai adânc.
Dincolo de cinstire, trebuie încă să arătăm că ne pasă de problemele celuilalt, pentru că îmbinarea cinstirii cu purtarea de grijă dă naştere celei mai arzătoare iubiri. Nu ajunge să iubim numai cu inima, ci sunt necesare şi acestea două, cinstirea şi interesul pentru celălalt, care sunt manifestările dragostei, şi totodată şi condiţiile ei. Ele se nasc din iubire, dar şi nasc iubire.
Trebuie să ştim că iubirea nu este ceva voluntar. Este obligatorie. Eşti dator să-l iubeşti pe fratele tău, atât pentru că eşti înrudit duhovniceşte cu el, cât şi pentru că vă sunteţi mădulare unul altuia. Dacă lipseşte dragostea, vine nimicirea.
Eşti dator însă să-l iubeşti pe fratele tău şi dintr-un alt motiv: pentru că ai câştig şi folos, de vreme ce prin iubire plineşti toată legea lui Dumnezeu. Astfel, fratele pe care-l iubeşti devine binefăcătorul tău. Şi într-adevăr, „să nu săvârşeşti adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturiseşti strâmb; să nu pofteşti şi oricare alta se cuprind în acest cuvânt, adică: să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Romani 13, 9).
Însuşi Hristos ne-a încredinţat că toată legea şi învăţătura proorocilor se cuprind în iubire (Matei 22, 40). Şi iată cât de sus a aşezat-o: a stabilit două porunci de iubire şi hotarele fiecăreia. Prima, zice, este să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău; iar a doua, la fel de importantă, este să-l iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22, 37-39). Cât de înaltă este iubirea de oameni şi bunătatea lui Hristos! Dragostea faţă de El, deşi suntem cu mult inferiori Lui, o aşează pe o treaptă cu dragostea faţă de aproapele nostru. Tocmai de aceea hotarele acestor două porunci de iubire aproape că sunt identice. Despre prima, iubirea de Dumnezeu, a spus: „din toată inima ta şi din tot sufletul tău” (Matei 22, 37); iar pentru a doua, iubirea de aproapele, a grăit: „ca pe tine însuţi” (Matei 22, 39). Şi e de la sine înţeles că fără a doua, prima nu foloseşte la nimic. De altfel, cum a spus şi Evanghelistul Ioan, „Dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dumnezeu!, dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, să-L iubească şi pe fratele său” (I Ioan 4, 20-21).
Cel ce iubeşte nu-i face rău aproapelui său. Dragostea, fiind plinirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, are două avantaje, evitarea răului şi săvârşirea binelui. Şi este numită plinire a tuturor poruncilor lui Dumnezeu nu numai pentru că ea constituie suma tuturor îndatoririlor noastre creştine, ci şi pentru că înlesneşte plinirea lor.
Iubirea este o datorie care rămâne mereu neachitată. Cu cât lucrăm pentru a o achita, cu atât datoria creşte. Când e vorba de foloase băneşti, îi admirăm pe cei care nu au datorii, pe când, atunci când e vorba de foloasele iubirii, îi fericim pe cei care sunt foarte îndatoraţi. De aceea apostolul Pavel scrie: „Nimănui cu nimic să nu-i fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul” (Romani 13, 8). Prin aceste cuvinte vrea să ne arate că datoria dragostei trebuie totdeauna s-o achităm şi totodată să rămânem îndatoraţi. Niciodată să nu încetăm să fim îndatoraţi cu ea, câtă vreme ne aflăm în această viaţă. Căci pe cât de grav şi supărător este să datoreze cineva bani, tot atât de vrednic de osândire este să nu datoreze iubire. Iubirea este o datorie care rămâne, cum am spus, mereu neachitată. Fiindcă această datorie este cea care mai presus de orice ne alcătuieşte viaţa şi ne leagă mai strâns între noi.
Orice faptă bună este rodul dragostei. De aceea Domnul a vorbit de multe ori despre aceasta. „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei”, a spus, „de veţi avea iubire unii pentru alţii” (Ioan 13, 35).
Aşa cum toată viaţa noastră ne hrănim trupul, la fel trebuie să-i iubim pe semenii noştri, şi, desigur, cu şi mai multă râvnă decât întreţinerea trupului, pentru că dragostea conduce la viaţa veşnică şi nu va înceta să existe vreodată.
Necesitatea iubirii n-o învăţăm numai din cuvintele lui Dumnezeu, ci şi din faptele Lui. O astfel de lecţie este felul în care ne-a zidit pe noi. Dumnezeu, creându-l pe primul om, a stabilit ca din el să se nască toţi ceilalţi oameni, ca să fim consideraţi toţi ca un singur om şi să ne legăm prin dragoste. Legătura de iubire a tuturor oamenilor a impus-o cu înţelepciune prin schimburile pe care suntem nevoiţi să le avem între noi. Căci a dat mulţime de bunătăţi în lume, însă nu pe toate pretutindeni, ci în fiecare ţară anumite feluri. Astfel suntem obligaţi să facem negoţ, dând cele care ne prisosesc şi primind pe cele de care avem nevoie, iubindu-i pe semenii noştri.
La fel a făcut Dumnezeu şi cu fiecare om în parte. N-a îngăduit fiecăruia să aibă toate cunoştinţele, ci unuia să aibă cunoştinţe de medicină, altuia de zidărie, altuia de vreo altă ştiinţă sau meşteşug etc., ca să avem nevoie unul de altul şi în felul acesta să ne iubim unul pe altul.
La fel se întâmplă şi cu harismele duhovniceşti, cum spune Apostolul: „Unuia i se dă prin Duhul cuvânt de înţelepciune, iar altuia, cuvânt de cunoaştere… unuia, faceri de minuni, iar altuia profeţie, unuia, deosebirea duhurilor, iar altuia, felurimea limbilor, iar altuia, tălmăcirea limbilor” (I Corinteni 12, 8-10).
Dar deoarece nimic nu este mai presus de iubire, a aşezat-o deasupra tuturor, spunând: „De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar dacă n-am iubire făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. Şi de-aş avea darul profeţiei şi de-aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa şi de-aş avea credinţa toată să pot muta şi munţii, dar dacă n-am iubire, nimic nu sunt” (I Corinteni 13, 1-2). Şi nu s-a oprit aici, ci a adăugat că, chiar moartea pentru credinţă ar fi nefolositoare, dacă lipseşte iubirea (I Corinteni 13, 3). De ce a pus atât de mult bază pe însemnătatea iubirii? Întrucât cunoştea, ca un cultivator înţelept al sufletelor noastre, că, atunci când dragostea se înrădăcinează bine înlăuntrul nostru, vor răsări din ea, ca nişte vlăstare, toate virtuţile.
De ce, însă, vorbim despre micile argumente ale însemnătăţii iubirii şi le nesocotim pe cele mari? Din dragoste a venit lângă noi Fiul lui Dumnezeu şi S-a făcut om, ca să nimicească rătăcirea idolatriei, să aducă adevărata cunoaştere de Dumnezeu şi să ne dăruiască viaţa veşnică, după cum spune şi Evanghelistul Ioan: „Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Înflăcărat de iubire, apostolul Pavel a spus aceste cuvinte cereşti: „Cine ne va despărţi de iubirea lui Hristos?: Oare necazul? Sau strâmtorarea? Sau prigoana? Sau foametea? Sau golătatea? Sau primejdia? Sau sabia?!..”. (Romani 8, 35). Şi după ce a nesocotit toate aceste greutăţi, considerându-le lipsite de importanţă, vorbeşte de cele mai înfricoşătoare, nesocotindu-le şi pe acestea: „… nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38-39).
Iubirea ţi-l arată pe aproapele ca pe un alt sine al tău, te învaţă să te bucuri pentru fericirea lui, ca şi cum ar fi fericirea ta, şi să te întristezi la necazurile lui, ca şi cum ar fi necazurile tale. Iubirea face din mulţi un trup şi din sufletele lor vase ale Sfântului Duh. Căci Duhul păcii nu odihneşte acolo unde împărăţeşte dezbinarea, ci acolo unde stăpâneşte unirea sufletelor. Iubirea, de asemenea, face ca toţi să se folosească de bunurile fiecăruia, după cum vedem în Faptele Apostolilor: „Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una; şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte” (Fapte 4, 32).
În afară de acestea, iubirea dăruieşte oamenilor putere mare. Nu există fortăreaţă atât de tare, de greu de dărâmat şi necucerită de duşmani, cum este o mulţime de oameni care se iubesc şi care sunt strâns legaţi cu rodul dragostei, buna înţelegere. Chiar şi atacurile diavolului pot fi respinse, pentru că, înfruntându-l împreună, devin nebiruiţi, zădărnicesc uneltirile lui şi primesc cununile strălucitoare ale iubirii. Aşa cum coardele lirei, deşi sunt multe, scot un sunet dulce dacă conlucrează toate armonios mânuite de degetele muzicianului, la fel şi cei care au bună înţelegere, ca o altă liră de iubire, scot o melodie minunată. De aceea Pavel îi povăţuieşte pe credincioşi să caute să fie în orice împrejurare în acelaşi cuget, să-i considere pe ceilalţi mai presus de ei, pentru ca dragostea să nu fie nimicită de slava deşartă, să fie uniţi, să se cinstească unul pe altul, să se slujească unul pe altul.
Iubirea ne face blânzi, pentru că împiedică lăcomia, desfrâul, invidia şi alte patimi să ne stăpânească sufletele. În general nu există patimă, nu există păcat pe care să nu le distrugă iubirea. Mai lesne este să scape de flăcările sobei o creangă uscată, decât păcatul de focul iubirii. Aşadar, dacă sădim dragostea în inimile noastre vom deveni sfinţi. Da, fiindcă toţi sfinţii prin iubire s-au făcut plăcuţi lui Dumnezeu. Din ce motiv Abel a devenit victima crimei şi nu criminal? Pentru că avea iubire puternică pentru fratele său şi n-a putut să-i facă rău nici când acela l-a omorât. Din ce motiv Cain l-a invidiat pe Abel şi l-a ucis? Pentru că din inima lui a lipsit iubirea. Din ce motiv cei doi fii ai lui Noe, Sem şi Iafet, au dobândit faimă bună? Pentru că îl iubeau mult pe tatăl lor şi n-au răbdat să-l vadă gol. Şi pe al treilea, Ham, de ce l-a blestemat Noe? Pentru că nu-l iubea pe tatăl său şi-l batjocorea. Dar marea faimă a lui Avraam cui se datorează? Iubirii pe care i-a arătat-o atât nepotului său Lot, cât şi sodomiţilor, pentru a căror izbăvire a mijlocit la Dumnezeu.
Plini de iubire, plini de blândeţe, plini de compătimire erau şi sfinţii. Gândiţi-vă la Pavel care,

Creşterea copiilor

Vă rog din suflet şi vă implor să aveţi mare grijă de copiii voştri şi să căutaţi mântuirea sufletului lor. Să urmaţi exemplul lui Iov, care, fiindu-i teamă ca nu cumva copiii lui să păcătuiască fie şi cu cugetul, aducea jertfe şi se ruga mult pentru ei. Să urmaţi pilda lui David, care, atunci când a murit, l-a chemat lângă el pe fiul său, viitorul rege Solomon şi, în loc să-i lasă bogăţii, l-a povăţuit: „Fiul meu, dacă vei trăi întru evlavie, nicicând nu vei păţi nimic rău, toate îţi vor merge bine şi viaţa ta se va petrece în linişte. Însă dacă nu te vei face plăcut lui Dumnezeu şi vei fi lipsit de ajutorul Său, rangul tău împărătesc nu-ţi va folosi la nimic. Căci fără evlavie, şi bunurile pe care le ai le vei pierde, şi prin mari ruşini vei trece. Evlavia te va ajuta să dobândeşti şi cele care-ţi lipsesc” (Parafrază la III Regi 2, 1-4).
Trebuie, aşadar, ca părinţii să se îngrijească nu de cum vor dobândi bani copiii lor, ci de cum vor dobândi evlavie şi bogăţie sufletească. Trebuie să-i educe astfel încât să nu aibă nevoie de multe lucruri, să nu se dedea dorinţelor vremurilor de astăzi. Trebuie încă să cerceteze cu atenţie când ies copiii lor din casă şi când se întorc, unde se duc şi cu cine se întovărăşesc. Dacă nesocotesc aceste îndatoriri ale lor, vor da răspuns la Dumnezeu. Dacă ni se cere socoteală pentru cât ne-am îngrijit de alţii – căci spune Scriptura că „Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale celuilalt” (I Corinteni 10, 24) –, cu atât mai mult ni se va cere răspuns pentru cum am avut grijă de copiii noştri.
Tu, însă, faci tot ce poţi pentru ca fiul tău să dobândească un cal frumos, o casă spaţioasă, un ogor sau o vie roditoare, trai bun şi multe alte bunătăţi pământeşti. Dar te gândeşti vreodată ca el să fie virtuos, înţelept şi cumpătat? Fiindcă oricare ar fi bunătăţile sale, oricât de mare ar fi averea lui, va pieri împreună cu el, dacă nu este virtuos şi înţelept. Dimpotrivă, dacă în sufletul său există bărbăţie şi virtute, lesne le va dobândi pe toate, chiar dacă casa lui ar fi complet goală.
Mari necazuri păţesc părinţii aceia care nu vor să-şi bată copiii, nici să-i mustre, nici să-i supere cumva, cu toate că trăiesc o viaţă dezordonată şi imorală. De multe ori am văzut cum asemenea copii erau duşi la tribunal şi osândiţi pentru fărădelegile lor.
Când tu, ca părinte, nu-l sfătuieşti pe copilul tău şi nu-l călăuzeşti drept, e firesc să fie târât de oameni vicioşi şi să ajungă să săvârşească chiar şi crime. Atunci, desigur, va fi condamnat de societate şi-i va face de ruşine atât pe părinţii săi cât şi pe el. Şi odată cu osândirea copilului, va fi arătat cu degetul şi tatăl, care nu mai îndrăzneşte să iasă din casă. Şi vor spune despre el: „Iată ce-a păţit dacă nu şi-a educat copilul!”. Cu ce ochi vei privi atunci lumea, care te va cerceta pentru că nu ţi-ai educat copilul la vremea potrivită, şi astfel a ajuns la crimă şi în temniţă? Îndrăzneşti să te mai numeşti tată, de vreme ce nu ţi-ai împlinit îndatorirea? Nu te ascunzi? Nu-ţi doreşti să se deschidă pământul şi să te înghită? Spune-mi deci, îndrăzneşti să te mai numeşti tată, de vreme ce ai fost nepăsător faţă de copilul tău şi l-ai lăsat să fie distrus?
Dacă ai fi văzut că un om îţi loveşte copilul ţi-ar fi părut rău, te-ai fi necăjit şi te-ai fi aruncat asupra lui ca o fiară. Şi totuşi, vezi cum diavolul îl loveşte în fiecare zi, îl trage în păcat, şi tu dormi. Nu te necăjeşti, nu te înfurii, nu te îngrijeşti să-ţi salvezi copilul din ghearele acestei fiare. Ei, atunci ce îndurare aştepţi de la Dumnezeu?
Dacă copilul tău este demonizat, alergi pe la toţi Sfinţii şi asceţii şi-i rogi să ţi-l izbăvească; însă dacă păcătuieşte – şi asta e mai grav – eşti nepăsător. Adevărat, ce lucru bizar! Pentru că atunci când copilul tău este chinuit de demon nu-i aşa de înfricoşător, căci în felul acesta poate scăpa de iad; dimpotrivă, din această încercare cineva se poate mântui şi încununa, dacă o rabdă cu nădejde. Însă cel care trăieşte în păcat, este imposibil să se mântuiască. Astfel, şi în viaţa aceasta este ruşinat, şi după moarte va fi pedepsit veşnic.
Ce răspuns Îi vei da lui Dumnezeu când te va cerceta pentru că nu te-ai sârguit să-l educi cum se cuvine pe copilul care ţi s-a născut? Te va întreba Domnul: „Nu te-am pus ocrotitor şi dascăl al lui? Nu ţi-am poruncit să-l călăuzeşti pe calea cea dreaptă?”. Ce vei putea spune atunci? Că a fost un copil dificil şi n-a vrut să te asculte? Pe toate acestea trebuia să le vezi de la început, de când era mic, şi puteai să-l modelezi cum voiai. Atunci l-ai fi obişnuit cu binele, dezrădăcinându-i din suflet spinii care, datorită vârstei lui fragede, ar fi ieşit uşor. Dacă te-ai fi ocupat atunci de el, patimile lui nu s-ar fi mărit şi n-ar fi fost greu astăzi să le războieşti.
Ne putem dezvinovăţi atunci când Dumnezeu îi pedepseşte aspru pe copiii care înjură pe tatăl sau pe mama lor, iar noi îi auzim pe copiii noştri cum Îl hulesc pe Însuşi Dumnezeu, şi îngăduim asta?
Să ne străduim, aşadar, să le dăm copiilor noştri educaţie creştină, cu încredinţarea că, atunci când vor avea evlavie şi iubire de Dumnezeu, se vor deosebi şi în viaţa pământească prin virtuţile lor. Căci toţi îl respectă şi-l preţuiesc pe omul virtuos şi bun, chiar dacă ar fi el cel mai sărac; dimpotrivă, îl scârbesc şi-l urăsc pe cel rău, chiar dacă ar fi el cel mai bogat.
Cei care sunt nepăsători faţă de buna educare a copiilor lor vor fi pedepsiţi de Dumnezeu. Şi ascultaţi cu atenţie povestirea pe care vă voi spune-o: În vremurile din vechime, înainte de venirea lui Hristos în lume, trăia un preot evreu, bun şi cumpătat, Eli, care avea doi copii, pe Ofni şi Finees. Deşi Eli îi vedea pe copiii săi umblând pe calea răutăţii, nici nu-i împiedica, nici nu-i pedepsea, nici nu-i mustra. Şi dacă uneori îi povăţuia, o făcea cu moliciune, fără severitate. „Nu mai faceţi rele, fiii mei”, le spunea, „nu aud vorbe bune despre voi” (Parafrază la I Regi 2, 24). Cuvintele lui ar fi fost de ajuns ca să-i cuminţească pe cei doi copii, dacă aceştia ar fi vrut. Dar întrucât preotul n-a arătat severitatea cuvenită, Dumnezeu l-a pedepsit. Astfel, şi-a pierdut şi copiii şi mântuirea, deşi Dumnezeu nu avea pentru ce să-l osândească pe bătrânul tată, decât pentru nesârguinţa pe care a arătat-o faţă de copiii săi.
Aşadar dacă Eli a fost pedepsit atât de aspru pentru nesârguinţa lui, vor rămâne nepedepsiţi cei care fac lucruri mai rele? Dacă pe preotul acela n-au reuşit să-l izbăvească cinstea lui, însuşirea de judecător şi slujirea pe care o aducea poporului israelit, şi a murit în chip jalnic deoarece nu s-a îngrijit cum trebuia de educarea copiilor lui, atunci ce pedeapsă va cădea asupra noastră, care ne purtăm chiar mai rău decât barbarii, care nici virtuţi nu avem şi nici pe copiii noştri nu-i creştem cum se cuvine?
Aşa cum nu ne vom putea dezvinovăţi de păcatele noastre personale, la fel nici de păcatele copiilor noştri. Şi e ceva logic. Pentru că dacă răutatea ar fi fost din fire, am fi avut justificare. E ştiut însă, că prin voia noastră urmăm fie calea păcatului, fie pe cea a virtuţii. Cum se va dezvinovăţi aşadar părintele care a lăsat-o pe cea mai iubită fiinţă a lui, pe copilul său, să apuce pe drumul cel rău?
Dacă copiii sunt educaţi în bunele năravuri, greu îşi vor schimba purtarea când vor creşte. Căci sufletul de copil este ca pânza albă şi curată care, dacă o vopsim în vreo culoare, se vopseşte atât de bine încât, ori de câte ori vom vrea s-o revopsim, mereu se va observa culoarea de la început. Aşa sunt şi copiii. Când se obişnuiesc cu binele, greu se mai schimbă.
Apostolul Pavel ne spune un proverb pe care l-a împrumutat de la poetul Menandru: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” (I Corinteni 15, 33). Să nu ne mirăm că unii devin hoţi sau desfrânaţi sau hulitori. Copiii care de mici sunt lipsiţi de educaţia creştină se obişnuiesc să trăiască în rău şi la prima ocazie se abat de la calea dreaptă. De aceea Apostolul povăţuieşte: „Copii, ascultaţi întru Domnul de părinţii voştri, căci aşa este drept. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta; aceasta este cea dintâi poruncă urmată de făgăduinţă: ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământ. Şi voi, părinţilor, nu-i întărâtaţi pe copiii voştri spre mânie; dimpotrivă, creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 1-4). Şi înţeleptul Solomon spune: „Fiul şcolit va fi înţelept” (Proverbe 10, 5). Şi „cel ce cruţă nuiaua îşi urăşte fiul, dar cel care-l iubeşte îl mustră cu grijă” (cu blândeţe dar şi cu severitate) (Proverbe 13, 25).
Aşadar cu virtute să-i îmbogăţiţi pe copiii voştri, şi nu cu bunătăţi trecătoare. E neînţelept ca, atâta timp cât trăiţi, să nu le daţi putere asupra averii voastre, şi după ce muriţi, să poată foarte lesne să risipească moştenirea pe care le-aţi lăsat-o, desigur dacă sunt tineri. Dacă le-aţi încredinţa averea voastră în vreme ce trăiţi, aţi putea interveni când este necesar, şi în felul acesta să evitaţi greşelile pe care le fac. Preluând însă nepregătiţi administrarea moştenirii, împovăraţi şi de faptul că au rămas orfani, vor fi târâţi cu uşurinţă în mizerie; şi vinovaţi pentru asta sunteţi voi.
Nu le lăsaţi deci bogăţii, ci învăţătură şi virtuţi. Astfel nu se vor sprijini pe moştenirea bunătăţilor materiale, şi se vor distinge prin educarea minţii şi cultivarea sufletului. Acesta este cel mai bun mijloc pentru depăşirea sărăciei şi a tuturor problemelor vieţii. Şi dacă fiecare din noi se va îngriji să-şi crească în felul acesta copiii, în cele din urmă toţi, din generaţie în generaţie, ne vom afla pregătiţi pentru venirea lui Hristos şi vom fi răsplătiţi de dreptul nostru Stăpân. Aşa este. Dacă-l educi cum trebuie pe copilul tău şi-l faci să aibă evlavie şi iubire, dacă şi el va face la fel cu copiii săi etc., se va alcătui un lanţ binecuvântat datorită ţie, care ai devenit rădăcina întregului bine.
Părinţii care nu se îngrijesc de buna creştere a copiilor lor sunt mai răi chiar decât ucigaşii de prunci; pentru că primii omoară sufletul nepieritor, iar ultimii doar trupul muritor.
De aceea, precum caii care aleargă necugetat către prăpastie, şi îi ţinem în frâu şi-i pedepsim lovindu-i – şi pedeapsa aceasta este spre izbăvirea lor –, aşa şi pe copii trebuie să-i ţinem în frâu, să-i strunim şi să-i pedepsim pentru greşelile lor. Pentru că, dacă nu-i pedepsim noi, îi aşteaptă alte pedepse, pedepse veşnice, ca şi pe noi.
Nu-mi spune: „L-am pedepsit pe copilul meu de multe ori”, pentru că asta nu-i de ajuns; trebuie să-l vezi şi îndreptat. Fii cu luare-aminte, are evlavie, este cuminte, şi-a schimbat purtarea cea rea? Dacă toate acestea s-au întâmplat, scopul a fost împlinit; altfel, multele pedepse nu sunt de folos. Nu numărăm de câte ori a fost legată o rană, ci ne uităm dacă s-a vindecat. Dacă s-a vindecat iute, nu-i nevoie să stea mult timp legată; însă dacă rămâne deschisă, trebuie ca pansamentul să fie schimbat de multe ori, până ce se va închide.
Părinte nu este cel care doar l-a născut pe copil, ci acela care şi după naştere îl iubeşte. Şi dacă iubirea este necesară acolo unde există din fire, cu atât mai mult e trebuincioasă acolo unde a fost sădită de Dumnezeu. Adică, dacă cineva trebuie să-i iubească pe copiii lui naturali pentru a se numi părinte drept, cu atât mai mult pe copiii harismatici, duhovniceşti, botezaţi, având grijă să nu ajungă în iad.
Dar şi tu, fiule, să asculţi de părinţii care te-au născut. Pentru cele pe care ţi le-au oferit, cu nimic nu-i poţi răsplăti, nici să-i naşti, nici să trudeşti pentru ei, cum au făcut aceştia pentru tine. Şi când tatăl tău îl ceartă pe vreun frate de-al tău, tu trebuie să fii de partea tatălui. Căci dacă-i iei apărarea fratelui tău care a greşit, vei deveni mai rău ca el. În felul acesta îţi pui în pericol şi mântuirea sufletului tău, fiindcă cel care nu lasă o rană să se vindece, are o mai mare vină decât cel care a provocat-o, şi de aceea va fi şi pedepsit. O rană, vezi bine, poate să nu fie pricinuitoare de moarte, dar împiedicarea vindecării ei poate provoca moartea.
De aceea şi dascălii îi pedepsesc pe copii, când sunt vinovaţi, în faţa celorlalţi, ca să-i vadă şi să se cuminţească. Dar şi pe copiii buni îi laudă în faţa celorlalţi, pentru a-i da spre pildă. Aceasta, desigur, o fac dascălii buni şi înţelepţi. Şi trebuie să căutăm dascăli buni pentru copiii noştri, încât să fie educaţi pozitiv; căci părinţii le dau viaţă copiilor, iar dascălii buni îi învaţă să trăiască în virtute.
Nu te mândri, fiule, cu tatăl tău cel bun şi virtuos. Bunătatea tatălui tău te va osândi pe tine, dacă te vei dovedi urmaş nevrednic. Mare lucru este să-ţi sprijini viaţa, dar şi mântuirea, pe lupta ta şi nu pe a altora. În viaţa de aici puţini sunt aceia care ne vor sprijini, iar în viaţa de dincolo nici unul. Cinstirile şi laudele de care se bucură părinţii noştri sunt şi ale noastre doar dacă îi imităm; altfel, nu numai că nu ne folosesc la nimic, dar se vor face şi pricină pentru care vom fi mai aspru pedepsiţi.
Iată un exemplu: Abesalom era fiul regelui David, tânăr desfrânat şi ticălos. Acesta, odată, s-a răzvrătit împotriva tatălui său şi l-a silit să părăsească tronul său şi Ierusalimul şi să se exileze în pustia Arabot. Astfel, fiul a urcat nelegiuit pe tronul tatălui său. N-a respectat nici rangul, nici vârsta şi nici jertfele pe care tatăl lui le făcuse pentru el. S-a purtat cu părintele său sever, neomeneşte, obraznic, ca o fiară, călcând legile firii şi provocând tulburare, nelinişte, răzvrătire. N-a vrut să-l respecte pe David ca tată al său. Să se fi gândit cel puţin la bătrâneţile şi la binefacerile lui. Însă slava deşartă şi iubirea de putere l-au făcut să-şi piardă orice sentiment de ruşine şi să devină o adevărată fiară. Astfel, tatăl cel blând alerga fugărit dintr-un ţinut în altul, pe când fiul răzvrătit se desfăta în bunătăţile puterii, pe care le risipise izbutind să atragă de partea lui armata şi toate cetăţile.
În vreme ce se întâmplau acestea, Huşai, prieten bun al lui David, prieten din aceia care rămân credincioşi chiar şi-n cele mai potrivnice situaţii, întâlnindu-se cu bătrânul rege în pustie, şi-a sfâşiat veşmântul, şi-a pus ţărână în cap, în semn de plângere şi durere, a suspinat adânc şi a plâns sfâşietor. David cunoştea sinceritatea sentimentelor lui Huşai. I-a spus, aşadar, că lacrimile lui sunt dovada prieteniei pe care i-o poartă, dar că nu folosesc la nimic. Trebuiau să facă ceva, pentru a-l înfrunta cu succes pe fiul său şi pentru a opri nenorocirea. „Mergi în cetate”, i-a spus, „du-te la Abesalom ca prieten şi încearcă să schimbi planurile viclene pe care le urzeşte Ahitofel împotriva mea” (Parafrază la II regi 15, 34). Ahitofel era un general care avea înrâurire asupra lui Abesalom, viteaz în război şi primejdios în lupte, şi David se temea mult de el. Huşai într-adevăr, s-a dus la Abesalom, fără să se înspăimânte că scopul lui va fi descoperit şi că va fi omorât. Îşi punea mereu nădejdea în Dumnezeu. Şi până la urmă a reuşit. Astfel, David l-a învins pe fiul său apostat, care a avut un sfârşit rău. Căci Dumnezeu vrea ca copiii să-şi respecte părinţii şi să asculte de ei. Şi dacă nu fac asta, pătimesc.
Dar şi părinţii, o spun din nou, sunt datori să-şi educe cum trebuie copiii, străduindu-se pentru dezvoltarea echilibrată a trupului şi a duhului lor. Să-i înveţe evlavia şi virtutea. Dacă nu fac aşa, nu trebuie să se numească părinţi.
Aşa cum chemaţi doctorul, când copilul vostru se îmbolnăveşte trupeşte, la fel să faceţi şi când el suferă sufleteşte. Sufletul este bolnav când păcătuieşte, când se desfrânează, când fură, când face ceea ce Dumnezeu interzice.
Dar şi neşcolirea, needucarea, este o boală a sufletului, şi desigur mare, pentru că din pricina ei se întâmplă atâtea şi atâtea rele. Trebuie deci să-i şi educăm pe copiii noştri, căci astfel vor putea să-L cunoască mai bine pe Dumnezeu. Fără învăţătură vor fi ca animalele, care sunt lipsite de cuget. Omul, care a fost înzestrat cu cuget, trebuie să fie şi înţelept, aşa cum l-a făcut dintru început Dumnezeu. Fără înţelepciune el este o piatră preţioasă afundată în mocirlă, este corabie fără cârmă şi fără echipaj, care înaintează pe marea vieţii necârmuită, la întâmplare. De aceea un înţelept a spus: „Omul neşcolit priveşte, dar nu vede”. I se pare că vede, dar este orb, fiindcă nu are cunoaştere, şi îndeosebi cunoaşterea adevărurilor şi a dogmelor credinţei – ce este sufletul, cerul, Dumnezeu Cel în trei ipostasuri, învierea, botezul, îngerii, Sfânta Liturghie, preoţia etc.
Proorocul David spune: „Luaţi învăţătură, ca nu cumva să se mânie Domnul” (Psalmi 2, 12). Educaţi-vă creştineşte copiii. Aceasta este datoria voastră. Dacă veţi fi nepăsători, veţi merge în iad, chiar dacă aveţi alte virtuţi. Să-i învăţaţi tainele Bisericii, dreptatea, înţelepciunea, vitejia sufletească. Să-i ajutaţi să se cunoască pe ei, căci prin cunoaşterea de sine vor fi conduşi şi la cunoaşterea de Dumnezeu. Dacă nu-L cunosc pe Dumnezeu, la ce le va fi de folos toate celelalte? Nu-L auziţi pe Domnul, Care spune în Sfânta Evanghelie că, dacă omul ar câştiga lumea întreagă dar şi-ar pierde sufletul său, nu i-ar folosi la nimic?
Educaţi-i, aşadar, duhovniceşte pe copiii voştri. Educaţi-vă şi pe voi. În felul acesta vă veţi mântui şi veţi intra în împărăţia cerurilor, cu harul lui Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur – Problemele vieţii

Căsnicia creştină

Un om înţelept, care a spus multe cuvinte de folos, le-a spus şi pe acestea: „Femeia şi bărbatul să se înţeleagă bine între ei” (Parafrază la Înţelepciunea lui Sirah 25, 1). De la început Dumnezeu a avut grijă ca soţii să trăiască în armonie. De aceea vorbeşte despre amândoi ca şi când ar vorbi despre unul, şi spune: „Bărbat şi femeie i-a făcut” (Facerea 1, 27); şi „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3, 28). Pentru că nu poate exista legătură strânsă între doi bărbaţi aşa cum este legătura dintre un bărbat şi o femeie.
De aceea şi David, plângând şi jelind pentru moartea bunului său prieten, Ionatan, pe care-l iubea foarte mult, nu l-a numit tată ori mamă, frate ori soră, ci a spus: „Iubirea ta mi te-a făcut minune mai sus decât iubirile femeii” (II Regi 1, 26). Şi într-adevăr, această iubire este mai presus decât toate. Celelalte iubiri sunt puternice, această însă este şi puternică şi neofilită. Pentru că există un instinct erotic care cuibăreşte în natura soţilor şi, fără să înţelegem cum, leagă cele două trupuri. De aceea încă de la început, din bărbat a provenit femeia, iar în continuare din bărbat şi femeie au provenit alţi bărbaţi şi alte femei. Vezi ce legătură a creat Dumnezeu, neîngăduind vreunei alte firi să pătrundă din afară?
Vezi şi câte altele a încuviinţat? A îngăduit ca sora lui Adam să-i devină acestuia soţie; sau mai bine-zis, nu sora, ci fiica sa; sau poate nici fiica lui, ci ceva mai mult, însuşi trupul lui. Iar legătura lor a stabilit-o direct de la început, ca pe o stâncă, unindu-i într-un singur întreg. De aceea nici pe femeie n-a făcut-o dintr-o natură străină lui Adam, pentru ca acesta să nu se lege cu ea ca şi cu o străină, şi nici n-a oprit căsnicia la unirea lui Adam cu Eva, ca acesta să nu se despartă, datorită unirii lui cu o singură femeie, de restul neamului omenesc. Aici s-a întâmplat adică ceea ce se întâmplă cu un copac frumos: are un trunchi, care se înalţă deasupra rădăcinii şi după aceea se întinde în multe ramuri. Dacă nu are trunchi şi ramurile ies direct din rădăcină, nu valorează nimic; iar dacă are doar multe rădăcini, nu-l admiră nimeni. Aşadar în felul acesta Dumnezeu, dintr-un singur om, Adam, a făcut să se nască tot neamul omenesc, la fel ca ramurile din trunchiul copacului. Şi pentru ca iubirea să nu se micşoreze, ci să se întindă la toată omenirea, n-a îngăduit ca oamenii să se căsătorească cu surori şi fiice, impunându-ne despărţirea de rudele noastre. De aceea se spune: „Acela Care i-a făcut de la început, bărbat şi femeie i-a făcut” (Matei 19, 4).
Din acestea provin mari lucruri bune dar şi mari lucruri rele pentru familii şi societăţi. Pentru că iubirea dintre bărbat şi femeie constituie, mai mult decât orice altceva, cea mai puternică legătură din viaţa noastră. Datorită acesteia mulţi oameni încep a se război şi chiar şi sufletele şi le vând şi le jertfesc.
Aşadar nu întâmplător şi zadarnic a vorbit Pavel despre această chestiune, spunând: „Femeile să li se supună bărbaţilor lor precum Domnului” (Efeseni 5, 22). De ce oare? Pentru că dacă soţii convieţuiesc în bună înţelegere, atunci şi copiii lor vor creşte bine şi vecinii se vor desfăta de mireasma vieţii lor creştine şi prietenii lor se vor bucura şi rudele lor se vor mândri. Dar dacă se întâmplă invers, toate se vor învălmăşi, toate vor fi tulburi şi confuze. Se întâmplă adică şi aici ce se întâmplă într-o armată: Când generalii ei au legături liniştite şi conlucrează armonios, armata merge bine şi poartă biruinţe; însă când aceştia nu se înţeleg şi se ceartă, toată armata se întoarce cu susu-n jos. Aşadar de aceea spune: „Femeile să li se supună bărbaţilor lor precum Domnului”.
Însă cum se face că Scriptura într-un alt loc spune: „Dacă vine cineva la mine şi nu urăşte pe femeie şi pe bărbat, nu poate fi ucenicul Meu”? (Parafrază la Matei 14, 26). Dacă femeile trebuie să li se supună bărbaţilor lor precum Domnului, cum de în altă parte le cere să se lepede de ei pentru Domnul? Citind cu atenţie ambele fragmente, veţi constata că unul nu-l contrazice pe celălalt. Sunt valabile în paralel amândouă. Adică ce vrea să spună aici Apostolul? Sau „să vă supuneţi bărbaţilor voştri, ştiind că aşa Îl veţi sluji pe Domnul” sau „să-i ascultaţi pe bărbaţii voştri, considerând, ca ucenice ale lui Hristos, că faceţi voia Lui”. Pentru că, dacă cel care nu se supune puterii statului şi autorităţilor se împotriveşte ordinii pe care a aşezat-o Dumnezeu, mult mai mult femeia care nu se supune bărbatului ei calcă porunca dumnezeiască.
Să considerăm deci că bărbatul este capul şi femeia trupul, după cum o arată şi acest pasaj apostolic: „Bărbatul este cap femeii (adică cârmuitor), aşa cum şi Hristos îi este cap Bisericii, El Mântuitorul trupului. Dar aşa cum Biserica I se supune lui Hristos, tot astfel şi femeile să le fie întru toate bărbaţilor lor” (Efeseni 5, 23-24).
Tu, bărbatul, îl auzi pe Pavel, care o povăţuieşte pe femeie să ţi se supună ţie, şi-l lauzi şi-l admiri. Auzi însă ce spune mai jos: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S-a dat pentru ea” (Efeseni 5, 25). Ai văzut mai înainte un model de supunere? Vezi acum şi modelul de iubire. Vrei ca femeia să ţi se supună aşa cum Biserica i se supune lui Hristos? Poartă-i şi tu ei de grijă, aşa cum Hristos îi poartă de grijă Bisericii. Şi dacă trebuie să-ţi jertfeşti viaţa pentru ea, să fii făcut bucăţi de o mie de ori, să le suferi şi să le rabzi pe toate, nu refuza s-o faci. Căci nici măcar aşa nu vei face ceva egal cu ceea ce a făcut Hristos pentru Biserică, de vreme ce tu vei suferi acestea pentru cea cu care eşti unit, iar Domnul a suferit pentru cea care s-a întors împotriva Lui şi L-a nesocotit. Aşadar pe când Hristos, nu cu ameninţări, nu cu huliri, nu cu spaime, ci cu multă iubire şi blândeţe, cu grijă şi jertfă a reuşit să inspire încredere celei care atât de mult L-a necăjit, aşa să faci şi tu, aşa să te porţi cu femeia ta. Dacă nu-ţi acordă atenţie, dacă te înfruntă cu mândrie, dacă te nesocoteşte, vei putea s-o îndreptezi prin marea ta purtare de grijă, prin dragostea şi bunătatea ta, nu prin mânie şi înfricoşare. Doar pe un slujitor îl poţi cuminţi în felul acesta, sau poate că nici pe el, pentru că se va înfuria degrabă şi va înceta să te mai slujească. Pe tovarăşa ta de viaţă, pe mama copiilor tăi, pe temelia oricărei bucurii din familie, nu trebuie s-o îndreptezi cu sălbăticie şi ameninţări, ci cu iubire şi bune maniere.
Ce căsnicie mai e asta, când femeia tremură în faţa bărbatului său? Şi de ce afecţiune familială se va bucura bărbatul, când trăieşte cu o femeie pe care o exploatează ca pe o roabă? Şi dacă păţeşti ceva datorită ei, să nu i-o reproşezi. Nici Hristos n-a făcut aşa ceva. „Şi pe Sine S-a dat pentru ea”, zice, „ca s-o sfinţească, curăţin- d-o…” (Efeseni 5, 25-26). Prin urmare era necurată, avea slăbiciuni, era urâtă şi josnică.
Orice femeie ai lua, nu va fi ca Biserica, pe care Hristos a ales-o ca Mireasă a Lui, şi nici nu se va deosebi de tine atât cât se deosebea aceea de Hristos. Şi cu toate acestea, Domnul n-a simţit repulsie faţă de ea şi nici n-a scârbit-o pentru marea ei urâţenie. Şi vrei să pricepi cât de mare era urâţenia ei? Auzi ce spune Apostolul: „Altădată eraţi întuneric” (Efeseni 5, 8). Vezi cât de neagră era? Există ceva mai negru decât întunericul? Iată însă şi necuviinţa ei: „Că noi eram cândva fără de minte… petrecându-ne viaţa în răutate şi invidie” (Tit 3, 3). Iată şi necurăţia ei: „Eram neascultători, rătăciţi, slujind poftelor şi feluritelor desfătări…” (Tit 3, 3). Şi totuşi, deşi Biserica avea atâtea slăbiciuni, Hristos S-a dat pe Sine morţii pentru ea, de parcă era una bună, frumoasă, vrednică de admirat. Pavel, fiind uimit de acest lucru şi admirându-l, spunea: „Hristos a murit pentru noi, oamenii nelegiuiţi. Cu greu va muri cineva chiar şi pentru un drept. Dar Dumnezeu, depăşind aceste hotare, şi-a arătat iubirea faţă de noi prin aceea că Hristos a murit pentru noi pe când noi eram încă păcătoşi” (Parafrază la Romani 5, 6-8). Şi în vreme ce în starea asta era când a luat-o pe mireasa Lui, Biserica, a curăţit-o, a împodobit-o, a îmbăiat-o. Voia în felul acesta „ca s-o sfinţească, curăţind-o prin baie de apă întru cuvânt, ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, fără să aibă pată sau creţuri sau altceva de acest fel, ci să fie sfântă şi fără prihană” (Efeseni 5, 26-27). Aşadar a curăţit-o prin baie de apă. Dar şi „întru cuvânt”, zice. Care cuvânt? „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Şi nu numai că a împodobit-o, dar a şi slăvit-o, a făcut-o strălucitoare, „fără pată sau creţuri sau altceva de acest fel”.
Şi noi, aşadar, această frumuseţe să o cerem. Şi dacă o nădăjduim, vom putea s-o dobândim. De aceea nu cere de la femeie cele ce nu sunt ale ei. Vezi cum Biserica le-a luat pe toate de la Domnul. De la El s-a făcut slăvită şi strălucitoare. Să nu simţi respingere faţă de femeie pentru că s-a nimerit să nu fie frumoasă. Ascultă ce zice Scriptura: „Albina e mică printre zburătoare, dar rodul muncii ei întrece orice dulceaţă” (Înţelepciunea lui Sirah 11, 3). Făptură a lui Dumnezeu este şi femeia. Prin respingerea ta n-o jigneşti pe ea, ci pe Ziditorul ei. Ce are ea al ei? Nu i le-a dat pe toate Domnul? Dar nici pe femeia frumoasă să n-o lauzi, să n-o admiri. Admiraţia pentru una şi nesocotirea celeilalte arată că omul acela e desfrânat. Să cauţi frumuseţea sufletului şi să-L imiţi pe Mirele Bisericii. Frumuseţea trupească, dincolo de faptul că este plină de mândrie, provoacă gelozie, şi deseori chiar bănuieli neîntemeiate. Nu dăruieşte însă, şi plăcere? Pentru puţin, da; pentru o lună sau două, sau cel mult pentru un an; mai târziu, însă, nu. Pentru că, datorită obişnuinţei, nu te mai preocupă frumuseţea, care însă întreţine mândria femeii. Aşa ceva nu se întâmplă în cazul unei femei care nu are frumuseţe exterioară, însă are frumuseţe lăuntrică. Acolo este normal ca plăcerea şi iubirea soţului să rămână de la început şi până la sfârşit nemicşorate, întrucât provin din frumuseţea sufletului, nu a trupului.
Există ceva mai frumos decât stelele cerului? Un trup mai alb ca al lor nu poţi găsi. Ochi mai strălucitori nu-mi poţi arăta. Când Dumnezeu a zidit stelele, îngerii le-au admirat plini de uimire. Şi noi acum le admirăm, însă nu atât de mult, aşa cum o făceam când le-am văzut pentru prima oară. Aceasta este obişnuinţa. Micşorează uimirea, şi prin urmare şi admiraţia şi atracţia. Gândi- ţi-vă acum cât de mult este valabil acest lucru în cazul femeii. Iar dacă se întâmplă s-o afle şi vreo boală, toate au pierit. Iată de ce de la femeie trebuie să cerem bunătate, cumpătare, responsabilitate şi sinceritate. Acestea sunt însuşirile frumuseţii sufleteşti. Frumuseţe trupească să nu cerem. Nu-i vezi pe atâţia şi atâţia care şi-au luat femei frumoase, cum şi-au distrus vieţile în chip jalnic? Şi nu-i vezi pe alţii, care fără să aibă femei frumoase au trăit foarte fericiţi?
Însă nici femeie bogată să nu căutăm. Nimeni să nu aştepte să devină bogat prin căsătorie. Vrednică de scârbă şi de nesocotire este o asemenea îmbogăţire. În plus, cum spune Apostolul, „Cei ce vor să se îmbogăţească, aceia cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, care-i cufundă pe oameni în ruină şi-n pierzare” (I Timotei 6, 9).
De la femeie, deci, să nu ceri bani, ci virtuţi. E cu putinţă să fii nepăsător faţă de cele importante şi să te îngrijeşti de cele lipsite de importanţă? Din păcate însă, cu toate facem aşa. Dacă dobândim copil, ne interesează nu de cum va deveni om bun, ci de cum îi vom asigura averi; nu de cum va dobândi bune maniere, ci de cum va agonisi multe venituri. În profesia noastră, la fel, nu ne preocupăm de cum s-o practicăm cinstit, ci de cum ne va aduce mari câştiguri. Aşadar toate se fac pentru bani. Ne-a cuprins iubirea de arginţi, şi de aceea mergem spre pieire.
„Aşa sunt datori bărbaţii să-şi iubească femeile”, continuă Apostolul, „ca pe propriile lor trupuri. Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte. Că nimeni vreodată nu şi-a urât trupul; dimpotrivă, fiecare îl hrăneşte şi-l îngrijeşte, precum şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Lui şi din oasele Lui” (Efeseni 5, 28-30). Ce vrea să spună prin aceste cuvinte? Ne proiectează o imagine mai puternică, un exemplu mai viu. Totodată ne conduce mai aproape şi cu mai multă limpezime de încă o îndatorire a noastră. Ca să nu spună cineva că, „Acela Dumnezeu a fost şi S-a dat pe sine”, de aceea Pavel zice: „Aşa sunt datori şi bărbaţii…”. Prin urmare nu e vorba de o harismă, de un dar, ci de o îndatorire, de o obligaţie. După ce zice, „să-şi iubească femeile ca pe propriile lor trupuri”, adaugă: Căci „nimeni vreodată nu şi-a urât trupul; dimpotrivă, fiecare îl hrăneşte şi-l îngrijeşte”. Şi cum este femeia trup al tău? Citim în cartea „Facerii” că, atunci când Adam s-a trezit şi a văzut-o pe femeia pe care Dumnezeu a plăsmuit-o din coasta lui, a spus: „De data aceasta iată os din oasele mele şi carne din carnea mea!” (Facere 2, 23). Aşadar aşa cum Domnul îngrijeşte cu blândeţe de Biserică, adică de noi toţi, pentru că suntem mădulare ale Lui, trup al Lui şi oase ale Lui – şi asta o cunoaştem bine noi, cei ce participăm la Sfintele Taine –, la fel şi bărbatul este dator să se îngrijească cu blândeţe de soţia lui, pentru că din el s-a zidit, este bucată din trupul lui.
„De aceea”, spune Scriptura, „va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi cei doi (prin căsătorie) vor fi un trup”, un singur om (Facerea 2, 24; Efeseni 5, 31). Iată şi al treilea motiv. Aici se arată că bărbatul, după ce-i părăseşte pe cei care l-au născut, se lipeşte de femeie. De aici înainte trupul, tatăl şi mama, nasc copil care se plăsmuieşte din unirea seminţelor lor. Încât toţi trei sunt un singur trup, aşa cum şi noi la fel suntem un trup cu Hristos. Aşadar câtă iubire ai pentru tine, atâta iubire vrea Dumnezeu să ai şi pentru femeia ta. Nu vedeţi că şi în trupul nostru există multe lucruri nedesăvârşite şi multe lipsuri? Unul are picioarele strâmbe, altul mâinile paralizate, un al treilea are vreun mădular bolnav etc. Însă nici nu se poartă rău cu mădularul acela, nici nu-l taie; dimpotrivă, îl îngrijeşte şi-l ocroteşte mai mult decât pe mădularele sănătoase, şi motivul este lesne de înţeles.
Aşadar iubeşte-o pe femeia ta tot aşa cum te iubeşti şi pe tine. Nu numai pentru că bărbatul şi femeia au aceeaşi fire, ci şi dintr-o altă pricină, mai însemnată: Deoarece nu mai sunt două trupuri separate, ci unul singur; şi bărbatul este capul, iar femeia trupul. După cum spune apostolul Pavel într-o altă epistolă de-a sa, „Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos este Dumnezeu” (I Corinteni 11, 3). Însă aşa cum spune, că „capul lui Hristos este Dumnezeu”, la fel zic şi eu că, după cum noi suntem un trup, aşa este şi Hristos cu Tatăl. Prin urmare şi Tatăl este capul nostru.
Ne aduce şi două exemple, unul despre trup şi altul despre Hristos. De aceea şi adaugă: „Taina aceasta” – adică cea care spune că bărbatul şi femeia vor deveni un trup – „mare este; iar eu zic, în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32). Se referă la legătura dintre Hristos şi Biserică, pentru că şi Acela L-a lăsat pe Tatăl Său, s-a arătat ca om pe pământ, s-a unit cu mireasa (Biserica), adică cu noi, şi s-a făcut un duh cu ea – cu noi, căci „cel ce se lipeşte de Domnul este un duh cu El” (I Corinteni 6, 17). Şi este taină mare, pentru că omul pe tatăl lui, care l-a născut şi l-a crescut, pe mama lui, care în dureri înfricoşătoare l-a adus pe lume, pe părinţii lui, care i-au făcut atât bine şi l-au ocrotit atâţia ani, pe aceştia îi părăseşte. Şi ce face? Se lipeşte de o femeie care cu puţin înainte îi era necunoscută, cu care nu avea nimic în comun. Cu adevărat, mare taină! Iar părinţii nu numai că nu regretă că se întâmplă acest lucru, ci se şi bucură şi cheltuiesc cu bunăvoinţă bani pentru nuntă. Negrăită taină! Necercetată taină! A profeţit-o şi Moise în cartea „Facerii” (2, 23-25). A propovăduit-o acum cu glas tare Pavel, zicând că se referă la legătura dintre Hristos şi Biserică.
„Dar şi în ceea ce vă priveşte, fiecare din voi să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi, iar femeia spre bărbat să se-nfioare” (Efeseni 5, 33). Nu se arată aici doar dragoste, ci şi respect. Nefiind stăpân al familiei, femeia nu trebuie să ceară aceeaşi cinstire cu a stăpânului, bărbatul, de vreme ce este mai jos ca el. Dar nici bărbatul nu trebuie să-şi nesocotească femeia pentru că aceasta i se supune, căci ea este trupul; şi dacă capul nesocoteşte trupul, va pieri şi el împreună cu acela. De aceea bărbatul trebuie să-i ofere femeii iubirea lui ca o răsplată a supunerii ei. Şi capul este necesar, şi trupul. Trupul pune în slujba capului mâinile, picioarele, şi toate celelalte mădulare ale sale, iar capul se îngrijeşte de trup şi-l ocroteşte. Nu există lucru mai bun precum căsnicia şi conlucrarea de acest fel: respect din partea femeii, iubire din partea bărbatului. Desigur, femeia care-l respectă pe bărbat îl şi iubeşte. Îl respectă ca pe capul ei şi-l iubeşte ca pe un mădular, de vreme ce şi capul este tot un mădular al trupului.
Aşadar în felul acesta Dumnezeu a stabilit ca femeia să i se supună bărbatului, ca să existe pace şi înţelegere între ei. Căci nicăieri unde sunt mai mulţi stăpâni nu există pace. Unul trebuie să fie stăpânul. Aceasta o observăm peste tot. Oricum, acolo unde există oameni duhovniceşti există şi pace. De pildă, primii creştini ai Ierusalimului erau cinci mii de oameni, dar aveau o inimă şi un suflet. Şi nimeni nu considera că vreunul din bunurile lui era al său, ci se supuneau unul altuia. Acest lucru arată înţelepciune şi respect faţă de Dumnezeu.
Fii cu luare-aminte însă, la faptul că Apostolul stăruie mai mult pe iubire decât pe respect. E firesc. Căci atunci când există iubire între soţi, pentru toate problemele se găsesc soluţii. Bărbatul care-şi

Întâmpinarea morţii

Multe lucruri vrem să le aflăm şi să le înţelegem, dar mai ales vremea când va veni sfârşitul lumii. Apostolul Pavel, pentru a potoli această nepotrivită preocupare a noastră, scrie într-o epistolă de-a lui: „Iar despre ani şi despre vremi, fraţilor, nu aveţi nevoie să vă scriem noi, căci voi înşivă ştiţi bine că precum un fur noaptea, aşa vine ziua Domnului” (I Tesaloniceni 5, 1-2).
Adică ce vom câştiga dacă ştim când va fi a doua venire a Domnului? Spuneţi-mi. Să ne închipuim că va veni după douăzeci de ani, sau după treizeci, sau după o sută. Ce însemnătate poate avea asta pentru noi? Nu cumva pentru fiecare dintre noi sfârşitul nu vine odată cu moartea lui? Aşadar de ce-ţi faci dureri de cap şi te chinui să afli despre sfârşitul lumii? Din păcate, însă, aşa cum se întâmplă şi în multe alte împrejurări, când suntem nepăsători faţă de lucrurile care ne privesc direct şi ne îndeletnicim cu treburile altora, nesocotind problemele noastre şi îngrijindu-ne de cele străine, la fel şi în cazul acesta; în loc ca fiecare să se intereseze de sfârşitul lui, vrem să aflăm în de-amănunt cum şi când va veni sfârşitul obştesc al tuturor?
Dacă vreţi să aflaţi de ce este necunoscut fiecăruia dintre noi sfârşitul vieţii sale şi de ce moartea vine pe neaşteptate, ca un fur noaptea, vă voi spune, considerând că e drept să se întâmple aşa. Aşadar dacă fiecare dintre noi şi-ar cunoaşte clipa morţii, nimeni nu s-ar îngriji să săvârşească fapte virtuoase cât trăieşte, ci cunoscând care va fi ultima zi din viaţa sa, după ce mai întâi va face nenumărate rele, s-ar pocăi cu puţin înainte de a închide ochii şi ar pleca spre viaţa de dincolo izbăvit de păcatele lui. Dacă acum, când frica şi necunoaşterea ceasului morţii ne cutremură sufletele, după ce ne petrecem întreaga viaţă în păcat, cei mai mulţi dintre noi abia în ultimele clipe ne hotărâm să ne pocăim, desigur dacă mai apucăm, care dintre noi s-ar mai îngriji de lucrarea virtuţii, dacă am şti cu precizie când vom muri? N-am şovăi să săvârşim tot felul de lucruri până în ziua aceea. Ne-am răzbuna pe duşmani, am ucide pe cine vrem, ne-am satisface patimile sălbatice ale sufletului pe spinarea semenilor noştri, şi după aceea, înainte de a muri… ne-am pocăi!
În afară de asta, nici fapte de jertfire de sine adevărate n-ar exista, nici oamenii cu suflet viteaz n-ar avea vreun merit, deoarece, când ar înfrunta cu curaj şi neînfricare diferitele primejdii, şi-ar îndreptăţi curajul prin încredinţarea că nu le-a sosit ceasul morţii. Încă şi cei mai laşi s-ar arunca fără şovăială în foc, ştiind că nu sunt în primejdie de a păţi ceva rău. Căci cel care ştie că-şi poate pierde viaţa într-o primejdie şi cu toate acestea nu şovăie să se expună acestei primejdii, îşi dovedeşte fără putinţă de îndoială vitejia şi jertfirea de sine.
Cel ce are cu adevărat cugetul înţelept şi este călăuzit de nădejdea bunătăţilor viitoare, nici moartea n-o consideră moarte. Adică dreptul, care umblă pe calea lui Dumnezeu şi în fiecare zi aşteaptă să intre în împărăţia Lui, nu se tulbură, nu se cutremură, nu se necăjeşte atunci când se află faţă în faţă cu moartea, adică, de pildă, când îi moare vreo rudă sau vreun prieten. Căci ştie că moartea, pentru cei care au trăit în virtute pe pământ, nu este decât trecerea într-o viaţă mai bună, călătorie într-un ţinut mai frumos, cale ce duce la încununare.
De aceea în faţa cetăţilor şi a satelor sunt cimitire şi morminte, pentru a ne aduce mereu aminte că omul este muritor. Astfel, când intrăm într-o cetate mare şi bogată sau într-un sat frumos şi pitoresc, înainte de a vedea frumuseţile şi priveliştile lor, vedem sfârşitul şi finalul oricărei frumuseţi, oricărei bogăţii, oricărei slave.
Iarăşi, când un bărbat şi o femeie se căsătoresc, deseori semnează o înţelegere, prin care stabilesc dinainte soarta averii lor în cazul morţii unuia sau a altuia dintre ei: „Dacă soţul moare înaintea soţiei se face asta”. „Dacă soţia moare înaintea soţului se va face asta şi asta”. Nici nu s-au cunoscut bine, nici nu şi-au început bine viaţa, şi se gândesc la moarte. De multe ori, fireşte, înţelegerea spune şi ce se va întâmpla dacă va muri copilul pe care-l vor naşte: „Dacă copilul care se va naşte va muri, se va face asta şi asta”. Nici n-a apărut urmaşul şi moartea i s-a şi hotărât!
Ce vreau să spun cu toate astea? Că, mergând la notar pentru alcătuirea unei înţelegeri, fiecare ştie că moartea îl va vizita la un moment dat pe el sau pe vreun membru al familiei sale. Consideră acest lucru absolut firesc şi inevitabil. Însă când vine moartea a uitat ce-a scris şi spune altele. „Trebuia să mi se întâmple mie un asemenea lucru?” strigă cu suspine şi jale bărbatul care a rămas văduv. „Aşteptam eu să mi se întâmple o asemenea nenorocire şi să-mi pierd soţia?”. Ce spui, omule? Când erai, sau credeai că eşti, departe de moarte, ştiai bine legile firii; acum că ai păţit necazul, le-ai uitat? Poate că Dumnezeu ţi-a luat soţia pentru că vrea să te conducă la înfrânare, pentru că te consideră în stare de nevoinţe mai mari, de o viaţă duhovnicească mai înaltă, şi de aceea te-a eliberat de legătura căsniciei.
Şi tu, femeie care ţi-ai pierdut bărbatul, de ce plângi? Nu cumva pentru că ţi-ai pierdut ocrotitorul şi ai rămas singură pe lume? Niciodată să nu spui aşa ceva. Căci nu L-ai pierdut pe Dumnezeu, Care este ocrotitorul nostru, al tuturor. De vreme ce-L ai ca ajutor pe Dumnezeu, n-ai nevoie de nimeni altul. Nu cumva atunci când soţul tău trăia nu tot Dumnezeu era Cel care vi le dădea pe toate? Aşa să te gândeşti, şi să spui precum David: „Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este ocrotitorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?” (Psalmi 26, 1). De-acum Acesta, „Părinte al orfanilor şi judecător al văduvelor” (Psalmi 67, 5), îţi va purta de grijă mai mult decât ţi-a purtat mai înainte.
Vezi cum o rudă de-a ta a plecat din această lume? Nu te înspăimânta, nu jeli, nu-ţi zdrobi inima. Adună-ţi mintea, cercetează-ţi conştiinţa şi gândeşte-te că peste puţină vreme te va aştepta şi pe tine acelaşi sfârşit.
„Dar mortul”, îmi vei spune, „putrezeşte, se face ţărână”. Tocmai de aceea trebuie să te bucuri mai mult. Când cineva vrea să rezidească o casă, care s-a învechit şi e gata să se prăbuşească, după ce mai întâi îi scoate afară pe cei ce locuiesc într-însa, o dărâmă din temelii şi construieşte alta mai bună. Şi când se întâmplă asta, locuitorii ei nu se întristează pentru că au ieşit din casa veche, ci sunt mai mulţumiţi. Nu-i interesează, vezi bine, dărâmarea până la temelii, pe care o văd cu ochii lor, întrucât se gândesc la noua şi frumoasa clădire care se va rezidi, deşi încă n-o văd.
La fel face şi Dumnezeu. Când vine vremea ca trupul nostru să fie nimicit mai întâi scoate sufletul, care locuieşte într-însul, ca şi cum l-ar scoate dintr-o casă veche şi gata să se prăbuşească, pentru a-l aşeza iarăşi cu slavă şi mai mare în casa nouă, care se va clădi. Şi Adam, când a fost creat, n-a văzut că a fost plăsmuit din lut. Adică Dumnezeu n-a plăsmuit mai întâi sufletul, ca să nu vadă cum a fost făcut trupul. De aceea sufletul nu cunoştea slăbiciunea trupului. Însă când va fi învierea de obşte, atunci sufletul se va afla într-un nou trup, nestricăcios, şi nu în vechiul lui veşmânt de lut.
Mortul, deşi nu se vede pe el, îi vede însă pe cei care au murit mai înainte cum devin ţărână, şi învaţă multe. Ia priveşte cât de tăcuţi şi reţinuţi sunt în faţa morţilor chiar şi cei mai mândri, chiar şi cei mai făloşi oameni! Se aude cuvântul „moarte” şi inima tuturor este zdrobită de frică. Şi filozofăm în jurul mormintelor şi cugetăm unde o să ajungem şi pălăvrăgim despre zădărnicia celor lumeşti, dar îndată ce ne depărtăm, uităm de neputinţa noastră. Iată, de exemplu, când cineva se află la înmormântarea unui prieten de-al lui, se întoarce spre cel de lângă el şi-i spune cuvinte ca acestea: „Adevărat, cât de neputincioşi suntem! Cât de neînsemnată este viaţa noastră! Ce ni se întâmplă, oare, după moarte? Aşa trebuie să ne gândim şi să nu vorbim de rău, să nu nedreptăţim, să nu ţinem minte răul…”. Pare că vorbeşte cu atâta sinceritate, încât, în vreme ce îl asculţi, nu te îndoieşti că, chiar din clipa aceea, se va lepăda cu desăvârşire de răutatea lui şi va începe să trăiască în virtute. Dar vai, după înmormântare va uita şi de teama, şi de vorbele lui, şi va continua să trăiască în păcat, la fel ca înainte.
Să ne întoarcem însă la tema noastră. Spune-mi, din ce motiv îl plângi cu atâta durere pe cel care a murit? Pentru că era rău? Atunci nu numai că nu trebuie să plângi, ci să-I şi mulţumeşti lui Dumnezeu, Care a oprit răutatea lui. Nu cumva, dimpotrivă, a fost bun? Şi în cazul acesta trebuie să te bucuri, pentru că a murit „ca nu cumva răutatea să-i strâmbe înţelepciunea, ca nu cumva înşelarea să-i amăgească sufletul” (Înţelepciunea lui Solomon 4, 11). Nu cumva era tânăr? Chiar şi pentru aceasta să-I mulţumeşti lui Dumnezeu şi să-L slăveşti, fiindcă l-a luat lângă Dânsul. Aşa cum pe cei care merg să primească vreun rang, îi conducem cu bucurie şi mulţumire, la fel trebuie să ne luăm rămas bun şi de la cei care pleacă din viaţa aceasta, pentru că se duc aproape de Dumnezeu, unde vor primi mare cinstire şi fericire.
Nu spun, desigur, că nu trebuie să ne pară rău pentru despărţirea de persoanele dragi nouă, care mor, dar să nu ne întristăm mai mult decât trebuie. Căci ne vom mângâia destul dacă ne gândim că omul pe care l-am pierdut era muritor, ca noi toţi. Dacă ne revoltăm nu arătăm altceva decât faptul că cerem lucruri care nu se potrivesc cu firea omenească. Te-ai născut om, prin urmare muritor. De ce suferi pentru ceva atât de firesc, cum este moartea? Nu cumva regreţi fiindcă pentru a trăi trebuie să mănânci? Nu cumva ai vrea să trăieşti fără hrană? Atunci de ce-ţi doreşti să nu mori? Pe cât de firesc este să mănânci, aşa şi să mori. De vreme ce eşti muritor, nu cere să devii nemuritor; căci acest lucru a fost stabilit o dată pentru totdeauna. Să nu ne asemănăm tâlharilor, care vor să-şi însuşească lucruri care aparţin altora. Astfel, când Dumnezeu ia de la noi bani sau cinstiri sau slavă, şi chiar trupul sau sufletul, le ia pe cele ce-I aparţin. Şi chiar şi pe copilul tău dacă l-ar lua, de fapt nu-l ia pe copilul tău, ci o făptura de-a Lui.
Aşadar dacă noi nu aparţinem nouă înşine, cum ne vor aparţine nouă cele ce aparţin Aceluia? Dacă sufletul tău nu este al tău, cum sunt ai tăi banii pe care-i ai? Şi dacă nu sunt ai tăi, cum cheltuieşti fără rost sau fără cuviinţă ceea ce aparţine altuia? Nu zice: „Cheltuiesc banii mei, din banii mei mă distrez”; căci cheltuieşti şi te distrezi din cele străine. Şi le numesc străine, pentru că Dumnezeu le consideră ale Lui pe cele care ţi le-a dat, dacă nu le împarţi cu cei săraci. Doar atunci cele străine devin ale tale. Dacă le cheltuieşti pentru tine, atunci cele ale tale devin străine.
Nu vezi că trupurile noastre sunt slujite de mâini? Nu vezi că mâncarea este mestecată de gură, înainte de a merge în stomac? Nu cumva stomacul spune: „De vreme ce am primit mâncarea, sunt îndreptăţit să le primesc pe toate?” Ochii, iarăşi, nu cumva pentru că primesc lumina, o ţin numai pentru ei şi n-o pun la dispoziţia întregului corp? Sau nu cumva picioarele, întrucât păşesc singure, se cară numai pe ele şi nu corpul întreg? Dar şi meşterii, dacă nici unul n-ar vrea să dea şi altora din folosul meşteşugului lor, nu-i va vătăma doar pe aceia, ci şi pe ei. Chiar şi săracii, dacă ar fi atât de răi cum sunteţi voi, bogaţii, care nu vă gândiţi la altceva decât la cum să vă măriţi câştigurile, şi n-ar da din puţinul lor prisos celor mai săraci şi mai nevoiaşi ca ei, v-ar arunca degrabă şi pe voi în sărăcie.
„Dar l-am pierdut pe scumpul meu copil”, va spune poate cineva, „în care mi-am pus atâta nădejde”. Şi ce vrei să spui prin asta? Mulţumeşte-I lui Dumnezeu, Care ţi-a luat copilul, şi atunci nu vei fi mai prejos de Avraam, care l-a dus pe fiul său Isaac ca să-l jertfească, după porunca dumnezeiască. Aşa cum acela I l-a oferit lui Dumnezeu fără murmur pe nepreţuitul său fiu, aşa să-l oferi şi tu, şi nu vei lua răsplată mai mică. Nu plânge, nu suspina, nu cârti. Spune ce a spus şi fericitul Iov, când şi-a pierdut toţi copiii: „Domnul a dat, Domnul a luat; cum I-a plăcut Domnului, aşa s-a făcut; fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1, 21). Aşa a zis şi către femeia lui, prin aceste cuvinte care ne stârnesc admiraţia: „Dacă noi am primit din mâna Domnului pe cele bune, nu le vom primi şi pe cele rele?” (Iov 2, 10). Aşa să gândeşti şi tu, de vreme ce copilul tău n-a căzut în mâinile vrăjmaşului şi uneltitorului, ci s-a dus aproape de Dumnezeu, Care-i poartă de grijă mai mult ca tine şi Care cunoaşte interesul lui mai bine ca tine. Priveşte câţi copii care trăiesc acum au făcut din viaţa părinţilor lor un martiriu.
„Pe copiii buni nu-i vezi?”, mă vei întreba. Şi-ţi răspund. Îi văd şi pe ei, însă starea în care se află copilul tău este mai sigură decât a lor. Poate că acum sunt bine, însă sfârşitul lor este necunoscut. Ţie nu-ţi mai e teamă pentru copilul tău, ca nu cumva să păţească ceva sau nu cumva s-o ia pe un drum greşit. De aceea, îţi spun din nou, nu mai jeli. Să-L slăveşti doar pe Domnul, cum a făcut Iov.
„Şi cum să nu plâng”, vei spune, „nu vezi că nu mai sunt tată?” Ce cuvinte sunt acestea? Nu cumva ţi-ai pierdut copilul? Nu l-ai pierdut, ci poate că acum a devenit şi mai sigur al tău. N-ai încetat să fii tată. Acum eşti ceva mai mult – nu mai eşti tatăl unui copil muritor, ci al unei fiinţe nemuritoare! Să nu crezi că ţi-ai pierdut cu adevărat copilul pentru că nu mai este lângă tine. Aşa cum ar fi continuat să fie copilul tău dacă ar fi plecat într-o ţară îndepărtată, la fel şi acum, când a plecat spre cer. Văzând aşadar ochii lui închişi, gura amuţită şi trupul nemişcat, nu te gândi: „Gura aceasta nu va mai vorbi, ochii aceştia nu vor mai vedea, picioarele acestea nu vor mai umbla”. Ci să te gândeşti: „Această gură va rosti cuvinte mai înţelepte, aceşti ochi vor vedea lucruri mai frumoase, aceste picioare vor umbla prin ceruri, acest trup va învia nestricăcios şi-l voi lua înapoi pe copilul meu mai strălucitor de cum a fost”.
„Dar nu ştiu unde s-a dus”, poate că-mi vei spune. Cum nu ştii? Fie că a trăit făcându-se plăcut lui Dumnezeu, fie că nu, este ştiut unde va merge. „Tocmai de aceea plâng”, îmi vei explica, „pentru că a plecat împovărat de păcate”. Dar şi dacă n-ar fi avut păcate, nu cumva n-ai fi plâns şi n-ai fi jelit? Acum te vaiţi către Dumnezeu şi-I spui: „De ce l-ai luat pe copilul meu plin de păcate?”. Atunci i-ai fi spus: „De ce ai luat un copil atât de bun?”. În ambele cazuri, însă, trebuie să te bucuri. Dacă copilul era păcătos, să te bucuri că a încetat să mai păcătuiască şi n-a adăugat o mai mare povară de răutate în sufletul său. De vreme ce n-ai putut să-l ajuţi cât trăia, pentru că n-a ascultat de poveţele tale, acum îl poţi ajuta; nu cu lacrimi şi jale, ci cu rugăciuni şi milostenii şi prescuri. Acestea au fost stabilite de Sfinţii Apostoli nu întâmplător, ci cu iluminarea Sfântului Duh. Preotul, în faţa sfântului jertfelnic, când săvârşeşte înfricoşătoarele Taine ale lui Hristos, îi pomeneşte nu numai pe cei vii, ci şi pe cei morţi, aşa încât sufletele lor se uşurează. Şi când noi aducem pentru ei prescuri la biserică sau dăm milostenie săracilor, le oferim o mângâiere, oricât de păcătoşi ar fi fost. Dacă, iarăşi, copilul tău a fost bun şi virtuos, cu atât mai mult nu trebuie să-ţi pară rău. Căci, aşa cum soarele curat şi strălucitor urcă pe cer, la fel şi sufletul curat care părăseşte trupul urcă în strălucire, însoţit de îngeri, la împărăţia lui Dumnezeu.
Nu e rău, aşadar, ca cineva să moară. Atunci de ce ne temem de moarte? Pentru că nu ne-a cuprins

Căile pocăinţei

Eşti păcătos? Nu deznădăjdui! Intră în biserică pentru pocăinţă. Ai păcătuit? Spune-I lui Dumnezeu: „Am păcătuit!”. E chiar atât de greu să-ţi mărturiseşti păcatul? Dar dacă nu te osândeşti singur pe tine, îl vei avea osânditor pe diavol. Grăbeşte-te şi răpeşte-i această lucrare; căci, adevărat, lucrarea lui este să osândească. Grăbeşte-te şi stinge păcatul; căci ai un osânditor care nu poate să tacă.
Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: „Am păcătuit”. Fiindcă este scris: „Mărturiseşte-ţi tu mai întâi păcatele, ca să poţi fi îndreptăţit” (Isaia 43, 26). Mărturiseşte-ţi păcatul, pentru a fi iertat. Nu e nevoie pentru asta nici de eforturi, nici de multe vorbe, nici de cheltuieli sau ceva asemănător. Un cuvânt doar: „Am păcătuit”.
Şi de unde ştiu, mă vei întreba, că dacă-mi mărturisesc păcatul, acesta va fi şters? Îţi răspund: În Scriptură îl vei găsi atât pe cel care l-a mărturisit şi i-a fost şters, cât şi pe cel care nu l-a mărturisit şi a fost osândit.
Cain l-a ucis pe fratele său din invidie. „Unde este Abel, fratele tău?” l-a întrebat după aceea Dumnezeu (Facere 4, 9). Şi l-a întrebat nu pentru că Acela, Care le cunoaşte pe toate, nu ştia asta, ci pentru că voia să-l conducă pe ucigaş la pocăinţă. Însă Cain a răspuns: „Nu ştiu; nu cumva sunt eu paznicul fratelui meu?” (Facerea 4, 9). „Fie, nu eşti paznic; de ce însă ai devenit ucigaş? Nu l-ai păzit; de ce însă l-ai omorât? Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa? „Glasul sângelui fratelui tău strigă spre Mine din pământ”, a zis atunci Dumnezeu (Facerea 4, 10). Şi l-a pedepsit imediat, nu atât pentru crimă, cât pentru necuviinţa lui; căci Dumnezeu nu-l scârbeşte atât de mult pe cel care păcătuieşte cât pe cel care este necuviincios.
Aşadar, deoarece Cain, cu toate că mai târziu s-a căit, n-a mărturisit el primul păcatul pe care l-a săvârşit, de aceea nu şi-a aflat iertare. Pedeapsa lui a fost grea: „Rătăcitor vei fi şi fugar pe pământ!” (Facerea 4, 12). Dumnezeu nu i-a luat viaţa, pentru ca adevărul să nu fie uitat; ci a făcut din el lege, ca să-l citească toţi oamenii care vor veni după el, şi în felul acesta nenorocirea lui să devină pentru alţii pricină de filozofie. Şi rătăcea Cain ca o lege vie, ca un stâlp umblător, tăcut, dar mai răsunător ca o trâmbiţă. „Nimeni să nu facă ce am făcut eu, ca să nu păţească la fel”, rosteşte în Scriptură. A fost pedepsit pentru necuviinţa lui. A fost osândit, întrucât nu şi-a mărturisit păcatul. Dacă-l mărturisea, ar fi fost iertat.
Aşadar prima cale a pocăinţei şi a iertării păcatelor este mărturisirea. Şi pentru a te încredinţa că aşa este, priveşte cum un altul, mărturisindu-şi păcatul, i s-a şters.
Proorocul şi împăratul David a căzut într-un păcat îndoit, al adulterului şi crimei. A văzut, spune Scriptura, o femeie frumoasă care se îmbăia, a dorit-o puternic şi în continuare a păcătuit cu ea. Astfel, un prooroc a căzut în adulter, un mărgăritar a căzut în noroi. Dar nu pricepuse încă păcatul său; atât de mult îl întunecase patima. Căci sufletul este pentru trup ceea ce este cărăuşul pentru car. S-a îmbătat cărăuşul? Şi carul înaintează în dezordine. S-a întunecat sufletul de patimă? Şi trupul se tăvăleşte prin mocirlă.
Ce-a făcut aşadar David? A săvârşit adulter. Nu-şi dădea însă seama de răul pe care l-a făptuit, deşi se afla aproape la bătrâneţile lui. Bătrâneţile, fireşte, nu sunt de folos celui nesârguincios şi nesocotitor, şi nici tinereţea nu-l poate vătăma pe cel ce are râvnă pentru virtute. Căci moralitatea nu este plăsmuită de vârstă, ci este izbânda voinţei. Dovadă pentru asta este neîndoielnic proorocul Daniel, care la vârsta de doisprezece ani era deja judecător, iar acei judecători bătrâni, la o vârstă atât de înaintată, voiau să păcătuiască cu evlavioasa Suzana. Nici pe acela nu l-a vătămat tinereţea lui, nici lor nu le-a folosit părul alb. Şi David, aşadar, care a păcătuit la o vârstă destul de bătrână, nu-şi dădea seama de păcatul lui, pentru că mintea îi era îmbătată de patima desfrâului.
Iar Dumnezeu ce-a făcut? I l-a trimis pe proorocul Natan. Proorocul a venit la prooroc. Aşa li se întâmplă şi doctorilor. Când un doctor se îmbolnăveşte, are nevoie de un alt doctor. La fel şi aici. Un prooroc a păcătuit, alt prooroc a adus leacul. A venit aşadar Natan, dar nu l-a cercetat îndată ce a intrat la el, nici nu i-a spus: „Nelegiuitule şi neruşinatule, care ai căzut în adulter şi crimă, cum de fiind atât de cinstit de Dumnezeu ai călcat poruncile Lui?”. Natan n-a spus aşa ceva, ca să nu-l facă şi mai necuvios; căci păcătosul, când i se descoperă păcatele, este cuprins de necuviinţă. Ce-i spune, deci? „Într-o cetate erau doi oameni: unul bogat şi altul sărac. Cel bogat avea foarte multe turme şi cirezi, iar cel sărac n-avea nimic, în afară de o mieluşea mică, pe care o cumpărase şi pe care a ţinut-o şi a hrănit-o; şi ea a crescut laolaltă cu el şi copiii lui: din pâinea lui mânca şi din paharul lui bea şi la sânul lui dormea” – prin aceasta arăta cinstita legătură a bărbatului cu soţia lui. „La omul bogat a poposit un călător, dar el nu s-a îndurat să ia din turmele lui şi din cirezile lui ca să gătească pentru călătorul care venise la el, ci a luat mieluşeaua omului sărac şi a gătit-o pentru oaspetele său” (II Regi 12, 1-4).
Iar împăratul ce a răspuns? Crezând că e vorba de altcineva, s-a mâniat foarte şi i-a spus lui Natan: „Vinovat de moarte este omul care a făcut aceasta; de şapte ori va plăti mieluşeaua” (II Regi 12, 5-6). Hotărâre foarte severă. Aşa sunt însă oamenii. Pe ceilalţi îi osândesc lesne, cu mare severitate şi asprime.
Ce face atunci Natan? Nu pune pentru multă vreme leacuri alinătoare pe rană, ci după câteva clipe afundă bisturiul adânc, ca să-l îndurereze pe împărat. „Tu eşti omul care a făcut aceasta” îi spune. Iar David răspunde imediat: „Am păcătuit împotriva Domnului” (II Regi 12, 13). Nu spune: „Cine eşti tu, care mă cercetezi? Cine te-a trimis să-mi vorbeşti cu atâta cutezanţă? Cum îndrăzneşti să faci aşa ceva? Ci şi-a dat seama de păcatul lui şi a recunoscut: „Am păcătuit împotriva Domnului”. Atunci şi Natan îl încredinţează: „Şi Domnul ţi-a îndepărtat păcatul”. Domnul l-a iertat, pentru că s-a osândit pe sine. I-a şters păcatul, fiindcă l-a mărturisit cu bărbăţie. Aşadar mărturisirea este prima cale care conduce la pocăinţă.
Există însă şi o altă cale, tânguirea sau plângerea. Nici aceasta nu necesită osteneală. Nu-ţi cer să călătoreşti în largul mării, să ajungi pe ţărmuri îndepărtate, să mergi pe jos drum lung, să cheltuieşti bani, să te lupţi cu valurile sălbatice. Dar ce? Să plângi pentru păcat. Şi de unde ştiu, mă vei întreba iarăşi, că, dacă plâng, păcatul îmi va fi şters? Ai şi pentru asta dovezi în Scriptură.
Era un rege pe care-l chema Ahab, om drept. Împărăţia lui însă, nu era bună, datorită femeii lui nelegitime, Izabela. Ahab a vrut să ia în stăpânire via unui anume Nabot, din cetatea Izreel, oferindu-i ca răsplată o altă vie sau bani. Dar Nabot nu i-a vândut-o, pentru că era moştenire părintească. Regele, de tristeţe, nu voia nici să mănânce. Atunci împărăteasa Izabela, lipsită de ruşine şi ticăloasă, se apropie de el şi-i spuse: „De ce-ţi este sufletul tulburat şi nu vrei să mănânci?… Scoală-te şi mănâncă şi fii stăpân pe tine: eu îţi voi da via lui Nabot Izreeliteanul” (III Regi 21, 5-7). Se apucă deci şi scrise o epistolă tuturor bătrânilor şi fruntaşilor care locuiau în cetatea Izreel, poruncindu-le: „Ţineţi post şi puneţi-l pe Nabot să şadă printre fruntaşii poporului. Şi-n preajma lui puneţi să şadă doi oameni netrebnici care să mărturisească împotrivă-i, zicând: Ai defăimat pe Dumnezeu şi pe rege!” (III Regi 21, 9-10). Ce post era acela? Post plin de fărădelege. Au vestit post, ca să săvârşească crimă!
Şi ce s-a întâmplat după asta? Nabot a fost ucis cu pietre. Când Izabela a aflat acest lucru, i-a spus lui Ahab: „Scoală-te şi pune stăpânire pe via lui Nabot Izreeliteanul, cel care n-a vrut să ţi-o vândă, căci Nabot nu mai e viu, ci a murit” (III Regi 21, 15). Iar acela, deşi la început i-a părut rău, după aceea s-a dus să pună stăpânire pe vie. Atunci Dumnezeu i l-a trimis pe proorocul Ilie, spunându-i: „Scoală-te şi te coboară să-l întâlneşti pe Ahab, regele Israelului, cel din Samaria;… Şi vei grăi către el, zicând: „…De vreme ce tu ai ucis şi ai luat în stăpânire, de aceea aşa grăieşte Domnul: în locul unde porcii şi câinii au lins sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii sângele tău” (III Regi 21, 18-19). Urgie trimisă de Dumnezeu, hotărâre desăvârşită, osândă dreaptă. Şi iată unde-l trimite, în vie. Unde s-a făptuit crima, acolo va avea loc şi pedeapsa. Şi când l-a văzut Ahab pe proorocul Ilie, i-a zis: „M-ai aflat, vrăjmaşule, şi aici?” (III Regi 21, 20). Adică, sunt vinovat, pentru că am păcătuit, şi m-ai prins; „M-ai aflat, vrăjmaşule?” De ce era Ilie vrăjmaş al lui Ahab? Deoarece proorocul îl cerceta mereu pe rege pentru faptele lui. „Te-am aflat”, i-a răspuns. Şi i-a adus la cunoştinţă hotărârea dumnezeiască: „Aşa grăieşte Domnul:Ai ucis, şi vrei să intri în moştenire? Şi să-i mai spui: Aşa zice Domnul: În locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii şi sângele tău!”.
Regele a auzit şi s-a tulburat şi s-a căit pentru păcatul său. Şi-a dat seama de nedreptatea pe care a făcut-o, a plâns, a postit, şi-a sfâşiat veşmântul şi s-a îmbrăcat în sac, în semn de plângere. De aceea Dumnezeu şi-a schimbat hotărârea, după ce l-a apărat pe Ilie, ca să nu păţească proorocul ceea ce păţise Iona.
Vă aduceţi aminte ce a păţit Iona? Dumnezeu i-a spus: „Scoală-te şi du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi propovăduieşte în ea… Încă trei zile, şi Ninive va fi nimicită” (Iona 1, 2 şi 3, 4). Iona, cunoscând iubirea de oameni a lui Dumnezeu, n-a vrut să se ducă. Şi ce-a făcut? A încercat să scape, căci se gândea: „Eu merg să propovăduiesc; Dumnezeu însă, fiind îndurător, îşi va schimba hotărârea şi nu-i va pedepsi; şi atunci mă vor ucide ca pe un prooroc mincinos”. „A coborât la Iope”, spune Scriptura, „şi a aflat o corabie care mergea la Tarsis; şi şi-a plătit preţul călătoriei şi a intrat în ea” (Iona 1, 3).
Unde-ai plecat, Iona. Te duci în alt ţinut? Dar „Al Domnului e pământul şi plinirea lui” (Psalmi 23, 1). Pe mare? Dar „a Lui este marea, El a făcut-o” (Psalmi 94, 4). În cer? Dar nu l-ai auzit pe David spunând: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat” (Psalmi 8, 3). Cu toate acestea, teama l-a făcut să fugă – aşa credea; căci să scape cineva cu adevărat de Dumnezeu este cu neputinţă.
Însă când marea l-a adus înapoi pe uscat, a mers la niniviteni şi a propovăduit: „Încă trei zile, şi Ninive va fi nimicită” (Iona 3, 4). Şi când a văzut că au trecut trei zile şi nu s-a întâmplat nimic din câte a ameninţat Dumnezeu, s-a rugat, exprimându-şi durerea: „O, Doamne!, oare nu acestea erau cuvintele mele pe care eu le-am grăit pe când încă mă aflam în ţara mea?… Fiindcă eu ştiam că Tu eşti milostiv şi îndurat, îndelung răbdător şi mult-milostiv, şi că-Ţi pare rău de răutăţi” (Iona 4, 2).
Ca să nu păţească, aşadar, Ilie ceea ce a păţit Iona, Dumnezeu i-a arătat pricina pentru care l-a iertat pe Ahab: „Ai văzut cum s-a pătruns Ahab de mâhnire în faţa Mea?: Nu în zilele lui voi aduce necazurile, ci în zilele fiului său le voi aduce” (III Regi 21, 29).
E de mirare! Stăpânul se îndreptăţeşte în faţa robului. Dumnezeu se apără în faţa unui om pentru ce-a făcut cu alt om. Să nu crezi, îi spune, că l-am iertat fără motiv. Nu. Întrucât şi-a schimbat felul de viaţă, mi-am schimbat şi eu hotărârea faţă de el şi mi-am alungat mânia. Asta nu înseamnă că tu vei fi considerat prooroc mincinos. Pentru că ai spus adevărul. Dacă acela nu-şi schimba felul de viaţă, l-aş fi pedepsit, aşa cum hotărâsem. Acum însă, după ce a plâns şi s-a căit, l-am iertat.
Vezi cum plângerea şterge păcatele?
Ai însă şi o a treia cale de pocăinţă. Îţi pomenesc multe căi, ca să-ţi fac, prin mulţimea lor, mântuirea mai uşoară. Aşadar care este această a treia cale? Smerita cugetare. Smereşte-te, şi vei face să dispară multele tale păcate. De asta te încredinţează Scriptura, prin parabola vameşului şi a fariseului (Luca 18, 10-14): Au mers, zice, un fariseu şi un vameş la templu, pentru a se ruga. Şi a început fariseul să enumere una câte una virtuţile lui. „Nu sunt ca ceilalţi oameni” spunea el, „răpitori, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca acest vameş”. Mizerabilule şi netrebnicule! Ai osândit pe toată lumea. De ce l-ai rănit cu cuvântul tău aspru şi pe cel care se afla lângă tine? Nu-ţi ajungea lumea întreagă, trebuia să-l osândeşti şi pe vameş? Pe toţi i-ai osândit; de niciunul nu ţi-a părut rău? „Postesc de două ori pe săptămână” a continuat, „şi dau zeciuială din toate câştigurile”. Ce vorbe de mândrie!
Iar vameşul cum a răspuns? După ce l-a auzit, n-a zis: „Cine eşti tu, care vorbeşti în felul ăsta despre mine? De unde ştii cum trăiesc eu? N-ai discutat cu mine, n-ai locuit cu mine, nu m-ai cunoscut. De ce eşti atât de îngâmfat? De ce te lauzi? Cine încredinţează despre faptele tale bune?”. Nimic asemenea n-a spus vameşul. Ci stătea cu capul plecat, se bătea în piept şi zicea: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. Astfel, prin smerita sa cugetare, a fost îndreptăţit. Fariseul a plecat din templu golit de virtute, iar vameşul plin de virtute; căci cuvintele lui au biruit lucrurile. Adică fariseul a fost osândit pentru mândria sa, pierzând tot ceea ce câştigase prin faptele lui, iar vameşul s-a curăţit prin smerita sa cugetare, ştergând păcatele pe care le săvârşise. În esenţă, desigur, n-a arătat smerită cugetare: căci smerită cugetare este atunci când cineva se smereşte pe sine, deşi este mare în virtute. Vameşul a rostit doar adevărul, pentru că era păcătos. Şi, în- tr-adevăr, cine poate fi mai rău decât vameşul? Negustor al nenorocirilor celorlalţi, uzurpator al ostenelilor străine, părtaş al câştigurilor altora, părtinitor faimos, legiuitor păcătos. Aşadar dacă un asemenea om a primit un dar atât de mare numai şi numai pentru că a arătat smerită cugetare, cu atât mai mult un virtuos care se smereşte. Încât, dacă-ţi mărturiseşti păcatul şi devii smerit, vei fi iertat şi te vei împăca cu Dumnezeu.
Vrei acum să afli cine este smerit? Uită-te la Pavel, dascălul lumii, vasul ales, limanul liniştii, turnul nestricăcios, care cu trupul lui mărunt a cutreierat lumea ca să-L propovăduiască pe Hristos, a depus atâtea osteneli, i-a întins atâtea curse diavolului, a fost întemniţat, rănit, biciuit, a uimit lumea prin epistolele sale, a fost chemat la lucrarea lui prin glas ceresc… Şi cu toate acestea, se smerea şi spunea: „Eu sunt cel mai mic dintre apostoli; nici nu sunt vrednic să mă numesc apostol” (I Corinteni 15, 9). Vezi pe ce treaptă de smerenie se afla? Aceasta este adevărata smerită cugetare, să se smerească cineva în toate şi să se considere pe el ultimul dintre toţi. Gândeşte-te, cine era acela care spunea aceste cuvinte? Era Pavel, locuitorul cerului, stâlpul bisericilor, îngerul pământesc, omul ceresc.
Smerita cugetare deci este o altă cale de pocăinţă; smerita cugetare, care l-a îndreptăţit atât de uşor pe vameş şi i-a dăruit împărăţia cerurilor.
Să vorbim acum despre o a patra cale. Este milostenia, împărăteasa virtuţilor.
„Mare lucru şi de cinste e omul milostiv”, spune Solomon (Proverbe 20, 6). Mari sunt aripile milosteniei. Sfâşie văzduhul, trece de lună, lasă în urmă soarele şi ajunge în ceruri. Dar nici

Fericirea raiului

Dacă ai fi chemat să te faci împărat şi, pentru a ajunge în oraşul în care s-ar săvârşi încoronarea ta, ai fi nevoit să-ţi petreci o noapte într-un han mizerabil, plin de fum, murdărie, gălăgie, zgomote, o mie şi una de greutăţi şi deranjuri, n-ai face asta cu bunăvoinţă, având în minte tronul împărătesc?
Este drept, aşadar, ca cel sortit a deveni împărat să rabde fără murmur toate greutăţile, luând putere din aşteptarea nădăjduitoare a stemei împărăteşti, iar cel ce urmează să intre în împărăţia cerească şi veşnică să se teamă şi să se tulbure din pricina necazurilor care îl cuprind aici, în adăpostul nostru trecător?
Da, adăpost trecător şi casă de oaspeţi şi han este viaţa noastră pământească. Sfinţii lui Dumnezeu, ca să arate acest adevăr, spuneau că sunt străini şi trecători pe pământ. Voiau în felul acesta să ne înveţe că trebuie să nesocotim, şi chiar să batjocorim atât bucuriile cât şi necazurile vieţii acesteia, că trebuie să urcăm mai sus de pământ şi să ne agăţăm sufletul de cer.
„Voi v-aţi apropiat de muntele Sionului şi de cetatea Dumnezeului-Celui-Viu”, scrie apostolul Pavel, „de Ierusalimul ceresc şi de zeci de mii de îngeri în sărbătorească adunare, şi de adunarea întâi-născuţilor care sunt scrişi în ceruri, şi de Dumnezeu Judecător al tuturor, şi de duhurile drepţilor celor ajunşi la desăvârşire, şi de Iisus, Mijlocitorul unui nou testament, şi de un sânge de stropire care grăieşte mai bine decât acela al lui Abel” (Evrei 12,
22-24).
Priviţi prin câte elemente se arată superior Noul Testament faţă de cel Vechi. În locul Ierusalimului pământesc a pus: „cetatea Dumnezeului-Celui-Viu, Ierusalimul ceresc”. În locul lui Moise l-a pus pe Iisus: „V-aţi apropiat… de Iisus, Mijlocitorul unui nou testament”. În locul poporului i-a pus pe îngeri: „V-aţi apropiat… de zeci de mii de îngeri”. Ce vrea să spună, însă, prin cuvintele: „v-aţi apropiat… de adunarea întâi-născuţilor care sunt scrişi în ceruri?” Care sunt întâi-născuţii scrişi în ceruri? Sunt toţi credincioşii. Pe aceştia, pe credincioşi, îi caracterizează şi ca „duhurile drepţilor celor ajunşi la desăvârşire”. Dar nu vă neliniştiţi, vă veţi învrednici şi voi să ajungeţi lângă ei.
„Înconjuraţi Sionul şi-l cuprindeţi”, scrie psalmistul David, „puneţi-vă inimile voastre întru puterea lui şi străbateţi palatele lui, ca sa povestiţi neamului ce vine, că Acesta este Dumnezeu, Dumnezeul nostru în veac şi în veacul veacului; El ne paşte pe noi pe veci.” (Psalmi 47, 12-13).
Din ce motiv oare ne îndeamnă să înconjurăm cetatea, să socotim turnurile, să fim atenţi la clădiri, să-i vedem puterea şi frumuseţea? Explicaţia ne este dată chiar de psalmist, prin ultima lui propoziţie: „ca să puteţi povesti neamului de după voi”.
Aşadar e ca şi când ne-ar spune: „umpleţi-vă de desfătare, bucurie, entuziasm! Îngrijiţi-vă să învăţaţi nu numai provizoriu, ci în de-amănunt, puterea ei”.
Întrucât Ierusalimul fusese pustiit, întrucât fusese distrus în întregime (în anul 587) de către împăratul babilonian Nabucodonosor (al II-lea, 605-562 î.H), care i-a făcut robi pe iudeii din Babilon, întrucât omeneşte nu exista nici o nădejde de reconstrucţie a lui, şi în ciuda tuturor acestora, când împăratul perşilor, Cirus (al II-lea, 558-529), care a cucerit statul babilonian, le-a îngăduit iudeilor să se întoarcă în patria lor, au reconstruit-o, şi desigur mai mare, mai strălucitoare, mai slăvită, psalmistul vrea să spună poporului: „Iată, această cetate, pustiită şi deznădăjduită, şi-a regăsit vechea ei slavă. Priviţi, aşadar, uitaţi-vă bine la clădirile ei, la strălucirea, la măreţia sa, ca să aflaţi astfel puterea lui Dumnezeu şi să povestiţi urmaşilor voştri nesfârşita bunătate şi neadormita pronie a Lui”. Povestirea aceasta îi va face şi pe urmaşi să filozofeze în jurul dumnezeirii, să-L cunoască pe Dumnezeu, să se nevoiască pentru păzirea poruncilor Lui. De aceea deci îi îndeamnă să umble prin cetate, ca să poată povesti măreţia ei generaţiilor următoare.
Dar avem şi noi un Ierusalim. Este împărăţia cerurilor, raiul. Să avem gândurile întoarse totdeauna spre acesta, cetatea noastră. S-o purtăm mereu în mintea noastră. Să cugetăm pururea cu dor la frumuseţile ei. Este marea cetate, capitala împărăţiei veacurilor. Acolo se găsesc sufletele drepţilor, cetele patriarhilor, ale apostolilor, ale mucenicilor şi ale tuturor sfinţilor. Acolo toate sunt liniştite şi netulburate, neclintite şi continue, netrecătoare şi nedescrise, veşnice şi nestricăcioase.
Cine o va moşteni, cine se va desfăta în toate acestea? Doar aceia care au nesocotit şi s-au lepădat de bogăţia stricăcioasă, de desfătările trecătoare şi de plăcerile vătămătoare de suflet ale lumii acesteia. Doar aceia care se nevoiesc zilnic pentru virtute, dragoste, iubire de fraţi, de străini şi de săraci. Doar aceia cacare iartă din toată inima lor pe cei care i-au nedreptăţit.
Un vis este viaţa de aici, cu bucuriile şi desfătările ei trecătoare, dacă o comparăm cu viaţa viitoare şi cu odihna ei nesfârşită. Ceea ce este un vis în comparaţie cu un veac, aşa este viaţa de acum în comparaţie cu cea de dincolo. Sau poate şi mai mult. Ceea ce este o picătură de apă în comparaţie cu oceanul infinit, aşa este o mie de ani din lumea noastră în comparaţie cu slava şi veselia netrecătoare a împărăţiei cereşti.
Ce altceva am putea spune? Starea viitoare a fericirii nu are sfârşit. De aceea oamenii virtuoşi, chiar dacă suferă mult aici, ascund în ei nădejdea bună a mântuirii, năzuinţa raiului, care le dăruieşte plăcere nevinovată şi mulţumire neschimbătoare. Şi plecând din viaţa aceasta învolburată, merg în cea liniştită şi netulburată, unde nu există tristeţe, nici durere, nici suferinţă.
Apostolul Pavel, scriind către noi, cei care ne aflăm încă pe pământ, zice: „Bucuraţi-vă întotdeauna” (I Tesaloniceni 5, 16). Dacă aici, unde există boli, răni, morţi timpurii, calomnii, invidie, tristeţe, ură, dorinţe viclene, atacuri nenumărate, griji neîncetate şi răutăţi repetate, care ne provoacă mii de necazuri, Apostolul a spus că putem să ne bucurăm întotdeauna, gândiţi-vă, care va fi bucuria celui ce a plecat pregătit, cum vrea Dumnezeu, spre viaţa de dincolo, acolo unde toate relele au fost desfiinţate, la fel ca şi bolile, patimile, păcatele, întristările, „al meu” şi „al tău”, pricinile atâtor nenorociri şi atâtor războaie.
De aceea îl fericesc pe omul care lasă cetatea aceasta şi merge în cealaltă, cetatea lui Dumnezeu. Lasă această Biserică, dar merge în cea a întâi-născuţilor copii ai lui Dumnezeu, ale căror nume au fost scrise în ceruri. Lasă aceste sărbători, dar merge la praznicele îngerilor.
Când este sărbătoare aici pe pământ, se adună mulţime de oameni, care aduc nenumărate mărfuri – grâu, orz şi tot felul de roade, turme de oi şi cirezi de vite, haine, veşminte şi altele asemenea. Unii vând şi alţii cumpără. Există asemenea lucruri în ceruri? Nu, există însă unele mai importante.
Nu găsim acolo grâu, orz sau alte roade ale pământului, prisosesc însă roadele Duhului, iubirea, bucuria, pacea, fericirea, bunătatea, blândeţea. Nu se găsesc acolo turme de oi şi cirezi de vite, ci duhurile drepţilor, care au ajuns la desăvârşire, şi suflete împodobite cu virtuţi. Nu se află acolo haine frumoase şi bijuterii strălucitoare, ci cununi mai preţioase ca aurul şi decoraţii şi daruri nenumărate, care sunt hărăzite biruitorilor luptelor duhovniceşti.
Dar şi mulţimea celor care participă la praznic este mai importantă şi mai vrednică. Nu este alcătuită din oameni simpli ai oraşelor şi satelor, ci din îngeri, prooroci, mucenici, apostoli, drepţi, toţi cei care s-au făcut plăcuţi lui Dumnezeu. Iar între ei se va afla Acela, Împăratul tuturor. Îl vor vedea şi se vor lumina şi se vor înfrumuseţa de strălucirea Lui.
Sărbătorile pământului uneori nu durează nici măcar o zi. La amiază se destramă. Însă sărbătoarea aceea va fi diferită. Nu se va sfârşi niciodată. Iar bunătăţile ei nu vor seca, nu se vor învechi, nu se vor ofili, ci se vor păstra pururea nestricăcioase şi nepieritoare.
La sărbătorile pământului există gălăgie, zgomote, tulburare, dezordine. La acea sărbătoare însă, va împărăţi buna-cuviinţă, ordinea şi cuminţenia. Îngeri şi oameni Îi aduc neîncetat Domnului cântări de slavă şi imnuri minunate, care întrec orice muzică şi parcă ies dintr-un instrument plin de armonie.
David psalmodiază: „În veac nu se va clinti cel ce locuieşte în Ierusalim” (Psalmi 124, 1). Tâlcuind alegoric această frază, să privim spre Ierusalimul ceresc, acolo unde vor ajunge pentru a trăi veşnic creştinii evlavioşi. Aceştia nu vor cunoaşte stricăciune în vecii vecilor. Nu vor întâmpina greutăţi şi probleme, scandaluri şi primejdii. Nu vor simţi regrete şi nelinişti, ispite păcătoase şi pofte viclene. Toate acestea vor dispărea acolo. Sufletele, ca în nişte sanctuare sfinte, în cereasca sfântă a sfintelor, vor participa la taine negrăite şi la dumnezeiasca jertfă.
Israeliţii, după Legea lui Moise, la praznicul Paştilor mâncau încinşi, cu toiagul în mână şi sandalele în picioare, gata de plecare, la fel ca atunci când au ieşit din Egipt şi au pornit spre pământul făgăduinţei.
La praznicul de astăzi al Paştilor, care constă în faptul că Hristos S-a jertfit pentru noi, dar şi de fiecare dată când ne împărtăşim, mâncând Trupul şi Sângele Său – când iarăşi prăznuim Paştile – trebuie ca şi noi să fim încinşi şi încălţaţi. De ce? Ca să fim pregătiţi, pregătiţi de ieşire, pregătiţi pentru a pleca dintr-un alt Egipt: viaţa de aici.
Nu privi spre Egipt, ci spre Ierusalimul ceresc. Ai în faţa ta un drum lung şi greu. Mănâncă deci Paştile încins şi încălţat. Aici se ascund două înţelesuri tainice. Primul, că trebuie să ieşi din Egiptul închipuit al patimilor şi păcatelor. Şi al doilea, că, oriunde ai locui, trebuie să te simţi ca un străin, pentru că noi suntem locuitori ai cerului. În toată viaţa noastră suntem datori să ne pregătim încât, îndată ce vom fi chemaţi de Dumnezeu, să rostim împreună cu psalmistul: „Gata este inima mea!” (Psalmi 107, 2).
Ce înseamnă să fie cineva încins? Înseamnă că sufletul lui este mereu pregătit şi treaz, după cum se arată în cuvintele pe cere Dumnezeu i le-a adresat dreptului Iov: „Încinge-ţi bărbăteşte mijlocu-n cingătoare” (Iov 38, 3). Cel ce este încins poate sta bine şi poate ieşi biruitor din luptă. De aceea şi noi trebuie să ne încingem, căci după ieşirea noastră din viaţa aceasta vom întâlni vrăjmaşi. Îl vom întâlni pe diavol şi puterile lui, care ameninţă şi lovesc şi vor să-i omoare pe cei care s-au izbăvit din Egiptul închipuit şi au trecut Marea Roşie a vieţii.
Să nu ne temem însă. Călăuză pe calea noastră şi căpetenie în lupta pe care o ducem nu-l avem pe Moise, ci pe Hristos. Să avem grijă însă să nu păţim ce-au păţit israeliţii care au căzut în cârtire şi nemulţumire şi care au nesocotit pământul mult-dorit al făgăduinţei (Psalmi 105, 24). Dar cum l-au nesocotit, de vreme ce îl admirau şi-l doreau? L-au nesocotit pentru că au arătat moliciune şi trândăvie în luptă, pentru că nu voiau să trudească. Să avem grijă şi noi, ca nu cumva din acelaşi motiv să nesocotim patria noastră cerească.
Aceia au găsit în pământul făgăduinţei struguri uriaşi, dar nouă ne-a fost oferită roadă cerească, Duhul Sfânt. Roada aceasta n-a adus-o Caleb, fiul lui Iefon, nici Isus, fiul lui Navi, ci Iisus, Fiul Dumnezeului adevărat, Fiul Tatălui milelor. Acesta ne-a adus nouă din ceruri roade duhovniceşti. Acesta a adus pe pământ cântări îngereşti. Ne-a poruncit să cântăm aici jos, ceea ce cântă heruvimii acolo sus: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot…” (Isaia 6, 3). Ne-a învăţat viaţa îngerilor; căci aşa cum îngerii nu se căsătoresc, la fel fac şi creştinii care îmbrăţişează viaţa feciorească, pe care a stabilit-o Hristos; şi aşa cum îngerii nu mor, la fel şi noi nu cunoaştem moarte, de vreme ce Hristos a desfiinţat-o.
Vezi roadele Ierusalimului ceresc? Şi cel mai minunat lucru este că toate acestea ni s-au oferit înainte de împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu, căci războiul încă n-a izbucnit. Israeliţii se osteneau şi în pământul făgăduinţei, sau mai bine-zis se osteneau când nu făceau ascultare de poruncile Domnului. Când Îl ascultau pe Dumnezeu, ieşeau biruitori fără efort. Stăpâneau peste cetăţile Palestinei fără arme şi lupte, cum s-a întâmplat de pildă cu Ierihonul, pe care l-au cucerit nu luptân- du-se, ci… dansând! Şi noi, când vom ajunge în pământul ceresc al făgăduinţei, nu ne vom mai război. Lupta noastră durează doar cât ne aflăm în această pustie, în această viaţă. Fiindcă, după cum spune Apostolul, „cel ce a intrat întru odihna lui Dumnezeu s-a odihnit şi el de lucrurile lui, aşa precum Dumnezeu de ale sale (după facerea lumii)” (Evrei 4, 10).
Aici, oricum, trebuie să fim gata de război şi treji, pentru a-i învinge pe vrăjmaşi. Şi măcar de i-am învinge! Astfel, când Dumnezeu va împărţi cununile biruinţei, ne vom învrednici să dobândim cetatea cerească, unde lumina nu este stinsă niciodată de întuneric, unde ziua nu este sugrumată nicicând de noapte, unde lumina izvorăşte pentru totdeauna şi ziua împărăţeşte pururea.

Sfantul Ioan Gura de Aur – Problemele vietii

 

Chinurile iadului

Plăcerea păcatului este ca o umbră şi ca un vis. Se stinge înainte ca omul să guste bine din ea. Însă pedepsele care o urmează nu au sfârşit. Puţină este dulceaţa pe care i-o dăruieşte omului, dar veşnică amărăciunea. Ceea ce este un vis de o clipă în faţa întregii vieţi, la fel sunt şi desfătările pământeşti în faţa chinurilor iadului. Şi adevărat, cine ar vrea să aibă un vis plăcut din cauza căruia ar urma să fie pedepsit toată viaţa?
Să ne ferim, dragii mei, de viclenia diavolului, care ne înşeală cu lucruri mici şi ne face să săvârşim păcate mari. Altfel vom fi osândiţi împreună cu el în iadul cel veşnic, vom auzi şi noi la Judecată cuvintele: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41).
Unii, însă, spun: „Dumnezeu este iubitor de oameni, nu va face asta”. Şi îi întrebăm: „Prin urmare acestea s-au scris în zadar?”. „Nu”, răspund ei, „ci pentru ca să ne înspăimântăm şi să fim buni”. „Adică dacă nu devenim buni, dacă rămânem răi până la sfârşit, nu ne va trimite în iad? Şi nu-i va răsplăti pe oamenii virtuoşi?”. „Da, îi va răsplăti. Dumnezeu ne răsplăteşte chiar mai mult decât o merităm”. „Bine, dar cum cele referitoare la răsplată sunt adevărate şi se vor realiza negreşit iar cele privitoare la iad nu?”.
Cât de uneltitor este diavolul! Cât de lipsit de iubire de oameni este! Acesta ne bagă în minte astfel de cugete, care ne conduc la nesârguinţă şi trândăvie. Ştie, vicleanul, că frica de iad este ca un căpăstru care ne strânge sufletul şi-l înfrânează de la rele. Se străduieşte deci în toate felurile să ni-l scoată, ca să ne arunce lesne de râpă.
Orice cuvinte pe care le luăm din Scriptură despre iad, unii spun că sunt doar ameninţări şi că nu se vor înfăptui. Bine, să acceptăm – chiar dacă asta dovedeşte necuviinţă – că aşa ar fi cu privire la cele viitoare. Însă pentru cele ce s-au întâmplat, pentru cele ce s-au făptuit deja, ce ne vor spune?
Îi întrebăm: Aţi auzit de marea nenorocire, de acea distrugere a lumii care s-a petrecut pe vremea lui Noe? Nu cumva şi aceea a fost spusă doar ca o ameninţare? Nu s-a întâmplat, nu s-a făptuit? N-o mărturisesc chiar şi munţii Armeniei, unde s-a oprit corabia pentru a aduce aminte de întâmplare? Şi atunci mulţi ziceau că nu se va întâmpla nimic rău. O sută de ani a construit corabia dreptul Noe, o sută de ani a strigat, dar nimeni nu l-a crezut. Şi pe când nu credeau în cuvintele ameninţătoare, i-a aflat pedeapsa adevărată. Aşadar Cel Care i-a pedepsit atât de aspru, nu ne va pedepsi mult mai aspru pe noi? Căci fărădelegile timpurilor noastre nu sunt deloc mai mici ca cele din vremea aceea. Nu există păcat care să nu se săvârşească astăzi.
Spuneţi şi voi, cei care aţi mers vreodată în Palestina, spuneţi, ca să audă şi cei care n-au fost acolo: În apropierea fluviului Iordan există o regiune foarte roditoare. Sau, mai bine-zis, exista. Acum nu mai este. Odată acolo era un adevărat rai, aşa cum ne spune Evanghelia. Astăzi a ajuns cea mai neroditoare dintre toate pustiile. Vezi acolo copaci şi vezi în ei fructe. Însă fructele sunt acolo pentru a aduce aminte de urgia lui Dumnezeu. Vezi rodii. Ramurile par înfloritoare, rodiile par frumoase şi sunt dorite de trecătorul nebănuitor. Însă îndată ce ia o rodie şi-o sparge, doar praf şi cenuşă rămân în mâinile lui. Găseşti aşadar acolo pomi şi fructe, dar în realitate nu sunt pomi şi fructe. Găseşti aer şi apă, dar n-au nici o legătură cu aerul şi apa pe care le ştim. Toate sunt neroditoare, toate sunt seci, toate vorbesc despre urgia care a izbucnit odată şi înfăţişează urgia viitoare. Nu cumva şi cele pe care vi le-am spus sunt simple ameninţări? Nu, nu sunt vorbe goale, sunt adevăruri.
Dar, îmi veţi zice, toate acestea despre care ne povesteşti, despre Sodoma şi Gomora şi despre nimicirea lor, sunt grele. Dar şi ceea ce spuneţi voi, că nu există iad, că Dumnezeu pur şi simplu ne ameninţă, nu sunt grele? Dacă voi aţi fi crezut în cuvintele lui Hristos n-ar mai fi fost necesar ca eu să aduc dovezi despre existenţa iadului.
În Sodoma exista atunci un păcat trupesc înfricoşător. Doar unul. Şi pentru acesta au fost pedepsiţi. În ţara noastră astăzi se săvârşesc nenumărate păcate, şi ca acela al sodomiţilor şi chiar mai rele decât acela. Vă întreb deci: Dumnezeu, Care a lăsat atunci mânia Lui să izbucnească şi n-a ţinut seamă nici de implorările lui Avraam, nici de jertfirea de sine a lui Lot, care chiar şi pe fiicele sale era gata să le ofere sodomiţilor desfrânaţi ca să salveze cinstea trimişilor Lui, cum va îndura acum atâtea păcate ale noastre? Glume, îndelungă vorbire, rătăcire şi amăgire a diavolului sunt toate cuvinte despre inexistenţa iadului.
Vrei să-ţi aduc şi alt exemplu? Aminteşte-ţi cum l-a pedepsit Dumnezeu pe Faraon al Egiptului, care i-a fugărit cu armata lui pe israeliţi, înecându-l în Marea Roşie şi pe el şi oastea lui, şi toate carele lor. Poate îmi vei spune că acela fusese foarte necuviincios. Şi într-adevăr aşa a fost. Dar îţi voi arăta cum au fost pedepsiţi alţii, care credeau şi se aflau aproape de Dumnezeu.
Auzi ce spune Pavel: „Să nu ne desfrânăm, cum s-au desfrânat unii israeliţi şi într-o singură zi au căzut douăzeci şi trei de mii; nici să-L ispitim pe Domnul, aşa cum L-au ispitit unii din ei şi au pierit de şerpi; nici să cârtiţi, aşa cum au cârtit unii din ei, şi au fost nimiciţi de către pierzătorul” (I Corinteni 10, 8-10). Aşadar dacă desfrânarea şi cârtirea au o asemenea urmare nimicitoare, ce urmare vor avea păcatele noastre?
Şi să nu te amăgeşti, văzând că acum Dumnezeu nu pedepseşte imediat. Aceia au fost pedepsiţi atunci în acelaşi ceas pentru că nu ştiau nimic despre iad. Tu însă vei plăti acolo păcatele pe care le faci aici. Apoi gândeşte-te şi la următorul lucru: Dacă pe israeliţi, care se aflau într-o stare duhovnicească de prunc, i-a pedepsit Dumnezeu atât de aspru, cum se va milostivi de noi? Aşa ceva ar fi lipsit de judecată. Noi, chiar şi pentru aceleaşi păcate ca ale lor, avem o vină mai mare. De ce? Fiindcă ne-am învrednicit să primim har mai mare, harul lui Hristos, harul Sfântului Duh. Aşadar de vreme ce suntem cuprinşi nu numai de aceleaşi păcate ca ale lor, ci de unele şi mai mari şi mai grave, cum vom rămâne nepedepsiţi?
Voi spune şi altceva, şi să nu creadă cineva că-i laud sau că-i iert pe israeliţi. Departe de mine acest gând! Când Dumnezeu pedepseşte, cel ce are o părere diferită cugetă ca diavolul. Nu, nu-i laud, nici nu-i iert. Dar vreau să arăt răutatea noastră. Aceia deci, au căzut în desfrâu, dar abia ce ieşiseră din Egiptul cel păcătos. Nici nu auziseră bine ce lucru rău este desfrâul. Nouă însă ne-au fost predate învăţăturile mântuitoare ale Evangheliei. Prin urmare merităm chinuri mai mari pentru decăderile noastre.
Vrei să auzi şi alte necazuri care i-au aflat pe israeliţi – foamete, boli, războaie, luări în robie – în anii babilonienilor, asirienilor, macedonilor, ai lui Adrian, ai lui Vespasian? Aş vrea să le povestesc, dar să nu mă întind prea mult. Mă limitez la a povesti ceva cutremurător din Scriptură.
Odată era mare foamete în Samaria. Într-o zi împăratul umbla pe zidurile cetăţii. Atunci s-a apropiat de el o femeie şi, arătând spre o alta, a spus: „Această femeie mi-a zis: – Dă-l pe fiul tău, şi-l vom mânca astăzi, iar pe fiul tău îl vom mânca mâine. Aşa că l-am fript pe fiul meu şi l-am mâncat. Iar a doua zi i-am spus: – Dă-l pe fiul tău, ca să-l mâncăm!… Dar ea şi-a ascuns fiul” (IV Regi 6, 28-29). Ce nenorocire! Atât de mare era foametea, încât mamele ajunseseră să-şi mănânce proprii copii! Şi în altă parte proorocul Ieremia scrie: „Femei cu inimi calde şi duioase, cu propriile mâini şi-au fiert copiii; din ei mâncare şi-au făcut…” (Plângerile lui Ieremia 4, 10). O asemenea grea pedeapsă a căzut pe capul iudeilor. Peste noi, aşadar, nu va cădea pedeapsă şi mai mare?
Vrei să auzi şi alte nenorociri ale iudeilor? Citeşte mai bine cărţile scrise de istoricul Iosip, şi vei afla toată tragedia nimicirii Ierusalimului (anii 70 d.H.). A fost şi atunci o foamete cumplită, încât au fost nevoiţi să-şi mănânce şi curelele, şi veşmintele, şi alte lucruri mai scârboase. „Nevoia făcea ca toate să fie mâncate”, notează undeva Iosip. Dar nu s-au oprit aici. Au ajuns iarăşi să-şi mănânce proprii lor copii!
Poate că aşa te voi convinge că există iad. Gândeşte-te: Dacă aceia au fost supuşi atâtor chinuri, noi cum vom scăpa de chinurile iadului? N-ar fi ceva nelalocul lui, de vreme ce noi facem atâtea păcate grele? Lucrul e simplu: nu suntem pedepsiţi acum pentru că ne aşteaptă iadul veşnic.
Păcatul şi iadul au o legătură strânsă între ele. Cei nedrepţi şi păcătoşi sunt chinuiţi şi aici, înainte de a fi chinuiţi în iadul veşnic.
Vezi un om care se desfată cu mese bogate, poartă haine scumpe, umblă pe cal însoţit de slujitori, se făleşte în piaţă. Nu te opri la cele care par. Dacă ai putea privi în inima lui, ai observa acolo multă tulburare provenită din păcate, din grele sentimente de vinovăţie, din frică mare. Ai vedea cum conştiinţa lui stă pe un scaun de judecată, şi cugetele stau alături ca nişte călăi, strigând puternic şi biciuindu-i mintea şi rănindu-l fără milă pentru păcatele săvârşite. Şi toate acestea nu le vede nimeni în afară de Dumnezeu.
Dacă cineva cade, de exemplu, în păcatul adulterului, oricât de bogat ar fi, chiar dacă n-ar fi nimeni care să-l învinovăţească, nu poate scăpa de părerile de rău. Plăcerea lui a fost trecătoare, dar durerea sa va fi veşnică. De pretutindeni îl înconjoară temeri şi bănuieli. Îi e frică de uliţele strâmte, este bănuitor cu slujitorii lui, tremură chiar şi de umbra sa, se cutremură de tulburare ca nu cumva păcatul lui să se facă cunoscut soţiei înşelate. Oriunde s-ar duce, poartă cu el, ca pe un osânditor necruţător, conştiinţa. Se îneacă în cugetele de vinovăţie, nu mai poate respira. În pat şi la masă, la piaţă şi acasă, zi şi noapte, chiar şi în visele lui, păcatul pe care l-a făcut stă în faţa ochilor lui. Trăieşte viaţa lui Cain, suspinând şi tremurând, la fel ca acela. Poartă în el un foc, fără ca cineva să ştie asta.
Aşa sunt chinuiţi şi hoţii, şi jefuitorii, şi criminalii, şi beţivii şi alţii, în general, cei care trăiesc în păcat. Căci este cu neputinţă ca tribunalul conştiinţei să fie desfiinţat.
Nu trăim în virtute? Vom suferi. Trăim în răutate? Imediat ce încetează plăcerea păcătoasă, începe durerea sufletească.
Dar chiar dacă n-ar exista iadul, mică durere este ca cineva să piardă raiul? Mică pedeapsă este să nu moştenească împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, să fie lipsit de acea slavă negrăită, să rămână afară de la acea sărbătoare cerească, să piardă acele bunătăţi nespuse?
Ştiu că mulţi se gândesc la iad cu spaimă şi groază. Eu însă consider că lipsirea de la slava raiului este mult mai amară decât iadul. N-are importanţă că starea de acolo nu poate fi exprimată în cuvinte. Nu cunoaştem, de altfel, ce fericire dăruiesc acele bunătăţi, încât să înţelegem şi ce tristeţe provoacă lipsa lor. Apostolul Pavel, însă, care s-a învrednicit să cunoască toate acestea, ne încredinţează că cea mai mare nenorocire pentru un om este căderea lui din slava lui Hristos. O vom pricepe şi noi, dar numai dacă o vom încerca în faptă. Să nu păţim însă niciodată asemenea necaz, Doamne! Să nu gustăm nicicând înfricoşătorul iad!
Deşi nu este uşor să descrie cineva mărimea acestui rău, mă voi strădui, atâta cât îmi este cu putinţă, să vi-l prezint printr-un exemplu.
Să ne închipuim că există un copil minunat, care are toate virtuţile şi toate bunătăţile lumii. Atât de mare este bucuria şi bunătatea lui încât, celui care se apropie de el, îi provoacă iubire infinită, blândeţe şi admiraţie. Ia gândiţi-vă acum, ce n-ar da tatăl copilului acestuia ca să nu-l piardă? Câte necazuri mari sau mici ar fi gata să rabde ca să-l păstreze lângă el? Ceva asemănător să simţim şi noi pentru slava cerească. Iubirea şi dorul părintelui pentru copilul său, oricât de bun ar fi el, nu se compară cu dorul de rai, dorul de a pleca din lumea aceasta şi de a trăi viaţa veşnică împreună cu Hristos.
Gheena este nesuferită. Iadul este înfricoşător. Şi totuşi, mii de iaduri luate împreună nu sunt egale cu pierderea acelei slave dumnezeieşti, cu despărţirea de Hristos, cu auzirea cumplitului Său cuvânt: „Nu vă cunosc” (Matei 25, 12). Mai bine ar fi să cadă peste noi nenumărate trăsnete, decât să vedem faţa Celui preasfânt alungându-ne şi ochii Lui liniştiţi privindu-ne.
Nu vezi ce se întâmplă în societatea noastră? Unii s-au înecat în suferinţe pe când alţii trăiesc în belşug. Unii ucigaşi sunt osândiţi, iar alţii scapă de pedeapsă. Unii răufăcători sunt întemniţaţi, iar alţii rămân liberi. Câţi tâlhari, câţi hoţi, câţi înşelători nu umblă printre noi nepedepsiţi? Aşadar când vezi oameni care au făcut păcate asemănătoare sau poate şi mai mari, rămânând nepedepsiţi, vrând-nevrând eşti nevoit să admiţi că există iad, pentru că fireşte, Dumnezeu nu este nedrept şi nu face deosebiri. Ar fi nedrept dacă i-ar lăsa pe atâţia păcătoşi nepedepsiţi şi pe atâţia virtuoşi în suferinţă, dacă n-ar fi pregătit şi pentru unii şi pentru alţii o altă stare, viitoare.
Chiar şi filozofii idolatri, scriitori sau poeţi, dar în general şi toţi oamenii care au trăit înainte de Hristos, şi-au pus probleme în legătură cu răsplata viitoare şi au vorbit despre pedepsele care vor fi date în iad. N-au putut, desigur, să descrie cu precizie câte se întâmplă în viaţa de după moarte, căci nu aveau decât idei confuze şi „frânturi” ale dogmelor noastre adevărate. Cu toate acestea însă alcătuiseră o oarecare imagine a judecăţii şi a osândirii păcătoşilor. Astfel, vorbesc despre râuri de foc, despre tartar, care se află la o depărtare egală cu cea a pământului de cer, şi despre alte feluri de iaduri.
Unii spun: „De ce Dumnezeu nu-i pedepseşte aici pe păcătoşi?” Le răspundem: Ca să arate îndelunga Lui răbdare. Ca să dăruiască mântuire prin pocăinţă. Fiindcă, dacă pedepsea şi omora îndată ce se săvârşea păcatul, cum s-ar fi mântuit Pavel şi Petru, apostolii şi iluminatorii lumii? Cum s-ar fi izbăvit împăratul David? Dar galatenii? Dar atâţia alţii?
Aşadar, de aceea nici aici nu-i pedepseşte pe toţi, nici acolo. Pe unul îl pedepseşte aici, încât prin această pedeapsă să-i trezească pe cei nesimţitori, iar pe altul acolo, încât prin nepedepsire să ne facă să aşteptăm veşnica Sa împărăţie.
Astfel, vezi cum mulţi sunt pedepsiţi în viaţa aceasta, la fel ca cei care au fost zdrobiţi în turnul lui Siloam, la fel ca galileenii pe care i-a înjunghiat Pilat în vreme ce aduceau jertfă la templu, ca şi corintenii care au murit pentru că împărtăşeau cu nevrednicie, la fel ca Faraon care a fost înecat cu armatele lui în Marea Roşie, la fel ca atâţia alţii şi atunci, şi acum, şi pururea.
Alţii iarăşi, care au făptuit multe păcate, au plecat din viaţa aceasta fără să fie pedepsiţi, precum bogatul din parabola evanghelică.
Toate acestea, desigur, sunt lucrări ale înţelep-ciunii lui Dumnezeu, care doreşte ca pe de o parte să-i trezească la credinţă pe cei care nu cred în cele viitoare iar pe de altă parte să-i facă pe credincioşi mai binevoitori în lupta pentru dobândirea virtuţii. Căci „Dumnezeu este judecător drept şi tare”, totodată însă este şi „îndelung-răbdător şi se mânie în fiecare zi” (Psalmi 7, 11). Dacă, iarăşi, vom nesocoti îndelunga-răbdare a Lui, va veni vremea când îşi va arăta dreapta judecată.
Să nu ne aruncăm, aşadar, în trândăvie şi în desfătări păcătoase, şi astfel pentru o clipă – căci toată viaţa noastră pământească nu-i decât o clipă – să ajungem în iadul veşnic. Dimpotrivă, să ne ostenim şi să ne nevoim o clipă, ca să câştigăm cununa slavei veşnice. Nu vedeţi ce se întâmplă şi în această viaţă a noastră? Cei mai mulţi oameni aşa gândesc. Preferă efortul mic pentru o desfătare mare, deşi lucrurile vin uneori de-a-ndoaselea.
Spuneţi-mi, deci, ce răspuns vom da, când în cele lumeşti ne ostenim pentru o desfătare trecătoare – sau poate pentru nici una de vreme ce viitorul este nesi- gur – pe când în cele duhovniceşti arătăm nesârguinţă şi lene? Nu există îndoială că suntem fără de răspuns şi vom ajunge în iadul cel fără de fund. De aceea vă rog pe toţi, ridicaţi-vă, chiar şi într-un târziu, din această amorţeală! În ceasul judecăţii nimeni nu va putea să ne izbăvească, nici părinte, nici frate, nici prieten. Dacă lucrările noastre sunt vicioase, vom fi osândiţi şi vom pieri negreşit.
Cât de mult s-a jelit acel bogat! Cât l-a rugat pe patriarhul Avraam să i-l trimită pe Lazăr ca să-i răcorească limba! Auzi însă ce i-a spus Avraam: „Între noi şi voi prăpastie mare s-a întărit, încât cei ce vor să treacă de aici la voi să nu poată” (Luca 16, 26). Cât le-au rugat şi acele fecioare pe tovarăşele lor să le dea untdelemn! Dar auzi ce răspuns au primit: „Nu (vă dăm), ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă” (Matei 25, 9). Şi astfel n-au putut să intre la praznicul nunţii.
Să ne gândim, aşadar, la acestea şi să arătăm râvnă în viaţa duhovnicească. Pentru că toate eforturile şi toate pătimirile de pe pământ nu egalează bunătăţile cerului. Dar şi chinurile trecătoare, oricât de înfricoşătoare ar fi – fie cu foc, sau cu vergele ori cu fiare sălbatice sau cu orice altceva – sunt ca nişte umbre în faţa chinurilor viitoare. De primele scăpăm uşor, căci trupul nu poate rezista vreme multă unor suferinţe foarte mari. De ultimele, însă, nu putem scăpa, căci

Fiarele sălbatice ale patimilor

Cât de îngust la minte este omul acela care, văzând cum casa lui stă gata să se prăbuşească, în loc s-o repare şi să-i pună proptele, face curăţenie prin curte! Cât de nechibzuit este şi acela care are trupul bolnav şi, în loc să se îngrijească de vindecarea lui, stă şi ţese veşminte scumpe ca să-l împodobească!
În chip asemănător facem şi noi cu sufletul nostru. În vreme ce a fost cuprins de patimi, în vreme ce este chinuit de mânie, slavă deşartă, dorinţe ruşinoase şi atâtea alte răutăţi, nu ne îngrijim de tămăduirea lui. Dar pentru ce ne îngrijim? Pentru traiul bun şi pentru împodobirea trupului.
Dacă un urs scapă de la grădina zoologică şi umblă liber prin oraş, ne vom închide în casele noastre, ca să nu ne întâlnim cu această fiară, care ne va sfâşia cu ghearele ei. Iar acum, când sufletul nostru este sfâşiat nu doar de o fiară, ci de multe, nici nu ne interesează.
Fiarele, pentru siguranţa cetăţenilor, le închidem în cuşti de fier şi le păzim în locuri mărginaşe, departe de Senat, de Tribunal sau de Palat. În sufletul nostru, unde există un alt senat, un alt tribunal şi un alt palat, lăsăm fiarele închipuite ale patimilor noastre să urce până la tronul împărătesc, adică mintea, şi s-o tulbure cu urletele lor.
Patimile sunt cauzele tulburării lumii noastre lăuntrice. Patimile fac ca sufletele noastre să semene cu nişte cetăţi care înfruntă asediile barbarilor. Patimile aduc în mintea şi în cugetele noastre tulburare, cum se întâmplă atunci când un şarpe intră întru-un cuib plin cu puişori şi aceştia ţopăie dintr-un colţ în altul ciripind cu groază.
De aceea, rogu-vă, să legăm fiarele, sau să le înăbuşim, să le înjunghiem, să le omorâm. Să nimicim orice patimă care se află înlăuntrul nostru cu sabia Duhului.
Fiarele, când sunt bine hrănite şi puternice, nu pot fi învinse. Însă când sunt înfometate şi slăbite, sălbăticia lor se micşorează şi puterea lor scade. Atunci se poate cineva lupta cu ele şi le poate nimici lesne. La fel se întâmplă şi cu patimile. Cel care le slăbeşte, le supune cugetului. Şi dimpotrivă, cel care le hrăneşte bine, greu se poate lupta cu ele. În felul acesta ajunge să fie biruit de ele şi să devină rob al lor.
Rădăcina, izvorul şi maica oricărui păcat este mândria. Din pricina ei primul om a pierdut viaţa fericită a raiului. Din pricina ei şi diavolul, care l-a înşelat pe Adam, şi-a pierdut rangul ceresc de înger.
Nimic nu ne înstrăinează atât de mult de iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi nimic nu ne dă atât de mult focului iadului, cât patima tiranică a mândriei şi a slavei deşarte. Când acestea există în noi suntem pângăriţi, chiar dacă avem alte virtuţi, ca neprihănirea, postul, milostenia sau rugăciunea. Căci, cum spune Scriptura, „tot cel ce are inima mândră e necurat în faţa lui Dumnezeu” (Proverbe 16, 5).
Pe om nu-l pângăresc doar păcatele trupeşti, desfrâul, adulterul şi cele asemenea, dar şi mândria, cu mult mai mult decât altele. Fiindcă fiecare cuget de desfrâu este, desigur, păcat de moarte, are însă ca pricină dorinţa. Când vorbim despre mândrie, dimpotrivă, nu poţi găsi vreo cauză sau fază de început, care s-o îndreptăţească fie şi câtuşi de puţin. Mândria nu e altceva decât pervertirea sufletului şi boală grea, care se naşte din prostie. Da, cel mai lipsit de minte om din lume este cel mândru.
Slava pământească şi faima lumească sunt trecătoare. Nu se deosebesc cu nimic de piesele de teatru, care se termină în câteva ore, şi de florile de primăvară, care se ofilesc în câteva zile. Adevărat, ce este mai zadarnic şi deşert decât cinstirea lumească? Care este rodul ei? Care este folosul ei? La ce rezultat trebuincios ajunge? Şi măcar de-ar fi fost doar acest rău! Căci nu numai că nu aduce nici un câştig, dar provoacă şi mare vătămare.
Cel ce se supune mândriei, acestei stăpâne severe şi urâte la chip, suferă şi se întristează neîncetat. Da, este într-adevăr stăpână severă cu supuşii ei. Şi cu cât mai mult aceştia o linguşesc, cu atât îşi ridică capul şi îi chinuie. Din contră, oamenilor care o alungă şi o nesocotesc nu le poate face nimic.
Pe scurt, mândria este mai rea decât toate fiarele şi decât orice tiran. Pentru că fiarele şi tiranii, cu vorbă bună şi cu grijă, de multe ori se îmblânzesc, pe când aceasta, cu cât îi cântăm în strună cu atât se sălbăticeşte. Şi dacă găseşte pe cineva care să-i facă toate poftele, nu şovăie să-l împingă chiar şi la crimă.
Are şi o tovarăşă credincioasă, pe fiica ei, deznădejdea. Îi spun fiica ei pentru că aceasta o naşte, după ce creşte şi se înrădăcinează bine în om. Iar deznădejdea, când se naşte, conduce sufletul la distrugere totală.
Aşadar cum putem birui aceste patimi înfricoşătoare, mândria şi slava deşartă? Dacă în locul unei slave punem o slavă mai mare. Deseori nesocotim o bogăţie când ne aflăm în faţa unei alte bogăţii. Nesocotim chiar şi viaţa noastră, când ne dăm seama că există o alta, superioară. Aşa se întâmplă şi cu slava. Vom nesocoti cu totul slava lumii acesteia, când vom observa că există o alta, cu mult mai mare, slava cerească.
Slava lumească are numai nume şi strălucire, dar nu are conţinut şi durată în timp. Este goală şi trecătoare. Slava cerească, însă, este adevărată şi nestricăcioasă. Laudele nu sunt pentru om, ci pentru îngeri, arhangheli şi pentru Stăpânul Hristos.
Deci dacă-ţi întorci privirea spre ceata aceea sfântă din ceruri, dacă socoteşti laudele care există acolo, dacă te gândeşti la cununile lor, nicicând nu te vor putea scoate din minţi laudele şi cununile care există aici pe pământ. Dacă te bucuri de ele, nu le vei considera importante, iar dacă-ţi lipsesc, nu le vei căuta.
Spune-mi, de ce nu poţi învinge ispita slavei, pe când alţi oameni pot? Nu cumva aceia nu au acelaşi suflet, acelaşi trup, aceeaşi viaţă? Gândeşte-te la Dumnezeu. Cugetă la slava cerului. Compar-o cu cea de pe pământ şi o vei nesocoti degrabă pe aceasta din urmă.
Ţi-e sete de cinstire? Ei, atunci să-ţi fie sete de cea adevărată. Ce cinstire este aceasta, care se transformă adesea în necinstire? Ce cinstire este aceasta care piere atât de repede? Ce cinstire este aceasta, dată de oamenii muritori? Adevărata cinstire şi unica slavă provin doar de la Dumnezeu. Dacă doreşti din tot sufletul slava lui Dumnezeu, vei nesocoti slava de pe pământ, considerând-o neimportantă. Însă dacă nu eşti atras de slava dumnezeiască, nu vei putea niciodată să înţelegi cât de ieftină şi batjocoritoare este slava pământească. Adică vei păţi ca bărbatul care se îndrăgosteşte de o femeie rea: nu-i poate vedea răutatea, căci patima dragostei îi întunecă mintea şi-l lipseşte de judecată.
Dar ia daţi-mi o definiţie a slavei! Ce este, aşadar, slava? Este, va spune cineva, faptul de a fi admirat de toţi. Şi cum te vor admira, pe drept sau pe nedrept? Pe nedrept? Atunci nu e vorba de admiraţie, ci de linguşire şi batjocură. Pe drept? Dar asta e cu neputinţă, pentru că oamenii judecă părtinitor. Sunt influenţaţi de patimile lor şi-i admiră pe cei care slujesc dorinţelor lor. Şi dacă vă îndoiţi, priviţi-i pe cei care-şi cheltuie banii şi le umplu de bani pe femeile desfrânate, pe lăutari şi pe dansatori.
Cel care caută laudele nu este om liber. Pentru că nu face ceea ce-i place lui, ci ceea ce place altora. Astfel, slava deşartă nu va întârzia să-l scoată de pe drumul virtuţii.
Ce să vă sfătuiesc în legătură cu asta? Ce altceva decât să-L aveţi mereu în minte pe Dumnezeu, să faceţi voia Lui şi să nu daţi importanţă lucrurilor şi părerilor omeneşti. Dacă umblaţi după lauda oamenilor, veţi pierde şi rugăciunea şi postul şi milostenia şi toată bogăţia voastră duhovnicească. Vreţi să păstraţi aceste bunătăţi? Plecaţi departe de patima slavei deşarte. Să cereţi mereu sfatul lui Dumnezeu, lauda lui Dumnezeu, încuviinţarea lui Dumnezeu. În felul acesta veţi trăi o viaţă pământească plăcută Lui şi vă veţi învrednici să vă desfătaţi de bunătăţile viitoare împreună cu toţi prietenii Domnului.
O altă mare patimă este cea a desfrânării. Desfrânarea duce deseori şi la patima adulterului. Ascultaţi ce trebuie să facem, ca să tăiem rădăcinile răului.
Cu toţii ştim că la tineri pofta trupească este puternică şi stăruitoare. Aşadar dacă sunteţi părinţi, înainte de vremea căsătoriei să-i înfrânaţi pe copiii voştri cu poveţe, cu făgăduieli, cu frică, cu orice mijloc posibil. Şi atunci când vor creşte, să nu amânaţi căsătoria lor. Nu lăsaţi anii să treacă. Chiar şi înainte ca fiul vostru să meargă în armată, chiar şi înainte de a se împlini profesional, îngrijiţi-vă să se însoare. Căci atunci când ştie că nu va întârzia să se afle împreună cu mireasa lui, flacăra trupului se va potoli. Însă dacă vede că voi faceţi ca nunta să întârzie, aşteptând să strângă bani, va deznădăjdui şi va aluneca în desfrâu.
Of, banii ăştia! Pe nimeni nu interesează despre cum va dobândi copilul cuminţenie, înţelepciune, cumpătare, bunătate, virtute. Toţi aleargă cu furie după bogăţii şi averi. Aurul Îl dă la o parte pe Hristos…
Să vă îngrijiţi, rogu-vă, mai întâi de sufletele copiilor voştri. Dacă fiul vostru se apropie neprihănit de mireasă, atunci bucuria va fi împreunată cu binecuvântarea şi cu frica de Dumnezeu, atunci căsătoria va fi într-adevăr vrednică de cinste, de vreme ce va uni suflete curate şi nepângărite. Atunci soţii vor avea în viaţa lor de obşte armonie, pace şi înţelegere.
Însă dacă tânărul înainte de căsătoria lui a obişnuit să trăiască în necurăţie şi desfrâu, la fel va face şi în căsnicie. Pentru o perioadă scurtă de timp va fi mulţumit de soţia lui. Dar grabnic se va întoarce la lucrurile de dinainte, la vorbe porcoase, la glume viclene, la fapte de desfrâu, pe cere nu-mi este îngăduit să le descriu.
Ţi se par dulci, tinere, desfătările femeii păcătoase? Îmi dau şi eu seama de asta. O spune şi Scriptura: „Din buzele femeii desfrânate picură miere” (Proverbe 5, 3). Te previn însă, să nu guşti din ea, căci degrabă va deveni otravă. Ce spune iarăşi Scriptura? Că această miere „până la o vreme îţi îndulceşte gâtlejul, dar mai târziu o vei găsi mai amară decât fierea şi mai ascuţită decât sabia cu două tăişuri” (Proverbe 5, 3-4).
Le-am spus părinţilor tăi că trebuie să te conducă cât mai repede la căsătorie, deoarece au răspundere pentru păstrarea curăţiei tale. Dar nici tu nu eşti lipsit de răspundere. Dacă te tăvăleşti prin păcat să nu-mi spui că de vină e vârsta ta tânără. Întrucât, dacă ar fi aşa, ar trebui ca toţi tinerii să facă la fel. Tu eşti cel care te împingi singur în foc.
Când te duci la teatru şi-ţi laşi ochii să se sature de lucruri necuviincioase şi desfrânate, nu simţi doar atunci puţină plăcere, ci plecând iei împreună cu tine multe amintiri înflăcărate şi îmbolditoare. Când auzi povestiri şi cântece care nu au altă temă decât amorul nelegiuit, cum vei putea să-ţi păstrezi curăţia? Toate acestea înrobesc mintea şi inima. Chiar şi atunci când dormi, le vei vedea în vise, căci de obicei în închipuirile viselor nopţii sunt întipărite poftele zilei.
Aşadar când îţi răneşti sufletul cu privelişti porcoase şi cuvinte şi mai porcoase, fără ca mai târziu să faci ceva pentru curăţarea rănilor tale, cum vei evita decăderea şi atacurile celui viclean? Când eşti atras de ceea ce te vatămă şi nu de ceea ce îţi foloseşte, cum îţi vei păstra sănătatea?
Înfrânarea nu este grea, e de-ajuns să o doreşti şi să te ţii departe de cauzele păcatului. Ia spune-mi, există un lucru mai uşor decât mersul? Şi totuşi, şi acesta devine greu, obositor şi dureros pentru unii oameni graşi, neantrenaţi şi comozi. Nimic nu este greu atunci când îl vrem. Nimic nu este uşor atunci când nu-l dorim. Toate depind de noi. De faptul dacă vrem sau nu să reuşim ceva.
Apostolul Pavel ne povăţuieşte: „Căutaţi pacea cu toţii, şi sfinţenia, fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul” (Evrei 12, 14). Spunând aici „sfinţenie” se referă la cuminţenie. Ce înseamnă cuminţenie? Să se mulţumească cineva cu soţia lui legitimă şi să nu meargă cu alte femei. Cine nu se mulţumeşte cu soţia lui cade în greul păcat al adulterului. Cel ce săvârşeşte un asemenea păcat, oricât de multe fapte bune ar face, nu se va mântui, după cum ne înştiinţează Apostolul: „Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii… nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 9). Cu totul neîndreptăţit este cel care are atâta neînfrânare încât ajunge la adulter. Dacă există atâţia bărbaţi care, în timpul postului şi rugăciunii, nu se apropie nici de soţia lor, ce să spunem despre cel care vrea şi femeie străină ca să-şi satisfacă poftele trupeşti? Greu şi urât păcat! De altfel tocmai de aceea Evanghelia îi îngăduie femeii să se despartă de soţul ei dacă acesta săvârşeşte adulter, pe când nu-i îngăduie să se despartă fără voia lui, dacă el este necredincios. Apostolul scrie referitor la asta: „Şi femeia, dacă are bărbat necredincios şi el vrea să locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul” (I Corinteni 7, 13). Pe de altă parte însă, „oricine-şi va lăsa femeia, în afara pricinii de desfrânare, o face să săvârşească adulter” (Matei 5, 32), condamnând astfel indirect divorţul făcut din oricare altă pricină în afară de desfrâu.
Cel ce se apropie de o desfrânată devine un trup cu ea. Aşadar cum îl va primi o soţie credincioasă şi cuminte, care este mădular al trupului lui Hristos? Cum se va uni cu cel care s-a făcut mădular al trupului unei desfrânate?
Fii cu luare-aminte şi la un alt lucru care este scris în Evanghelie: femeia creştină care are un soţ necredincios nu este necurată, „fiindcă bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă” (I Corinteni 7, 14). Despre desfrânată, însă, vorbeşte cu totul altfel: „Voi lua”, zice, „mădularele lui Hristos ca să fac din ele mădularele unei desfrânate?” (I Corinteni 6, 15). În primul caz, în ciuda convieţuirii cu cel necredincios, harul lui Dumnezeu rămâne, pe când în al doilea caz harul se îndepărtează.
Înfricoşător, deci, este păcatul desfrânării şi încă mai înfricoşător cel al adulterului. Amândouă duc la iadul veşnic. De aceea, rogu-vă, aveţi grijă să vă feriţi de asemenea boală sufletească. Altfel nu veţi avea un loc în spaţiul sfânt al Bisericii. Oile bolnave trebuie să fie despărţite de cele sănătoase, până ce se vor vindeca. Suntem mădulare ale lui Hristos. Să nu devenim mădularele unei desfrânate. Aici nu este casa păcatului, ci biserica lui Dumnezeu. Dacă ai devenit mădular al desfrânatei, nu sta în biserică, ca să nu pângăreşti locul. Însă dacă te pocăieşti şi te îndreptezi, Domnul te va primi în lăcaşurile Sale cereşti.
Foc nestăpânit este mânia, foc ce le arde pe toate. Şi pe trup îl vatămă, şi pe suflet îl distruge. Nimic nu este mai cumplit, nimic mai neomenesc, nimic mai mizerabil decât mânia şi furia. Dacă cel furios ar putea să se observe pe el în ceasul în care izbucneşte şi se poartă urât, nu i-ar mai trebui nici un sfat. Căci ce este mai respingător ca faţa lui mânioasă?
Mânia este mai rea decât beţia şi mai mizerabilă decât diavolul. Adevărat, beat şi demonizat la un loc este cel stăpânit de această patimă. Faţa i se umflă, limba îi tremură, vocea i se sălbăticeşte, ochii i se înroşesc, urechile îi aud alte lucruri, tâmplele i se zbat, mintea i-o ia razna, judecata îi piere… Ameţeală, tulburare şi întuneric pe dinăuntru; exaltare, violenţă şi ţipete pe dinafară.
Pe toate acestea ar fi putut să le evite, dacă s-ar fi înfrânat, dacă şi-ar fi stăpânit nervii, folosindu-se pentru asta nu numai de îndelunga-răbdare şi de smerenie şi de bunătate, dar şi de simpla judecată. Atunci ar fi găsit şi o soluţie mai bună la problema care l-a înfuriat, pentru că ar fi cugetat cu trezvie, şi nici n-ar fi provocat tulburare

Roadele necazurilor

Multă sudoare varsă ţăranul pentru a-şi cultiva ogorul – pregăteşte boii, ară, seamănă, înfruntă greutăţile iernii, sapă şanţuri adânci pentru ca apa prisositoare să se scurgă, face atâtea şi atâtea lucrări necesare şi obositoare. Toate însă sunt făcute cu bunăvoinţă de ţăran, cu o singură nădejde: că atunci când va veni vara va secera grâul auriu, îşi va umple hambarele cu roade bogate, se va bucura de recolta îmbelşugată.
Căpitanul corăbiei, de asemenea, nu ţine cont de marea sălbatică şi de valurile cumplite care ameninţă corabia sa. Nesocoteşte orice primejdie, gândindu-se la câştigul pe care-l va avea din transportul mărfurilor.
La fel şi ofiţerul este obligat să lipsească vreme îndelungată de acasă, să rabde lipsuri şi suferinţe, să se primejduiască în război şi să fie rănit în lupte, gândin-du-se la biruinţe, la decoraţii şi la slavă.
De ce însă spun toate acestea? Pentru a-i mângâia şi încuraja pe toţi cei care se trudesc pentru cucerirea virtuţii. Dacă ţăranul, căpitanul şi ofiţerul se nevoiesc atâta pentru a avea câştig în viaţa aceasta, cu atât mai mult noi trebuie să ridicăm cu bărbăţie povara greutăţilor şi a necazurilor, pentru a câştiga viaţa veşnică.
Aceia se luptă pentru o nădejde nu numai trecătoare, dar şi nesigură; căci adeseori nu reuşesc să-şi împlinească dorinţele. După atâtea eforturi, o boală, o invazie de lăcuste, o grindină sau vreo altă nenorocire poate distruge toată recolta ţăranului. După atâtea primejdii în largul mării, un colţ de stâncă sau o furtună neaşteptată, uneori chiar la gura limanului, fac să piară şi corabia, şi încărcătura căpitanului. După atâtea bătălii şi fapte de vitejie, luptând pentru marea izbândă finală, ofiţerul poate fi omorât, fără să se bucure de nimic pentru suferinţele pe care le-a răbdat.
În viaţa creştinului însă, nu se întâmplă la fel. Nădejdea lui este sigură şi veşnică. Căci n-are a se teme nici de condiţiile vremii, nici primejdii sau moartea nu e nevoie s-o înfrunte, iar pentru necazurile şi ispitele pe care le rabdă va lua şi răsplată bogată. Tocmai de aceea şi apostolul Pavel ne povăţuieşte nu numai să răbdăm, ci să ne şi bucurăm de încercările care vin peste noi.
Să nu trecem cu uşurinţă peste povaţa Apostolului. S-o cercetăm cu atenţie, pentru că ne învaţă cu multă înţelepciune. Care este cel mai profund înţeles al ei? Ce vrea să ne înveţe? Ascultaţi!
Apostolii au străbătut lumea-n lung şi-n lat, dezrădăcinând rătăcirea idolatră şi răspândit pretutindeni adevărul evanghelic. Au descurajat orice fărădelege, au curăţat murdăria păcatului şi i-au învăţat pe creştini să nu aibă nici o legătură cu idolii, ci să-L adore pe singurul Dumnezeu adevărat, aşteptând învierea morţilor şi împărăţia cerurilor.
Toate acestea însă au provocat împotrivire, au pornit război, cel mai înfricoşător dintre toate războaiele. Au izbucnit tulburări peste tot, în toate regiunile, la toate popoarele, în toate oraşele, în toate casele. Predica evanghelică a desfiinţat morala veche şi a adus una nouă. Astfel luptătorii tradiţiilor idolatre s-au răsculat. Împăraţii şi domnitorii au arătat severitate incredibilă, poporul se afla în tulburare, judecătorii pedepseau cu mare asprime. Vrăjmaşii lui Hristos au predicat război total împotriva credincioşilor Lui. Prigoane, arestări, întemniţări, exiluri, ameninţări, torturi cumplite, morţi dureroase… Lumea întreagă semăna cu o mare furtunoasă, care provoca naufragii repetate. Tatăl se lepăda de fiu, pentru că era creştin; fraţii se despărţeau; stăpânii se înfuriau pe robii lor. Teamă de prieteni; teamă de străini; teamă chiar şi de rude. Mare învălmăşeală. Ai fi zis că natura s-a răsculat împotriva ei însăşi.
Văzând, aşadar, fericitul Pavel, pedagogul lumii şi dascălul înţelepciunii cereşti, chinurile aspre şi necazurile grele, pedepsele nesuferite şi morţile înfricoşătoare la care erau supuşi creştinii, cu nădejdea bunătăţilor viitoare ale împărăţiei cerurilor, ce le-a spus? „Căci socotesc că patimile vremii de acum nu sunt vrednice faţă de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8, 18).
Ce-mi spuneţi, scrie Apostolul, despre răni, călăi, pedepse, foamete, lipsuri, temniţe şi lanţuri? Toate acestea şi încă pe atâtea nu pot să egaleze slava, răsplata şi cununile noastre. Căci încercările se sting odată cu viaţa aceasta, în vreme ce fericirea cerească este infinită. Necazurile pământeşti sunt trecătoare, pe când bunătăţile cereşti sunt veşnice.
În altă parte, acelaşi Apostol scrie: „Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare. Neprivind noi la cele care se văd, ci la cele ce nu se văd; fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice” (II Corinteni 4, 17-18). În altă parte, iarăşi, înfăţişează zidirea oftând şi strigând de durere pentru răutăţile pământeşti. De ce oftează oare? Întrucât aşteaptă bunătăţile viitoare. Întrucât chiar şi natura se va izbăvi de sclavia stricăciunii şi va ajunge la libertatea fiilor lui Dumnezeu. Desigur, când auzi că natura oftează să nu te gândeşti că e vorba de ceva real. Expresia are un sens mai adânc, duhovnicesc. Când Dumnezeu vrea să le descopere oamenilor ceva mare şi important, se foloseşte şi de cele fără suflare, ca şi când ele ar simţi.
Însă creştinul care se împuţinează la suflet în faţa necazurilor nu se poate reînviora şi mulţumi numai cu nădejdea bunătăţilor viitoare. Ce face deci apostolul Pavel? Spune că ispitele şi necazurile sunt pricini de bucurie şi laudă, şi totodată aminteşte că prin jertfa pe cruce a Domnului am câştigat multe şi nepreţuite bunătăţi fără să ne chinuim, fără să trudim, fără să asudăm. Dumnezeu, zice, ne-a îndreptăţit fără a cere ceva în schimb, doar prin harul Său, trimiţându-L pe Fiul Lui să ne elibereze de păcat. Doar având credinţă în El ne-a dăruit iertarea păcatelor, pacea, sfinţenia, comunicarea cu Sfântul Duh, mântuirea, slava cerească cea de nepătruns. „Ne lăudăm”, aşadar, „în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5, 2). Însă lauda noastră nu se limitează doar la asta, „dar şi în necazuri ne lăudăm” (Romani 5, 3). Şi nu numai că ne lăudăm, dar ne şi bucurăm, precum se bucura Apostolul, care mărturisea: „Acum mă bucur de suferinţele mele” (Coloseni 1, 24).
Vezi ce suflet puternic, ce cuget înalt, ce minte statornică? Nu aleargă numai după slavă, ci se mulţumeşte şi cu nevoinţele. Nu se bucură doar pentru cununi, ci se laudă şi în suferinţă. Nu-şi găseşte odihna numai în biruinţă, ci se desfată şi în luptă. Da, se cuvine să ne lăudăm nu numai pentru credinţa şi nădejdea noastră în viaţa veşnică, dar şi pentru necazurile, suferinţele şi chinurile pe care le încercăm în viaţa trecătoare. Şi în continuare vă voi dovedi acest lucru.
Luptătorii sunt istoviţi în timpul bătăliei. Abia la sfârşit încearcă satisfacţie, atunci când iau – dacă iau – cununa biruinţei.
Cu creştinii nu se întâmplă la fel. Atleţii lui Hristos simt bucurie şi mulţumire chiar din timpul bătăliei. Ne-o dovedesc vieţile sfinţilor. Apostolul Iacob spune: „Luaţi-i, fraţilor, drept pildă de suferinţă şi de îndelungă-răbdare pe profeţii care-au grăit în numele Domnului” (Iacob 5, 10). Şi apostolul Pavel, după ce mai întâi a amintit de nenumăratele suferinţe ale sfinţilor, a adăugat: „au trăit strâmtoraţi, necăjiţi, înjosiţi – ei, de care lumea nu era vrednică!” (Evrei 11, 37-38). Şi cu toate acestea se bucurau! Ne încredinţează de asta şi Faptele Apostolilor, unde se spune că Sfinţii Apostoli, după ce au fost bătuţi prin hotărârea membrilor sinedriului, „au plecat bucurându-se să au fost învredniciţi să sufere necinste pentru numele lui Hristos” (Fapte 5, 40-41).
La fel vedem că se întâmplă şi în anii următori. Ce făceau tiranii vărsători de sânge în perioada prigoanelor? Prindeau câte o fată tânără, fecioară şi cu trupul fraged, mai moale decât ceara. O răstigneau, îi sfâşiau coastele cu gheare de fier. Sângele curgea râu din rănile ei adânci. Însă preacurata mireasă a lui Hristos răbda chinurile nădăjduind în împărăţia cerurilor. Astfel, în vreme ce mucenicia încă nu se sfârşise, înainte ca suferinţa să se fi încheiat, primea cununa biruinţei. Gândeşte-te cât de mult se ruşina tiranul. O fetişcană îl ruşina pe omul care era înconjurat de soldaţi voinici ce ţineau în mâini săbii tăioase. Vezi cum încercarea şi suferinţa devin de multe ori pricini de laudă? Aceasta, de altfel, o încredinţăm cu toţii, prin cinstirea pe care o dăm mucenicilor. În vreme ce încă n-au primit întreaga răsplată a nevoinţelor lor, în vreme ce trupurile li s-au prefăcut în cenuşă, ne adunăm cu multă bunăvoinţă în biserici în zilele pomenirii lor şi îi încununăm cu cântări şi laude pentru suferinţele şi chinurile lor, pentru rănile şi sângele lor, pentru nevoinţele şi biruinţa lor.
Cât de mare şi minunat era Pavel în încercările lui! Când îl târau prin tribunale şi temniţe, atunci se înfăţişa mai strălucitor, mai slăvit. Când îl puneau în lanţuri şi-l chinuiau, atunci devenea înfricoşător chiar şi pentru diavoli. Când naufragia, atunci făcea cele mai mari minuni. Cunoscând aşadar din experienţă câştigul pe care sufletul îl ia prin pătimire, spunea: „De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare…” (II Corinteni 12, 10).
În Corint erau câţiva care simţeau mândrie pentru izbânzile lor şi-i nesocoteau pe ceilalţi creştini. Aşadar atunci Pavel a fost nevoit să arate izbânzile lui. Care adică? Nu cumva minunile sau reuşitele sale sau cinstirile care i se aduceau? Nicidecum. Ca fapte vrednice de laudă a enumerat toate pătimirile, prigoanele şi suferinţele lui, eforturile şi primejdiile, întemniţările şi chinurile, biciuirile şi bătăile, naufragiile şi foametea. Aşadar încheie cu următoarele cuvinte: „Dacă trebuie să mă laud, cu slăbiciunile mele mă voi lăuda” (II Corinteni 11, 30).
Vezi cum nu numai că nu-i pare rău şi nu se vaită pentru suferinţele îndurate, ci le consideră pricini de laudă şi mărire, de slavă şi cinstire. Dincolo de aceasta însă, ele au şi un alt rezultat important şi ciudat: ele cultivă răbdarea. Şi prin răbdare omul care este încercat de necazuri dobândeşte putere mare.
Copacii aflaţi în locuri neînsorite şi ferite de vânturi poate că par falnici sunt însă neputincioşi şi sensibili, nefiind în stare să reziste înfuriatelor furtuni. Dimpotrivă, copacii care sunt plantaţi în vârfuri de munte, cu toate că trăiesc în mijlocul vremurilor rele, a vijeliilor şi zăpezilor, devin mai tari ca fierul.
Aşa şi cu trupurile care încearcă diferite plăceri, care se desfată cu toate felurile de mâncare, care se îmbracă în haine fine, care sunt îngrijite încontinuu şi sunt îmbăiate şi parfumate, ele devin fragede, nepotrivite pentru nevoinţe duhovniceşti înalte.
La fel se întâmplă şi cu sufletele care trăiesc în comoditate, care nu încearcă necazuri şi suferinţe, care se mulţumesc cu desfătările pământeşti, care urmează calea fericirii lumeşti. Sufletele acestea devin bolnăvicioase, fragile, moi ca ceara. Dimpotrivă, sufletele care suferă şi se chinuie pentru Dumnezeu şi pentru împărăţia Lui veşnică devin tari ca oţelul. Prin pătimirea continuă dobândesc rezistenţă şi vitejie, răbdare şi nădejde. Aşa cum cei care urcă pentru prima dată pe corabie sunt cuprinşi de frică, tulburare şi ameţeală, iar cei care au călătorit de multe ori şi au înfruntat furtuni şi primejdii sunt liniştiţi şi curajoşi, la fel şi sufletele care n-au fost atinse de încercări tremură şi se tem în faţa oricărei suferinţe, iar cele care au cunoscut multe ispite şi s-au obişnuit cu pătimirea şi cu durerea înfruntă cu multă uşurinţă şi vitejie toate nenorocirile care cad asupra lor.
Aşadar de aceea spune Pavel că nu ne lăudăm numai în nădejdea părtăşiei viitoare cu slava lui Dumnezeu ci şi pentru încercările de acum. Deoarece şi înainte de desfătarea raiului, încă din această viaţă, prin încercări câştigăm ceva foarte important: sufletul nostru devine mai nădăjduitor şi cugetul mai viteaz.
Fiecare ispită, fiecare necaz, fiecare atac al diavolului, dacă suntem atenţi şi răbdători, ne poate aduce mare folos. Vrăjmaşul cel închipuit l-a atacat cu atâta furie pe Iov. Dar cu ce l-a vătămat în cele din urmă? Cu nimic. Din contră, i-a adus o mai mare sfinţenie şi o mai strălucitoare slavă.
Când noi suntem veghetori, diavolul nu ne poate vătăma. Poate, însă, fără voia lui, să ne fie de folos, să ne sporească virtutea. Uită-te ce se întâmplă când cineva suflă în foc. La început pare că-l stinge. Însă în cele din urmă nu numai că nu-l stinge, ci îl aprinde şi mai tare.
Fără probleme, fără necazuri, fără boli, fără întristări, ce-ar face omul? S-ar deda desfrâului şi beţiei, s-ar târî prin mocirlă ca porcul, ar uita cu desăvârşire de Dumnezeu şi de poruncile Lui. Aşa însă, nevoinţele şi temerile, necazurile şi încercările îl menţin într-o oarecare stare de veghe, îi devin şcoli de filozofie, exerciţii ale sufletului.
Aşa cum meşterul aurar bagă aurul în cuptor şi-l lasă în flăcări până ce se va curăţi, la fel şi Dumnezeu lasă sufletele în cuptorul suferinţelor, până ce vor dobândi curăţie.
Dacă ai săvârşit crimă sau desfrâu sau alt păcat de moarte care nu te lasă să intri în împărăţia cerurilor, atunci să te întristezi şi să plângi. Însă dacă, cu harul lui Dumnezeu, n-ai făcut asemenea fapte, de ce te tulburi şi te vaiţi la primul necaz care te-a cuprins? Dumnezeu nu ne-a dat simţământul tristeţii ca să-l folosim nesăbuit şi nepotrivit, ci atunci când trebuie şi când ne este de folos. Să ne întristăm aşadar nu atunci când suntem vătămaţi, ci când vătămăm; nu când suntem nedreptăţiţi, ci când nedreptăţim; nu când suntem îndureraţi, ci când provocăm durere. Aşa a întocmit Ziditorul nostru. Noi însă facem lucrurile pe dos: îi vătămăm pe ceilalţi fără mustrări de conştiinţă. Iar când suntem vătămaţi ne tulburăm, deznădăjduim, uneori suntem gata chiar să ne sinucidem.
Trebuie să înţelegem bine: pentru creştin există doar două pricini de tristeţe. Prima, când se împotriveşte lui Dumnezeu, adică atunci când lucrează împotriva voii sfinte a Acestuia; şi a doua, când îl vede pe aproapele său împotrivindu-se lui Dumnezeu.
Necazurile şi încercările nu sunt pricini de întristare, ci de laudă şi bucurie. De altfel necazurile sunt trimise de Dumnezeu cu înţelepciune. Aşa cum cobzarul nu întinde prea mult corzile cobzei ca să nu se rupă, însă nici nu le lasă prea slabe, ca să nu-şi piardă rezonanţa lor, la fel şi Dumnezeu nu ne lasă într-o stare de fericire continuă, însă nici într-o stare de suferinţă continuă. Ne dăruieşte perioade de linişte şi pace, pentru a ne mângâia şi odihni, dar din când în când, uneori mai des şi alteori mai rar, ne trimite şi ispite şi necazuri. În anumite cazuri, desigur, întârzie mult să ne scape de nenorociri. Din ce motiv? Ca să ne gândim la El şi să ne apropiem de El, ca să alergăm lângă El şi să-I cerem ajutor. De aceea îngăduie durerile, bolile, nenorocirile, foametea şi alte rele. Astfel, rămânând aproape de Dumnezeu, ne câştigăm mântuirea. Datorită suferinţelor trecătoare, moştenim viaţa veşnică.
Dar iubirea lui Dumnezeu dă măsură şi intensităţii suferinţelor, nu numai duratei lor. Aşa cum antrenorul nu-i antrenează pe toţi tinerii în acelaşi fel pentru luptă, ci celor slabi le dă adversari slabi iar celor puternici adversari voinici, la fel şi Dumnezeu dă fiecăruia dintre noi ispite după măsura puterilor lui. După cum spune Apostolul, ispitele pe care le înfruntăm sunt pe măsura noastră. Şi Dumnezeu nu îngăduie să fim încercaţi mai presus de puterile noastre, ci atunci când vine o ispită ne dă şi calea de ieşire din ea, ca s-o putem răbda (I Corinteni 10, 13). Prin asemenea metode tămăduieşte şi mântuieşte Domnul sufletele noastre, şi de aceea trebuie să-I mulţumim şi să-L slăvim.
Cunoscând toate acestea, fraţilor, să ridicăm cu bărbăţie povara suferinţelor care ne cuprind, pentru că Dumnezeu le îngăduie spre folosul nostru. Când nenorocirile ne lovesc, să nu ne tulburăm, să nu ne împuţinăm la suflet, să nu ne văităm. Să le primim ca pe nişte daruri cereşti, ca pe nişte binefaceri dumnezeieşti, şi să-L slăvim pe Domnul. Astfel şi în această viaţă scurtă vom fi liniştiţi şi mulţumiţi, dar şi în viaţa de dincolo, cea veşnică, ne vom desfăta de bunătăţile nestricăcioase, cu harul şi iubirea de oameni a lui Iisus Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur – Problemele vieţii

Voile lui Dumnezeu

Apostolul Pavel, care a cunoscut atâtea taine negrăite şi a urcat până la al treilea cer, în vreme ce cerceta voile şi judecăţile lui Dumnezeu, a simţit o ameţeală, ca şi când ar fi privit într-un abis. Străduin-du-se să caute adâncimea înţelepciunii lui Dumnezeu, s-a tulburat. S-a tulburat şi a încetat imediat cercetarea, spunând: „Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?” (Romani 11; 34).
Dacă Apostolul a întâmpinat în felul acesta voile lui Dumnezeu, noi de ce ne străduim în zadar să le cercetăm pe cele necercetate şi să le pătrundem pe cele nepătrunse? Să nu ajungem, rogu-vă, la un asemenea nivel de nebunie. Ci la fiecare nelămurire a noastră să ne aducem aminte şi să repetăm cuvântul psalmistului: „Adânc nepătruns sunt judecăţile tale” (Psalmi 35, 6).
„Pe Tine Te voi mărturisi, că minunat eşti Tu întru cele temute” (Psalmi 138, 14). Ce înseamnă „cele temute”? Noi, oamenii, ne minunăm de multe lucruri, ca, de pildă, coloane măreţe, tablouri frumoase, trupuri zvelte. Dar mirarea noastră nu este însoţită de teamă. Ne minunăm, de asemenea, de marea nemărginită şi de adâncurile ei abisale. Însă când ne aplecăm să privim în aceste adâncuri încercăm teamă. O teamă asemănătoare l-a cuprins, deci, şi pe prooroc, în vreme ce s-a aplecat să privească neţărmurita şi nemărginita adâncime a înţelepciunii lui Dumnezeu. A ameţit, s-a minunat, s-a speriat şi a dat înapoi, strigând: „Pe Tine Te voi mărturisi, că minunat eşti Tu întru cele temute; minunate sunt lucrurile Tale” (Psalmi 138, 14). Şi cugetând în sine, a zis: „Cunoaşterea Ta e mult prea minunată pentru mine; puternică este, eu n-o pot atinge” (Psalmi 138, 6).
Deseori, şi desigur sufletelor evlavioase, Dumnezeu iconomiseşte lucrurile astfel încât evenimente nefericite să aibă un final fericit. Să ne amintim de unele întâmplări din Vechiul Testament.
Iosif, fiul patriarhului Iacob, a fost vândut de fraţii săi şi a ajuns în Egipt, în casa lui Putifar. Soţia lui Putifar avea gânduri viclene pentru Iosif. La urmă l-a calomniat şi l-a trimis în temniţă. Credea că în felul acesta îi va face rău. Dar, dimpotrivă, temniţa era un loc mai liniştit şi mai sigur decât casa lui Putifar. Căci în casa aceea poate că avea multe înlesniri, însă trăia într-o teamă continuă datorită atacurilor păcătoase ale acelei femei ucigaşe de suflete. Lupta lui era mai chinuitoare decât viaţa din temniţă. Prefera să trăiască împreună cu osândiţii decât cu o femeie turbată. În temniţă era mângâiat de gândul că se afla acolo pentru a nu-şi pierde neprihănirea lui, în vreme ce atunci când locuia aproape de ea tremura ca nu cumva sufletul să-i fie vătămat. Astfel, dacă vedem lucrurile în adâncime, el n-a intrat în temniţă, ci a fost izbăvit de aceasta. A venit în conflict cu stăpânul său pământesc, Putifar, dar a intrat într-o legătură şi mai strânsă cu Stăpânul lui ceresc, Dumnezeu.
Mai înainte fraţii lui îl vânduseră negustorilor ismaeliţi. Dar în realitate i-au fost de folos, pentru că în felul acesta l-au scăpat de răutatea şi de uneltirile lor zilnice. Şi, într-adevăr, există un lucru mai rău decât convieţuirea cu fraţi care te invidiază, te prigonesc, te agresează? Voiau să-i facă rău, dar Dumnezeu l-a întors spre bine.
Şi mai târziu, când paharnicul l-a uitat, iarăşi spre bine i-a fost, căci a fost scos din temniţă cu mai mare măreţie şi cinstire. Eliberarea nu i-a fost dăruită de bunătatea omenească, ci de dumnezeiasca pronie. Faraon l-a scos din temniţă când a avut nevoie de el pentru a-i tălmăci visele. Astfel, l-a scos nu ca un împărat care săvârşeşte o binefacere, ci ca un împărat care primeşte o binefacere. Dumnezeu n-a vrut ca Iosif să primească binefacere ca un sclav, ci să apară în faţa lui Faraon ca un binefăcător al aceluia, să-l mângâie în nevoia lui şi să-i arate câtă înţelepciune are.
Aşadar de aceea a fost uitat de paharnic, pentru ca Faraon să-l cunoască, pentru ca Egiptul să se folosească de el. Fiindcă dacă paharnicul şi-ar fi adus aminte de el, ar fi ieşit mai devreme din temniţă şi atunci fără îndoială ar fi dorit să se întoarcă în patria lui. Însă în felul acesta toată întâmplarea care a urmat ar fi fost zădărnicită. Nenumăratele obstacole – slujirea în casa lui Putifar, închisoarea şi, mai târziu, rangul dat de împărat – l-au ţinut acolo, pentru a se împlini marile planuri ale Domnului.
Să cercetăm foarte pe scurt şi viaţa tatălui lui Iosif, patriarhul Iacob. Fratele său, Esau, îl invidia şi căuta să-l omoare, silindu-l în felul acesta să plece din patria lui. Ce urmări a avut acest lucru? Mai întâi de toate, scăpând de primejdie, a aflat siguranţă şi linişte. Apoi a învăţat să aprofundeze mai mult lucrurile şi astfel a devenit mai înţelept. Şi, la urmă, s-a învrednicit să vadă acel vis minunat cu scara.
Dar, îmi veţi spune, în ţara străină în care a mers, Mesopotamia, a muncit din greu. Şi la început, desigur, şi-a găsit ca soţie pe Rahela, şi a câştigat simpatia socrului său, Laban, dar în continuare Laban l-a înşelat dându-i-o de soţie pe fiica lui cea mare, Lia. Da, chiar aşa s-a întâmplat, dar acestea i-au adus folos, căci Rahela era stearpă, pe când de la Lia a dobândit mulţi copii.
Mai târziu Laban l-a urât. Dar şi ura aceasta i-a ieşit spre bine, pentru că a fost pricina pentru care s-a întors în patria lui. Dacă n-ar fi întâmpinat nici o problemă în Mesopotamia, nu s-ar fi gândit la Canaan. Laban nu i-a dat răsplată pentru truda sa. Însă nici de aici nu s-a vătămat deloc, de vreme ce a sporit şi s-a îmbogăţit mai mult decât socrul lui.
Ce vedem aşadar? Cu cât uneltirile şi vrăjmăşia pe care le întâmpina erau mai mari, cu atât sporea mai mult. Dacă n-ar fi luat-o mai întâi de soţie pe Lia, n-ar fi dobândit degrabă atâţia copii, ci ar fi fost mulţi ani neroditor şi ar fi jelit, la fel ca Rahela. Dacă Laban nu i-ar fi oprit răsplata, nu i-ar fi fost dor de patria lui, nu s-ar fi legat atât de strâns de femeile lui, nu s-ar fi întors cu slavă şi cinste în pământul Canaanului, nu s-ar fi întâlnit pe drum cu îngerii şi cu Însuşi Dumnezeu.
Minunat este, cu adevărat, faptul că Dumnezeu săvârşeşte binefaceri cu noi prin întâmplări care nu par favorabile şi plăcute, ci potrivnice şi neplăcute. Să vedem alte câteva exemple.
Faraon a poruncit să fie aruncaţi în râu pruncii israeliţilor. Dacă nu se făcea asta, Moise n-ar fi fost salvat de fiica lui Faraon şi n-ar fi crescut la palat. Dumnezeu a iconomisit lucrurile în aşa fel, ca să arate cât de uşor, prin înţelepciunea şi atotputernicia Lui, găseşte soluţii la probleme de nerezolvat şi ieşiri la lucruri care păreau fără ieşire.
Mai târziu un evreu i-a spus ameninţător lui Moise: „Nu cumva vrei să mă omori şi pe mine aşa cum l-ai omorât ieri pe egiptean?”. Şi aceasta i-a fost de folos, căci văzând că fapta lui a ieşit l-a lumină s-a temut şi a hotărât să părăsească Egiptul. Astfel a plecat în pustia Sinai. Acolo nu numai că a trăit departe de primejdiile Egiptului, dar s-a şi maturizat duhovniceşte şi s-a îmbogăţit cu înţelepciune, învrednicindu-se să aibă acea vedere minunată a rugului care ardea şi a primit făgăduinţa dumnezeiască a izbăvirii poporului său de sclavia tiranică a egiptenilor.
Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu Aaron. Când Core şi alte câteva căpetenii ale poporului israelit s-au ridicat împotriva lui, îndoindu-se de rangul său preoţesc, Dumnezeu, prin minunea toiagului care a dat vlăstare, l-a arătat mai strălucitor şi mai slăvit.
Să ne amintim acum şi de cei trei tineri. În cazul lor diavolul şi-a luat lecţia sa obişnuită, prin care niciodată nu se învaţă minte. Ce i se întâmplă? Mij-loacele pe care le foloseşte pentru a-i război pe credincioşi, în cele din urmă se întorc şi-l lovesc chiar pe el, zădărnicindu-i puterile. Asta, bineînţeles, nu se face pentru că o vrea el, ci întrucât Preaînţeleptul Dumnezeu conduce lucrurile astfel încât uneltirile şi armele lui să se întoarcă împotriva sa. Vicleanul i-a vârât aşadar în minte acelui tiran, Nabucodonosor, gândul să nu le taie capetele sfinţilor, şi nici să-i arunce la fiare, ci să-i ardă în flăcări. De ce? Ca să nu rămână nimic din moaştele lor, ca trupurile lor să dispară, ca cenuşa oaselor lor să se amestece cu cenuşa lemnelor. Însă Dumnezeu a folosit acest mijloc pentru a birui lipsa de evlavie şi a nimici idolatria. Astfel a făcut ca flăcările să nu se atingă de trupurile lor, învăţându-i pe barbari că focul, care fusese îndumnezeit în părţile Răsăritului, se teme nu numai de Dumnezeu, ci şi de robii Lui.
Pe timpul prigoanelor, iarăşi, ce s-a întâmplat? Prigonitorii s-au aruncat cu furie oarbă împotriva creştinilor. Şi totuşi, toată ura lor, toată uneltirea, toată sălbăticia au pierit mai uşor decât o pânză de păianjen, s-au destrămat mai repede decât fumul, s-au împrăştiat mai degrabă decât praful. Prigoana lor împotriva creştinilor a avut ca rezultat vădirea unei întregi cete de mucenici. Astfel Biserica s-a îmbogăţit cu aceste comori vii şi nemuritoare care, nu numai în timpul vieţii lor sfinte, ci şi după adormirea lor, ne-au dăruit tuturor din belşug atâtea binefaceri cereşti.
Dumnezeu Îşi arată puterea Sa îndeosebi atunci când vrăjmaşii credincioşilor Lui robi se înmulţesc.
Astfel, în generaţia noastră, când pe tron a urcat nelegiuitul Iulian (361-363), cel ce i-a întrecut pe toţi ceilalţi în necuviinţă, s-au arătat semne multe şi ciudate.
Mai întâi de toate, îndată ce a urcat pe tron, în cetăţi s-a făcut foamete mare. Început rău al unui împărat rău.
Mai târziu, când a dat poruncă să se rezidească templul iudaic din Ierusalim, pentru a se tăgădui proorocirea lui Hristos, acesta a fost cuprins de flăcări de la temelii şi i-a făcut pe meşteri s-o ia la fugă. În felul acesta planul său a fost zădărnicit.
Când iarăşi, vistierul şi unchiul său – Iulian se numea şi acesta din urmă – au cutezat să pângărească sfintele vase ale creştinilor, au fost pedepsiţi pilduitor de Dumnezeu: trupul vistierului s-a umplut de răni şi viermi, iar măruntaiele unchiului său au fost scoase afară. Aşa au murit amândoi. Înfricoşătoare morţi!
În fine, în unele locuri, unde se aducea jertfă idolilor, izvoarele au secat. Încă un semn dumnezeiesc. Dumnezeu obişnuieşte să acţioneze în felul acesta în împrejurări deosebite. Când relele se înmulţesc, când fărădelegea se întinde, când robii Lui sunt chinuiţi, atunci îşi arată marea Sa putere.
Nu voi uita să amintesc şi de o altă înţeleaptă dar obişnuită pedagogie a lui Dumnezeu: Când întâmpinăm viclenii şi greutăţi, nu intervine îndată pentru a ne ajuta, ci mai întâi ne lasă să ne chinuim un timp şi mai târziu săvârşeşte minunea. De ce face aşa? Ca să ne ferească de nerecunoştinţă şi nemulţumire. De obicei noi, oamenii, imediat ce ieşim din necazuri, uităm şi de amărăciunea lor şi de Dumnezeu Care ne izbăveşte de ele. De multe ori, iarăşi, credem că singuri am reuşit să scăpăm de nenorocirile care au dat peste noi. Aşadar de aceea Dumnezeu îngăduie ca mai întâi să ne lovească încercările şi mai târziu vine să ne salveze.
De pildă, când filistenii i-au ameninţat pe israeliţi şi Goliat i-a înfricoşat, Dumnezeu a plănuit să-l arunce în luptă pe David şi să-l arate biruitor. N-a făptuit însă de la început planul Său. A lăsat mai întâi să se scurgă patruzeci de zile. În toată perioada aceasta uriaşul barbar hulea, batjocorea şi-i provoca pe evrei, care încremeniseră de frică. Nimeni nu îndrăznea să se bată cu îngrozitorul adversar. Toţi au deznădăjduit pentru izbăvirea lor. Şi numai atunci când şi-au dat seama de neputinţa lor şi au crezut că vor pieri, Dumnezeu i-a dăruit lui David acea izbândă minunată şi nesperată. Cumplitul Goliat a fost omorât şi filistenii au fost ruşinaţi.
În situaţii de criză, noi obişnuim să gândim omeneşte şi să facem socoteli superficiale. Aşa de pildă, spunem: „Dacă duşmanii ne vor ataca prin surprindere şi armata noastră nu este gata să se apere, ce se va întâmpla? Ne vor face pe toţi robi şi vor distruge ţara noastră”. Dar ce crezi? Pentru că tu nu-l poţi birui pe duşman nu-l va putea birui nici Dumnezeu? Pentru că tu nu eşti „pretutindeni prezent” nici Dumnezeu nu este? Sau nu cumva la Dânsul unele sunt cu putinţă şi altele nu?
Marea Roşie, deşi lipsită de suflare, s-a supus voii Domnului şi i-a înghiţit pe egipteni. Peştii, deşi lipsiţi de minte, s-au supus şi ei voii Domnului şi s-au lăsat prinşi în plasele apostolului Petru. Şi un înger, când primeşte poruncă de la Domnul, îi poate nimici pe toţi vrăjmaşii adevăratei credinţe. Nu s-a întâmplat aşa în vremea proorocului Isaia?
Un canaanit era tare mândru de el. Credea că este un foarte important general. Mă refer la Sisara, despre care vorbeşte şi psalmistul: „Fă-le lor (Doamne, vrăjmaşilor Tăi) ca lui Madian şi lui Sisara şi ca lui Iavin la râul Chişon” (Psalmi 82, 9). Iavin era împăratul cananeenilor, iar Sisara căpetenia oştilor. Israeliţii, văzând cele nouă sute de care de fier şi pe nenumăraţii ostaşi ai lui Sisara, s-au înfricoşat. Atunci iubitorul de oameni Dumnezeu a vorbit prin gura unei proorociţe, Debora, care a chemat-o pe căpetenia israeliţilor şi i-a spus: „Nu te teme! Dumnezeu ţi-l va da în mâinile tale pe Sisara. Izbânda însă, va fi a unei femei. Da, o femeie îl va nimici”. Şi într-adevăr, l-a omorât Iaela. Vezi cum a fost pedepsit pentru mândria lui? A fost ucis, şi încă de mână femeiască. Dumnezeu l-a legat cu legăturile somnului şi, pe când era adormit, Iaela i-a înfipt un ţăruş în tâmplă!
Când Dumnezeu vrea să ne ajute, nimic nu-L poate împiedica. E de-ajuns atunci o armă a lui Dumnezeu, e de-ajuns un om al Lui, e de-ajuns doar un semn al Lui, pentru a fi biruiţi şi cei mai puternici vrăjmaşi. Noi să ne rugăm la Hristos, zicând: „Doamne, spune un cuvânt şi vrăjmaşii Tăi se vor împrăştia. Spune un cuvânt şi cetatea Ta se va izbăvi. Spune un cuvânt şi poporul Tău va birui”. Să-I spunem la fel ca David: „Iată, vrăjmaşii Tăi au fremătat şi cei ce Te urăsc au ridicat capul” (Psalmi 82, 3). Şi atunci e de-ajuns o femeie ca Iaela, una ca Debora sau una ca acea necunoscută care l-a lovit cu bolovanul pe împăratul Abimeleh, aducând izbânda.
Dumnezeu are multe feluri de leacuri pentru mântuirea noastră. Fiecăruia îi dă ceea ce are nevoie. Căci fiecare avem nevoie de un leac. „Cine se poate lăuda că are inima curată? Sau cine va cuteza să spună că e curat de păcate?” (Pilde 20, 9).
Nu există om fără de păcat. Şi dacă-mi vei spune cum cutare este drept, este milostiv, este iubitor de oameni, sunt de acord. Nu se poate însă să nu fi făcut vreo greşeală. Ori va fi fost biruit de slava cea deşartă, ori de cârtire, ori de altceva. Unul face milostenii, dar nu este curat. Altul este curat, dar nu face milostenii. Unul are o virtute, altul altă virtute. Fariseul postea, se ruga, nu nedreptăţea pe nimeni, ţinea legea. Însă era mândru. Astfel a fost osândit de Domnul, căci mândria îl vătăma mai mult decât l-ar fi vătămat toate celelalte păcate la un loc.
Nu există deci om cu desăvârşire drept, cu desăvârşire virtuos, cu desăvârşire curat de păcat. Pe de altă parte, nu există om păcătos care să nu fi săvârşit şi vreun lucru bun, oricât de mic. Unul, de pildă, e hrăpăreţ şi distrugător. Uneori însă, arată bunătate, ajută un om, se căieşte de răul făcut.
Cine era mai sever decât împăratul Ahab? Însă chiar şi acesta a simţit odată zdrobire a inimii şi cucernicie. Cine era mai rău decât iubitorul de arginţi şi trădătorul Iuda? Însă chiar şi acesta, după fapta de trădare, a spus: „Greşit-am vânzând sânge nevinovat” (Matei 27, 4).
În viaţa aceasta tuturor li se aplică legea răsplătirii. De aceea cei virtuoşi sunt cuprinşi de necazuri. De aceea cei nedrepţi se desfată în bunătăţi. Primii sunt pedepsiţi aici pentru puţinele lor păcate, şi în felul acesta nu vor fi lipsiţi de rai. Ceilalţi sunt răsplătiţi aici pentru puţinele lor fapte bune, şi vor fi pedepsiţi veşnic pentru multa lor răutate.
Când suferim pe nedrept trebuie să ştim că asta se întâmplă cu îngăduinţa lui Dumnezeu, fie pentru a ne spăla păcatele, fie pentru a primi cunună. Împăratul David, când a fost hulit şi blestemat de Şimei, n-a lăsat pe nimeni să se atingă de el. „Lăsaţi-l să mă blesteme” a spus, „căci dacă Domnul îmi va vedea umilirea, îmi va răsplăti cu bine pentru blestemul lui de astăzi” (I Regi 16, 11-12). Dar despre acel corintean viclean ce a spus apostolul Pavel? „Să fie dat Satanei spre pieirea trupului, pentru ca sufletul să i se mântuiască în ziua Domnului Iisus” (parafrază la I Corinteni 5, 5).
Mulţi cred că cel care suferă este negreşit păcătos. Ei bănuiesc,