Părintele Serafim, pustnicul Atonului

Martie 31, 2017

Părintele Serafim, pustnicul Atonului

Un tânăr evlavios din Atena, dintr-o familie bogată, și-a pierdut mama din pricina unei boli grele și pe neașteptate a murit și tatăl lui, după puțină vreme. Moartea părinților lui l-a zguduit tare și asta s-a făcut pricină ca tânărul să filozofeze la deșertăciunea acestei lumi. Iși împărți așadar toată averea sa la săraci, își lăsă marele său magazin comercial angajaților lui și veni în Sfântul Munte. Trecând pe la Nea Schiti, l-a cunoscut pe Părintele Neofit, ce locuia la Chilia Sfântului Dimitrie, unde a fost găzduit și s-a mărturisit. Părintele Neofit i-a povestit multe despre pustnici și mult i s-a aprins dumnezeiescul dor auzind despre Pustnicii ce locuiesc în vârful Atonului (există tradiția confirmată în repetate rânduri de arătări a acestor Pustnici minunați la diverși monahi și mireni. Se spune că ar fi 12 sau 7). Apoi a cerut binecuvântare de la Părintele Neofit să rămână în obștea sa, să se tundă monah, după care să-i dea binecuvântarea sa să se pustnicească sus, pe Aton. Părintele Neofit, văzându-l foarte smerit și evlavios l-a primit, dar l-a ținut cu hainele lui mirenești și l-a pregătit duhovnicește, fără zgomot, cinci ani, fără ca ceilalți să știe scopul cel sfânt al tânărului, care evita chiar și întâlnirile cu Părinții Schitului. După ce a fost instruit duhovnicește cinci ani, Starețul l-a făcut monah, l-a numit Serafim și i-a dat binecuvântarea să se pustnicească sus, pe Aton, fără să vadă om. După trei ani a venit odată, precum mi-a povestit Părintele Dionisie, din sinodia (obștea) Părintelui Neofit, și-și spunea ispitele ce le-a avut la început, cum îl amenințau diavolii mereu. Intr-o noapte i-au aruncat tabla cea veche ce o avea în fața peșterii ca să împiedice puțin vântul cel puternic și ploaia. Părintele Serafim nu numai că nu s-a tulburat, ci zâmbind a spus diavolilor: – Dumnezeu să vă ierte! Bine ați făcut, căci așa îmi urâțisem peștera, cu tabla ce am pus-o. Părintele Serafim a mai apărut și altă dată, după cinci ani, și Părintele Neofit i-a dat un vas cu Sfintele Taine și plecând iarăși pe vârful Atonului n-a mai apărut vreodată.

Părintele Serafim a devenit înger, „serafim”. Și cum să nu zboare, când pe toate le-a aruncat pentru Hristos. Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Flori din Gradina Maicii Domnului – de Sfantul Paisie Aghioritul

Anunțuri

Batranul Pahomie

Martie 30, 2017

Bătrânul Pahomie (ucenicul Bătrânului Evloghie și nepotul lui Hagi Gheorghe)

Precum despre Bătrânul Evloghie, așa și despre binecuvântatul lui ucenic, Părintele Pahomie, voi spune și despre el ceva de la sfârșitul vieții sale, iar nevoitorii evlavioși, care au gânduri curate vor înțelege sufletul curat al Bătrânului Pahomie. Cu trei zile înainte de moartea sa, într-o joi, bătrânul Pahomie chemă pe Părintele Gheorghe și-i spuse: – Părinte Gheorghe, fă dragoste și du-te la Colciu și cumpără pește pentru praznicul Sfântului Gheorghe, pe care îl vom avea luni. De data aceasta să cumperi însă mai mult pește, deoarece voi veți avea 2 praznice. Eu voi prăznui în cer cu Sfântul Gheorghe și nu voi fi cu voi. Părintele Gheorghe merse de îndată la Colciu, aduse peștele și-1 pregăti, ca să nu se strice. Vineri bătrânul Pahomie trimise iarăși pe Părintele Gheorghe să cheme pe Părinți la Praznic spunându-i: – Să spui Părinților să-și rânduiască treburile, pentru că vor avea două praznice: înmormântarea mea cu parastas și a doua zi pomenirea Sfântului Gheorghe. Părintele Gheorghe a înștiințat pe Părinți așa cum i-a spus bătrânul Pahomie. Sâmbătă dimineața l-a trimis să înștiințeze pe Părintele Dimitrie să vină să-l împărtășească. De cum l-a văzut pe preot, a început să cânte cu bucurie „Cinei Tale celei de Taină…” și împărtășindu-se a spus: „Slavă lui Dumnezeu”. S-a sărutat cu Părinții ce se aflau lângă el și sufletul său cel sfințit a plecat la ceruri în anul 1974 la 22 aprilie. Duminică a fost înmormântarea și parastasul cu masă ca la un praznic, iar luni au prăznuit pe Sfântul Gheorghe, făcându-se al doilea praznic. Părintele Pahomie însă a sărbătorit cu Sfântul Gheorghe în cer – precum a spus – și s-a săturat de bunătățile raiului, și s-a îmbătat de vinul duhovnicesc al dragostei lui Dumnezeu împreună cu Sfântul Gheorghe. Bunul Dumnezeu să ne învrednicească și pe noi să gustăm puțin din el. Amin.

Flori din Gradina Maicii Domnului – de Sfantul Paisie Aghioritul


Batranul Evloghie (ucenicul lui Hagi Gheorghe)

Martie 29, 2017

Bătrânul Evloghie (ucenicul lui Hagi Gheorghe)

Deasupra Kareii, spre Vatoped, se află Chilia Sfântului Gheorghe Cel ce s-a arătat”. Acolo au pustnicit șase ucenici de-ai lui Hagi Gheorghe având ca stareț pe cel mai mare dintre ei, Bătrânul Evloghie. Mai târziu s-au adăugat și alți doi frați la obștea lor, Părintele Pahomie și Părintele Gheorghe, făcându-se nepoți ai lui Hagi Gheorghe.
Ne bucurăm când vedem această continuitate patristică și dumnezeiască transmitere a vieții călugărești de la Bătrânii Cuvioși la Cuviosul Părinte Hagi Gheorghe și de la Părinte la fii și nepoți. Firește, cu vrednicie este să se scrie multe despre unii ca aceștia, precum și despre Bătrânul Evloghie. Fiindcă despre Bătrânul Evloghie, atletul lui Hristos, a scris și un Părinte de la Simonos Petras, compatriot de al său, de aceea eu mă voi limita numai la un incident de la sfârșitul vieții lui, reflectând modul în care s-a luptat cu diavolii până la adânci bătrânețe.

Când Starețul a îmbătrânit, după ce a trecut de 100 de ani, stătea pe o canapea și spunea mereu rugăciunea. Intr-o zi, cei doi mucenici ai lui, Părintele Pahomie și Părintele Gheorghe au mers să culeagă măsline, iar starețul, închizând ușa, s-a așezat pe canapea și rostea rugăciunea. Deodată, auzind mult zgomot înăuntrul chiliei sale și-a întrerupt rugăciunea. Atunci se năpustesc asupra lui 30 de draci, îl aruncă jos pe dușumea și îl iau la bătaie. Firește, Starețul nu s-a mai putut scula după atâta bătaie. La prânz s-au întors părinții de la muncă și au strigat pe stareț să le deschidă ușa. Dar cum să audă sărmanul bătrân și cum să se ridice fiind în situația aceea? Atunci Părintele Gheorghe, neliniștit, a intrat printr-o ferestruică, a deschis ușa, și amândoi părinții au intrat temători spre chilia Bătrânului. Dar ce să vadă? Bătrânul Evloghie era căzut pe dușumea, lovit.
Văzându-i, le-a zis cu sânge rece:
– Auziți, 30 de diavoli s-au adunat să mă bată. Nu era unul sau doi. In chilia sa avea o Cruce de lemn agățată de perete și se ruga de obicei înaintea ei. Odată, în vreme ce se ruga, a venit un diavol pe fereastră ca să-l ispitească pe Stareț. Bătrânul Evloghie vede că deodată Crucea se desprinde singură din cui, se apropie de diavol și acesta a dispărut imediat. După aceea vede cum Crucea iarăși se agață singură la locul ei.
Astfel s-a nevoit Bătrânul Evloghie până la vârsta de 108 ani. Și după ce s-a maturizat duhovnicește și a sosit vremea să plece din viața aceasta spre cea veșnică cu bogăția sa cea duhovnicească, s-a înștiințat de Dumnezeu să se pregătească și să pregătească și pe călugării lui, dându-le ultimele sfaturi împreună cu binecuvântarea sa:
– Eu, Părinților, de acum plec; mă duc lângă Sfântul Antonie. Mai târziu veți veni și voi acolo aproape, în rai. Tu, Părinte Gheorghe, vei trăi 80 de ani.
Apoi a cerut să se împărtășească și s-a odihnit în Domnul, binecuvântatul lui Dumnezeu Evloghie, pe 11 aprilie 1948.
Așadar, când a împlinit 80 de ani, Părintele Gheorghe spunea:
– Anul acesta voi muri! Așa mi-a spus Starețul. Medicul văzându-i constituția sa puternică, i-a spus:
– Tu vei trăi încă 30 de ani.
Dar de îndată ce a împlinit 80 de ani, Părintele Gheorghe și-a închis și ochii săi, minunându-se toți.

Flori din Gradina Maicii Domnului – de Sfantul Paisie Aghioritul


Flori din Gradina Maicii Domnului (I) – de Cuviosul Paisie Aghioritul

Martie 28, 2017

In numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Mult mă mustră conștiința pentru că nu mi-am făcut însemnări în amănunt despre virtuoșii părinți, care au trăit acum, în ultimii ani, despre care mi-au povestit evlavioșii bătrâni pe vremea când eram monah începător; după cum, deopotrivă, și în continuare, pentru marea mea nepăsare de a nu păstra, fie și în memoria mea, acele fapte dumnezeiești pe care le-au trăit acei bătrânei sfinți și pe care mi le-au povestit cu multă simplitate, ca să mă ajute duhovnicește.
Părinții acelei vremi aveau multă credință și simplitate și cei mai mulți erau cu puțină carte, dar fiindcă aveau smerenie și duh de nevoință, primeau mereu iluminarea dumnezeiască; pe când în vremea noastră, când s-au înmulțit cunoștințele, din păcate, rațiunea a zdruncinat din temelii credința oamenilor și a umplut sufletele de semne de întrebare și de îndoieli. Așadar, firesc este să ne lipsim și de minuni, deoarece minunea se trăiește și nu se explică prin rațiune. Duhul acesta foarte lumesc ce îl stăpânește pe omul contemporan, care și-a întors toată străduința spre a trăi mai bine, cu mai mult confort și mai puțină osteneală, din păcate a influențat și pe cei mai mulți oameni duhovnicești, care se străduiesc și ei să se sfințească cu mai puțină osteneală lucru ce nu se poate niciodată, pentru că Sfinții au dat sânge și au luat Duh”. Deși ne bucurăm astăzi pentru această întoarcere mare spre Sfinții Părinți și monahism și admirăm pe tinerii vrednici ce se afierosesc cu totul acestora, în același timp însă ne și doare, deoarece ne temem ca să nu vedem că tot acest material bun să nu găsească aluatul duhovnicesc potrivit, și astfel această plămadă duhovnicească să nu crească, ci să ajungă ca pâinea necrescută.
Chiar și până acum 20 de ani se putea afla încă simplitatea ce cuprindea toată Grădina Maicii Domnului, și acel parfum al simplității Părinților aduna pe oamenii evlavioși, ce se asemănau albinelor, și îi hrăneau. Iar aceștia duceau și altora din această binecuvântare duhovnicească, spre a se folosi. Pe oriunde ai fi trecut auzeai povestindu-se minuni și fapte cerești, într-un mod foarte simplu, pentru că Părinții le considerau foarte firești.
Trăind așadar în această atmosferă duhovnicească a harului, niciodată nu ți-ar fi trecut gândul îndoielii pentru cele ce le-ai fi auzit, pentru că și tu ai fi văzut ceva din acestea. Dar nici nu ți-ar fi trecut gândul ca să însemnezi, sau să ții în amintirea ta acele fapte dumnezeiești pentru urmași, deoarece credeai că acea stare patristică va continua. De unde să știi că după câțiva ani cea mai multă lume se va desfigura de multa cultură – deoarece învață cu duhul ateismului și nu cu Duhul lui Dumnezeu, ca să sfințească și instruirea exterioară – și necredința va ajunge până la punctul încât minunile se vor considera basme ale vremii de demult? Firește, când medicul este ateu, oricâte consultații ar face unui Sfânt cu mijloace științifice (raze etc), nu va putea distinge harul lui Dumnezeu. Pe când, dacă el însuși va avea sfințenie, va vedea cum iradiază harul dumnezeiesc.
Ca să dau o imagine mai vie a harului și ca cititorii să înțeleagă mai bine duhul Părinților ce stăpânea acum câțiva ani, am considerat că e bine să redau, ca pilde, câteva întâmplări ale bătrânilor simpli ai epocii aceleia.

Când eram începător la Mănăstirea Esfigmenu, Cuviosul bătrân Dorotei mi-a povestit că la bolniță venea și ajuta un bătrânel cu atâta simplitate încât credea că înălțarea – ce o serbează Mănăstirea – este o mare Sfântă, ca Sfânta Varvara și, când se ruga cu metaniile, zicea: Sfântă înălțare, roagă-te pentru noi!”. Intr-o zi a venit la bolniță un frate bolnav și deoarece nu exista nici o mâncare mai întăritoare, bătrânelul a coborât repede-repede scările, a mers la subsol și de la fereastra ce privea spre mare, întinzându-și mâinile a spus: Sfânta mea înălțare, dă-mi un peștișor pentru fratele!” Și, o minune! – un pește mare a sărit în mâinile lui. L-a luat foarte firesc – ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic – și bucuros l-a pregătit, ca să întărească pe fratele.
Același Bătrân mi-a povestit și despre un alt monah (mi se pare Pahomie), care a mers la Kapsala pentru mai multă înălțime și a ajuns la mare nevoință duhovnicească. Intr-o zi, un Părinte al Mănăstirii a procurat doi pești și i-a curățat cu scopul de a merge la el și să-i dea aceluia de binecuvântare. In timp ce îi pregătea, un corb îi ia pe neașteptate un pește și îl duce la Părintele Pahomie în Kapsala (distanță de 5 ore și jumătate). Părintele Pahomie a fost vestit de Dumnezeu despre vizita fratelui și în clipa când se gândea cu ce să-1 ospăteze, corbul i-a lăsat peștele. Când, după aceea, a venit fratele și a aflat aceasta, a slăvit pe Dumnezeu, care și în vremea noastră îi hrănește pe oamenii Săi prin corb, precum odinioară pe Proorocul Ilie.
De asemenea la Mănăstirea Kutlomușului, cu puțini ani înainte, trăia un bătrân, părintele Haralambie, foarte simplu, dar și foarte silitor”, nu numai în cele duhovnicești, ci și la ascultări, în toate era cel mai râvnitor. Părintele Haralambie săvârșea cele mai multe treburi deoarece în ultimii ani au rămas în Mănăstire puțini părinți și aceștia bătrâni. Avea în grijă și biblioteca, dar l-au scos de acolo deoarece nu încuia niciodată ușa. Obișnuia să spună: Lăsați pe oameni să citească pe cărți”. Nici nu i-a trecut prin gând că există oameni care fură cărți. Avea multă curăție și simplitate. Afară de multele ascultări ce le avea, sădea și pomi pentru urmași, pentru că credea că Mănăstirea Kutlumuși iarăși va înflori. Mâinile lui lucrau mereu pentru ceilalți, iar mintea și inima lui lucrau în cele duhovnicești prin rugăciune neîncetată: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” La slujbe era totdeauna primul. Ducea și o strană fiind cântăreț. In timp ce canonarhul se ducea la cealaltă strană să rostească stihira, Părintele Haralambie spunea repede-repede Doamne Iisuse…”, ca să nu-și întrerupă rugăciunea sa neîncetată.
Astfel a trăit foarte muncitor și duhovnicesc, fără ca să depună armele. Dar, din păcate, iată că o gripă puternică 1-a trântit la pat, și medicul a spus părinților să nu se depărteze de el, pentru că peste puțin își va sfârși viața. Părintele a auzit de sub pături și a zis:
– Ce spui? Eu nu mor, până ce nu va veni Pastile ca să spun: Hristos a înviat!”. Intr-adevăr, au trecut aproape două luni, au venit Pastile, a spus „Hristos a înviat”, s-a împărtășit și apoi a adormit, îmbunătățitul și simplul bătrânel a devenit un adevărat copil a lui Dumnezeu și împreună cu Dumnezeu a stabilit ziua morții lui.

La Schitul Ivirului, Bătrânul Nicolae din obștea Marchianilor mi-a povestit despre un părinte, care avea și el simplitate copilărească, că odată, când a secat fântâna lor, a coborât icoana Sfântului Nicolae în fântâna seacă legată cu o funie spunând:
– Sfinte Nicolae, să urci împreună cu apa, dacă vrei să-ți aprind candela, căci poți face asta. Vezi, vin atâția oameni, și nu avem puțină apă rece să le dăm. Și o, minune!, apa urca încet – încet, iar icoana Sfântului plutea deasupra, până când a luat-o cu mâinile sale, a sărutat-o cu evlavie și a dus-o în Biserică. (Aceasta s-a petrecut mai înainte cam cu cincizeci de ani).

La același Schit, puțin mai sus de această chilie, este chilia Sfinții Apostoli” unde locuiesc acum doi Părinți, care sunt și frați după trup. In obștea aceasta era și bătrânul Pahomie, la care se putea vedea în chip vădit sfințenia zugrăvită pe fața lui. Bătrânelul acesta era foarte simplu și cu desăvârșire fără carte, dar foarte binecuvântat. La Biserica Schitului, când venea la sărbători, nu stătea niciodată în strană, ci stătea totdeauna în picioare, chiar și la privegherile de toată noaptea și spunea rugăciunea: Doamne Iisuse…”. Când se întâmpla să îl întrebe cineva: Unde este slujba?”, răspundea: – Psalmi, psalmi spun părinții.
Pentru el toate erau psalmi. Nici din psalmodie nu știa nimic, afară de „Hristos a înviat”, pe care îl cânta la Paști. Era întotdeauna gata să facă voile altora, fără să aibă voia sa. Oricât de supărat ar fi fost cineva, dacă îl vedea pe Părintele Pahomie, îi fugea supărarea. Toți l-au iubit, chiar și șerpii, care aveau încredere în el și nu fugeau când îl vedeau. In zona Chiliei erau mulți șerpi pentru că era apă. Ceilalți doi părinți se temeau mult de șerpi, în timp ce bătrânul Pahomie se apropia de ei zâmbitor, îi prindea și îi scotea în afara gardului.
Intr-o zi, cum mergea grăbit la chilia Markianilor, pe drum a găsit un șarpe mare, pe care la înfășurat în jurul mijlocului ca pe o curea, voind să facă mai întâi treaba pe care o avea, și după aceea să îl scoată afară din curtea lor. De cum 1-a văzut, Părintele Iacov s-a cutremurat, dar Părintele Pahomie s-a mirat de asta. După aceea i-a spus:
– Nu știu de ce se tem de șerpi. Părintele Andrei al nostru se teme chiar și de scorpioni. Eu îi adun în pumn pe scorpionii de pe pereți și îi arunc afară din chilie. Acum, când mâinile îmi tremură de parkinson, pe șerpii cei mari îi scot afară târându-i. L-am întrebat pe Bătrân:
– De ce nu te mușcă pe tine șerpii, Părinte Pahomie? Mi-a răspuns:
– Iisus Hristos scrie undeva pe o foaie de hârtie că dacă ai credință, poți apuca și șerpii și scorpionii, și nu te vor vătăma”.
Acest Bătrânel Sfânt, Părintele Pahomie a adormit la 22 octombrie 1967, cu un an mai înainte de Bătrânul Tihon despre care voi vorbi în continuare, precum și despre alți cuvioși părinți, care s-au nevoit cu mărime de suflet în Grădina Maicii Domnului și s-au despătimit cu ajutorul Maicii celei bune, Prea Curatei Fecioare. S-au făcut ostași ai lui Hristos, și-au biruit patimile, au nimicit pe vrăjmașul diavol acești ostași de elită ai Bisericii noastre” și au fost.
Incununați de Hristos cu cunună nestricăcioasă. Pe mulți dintre aceștia i-am cunoscut de aproape, dar, din păcate, nu i-am imitat și acum mă aflu foarte departe de ei. Doresc însă din toată inima ca și cei ce vor citi isprăvile lor dumnezeiești să-i urmeze și-i rog să se roage și pentru mine, sărmanul Paisie. Amin.

Părintele Tihon

Părintele Tihon s-a născut în Rusia, în Novaia Mihailovk, în 1884. Părinții lui, Pavel și Elena, erau oameni evlavioși și era firesc ca și rodul lor – Timotei după numele lumesc – să le moștenească evlavia și dragostea față de Dumnezeu de mic copil.
Părinții vedeau râvna cea mare, dumnezeiască a copilului lor, dar nu îndrăzneau să îi dea binecuvântarea lor să meargă la mănăstire, deoarece îl vedeau bine făcut și cu o fire zburdalnică. Voiau ca să se maturizeze și în gândire și după aceea Timotei să hotărască singur. I-au dat însă binecuvântarea să viziteze mănăstirile pe o perioadă de timp de trei ani, de la vârsta de 17 până la 20 de ani. Atunci a făcut călătoriile cele mari și nesfârșite pe la mănăstirile Rusiei, și a trecut aproape prin 200 de mănăstiri. La mănăstirile unde a mers, cu toate că era foarte obosit și epuizat de mersul pe jos, evita cu bun simț ospitalitatea lor ca singur să se nevoiască și să nu îngreuieze pe alții. Intr-o eparhie însă s-a chinuit mult, pentru că locuitorii de acolo mâncau pâine de secară. Și Timotei n-a putut-o mânca deoarece el nu mânca nimic afară de pâine de grâu, iar pâinea de secară avea un miros urât și era ca noroiul. De aceea tânărul se epuizase de tot. Se duse însă la brutar, de la care ceruse și altă dată, să-1 roage din nou să-i dea puțină pâine albă, crezând că pentru el va avea pâine mai bună. Acela însă văzându-1 pe Timotei de departe i-a spus să plece. Mâhnit și epuizat cum era tânărul, s-a tras într-un colț și cu toată simplitatea lui copilărească a făcut rugăciune către Maica Domnului: „Maica Domnului, vreau să mă ajuți, căci voi muri pe drum înainte de a mă face călugăr; nu pot mânca această pâine”. N-a apucat să termine rugăciunea că deodată îi apare înainte o Tânără cu chipul strălucitor, îi dă o franzelă și îndată dispare. In clipa aceea Timotei s-a pierdut. Nu-și putea explica fenomenul acesta. îi treceau prin minte felurite gânduri. Un gând îi spunea că poate 1-a auzit fiica brutarului și i s-a făcut milă de el și a spus tatălui ei să-i dea puțină pâine bună. Deci merse iarăși la brutar ca să-i mulțumească. Dar brutarul a crezut că Timotei își bate joc de el și 1-a înjurat cu mânie.
– Hai, fugi de aici, că eu n-am nici femeie, nici fiică!
După ce Timotei a mâncat acea pâine binecuvântată și s-a întărit și duhovnicește, și-a continuat pelerinajul său și la celelalte mănăstiri, dar acel fapt inexplicabil i se învârtea mereu în minte. A petrecut mult timp în această nedumerire, dar mai târziu, când un monah i-a dat o carte cu icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului din Rusia, și a văzut-o pe Maica Domnului din Kremlin, i-a săltat inima sa de evlavie, ochii i s-au umplut de lacrimi de recunoștință și a spus: „Această Maică a Domnului mi-a dat pâinea cea albă”.
Și de atunci o simțea pe Maica Domnului mai aproape, ca și copilul pe mama sa. După pelerinajul făcut la mănăstirile din Patria sa a mers să se închine și la Muntele Sinai, cel călcat de Dumnezeu, unde a stat două luni, iar de acolo a plecat la Sfintele Locuri, unde a pustnicit o perioadă de vreme, dincolo de râul Iordanului. Deși Locul cel Sfânt l-a ajutat, însă n-a aflat liniște din pricina duhului lumesc al vremii noastre, care a distrus, din nefericire, cu așa-zis lui civilizație, chiar și locurile pustii și sfinte, unde se liniștesc și se sfințesc sufletele. De aceea a fost nevoit să plece la Sfântul Munte.
Ispita însă, văzând din experiența sa de mulți ani că acest tânăr evlavios va spori în viața duhovnicească și va ajuta multe suflete să se mântuiască, a încercat să-l împiedice. Intorcându-se din pustia Iordanului în Ierusalim, pe când se pregătea să se închine pentru ultima oară la Sfântul Mormânt și să-și ia rămas bun de la cunoscuții săi, vicleanul a folosit ca unelte ale sale două femei fără frică de Dumnezeu, rusoaice, care l-au chemat acasă la ele, ca să-i dea, chipurile, pomelnice să le pomenească la Sfântul Munte. Timotei cel fără de răutate, care totdeauna avea gânduri bune, le-a crezut și a mers. Dar când l-au încuiat înlăuntru și s-au năpustit asupra lui cu intenții imorale, s-a pierdut. S-a înroșit și dând un brânci femeilor și unul ușii a fugit din Citește restul acestei intrări »


Predică la Buna Vestire a părintelui Cleopa

Martie 25, 2017


Astăzi tună glas de bucurie în tot pământul. Astăzi, Arhanghelul Gavriil vesteşte Fecioarei Maria mântuirea neamului omenesc. Ziua de astăzi este mai sfântă şi mai înveselitoare decât toate zilele veacului, căci aduce bucurie şi vesteşte mântuirea la toată lumea. Astăzi, Dumnezeu a căutat cu milă şi cu îndurare din cer pe pământ, că a auzit suspinele strămoşilor noştri şi plângerea tuturor celor ce se chinuiau în iad, de la începutul lumii.

Iubiţii mei fraţi în Hristos,

Mai înainte de a spune altele, să ştiţi acest lucru: atât de adâncă este taina Dumnezeiescului praznic de astăzi, încât nici mintea Serafimilor şi a Heruvimilor, nu poate a o pătrunde. Această părere nu este a mea, ci a Bi­sericii lui Hristos, care cântă: „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” (Troparul Învierii, glas 4).

Dar oare, fraţii mei, a fost cu totul ascunsă de îngeri şi de oameni această taină a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul? Nu cu totul, fiindcă a fost cunoscută şi de îngeri şi de oameni, în chip umbros şi întunecat. Căci îngerii au vestit-o patriarhilor; ea a fost închipuită şi de sfinţii prooroci şi cu mult înainte, prin tainice proorocii, a fost descoperită.

Dar ceea ce nici de îngeri nici de oameni nu s-a ştiut, a fost chipul zămislirii şi al naşterii mai presus de gând şi de cuvânt, al întrupă­rii lui Dumnezeu din fecioară (Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia, vol. II, Întrebarea 42, p. 229). Aceasta o adevereşte iarăşi Biserica, prin cântarea: „Iar minunea naşterii Tale a o spune limba nu poate” (Axion).

În cele ce urmează vreau să arăt mai întâi cum a luat pricină acest mi­nunat praznic al Bunei Vestiri.

Sfânta Evanghelie ne spune: „Iar în luna a şasea (adică în luna lui martie, căci la evrei anul începându-se de la 1 septembrie, această lună a lui martie cădea a şasea) a fost trimis Arhan­ghelul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis. «Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecu­vântată eşti tu între femei»” (Luca 1, 26-28). Iar Fecioara s-a înspăimântat şi s-a tulburat la vederea îngerului şi la auzirea cuvintelor lui. Şi cugeta întru sine: Oare cine să fie acesta? Iar îngerul Domnului, văzând-o pe ea tulbu­rată şi înspăimântată, a liniştit sufletul ei cu aceste cuvinte: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema” (Luca 1, 30-32).

Fecioara Maria, aducându-şi aminte cum şarpele a înşelat pe Eva şi pe Adam în Rai, gândea întru sine: „Oare nu va fi lucrul acesta ce se arată mie vreo nălucire sau vreo ispită? Oare să nu fie vreo înşelăciune?”. Apoi a zis către înger: „Văd chipul tău, că te arăţi mie ca un om; dar graiul şi portul tău nu-ţi este din această lume. Mie îmi spui lucruri mari şi minunate, care nu mă pricep cum pot să fie. Tu zici că Dumnezeu Se va sălăşui în mine. Dar cum poate să încapă întru mine Dumnezeu, Care toată zidirea o a făcut şi pe care nici o zidire nu-L poate încăpea?! În ce chip sunt cu­vintele acestea, eu mă mir şi mă minunez!”.

Iar Arhanghelul, voind a-i lămuri minunea cea mai presus de fire care va fi cu ea, i-a adus aminte de alte minuni mari şi preaslăvite ale lui Dumnezeu, din vechime, şi îi zise ei: „Adu-ţi aminte, preafericită fecioară, că la Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă!” (vezi Luca 1, 37). „Adu-ţi aminte cum toiagul lui Aaron, uscat fiind, a odrăslit (vezi Numerii 18, 8). Adu-ţi aminte cum Sara, femeia lui Avraam, fiind stearpă şi bătrână, a născut pe Isaac (vezi Facerea 21, 23). Adu-ţi aminte cum Ana, mama ta, fiind stearpă, te-a născut pe tine (Prolog, 8 septembrie), apoi cum rugul acela pe care l-a văzut Moise Proorocul la muntele Sinai, arzând cu pară, nu se mistuia (vezi Ieşirea 3, 25). Aşa şi tu vei lua întru tine focul dumnezeirii şi nu te vei arde. «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri» (Luca 1, 35). De vrei să te încredin­ţezi şi de altă minune, mai nouă, du-te la vara ta Elisabeta şi vezi că şi aceea, fiind stearpă, are acum a şasea lună de când a zămislit (vezi Luca 1, 36)”.

As­cultând cu mare atenţie şi cu mare luare aminte cuvintele Dumnezeiescu­lui Arhanghel şi înţelegând ce fel de chemare are ea de la Dumnezeu, Sfânta Fecioară s-a plecat a primi cuvintele lui şi hotărându-se din inimă să asculte porunca lui Dumnezeu cea trimisă ei prin îngerul său, cu mare smerenie zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38).

Iată, iubiţii mei fraţi în Hristos, cum a luat început şi pricină prealumi­natul praznic al Bunei Vestiri, pe care noi astăzi îl prăznuim. Şi să ştiţi că, o dată cu începutul acestui dumnezeiesc praznic, s-a început a se împlini şi planul lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc şi al desco­peririi tainei celei din veac ascunse şi din îngeri neştiute. Acest început, după toată dreptatea, îl prăznuieşte Biserica lui Hristos astăzi, cântând: „Astăzi este începătura mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac” (troparul praznicului); şi iarăşi: „Astăzi se binevesteşte pământului bu­curie mare” (stihira).

Cu adevărat, fraţilor, astăzi este ziua din luna a şasea, întru care mult înveselitorul Arhanghel Gavriil a adus bucurie duhovnicească la toată lu­mea. El a fericit-o pe Fecioara Maria, spunându-i mai întâi „Bucură-te” şi apoi: „ceea ce eşti plină de dar”. I-a zis: „că prin tine vine bucurie la toată lumea şi întristarea neamului omenesc se risipeşte”. Ea e plină de dar, căci cu adevărat ea este comoara tuturor darurilor celor duhovniceşti.

Preacurata şi Preasfânta Fecioară Maria este cu adevărat comoara şi vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh. Iar pentru a vă da seama de acest mare adevăr, am să folosesc o asemănare. E o asemănare între cetele în­gereşti şi Maica Domnului.

Sfinţii şi Dumnezeieştii Părinţi, ca Maxim Mărturisitorul, marele Gri­gore Cuvântătorul de Dumnezeu, Grigore de Nyssa, Vasile cel Mare şi Dumnezeiescul Dionisie Aeropagitul (vezi Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţiri, cap. XI, p. 399) zic că fiecare ceată din cele nouă cete în­gereşti a luat de la Dumnezeu o deosebită vrednicie şi însuşire, sau propri­etate (Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească). Şi dacă aceste sfinte şi prea curate cete de îngeri au o mare felurime de calităţi spirituale şi o mare felurime de daruri şi de vrednicii date lor de Dumne­zeu, apoi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria pe toate aceste sfinte cete le covârşeşte cu vrednicia, cu slava şi cu darul (Luca 1, 28).

Îngerii, ceata cea mai de jos din cereasca ierarhie, au de la Dumnezeu darul şi vrednicia de a sluji la mântuirea sufletului omenesc şi de a povă­ţui pe oameni la vieţuirea cea cu dreptate şi cu fapte bune, pentru a îm­plini ei voia lui Dumnezeu (Luca I, 22; Evrei 1, 7-14). Iar Preasfânta şi Preacurata Fecioara Maria, prin darul cel dat ei de Dumnezeu, mai mult decât toţi îngerii povăţuieşte pe cei credincioşi pe calea mântuirii (Sfântul Ioan Damaschin, Octoihul Maicii Domnului, Mănăstirea Neamţ, 1810, p. 277).

Arhanghelii, ca binevestitori, au darul de a descoperi tainele proo­rociilor şi ale cunoştinţei voii lui Dumnezeu (Vieţile Sfinţilor, la 8 noiem­brie). Iar Preasfânta Fecioară Maria, încă din acest veac, a luat de la Dumnezeu darul proorociei şi al descoperirii tainelor dumnezeieşti. Astfel, proorocind prin Duhul Sfânt, mai înainte a arătat slava ei cea viitoare, zi­când: „Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca1, 48). Iar după ce a născut pe Mântuitorul lumii Hristos, a covârşit cu sfinţenia şi cu darul toate cetele arhanghelilor (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit. , cap. IV, p. 123).

Şi dacă îngerii de la ceata sfintelor Începătorii, mai mari peste cetele cele mai de jos, slujesc la îndreptarea a toată lumea şi la păzirea împărăţi­ilor, a ţărilor şi a tuturor ţinuturilor (Psalmul 44), apoi Preasfânta Fecioară Maria, fiind Împărăteasa tuturor cetelor îngereşti (Vieţile sfinţilor, 8 septembrie), cu sfintele şi preaputernicele ei rugăciuni lucrează mai mult decât orice ceată de îngeri şi de începătorii, la îndreptarea şi mântuirea a toată lumea şi la paza tuturor împărăţiilor şi a tuturor popoarelor lumii (ibidem).

Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Stăpâniri au mare stăpânire asupra diavolilor şi mare putere de a opri şi potoli furia lor, spre a nu vătăma pe cineva din oameni pe cât ar voi ei (ibid.), apoi câtă stăpânire nu are Preasfânta Născătoare de Dumnezeu asupra diavolilor şi cât nu poate ea opri puterea diavolească de a nu face rău celor bine credincioşi, care o slăvesc pe ea din inimă şi se închină ei cu credinţă şi cu umilinţă?

Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Puteri din cer, prin darul cel dat lor de la Dumnezeu, pot să reverse darul facerii de minuni asupra plăcuţilor lui Dumnezeu şi să întărească pe oameni spre a fi cu răbdare şi cu tărie de suflet în necazuri şi în suferinţele lor (Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierar­hia cerească, cap. XXXII), apoi câtă putere de facere de minuni nu are Maica Domnului şi câte nu poate ea să întărească şi să îmbărbăteze în necazuri şi în scârbe pe toţi aceia care au dreaptă credinţă şi o cheamă pe ea din inimă spre ajutor?

Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Domnii din cer au darul şi puterea de la Dumnezeu de a domni peste ceilalţi îngeri care sunt mai jos decât ei şi au puterea de a învăţa pe oamenii cei credincioşi de a-şi stăpâni simţi­rile şi patimile lor şi a se face domni peste voile lor cele pătimaşe (Axion la Naşteriea Domnului), apoi câtă putere nu are Împărăteasa tuturor înge­rilor şi Doamna lumii, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, de a domni şi de a împărăţi peste domnii şi împăraţii lumii acesteia şi de a povăţui tot sufletul cel binecredincios, spre a-şi stăpâni simţirile şi toate poftele cele pătimaşe şi a ajunge, prin darul lui Dumnezeu, domni şi împăraţi peste toate patimile şi voile lor cele rele?

Şi dacă ceata preafericitelor Scaune din cer, mai mult decât alte cete de îngeri, au darul de a odihni şi de a purta pe Dumnezeu, după dar, nu după fiinţă, căci după fiinţă El este necuprins (Axion la Naşterea Dom­nului), apoi care dintre îngeri şi dintre oameni a odihnit şi a purtat pe Dumnezeu mai mult ca Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, care a purtat în pântecele şi în braţele ei pe Dumnezeu Cuvântul şi s-a făcut prin aceasta scaun însufleţit şi cuvântător al Împăra­tului Slavei (Ierarhia cerească, la cap. 3), după cum şi Biserica lui Hristos adevereşte cântând: „Că mitrasul tău scaun L-a făcut şi pântecele tău mai desfătat decât cerurile L-a lucrat” (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 125)?

Dacă ceata preasfinţilor şi preaînţelepţilor Heruvimi, mai mult decât alte cete de îngeri care stau mai jos decât dânşii, pururea strălucesc cu lumina înţelegerii şi cu revărsarea înţelepciunii şi cunoştinţei Dumneze­ieşti şi sunt luminaţi în chip covârşitor de Dumnezeu spre a înţelege ma­rea adâncime a tainelor Sale şi au puterea de a lumina pe îngerii cei mai de jos decât ei cu înţelegerile cele Dumnezeieşti (Vieţile Sfinţilor, 8 noiembrie), apoi oare câtă înţelegere duhovnicească şi câtă adâncime de ta­ine dumnezeieşti nu poartă întru sine Preasfânta Născătoare de Dumne­zeu şi pururea Fecioara Maria, care pe sine sălaş Înţelepciunii lui Dumne­zeu s-a făcut (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvânt la Serafim”, Puţul, Buzău, 1833)?

Şi dacă ceata preaîndumnezeiţilor Serafimi sunt prea înfi­erbântaţi de dragostea de Dumnezeu (ibid.) şi au îndoită putere de sfântă înspăimântare, îndoită putere de vedere Dumnezeiască şi îndoită putere de înălţare şi slavoslovie, mai mult decât toate celelalte cete îngereşti care stau mai jos decât ei (Psalmii 44, 11), apoi câtă fierbinţeală de Dumnezeiască dragoste nu are Preasfânta şi Preacurata Fecioară Maria, care pe Dumnezeiescul Izvor cel fără de margine al dragostei în pântece L-a purtat, L-a născut mai presus de legile firii şi cu lapte din preasfântul şi preacuratul ei piept L-a alăptat? Şi de câtă vedere Dumnezeiască nu este plină Preasfânta Fecioară Maria, care pururea stă de-a dreapta Sfintei Treimi, ca o Împărăteasă a cerului şi a pământului, în haină aurită şi cu toată strălucirea frumuseţilor duhovniceşti împodobită şi preaînfrumuse­ţată (Psalmul 103)?

Şi dacă Dumnezeu are ca haină a Sa lumina (cântare la peasna a 9-a a canoanelor din Minei), apoi de câtă slavă şi înălţare duhovnicească nu s-a învrednicit Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Ma­ria, dacă toată Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare o numeşte pe ea Maica Luminii (Axion)?

Iată, dar, iubiţii mei fraţi,

Pentru care pricină am zis că Maica Dom­nului este comoara şi vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh. Iată pentru care pricină Biserica lui Hristos cântă Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, zicând: „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii” (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., glas 8, pp.155 şi 173). Această cântare este preasfântă şi adevărată, pentru că, pre­cum am arătat, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria pe toate cetele îngerilor şi ale sfinţilor le-a covârşit cu Citește restul acestei intrări »


Avva Dorotei – Pentru savarsirea si alcatuirea faptelor celor bune ale sufletului

Martie 23, 2017

Zice Scriptura despre moasele acelea care dadeau viata copiilor evreiesti, ca avand moasele frica de Dumnezeu si-au zidit casele lor. Oare e vorba despre case vazute? Si ce cuvant are, ca sa-si zideasca caselel lor pentru frica de Dumnezeu? Caci noi facem dimpotriva, pentru ca si casele ce le avem ne invatam sa le lasam odata pentru frica lui Dumnezeu. Nu-i vorba deci de casa vazuta, ci de casa sufletului, pe care o zideste cineva cu paza poruncilor lui Dumnezeu, invatandu-ne Scriptura prin aceasta ca frica de Dumnezeu indeamna sufletul sa pazeasca poruncile Lui, si cu aceste porunci se zideste casa sufletului.

Sa ne gandim si noi, fratilor, ca se cade sa ne temem de Dumnezeu si sa ne zidim casele noastre, ca sa aflam acoperamant in vremea iernii, in vreme de ploaie si de fulgere si de tunete: ca nesuferita este iarna la cel ce nu are casa.

Dar cum se zideste casa sufletului? Putem invata mestesugul lucrului de la casa cea vazuta. Cel ce vrea sa-si zideasca, casa, trebuie sa o intareasca din toate partile, zidind deodata toti cei patru pereti ai casei, iar nu numai dinspre o parte sa zideasca, iar pe celelalte sa le lase, ca nimic nu foloseste, ci face numai osteneala si cheltuiala in zadar.

Asa-i si cu sufletul. Cel ce vrea sa-si zideasca casa sufletului, nu trebuie sa lase vreo parte din cele patru ale zidirii, ci toate partile trebuie sa le zideasca si sa le faca drepte. Asta este ceea ce zice avva Ioan: „Voiesc pe om sa aiba impartasire cu toate faptele bune”, iar nu cum fac unii ca tin numai o fapta buna si silindu-se numai la aceea, nu poarta nici o grija de celelalte. Poate ca acea fapta buna o au din fire, fie deprinsa din obicei si de aceea nu se ingreuiaza de patima cea impotriva ei si fiind cuprinsi de alta patimi nu pun nici o silinta impotriva lor, ci se rezema numai pe acea fapta buna, socotind ca au un mare lucru. Acestia se aseamana cu cei ce zidesc numai un perete si-l tot inalta, si numai la inaltarea acelui zid se semeteste, socotind ca mare lucru face, nestiind ca de va sufla un vant tare, il surpa jos, fiindca sta singur si nu-i legat cu altele. Insa nici acoperamant nu poate face deasupra lui, ca nu are sprijin pe ce se rezema. Deci, nu trebuie sa faca asa ceva cel ce vrea sa-si zideasca casa sufletului sau, ci mai vartos trebuie sa zideasca casa din toate cele patru parti si sa o acopere. Cum se face aceasta? Mai intai, trebuie o temelia buna, care este credinta, caci fara credinta, precum zice Apostolul, nu este cu putinta sa inceapa a zidi. Si de se va intampla sa aiba ascultare sa puna o piatra. De se va intampla tulburare vreunui frate, sa puna o piatra de suferire. S-a intamplat sa aiba infranare?, sa puna alta piatra. Si asa, din toata fapta cea buna ce se va intampla sa puna cate o piatra la zidire. Sa mearga cu zidirea imprejur ingradind, cand cu cate o piatra de milostivire, cand cu alta de taierea voii, cu alta cu blandete, si cu altele asemenea. Peste toate acestea sa aiba rabdarea si vitejia, ca acestea sunt colturile si cu acestea se leaga zid de zid si nu se darama, nici nu se povarneste un perete de celalalt: ca fara de acestea nu poate face cineva nici o fapta buna. Pentru ca de nu va avea rabdare si barbatie in sufletul sau, nu poate face nimic. De aceea zice: „Intru rabdarea voastra, veti castiga sufletele voastre”. De asemenea, cel ce zideste trebuie sa puna mortar la toata piatra; ca de va pune piatra pe piatra fara lut, cad pietrele si de darama zidul. Mortarul este smerenia, pentru ca este jos pe pamant, sub picioarele tuturor. Deci, toata fapta buna, fara smerenie, nu este nimic, cum au zis batranii: „Precum nu-i cu putinta a se construi o corabie fara cuie, tot asa nu-i cu putinta calugarului sa se mantuiasca fara smerenie”. De aceea trebuie ca orice bine ar face cineva, sa-l faca cu smerenie, ca smerenia sa-i intareasca si sporeasca ceea ce face. Zidul trebuie sa aiba si barne, ceea ce este cumpana priceperii, adica a chibzui lucrul care intareste casa, uneste piatra cu piatra, strange zidirea si-i da si oarecare podoaba. Iar acoperamant este dragostea, care este savarsirea faptelor bune, dupa cum acoperamantul este savarsirea casei. Mai pe urma de acoperamant vine cea dimprejur incununare a podirii, precum scrie si in lege: „De veti zidi case si le veti podi, sa le intariti cu cea dimprejur incununare”.  Incununarea este smerenia, caci aceasta incununeaza si pazeste toate faptele bune. Dupa cum fiecare fapta buna trebuie sa fie pazita de smerenie (dupa cum am zis, ca toata piatra se pune cu mortar), tot asa si savarsirea faptelor bune are trebuinta de smerenie, care lucru cunoscand sfintii au marturisit ca pe masura ce sporeste fapta buna, se adauga si smerenia.

V-am aratat si noi, ca, cu cat se apropie cineva de Dumnezeu, cu atat se vede mai pacatos si se smereste. Copiii pentru care scrie Legea sa nu cada de pe acoperamant, insemneaza gandurile ce se nasc in suflet, pe care trebuie sa le pazim cu smerenie, ca sa nu cada de pe acoperamant, care este, precum am zis, savarsirea faptelor bune.

Iata ca s-a ispravit casa cu toate cele trebuincioase ale ei. Oare nu mai lipseste ceva? Inca am mai lasat una. Si care este aceasta? Iscusinta mestesugului. Ca de nu va fi un mester bun sa lucreze bine si drept, cat de putin stramb de va fi zidul, se pleaca si cade casa. Mester destoinic este acela care face faptele bune cu intelepciune. Ca se intampla de face cineva o fapta buna, dar fiindca nu a facut-o cu cuget bun, o pierde, ba de multe ori nici nu o poate savarsi, ce zideste azi, surpa maine, puind o piatra si scotand doua. Cum am zice de pilda: Vine un frate si-ti zice cuvant de mahnire sau de tulburare, si taci si-i faci metanie: iata, ai pus o piatra. Apoi mergi si spui altui frate: cutare m-a ocarat si mi-a zis cutare cuvant, iar eu nu numai ca am tacut, dar i-am facut si metanie. Iata ca ai pus o piatra, dar ai scos doua, caci te-ai falit. Sau face cineva metanie unui frate din fatarnicie. Inseamna ca pune o piatra si iar a o scoate. Iar cel ce face metanie cu pricepere, convins ca el a gresit si numai el este vinovat, zidirea acestuia este buna. Iarasi, altul are tacere dar nu pricepere, pentru ca se socoteste ca face bine. Iar cel ce se socoteste nevrednic sa graiasca, acela tace cu pricepere, precum au zis parintii. Un altul se socoteste pe sine intru nimic, insa cugeta ca face lucru mare, ca se smereste adica, nestiind ca nu este nimic aceasta, fiindca nu o face cu pricepere. Iar a se micsora pe sine cu pricepere, inseamna a se socoti mai misel decat toti, a se numi om de nimic, defaimandu-se ca nu este vrednic nici a se numara printre oameni. Precum a facut avva Moise Arapul zicandu-si: „O, piele neagra si incarbunita, tu nu esti om, de ce te amesteci cu oamenii?”. Altul slujeste unui bolnav si socoteste ca slujeste ca sa aiba plata. Iata nici aceasta nu este cu minte, pentru ca de i se va intampla vreo intristare, indata paraseste lucrul inainte de a-l fi terminat, fiindca o face cu o anumita socoteala. Iar cel ce slujeste cu minte, slujeste ca sa castige milosardie si indurare de milostivire. Unul ca acesta, orice i s-ar intampla, fie din afara, fie ca insusi bolnavul s-ar porni spre dansul, sufera fara tulburare, avand multa luare aminte in cugetul sau, stiind ca mai mult ii foloseste lui bolnavul cu aceasta, decat el bolnavului. Si cu aceasta buna cugetare se usureaza si el de patimi, se izbaveste si de razboi. Ca eu am vazut un frate ce se lupta foarte tare de pofte si fiindca slujea cu pricepere unui bolnav de dizenterie, s-a mantuit de razboi. Spune si Evagrie despre un batran mare ca a izbavit pe un frate de nalucirile ce vedea noaptea, poruncindu-i sa posteasca si sa slujeasca unui bolnav. Fiind intrebat batranul despre aceasta, zicea ca acest fel de patimi nu se potoloesc cu altceva, decat cu milosardia. De se va pustnici cineva din trufie, sau un cuget inalt, ca adica face fapta buna, unul ca acesta nu se nevoieste cu pricepere. De aceea din te miri ce incepe a se scarbi asupra fratelui sau si a-l ura, cugetand in sine ca este ceva. Acesta cu osandirea fratelui sau nu numai ca pune o piatra si scoate doua, ci este in primejdie a surpa toata zidirea. Iar cel ce se osteneste cu stiinta, nu socoteste ca face o fapta buna, nici nu vrea sa fie laudat ca un sarguitor, ci se sileste prin infranare sa scape de patimi, si, izbavindu-se de dansele se smereste mai mult, tamandu-se totdeauna de caderea un trufie. Pentru aceasta zis Parintii: „Calea smereniei sunt ostenelile trupesti, care se fac cu pricepere”. In scurt, orice fapta buna nu trebuie facuta cu alt cuget, decat ca sa o castigi si sa o deprinzi. Unul ca acesta poate fi socotit, precum am zis, mester si zidar bun, care poate sa zideasca casa temeinica. Deci, cel ce vrea sa ajunga la aceasta buna stare, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu trebuie sa zica: sunt mari faptele cele bune, cum putem sa le savarsim?, pentru ca cel ce zice aceastea, sau nu nadajduieste la ajutorul lui Dumnezeu, sau se leneveste a se ruga pentru vreun bine. Ce fapta buna vreti sa o cercetam, ca sa vedem ca de noi depinde daca vrem s-o facem? Scris este sa iubesti pe aproapele tau ca insuti pe tine. Sa nu zici cum pot sa ma ingrijesc de scarbele lui ca de ale mele? Si mai vartos de cele ascunse in inima lui, pe care nici nu le vad, nici nu le aud ca pe ale mele?

Nu-ti lasa mintea sa cugete la acestea, nici nu gandi ca fapta buna este grea si cu anevoie de facut, ci cauta mai intai sa crezi in Dumnezeu si pune inceput bun; descopere-ti cugetul si silinta ta celui prea Inalt, si vei vedea ajutorul lui Dumnezeu, spre lesnirea savarsirii acelei fapte bune. Insa lucrul peste putinta si fara randuiala sa nu incerci nici a incepe. De pilda: de ar fi o scara cu un capat pe pamant si cu celalalt in cer, iar tu stand in mijlocul ei ai zice: cum sa zbor de la pamant si sa ma aflu tocmai in vraful scarii? Acest lucru nu-i cu putinta si nici Dumnezeu nu-l cere de la tine. Ci deocamdata stai pe loc, silindu-te sa nu te pogori jos. Adica a nu face intai rau vecinului, nu-l ocara, nu-l grai de rau, nu te scarbi de el, nu-l necinsti si dupa ce te vei deprinde cu acestea, incepe a-ti fie mila de dansul, a-l mangaia cu cuvantul, apoi sa-l si ajutorezi la vreo lipsa ce va avea. In acest chip, cate o treapta suindu-te, ajungi cu ajutorul lui Dumnezeu la varful scarii. Ca ajutand vecinului tau cate putin, incepi sa iubesti si binele lui ca si cum ar fi al tau si folosul lui ca al tau. Asa se implineste porunca care zice: sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine.

Fratilor, de vom cerceta, aflam, si de vom cere de la Dumnezeu, ne da luminare. Ca zice la Sfanta Evanghelie: „Cereti si vi se va da, cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide”. Cereti insemneaza sa ne rugam si prin rugaciune sa cerem; iar cautati insemneaza sa luam aminte cum vine aceasta fapta buna, ce lucru este cel ce o aduce si ce trebuie sa facem ca sa o castigam. Daca vom cerceta asa in toata ziua, vom afla; iar bateti si vi se va deschide inseamna sa facem poruncile lui Dumnezeu, ca tot cel ce va bate, cu mainile bate, iar mainile inchipuiesc lucrarea. Dumnezeu vrea nu numai sa cerem, ci sa si cautam cu luare aminte si apoi sa ne ostenim, nevoindu-ne a fi gata la tot lucrul bun, precum zice Apostolul. Iar sa fim gata, ce insemneaza? Cand cineva vrea sa faca corabie, intai gateste toate cele trebuincioase, pana si curele, smoala si cel mai mic lucru, apoi incepe lucrarea. Asa trebuie sa fim si noi gatiti la toata fapta cea buna, sa avem toata gatirea spre a face voia lui Dumnezeu cu minte, cum vrea El si-i place. Dar oare ce insemneaza ceea ce zice Apostolul: „Voia lui Dumnezeu cea buna, placuta si deplina?” Toate cate se fac, se fac cu voia lui Dumnezeu, precum zice proorocul: „Eu, Domnul cel ce fac lumina si zidesc intunericul”, sau cu lasare, precum zice: „Nu este rautate in cetate, care sa nu o fi facut Domnul”, rautate numind lucrurile cele intristatoare, care se fac pentru pedeapsa noastra, precum este: foametea, ciuma, seceta, bolile, razboaiele. Toate acestea nu se fac cu voia lui Dumnezeu, ci cu lasare, fiindca le lasa Dumnezeu sa ni se intample pentru folosul nostru. Pe acestea nu vrea Dumnezeu sa le voim, nici sa nu ne silim ca sa ne vina. Cum am zice de pilda: Prin slobozirea lui Dumnezeu o cetate este pradata, dar nu-i voia lui Dumnezeu ca noi insine sa-i dam foc s-o ardem, sau s-o daramam. Dumnezeu lasa sa vina asupra cuiva vreo boala sau scarba, dar nu voieste ca si noi sa scarbim pe acela, sau sa zicem: „De vreme ce este voia lui Dumnezeu sa se imbolnaveasca, pentru ce sa-mi fie mila de dansul?”. Sau insusi cel cu ispita sa nu zica in inima sa: „De vreme ce Dumnezeu vrea sa patimesc fie boala, fie scarba, pentru ce sa ma pazesc eu, sau pentru ce sa primesc mangaiere”. Dumnezeu nu voieste nicidecum acest lucru de la noi. Dar ce voieste El sa vrem noi? Voia Lui cea buna se savarseste in cele ce se fac dupa poruncile Lui, adica: sa ne iubim unul pe altul, sa facem milostenie, si altele asemenea. Aceasta este voia lui Dumnezeu cea buna. Dar cea placuta care este? Orice bine ar face cineva, nu poate sti daca il face precum este placut Domnului. Se intampla sa gaseasca cineva o saraca frumoasa, fara parinti; ii place si o ia si o hraneste ca pe o saraca. Acesta bine a facut, pentru ca a implinit porunca lui Dumnezeu. Acest bine insa fiind cu oarecare patima omeneasca, nu este placut lui Dumnezeu. Placut este cand face cineva milostenie fara nici un gand omenesc, cu numai din insasi bunatatea, din insasi milostivirea, atunci cand este placut. Iar desavarsirea este cand face cineva milostenie sau orice alta fapta buna, fara indoiala, fara pregetare, fara greutate, ci din toata puterea, cu toata voia si cu atata dragoste, incat socoteste ca el se foloseste din acea facere de bine si nu ca pe altul foloseste, iar dand milostenie se bucura ca si cand ar lua, iar nu ar da el. Atunci se socoteste ca face voia lui Dumnezeu cea buna, placuta si deplina. Aceasta insemna a face poruncile lui Dumnezeu cu pricepere. Negresit, nu este fapta mai buna ca milostenia, caci aceasta singura poate mantui pe om, precum zice poroorocul: „Mantuirea sufletului este bogatia omului”. Si iarasi in alt loc: „Cu milostenia sterget-ti pacatele tale”. Insusi Domnul a zis: „Fiti milostivi, precum si Tatal vostru cel ceresc este milostiv”. N-a zis: postiti, precum posteste si Tatal vostru cel ceresc; nici n-a zis: fiti curati, precum si Tatal vostru este curat, ci zice: „Fiti milostivi, precum si Tatal vostru cel ceresc este milostiv”. Pentru ca numai aceasta fapta buna se aseamana cu Dumnezeu. Inca si in Sfanta Evanghelie unde arata despre a doua venire a Domnului, numai pentru milostenie si nemilostivire arata. Cu toate acestea, si aceasta se cuvine sa o facem cu pricepere, ca scopul milosteniei este de multe feluri. Unul face milostenie ca sa i se indestuleze tarina cu bogata roada si Dumnezeu ii blagosloveste tarina, si nu iese din scopul lui; altul face milostenie ca sa nu i se primejduiasca corabia, si Dumnezeu o pazeste; altul pentru sanatatea copiilor lui, si Dumnezeu ii indeplineste cererea; altul face numai ca sa fie slavit si Dumnezeu nu-i trece cu vederea facerea lui de bine, si-l cinsteste. Si orice voieste fiecare ii da (cand stie ca nu i se pagubeste sufletul din aceasta). Dar acestia toti si-au luat plata lor si cu nimic nu le este dator Dumnezeu, fiindca si scopul lor n-a fost pentru folosul ce viitor al sufletului, ci pentru acest vremelnic si fiindca fiecare din cei de mai sus si-au luat plata pentru milostenia facuta, Dumnezeu nu le mai este cu nimic dator. Este si unul care face milostenie numai ca sa scape din munca vesnica. Acesta numai pentru sufletul sau a facut binele, insa nu este precum vrea Dumnezeu, caci inca se afla in starea fiului, ci ca un argat slujeste stapanului sau ca sa ia simbrie si sa castige. Asa face si acesta, ca sa ia plata de la Dumnezeu. Caci trei sunt starile din care facem binele, precum zice Marele Vasile, dupa cum v-am spus si alta data: starea slugilor, cand facem bunatatea temandu-ne de Dumnezeu si de munca; starea argatilor cand o facem cu nadejde de plata; sau cand o facem pentru insusi binele si pentru dragostea de Dumnezeu; atunci suntem in starea fiilor, caci fiul nu face voia parintelui sau de frica, si nici ca sa aiba plata de la el, ci iubindu-l se sileste sa-l cinsteasca si sa-l odihneasca pentru ca sa-l veseleasca. Asadar, suntem datori sa facem milostenie pentru insusi acest bine, fiindu-ne mila unul de altul, ca de niste madulare ale noastre; sa facem bine altuia ca si cum noi insine am fi ajutati de el, si asa sa dam ca si cum noi am lua de la acela.  Aceasta este milostenia ce se face cu pricepere. Atunci ne aflam in starea fiului precum am zis. Sa nu zica cineva ca eu sunt sarac si n-am cu ce sa fac milostenie; ca de nu poti da cat bogatii aceia de care scrie Sfanta Evanghelie, da macar doi banuti, ca femeia aceea vaduva si saraca, si Dumnezeu ii primeste de la tine mai mult decat darurile acelora, iar de nu ai nici atat, milostiveste-te spre vecinul tau, si-l ajuta macar cu lucrul. Nu poti nici aceasta? Mangaie pe fratele tau cu cuvantul. Nu poti nici cu aceasta sa-l ajuti? Cel putin cand se va tulbura fratele tau asupra ta si se va mania, fa mila cu dansul si sufera mania lui, vazandu-l suparat de vrajmasul. In loc sa-i zici un cuvant ca sa-l tulburi mai mult, taci, si cu aceasta miluiesti si sufletul lui si-l scoti de la vrajmasul. Asemenea, de-ti va gresi fratele, milostiveste-te si-i iarta greseala, ca sa iei si tu iertare de la Dumnezeu, care zice: „Iertati si vi se va ierta!”. Si cu aceasta, faci mila sufletului fratelui tau, iertandu-i greseala cu care ti-a gresit; caci ni s-a dat putere sa iertam unul pe altul la gresale. Iata, neavand nimic cu care sa miluiesti trupul, de vei vrea, poti sa miluiesti sufletul si faci mai mare mila; caci cu cat sufletul este mai cinstit decat trupul, cu atat si mila facuta de el este mai mare decat cea facuta trupului. In scurt, nimeni nu poate sa zica ca nu poate sa faca milostenie, caci, fiecare, dupa puterea lui si dupa starea lui poate face binele, numai sa se sileasca ca ceea ce face sa faca cu pricepere, precum am zis, ca cel ce lucreaza cu pricepere este mester iscusit si zideste casa lui cu temei. Drept aceea zice si Evanghelia, ca intelepciunea zideste casa ei pe piatra si nu o poate misca nici un vant potrivnic.

Iubitorul de oameni Dumnezeu, sa ne dea sa intelegem si sa facem cele ce auzim, ca sa nu fie spre osanda cuvintele acestea in ziua judecatii.
Ca Lui i se cuvine slava in veci. Amin!


Avva Dorotei – Pentru ca sa suferim ispitele cu multumita si fara tulburare

Martie 22, 2017

Bine a zis avva Pimen ca sporirea monahului se cunoaste in ispite. Monahul care vine sa slujeasca lui Dumnezeu cu adevarat, trebuie negresit (precum zice Intelepciunea) sa-si gateasca sufletul de ispite, ca sa nu-i para rau niciodata de cele ce i se intampla, stiind ca nimic nu se face fara voia lui Dumnezeu din cele ce i se intampla si ca toate cate se fac se fac cu voia lui Dumnezeu cu adevarat trebuie sa fie si bune si spre folosul sufletului le face, fiindca ne iubeste si-i este mila de noi. De aceea, sa multumeasca bunatatii Lui pentru toate, precum zice Apostolul. Si niciodata sa nu se intristeze de orice i se va intampla, ci fara tulburare sa primeasca cele ce-i vin, si cu smerenie si cu nadejdecatre Dumnezeu, sa creada, precum am zis, ca toate cate face Dumnezeu, le face fiindca ne iubeste, din bunatatea lui, si nu este cu putinta acestea sa fie mai bunealtfel decat cum Dumnezeu le face. Daca cineva, avand un prieten, care stie ca il iubeste, orice ar patimi de la el, fie si lucru de scarba, zice ca aceasta o a facut prietenul meu pentru ca ma iubeste si niciodata nu crede ca prietenul sau ii voieste raul, cu cat mai vartos suntem datori sa socotim aceasta despre Dumnezeu, care ne-a zidit, ne-a socos dintru nefiinta si s-a facut om pentru noi, sa credem, adica, ca toate le face pentru binele nostru. Despre un prieten ar putea sa creada cineva, ca face acestea din dragoste si mila pentru el, dar nestiind sa chiverniseasca cum se cade lucrul, greseste si nevrand; dar despre Dumnezeu nu putem spune aceasta, ca El este izvorul intelepciunii si cunoaste toate cele ce sunt pentru binele nostru si dupa folos ne chiverniseste pana si la cele mai mici. Ar putea zice iarasi cineva despre prieten: desi ma iubeste, ii este mila de mine si stie sa ma chiverniseasca, dar nu poate sa-mi ajute la cele ce stie ca-mi sunt de folos. Despre Dumnezeu nici aceasta nu o putem zice, ca toate le poate si nimic nu-i este cu neputinta. Deci, daca stim despre Dumnezeu ca ne iubeste si-i este mila de zidirea Lui, ca El este izvorul intelepciunii, ca stie sa ne chiverniseasca si nimic nu-i este cu neputinta, ci toate slujesc Lui, trebuie sa credem ca tot ce face, le face pentru folosul nostru si asa se cuvine sa le primim cu multumire, precum am mai zis, ca de la un stapan bun si milostiv, chiar daca sunt intristatoare, ca pe toate le face cu dreapta judecata si nu trece cu vederea (fiind drept si milostiv) nici cea mai mica scarba a noastra.

Cineva ar putea sa se indoiasca adesea intru sine, zicand: Daca cineva pacatuieste din pricina vreunei scarbe, cum este cu putinta a spune ca pentru folosul sau este? Sa stiti insa ca nu din vreo nevoie intamplatoare greseste cineva, ci din nerabdare si pentru ca nu vrem sa suferim nici cea mai mica scarba, sau sa patimim ceva impotriva voii noastre. Caci, peste puterea voii noastre, nu ne lasa Dumnezeu sa fim ispititi, precum zice si Apostolul: „Credincios este Dumnezeu care nu ne va lasa sa fim incercati peste puterea noastra”. Noi suntem nerabdatori si lenesi, si fara smerenie, de aceea suferim. Si cu cat ne silim sa scapam de ispite, cu atat ne ingreunam de ele, ca neavand rabdare, niciodata nu ne putem mantui de ele.

Sunt unii care innoata pe mare, pentru vreo trebuinta. Cei ce stiu mestesugul innotarii, cand vad vreun val venind asupra lor, se pleaca sub dansul pana ce trece, si asa innoata fara vatamare; iar cei ce nu stiu, vrand sa stea impotriva valului, sunt aruncati afara si impinsi departe. Iar daca incep iarasi a innota, venind alt val, de-i va sta si acestuia impotriva, iarasi sunt aruncati afara. Si nu numai ca se ostenesc in zadar nesporind inainte, ci se zdruncina rau. Iar de se vor pleca sub val, precum am zis, si se vor smeri sub el, trec fara stricaciune si ajung unde le este gandul si-si fac treaba lor.

Asa este si la ispite: de le va suferi cineva cu rabdare si smerenie, le trece fara stricaciune, iar de se vor impotrivi si tulbura, gasind pricina la orice, si pe sine se tulbura si ispita o adauga. Si in loc sa se foloseasca, mai mult se pagubesc: ca ispitele mult folosesc pe cei ce le indura fara tulburare. Chiar daca am fi suparati de vreo patima, tot nu trebuie sa ne tulburam, ca cine se tulbura de supararea patimii, nu o patimeste din altceva decat din nebunie si mandrie; pentru ca nu-si cunoaste starea si nici nu vrea sa se osteneasca, precum zic Parintii. Iar pricina ca nu sporim aceasta este ca nu stim puterile noastre, nici nu avem rabdare la ceea ce incepem, ci fara osteneala vrem sa castigam faptele bune. Dar pentru ce te tulburi, o, pacatosule, fiind suparat de pacat? Pentru ce te sperii? Daca l-ai facut, il ai, pentru aceea te tulbura; arvuna pacatului o ai in tine, de ce zici: la ce ma supara? Decat sa cartesti, mai bine rabda, nevoieste-te, roaga-te lui Dumnezeu ca sa te izbaveasca. Fratilor, nu este cu putinta sa nu aiba scarba pacatului cel ce il face. Si avva Sisoie a zis: „Lucrurile pacatului avandu-le intru noi, pacatul nu se departeaza”; da-i arvuna ce ai luat-o, si asa o sa scapi. Lucrurile pacatului nu sunt altceva decat pricinile care indeamna spre pacatuire. Iar arvuna, unirea cu dulceata pacatului. Deci, atata vreme cat nu ne vom izbavi de acestea, e cu neputinta a nu fi robiti de ganduri rele, care ne silesc sa facem pacatul si nevrand noi, fiind inca de la inceput, de voie, ne-am dat in mainile lor.

Aceasta este ceea ce zice proorocul despre Efraim: Ca a silnicit pe potrivnicul sau adica constiinta sa, si a defaimat judecata, caci a poftit Egiptul si asa fara voie a fost robit de Asirieni. Egipt, numesc Parintii voia trupului, care ne atrage spre desfranari, deprinzand gandul nostru sa se plece la patimi trupesti; iar Asirieni numesc cugetele cele rele, care ne tulbura mintea si o umplu de idolii cei necurati, tragand-o cu sila si nevrand, spre faptuirea pacatului. Deci, de se va deda cineva cu voia la odihna trupeasca, se sileste si fara de voia sa a se duce la Asirieni, ca sa slujeasca lui Nabucodonosor. Aceasta, stiind-o proorocul, il mustra, zicand: „Nu va pogorati in Egipt! Ce faceti ticalosilor? Smeriti-va putin, plecati umerile voastre si slujiti imparatului Vavilonului si sedeti in pamantul parintilor vostri”. Apoi, il si intareste zicand: „Nu va temeti de fata lui, caci cu voi este Dumnezeu si va va scapa din mainile lui”. De mai inainte de a spune necazul ce o sa vina de nu se vor supune lui Dumnezeu: „De veti merge, zice, la Egipt, veti fi robi, spre blestem si ocara”. Iar ei au raspuns: „Nu sedem in pamantul acesta, ci ne ducem in Egipt, ca sa nu vedem razboi, nici sa nu auzim glasul trambitei si sa murim de foame”. Deci s-au dus si au slujit lui Faraon, iar pe urma si fara voia lor au ajuns robi Asirienilor.

Luati aminte puterea cuvintelor: inainte de a face pacatul, desi te lupta gandurile, dar fiind in cetatea ta, esti slobod si ai pe Dumnezeu in ajutor. Si de te vei smeri si vei purta jugul scarbei cu multumire, nevoindu-te cat de putin, te scapa ajutorul lui Dumnezeu. Iar de nu te vei osteni, si vei primi odihna trupului, atunci cu sila vei fi dus in pamantul asirienilor, si le slujesti, chiar nevrand. Atunci le zice proorocul: „Rugati-va pentru viata lui Nabucodonosor ca in viata lui sta mantuirea voastra”. Nabucodonosor inseamna a avea rabdare la scarbele ce se intampla si a nu fugi de ea, ci a o suferi cu smerenie ca si cum ar trebui sa fii mahnit, si a nu te socoti vrednic sa scapi de greutatea ei. Chiar de se va prelungi acea scarba si se va inteti si intari asupra-ti ispita, sa o rabzi fara cartire, fie ca stii sau nu pricina din care a venit mahnirea, cu credinta ca nimic nu face Dumnezeu fara judecata si dreptate. Intocmai ca fratele acela, caruia ridicandu-i Dumnezeu ispita, plangea si se tanguia zicand: „Doamne, au nu sunt vrednic sa fiu ispitit catusi de putin?”. E scris de asemenea ca ucenicul unui mare batran era foarte tare suparat de curvie. Batranul, vazandu-l ca se ostenea mult, ii zice: „Vrei sa ma rog lui Dumnezeu sa te usureze de ispita?”. Iar fratele i-a raspuns: „Parinte, desi ma ostenesc, insa simt in mine rod de osteneala. Mai degraba, roaga-te lui Dumnezeu sa-mi dea rabdare”.

Vedeti, acestia vor sa se mantuiasca cu adevarat, asta insemneaza a purta cu smerenie jugul supararii si a te ruga pentru viata lui Nabucodonosor, despre care zice proorocul ca intru viata lui este mantuirea noastra. De asemenea, ceea ce a spus fratele: ca simt rod din osteneala, inseamna: intru viata lui este mantuirea mea. De aceea, i-a zis si batranul: „Frate, astazi am cunoscut ca sporesti, ba m-ai si intrecut”. Caci atunci cand se nevoieste cineva sa nu faca pacatul si incepe a lupta cu gandurile cele rele, se smereste, se umileste, se nevoieste si cu scarba ostenelii, putin cate putin se curateste si-si vine in fire. Din nepricepere si din mandrie, dar, se tulbura cineva cand se supara de vreo patima, cand mai degraba se cuvine (cunoscandu-si cu smerenie puterile sale) sa sufere rugandu-se, pana ce va face Dumnezeu mila cu dansul. Caci daca nu va fi ispitit cineva si nu va suferi scarba patimilor, niciodata nu se va sili sa se curateasca. Precum zice si psalmul pentru aceasta: „Cand rasar pacatosii ca iarba si se ivesc toti cei ce lucreaza faradelegea, ca sa piara in veacul veacului”. Cand, adica, se vor arata patimile la cei ce se nevoiesc, atunci vor fi izgonite de la dansii.

Pricepeti puterea cuvantului. Intai rasar gandurile cele rele, apoi se vadesc patimile si atunci se izgonesc. Acestea toate se intampla la cei ce se nevoiesc; dar noi facand pacatul si patimile lucrand totdeauna nu stim nici cand rasar gandurile rele, nici cand se ivesc patimile, ca sa ne luptam impotriva lor, pentru ca suntem inca impilati jos in Egipt, la lucrarea pamantului lui Faraon. Oare cine ne va arata macar robia ca sa o pricepem, sa ne smerim si sa ne mantuim? Evreii, cand erau in Egipt, in robia lui Faraon si lucrau caramizi, erau impilati cu fata la pamant. Tot asa si sufletul, cand este stapanit de diavolul si lucreaza pacatul, calca cugetul sau si-l face sa nu mai cugete la nimic duhovnicesc, ci totdeauna cugeta si face lucruri pamantesti. Scriptura zice caci, cu caramizile facute de evrei, s-au zidit trei cetati tari: Pito, Remesi si On, adica Heliopolis… Acestea sunt: iubirea de pofta, alta, iubirea de argint, iar a treia iubirea de slava, din care se nasc toate celelalte pacate. Iar cand a trimis Dumnezeu pe Moisi sa scoata pe evrei din Egipt si mai mult ii silea Faraon la lucru, zicandu-le: „De aceea, cereti a merge sa slujiti Dumnezeului vostru, fiindca sedeti fara de lucru”. Tot asa face si diavolul cand vede ca i s-a facut mila lui Dumnezeu de vreun suflet si vrea sa-l usureze de patimi, prin cuvantul Sau sau prin vreuna din slugile Sale. Atunci vrajmasul ingreuiaza si mai mult patimile asupra lui si-i da mai tare razboi impotriva. Insa parintii stiind acestea, intaresc pe om cu invataturile lor si nu-i lasa se se infricoseze. Ci unul zice: ai cazut? Scoala-te iar de vei cadea iarasi scoala-te, si altele. Altul: de aici se vede puterea celor ce se sarguiesc spre savarsirea faptelor bune, ca de vor cadea, nu se tem, nici nu se deznadajduiesc, ci iarasi se silesc. Si asa, fiecare dintre parinti, cu acest fel de sfaturi, da mana de ajutor celor scarbiti de vrajmasi si se trudesc. Ca si Parintii s-au invatat asa din Sfanta Scriptura care zice: „Au doara, cel ce cade nu se scoala? Si cel ce se rastoarna, nu se va intoarce? Intorceti-va spre mine, fiilor, si eu voi vindeca stricaciunile voastre” zice Domnul. Si altele asemenea. Iar cand s-a ingreuiat mana lui Dumnezeu peste Faraon si peste slugile lui si a voit sa slobozeasca pe evrei, a zis Faraon, catre Moisi: „Duceti-va sa va inchinati Dumnezeului vostru, insa oile si vacile voastre le lasati aici”. Care inchipuiesc gandurile inimii, pe care voia sa le stapaneasca Faraon, socotind ca pentru aceste vite, evreii se vor intoarce iarasi la dansul. Moisi i-a zis lui: „Nu! Ci si tu sa ne dai jertfe ca sa le aducem Dumnezeului nostru, iar lucrurile noastre le luam toate cu noi si nimic nu lasam”. Dupa ce a scos Moisi pe evrei din Egipt si i-a trecut prin mare, vrand Dumnezeu sa-i duca la cei saptezeci de finici si la cele douasprezece izvoare de apa, i-a dus intai la Mera, si se mahnea norodul neafland apa sa bea, ca apa aceea era amara. Apoi, de la Mera, i-a dus la lucul unde erau cei saptezeci de finici si cele douasprezece izvoare de apa. Asa si sufletul: cand va inceta faptuirea pacatului si va trece marea cea intelegatoare, intai trebuie sa se osteneasca a suferi multe scarbe si apoi asa prin scarbe sa intre in sfanta odihna: caci cu multe scarbe trebuie sa intram intru imparatia cerurilor, fiindca scarbele aduc mila lui Dumnezeu in suflet, precum vanturile aduc ploaia. Si in ce chip, ploaia cea multa, daca semenaturile sunt tinere, le putrezeste si-si pierd rodul lor, iar vanturile le zvanteaza putin cate putin si le intaresc; tot asa si la suflet: odihna, negrija si lenea il imbolnavesc si-l slabesc, iar ispitele il intaresc si unesc cu Dumnezeu, precum zice: proorocul: „Doamne, intru necazuri mi-am adus aminte de Tine!”. Pentru aceasta, precum am zis, nu trebuie sa ne tulburam, nici sa ne ingreuiem de suparari, ci sa le suferim si sa multumim intru necazuri, si totdeauna sa ne rugam lui Dumnezeu cu smerenie, ca sa reverse mila Sa peste neputinta noastra sa sa ne acopere de toata ispita.

Ca Lui, i se cuvine slava, cinstea si inchinaciunea, in veci. Amin!

Avva Dorotei – Invataturi si scrisori de suflet folositoare