Acatistul Sfântului Nichifor cel Lepros (+4 Ianuarie)

aprilie 4, 2020

sfantul_nichifor_leprosul_7

Rugăciunile începătoare:

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindeni ești și toate plinești, vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doam­ne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vin­decă neputințele noas­tre, pentru numele Tău.

Doamne miluiește (de trei ori). Slavă… Şi acum…

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-Se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean.
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse, Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.

Troparele de umilință

Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi, că, nepricepându-ne de niciun răspuns, această rugăciune aducem Ție, ca unui Stăpân, noi păcătoșii robii Tăi; miluiește-ne pe noi.

Slavă…

Doamne, miluiește-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută și acum ca un milostiv și ne izbăvește pe noi de vrăjmașii noștri, că Tu ești Dumne­zeul nostru și noi suntem poporul Tău, toți lucrul mâinilor Tale și numele Tău chemăm.

Și acum…

Ușa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu ești mântuirea neamului creștinesc.

Crezul

Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute. Și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om. Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat; Și a înviat a treia zi după Scripturi; Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui; Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit. Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin Prooroci. Și într-Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică. Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor. Aștept învierea morților. Și viața veacului ce va să fie. Amin.

Doamne, miluiește (de 12 ori).

Slavă… Și acum…

Veniți să ne închinăm Împăratului nostru Dumnezeu.
Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos, Împăratul nostru Dumnezeu.
Veniți să ne închinăm și să cădem la Însuși Hristos, Împăratul și Dumne­zeul nostru (cu trei închinăciuni).

Apoi Psalmul 142:

Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru adevărul Tău; auzi-mă, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu se va îndrepta înaintea Ta. Vrăjmașul prigonește sufletul meu și viața mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morții cei din veacuri. Mâhnit e duhul în mine și inima mea încremenită înlăuntrul meu. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit. Tins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu, ca un pământ însetoșat. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-Ți întoarce fața Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se pogoară în groapă. Fă să aud dimineața mila Ta, că la Tine mi-e nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de vrăjmașii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povățuiască la pământul cel drept. Pentru numele Tău, Doamne, dăruiește-mi viață. Întru dreptatea Ta, scoate din necaz sufletul meu. Fă bunătate de stârpește pe vrăjmașii mei și pierde pe toți cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

Dumnezeu este Domnul… (de trei ori).

TROPAR

Bine ai plăcut lui Dumnezeu, Cuvioase Nichifor, multpătimitorule, care cu arma rugăciunii boala cea rea ai învins, întru totul lui Iov asemănându-te, pentru care nenumărate daruri ai primit, făcătorule de minuni. (de trei ori)

CONDAC

Pe Cuviosul Nichifor, care prin răbdarea mulțimii pătimirilor sale, a primit cununa cea nestricăcioasă și acum revarsă noian de tămăduiri celor care îl cinstesc, să-l lăudăm zicând: Bucură-te, Sfinte Cuvioase Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!

Doamne miluiește (de trei ori), Slavă… Şi acum…

Apoi Psalmul 50:

Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale, șterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește. Că fărădelegea mea eu o cunosc, și păcatul meu înaintea mea este pururea. Ție unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut, drept aceea ești îndreptățit întru cuvintele Tale și biruitor când vei judeca Tu. Citește restul acestei intrări »


Sf. Teofan Zavoratul – Cinci invataturi despre calea mantuirii (V)

ianuarie 5, 2020

sfantul-teofan-zavoratul-2In timp ce ma gandeam ce sa va spun in concluzia discutiilor noastre despre mantuire, mi-am amintit de o intamplare citita de mult intr-un vechi parteric. Este foarte apropiata de subiectul discutiei noastre si socotesc ca nu este de prisos sa v-o povestesc, asa cum se deseneaza ea acum in mintea mea.
Un batran imbunatatit, care traia retras in pustie, cazu in intristare si intunericul gandurilor potrivnice incepu sa-i ameninte sufletul, insuflandu-i indoiala asupra dreptei alegeri a felului lui de viata si intrebandu-se daca poate sau nu nadajdui ca toate stradaniile lui se vor incununa cu succes. Inima ii plangea, dar ochii nu izvorau lacrimi. O durere uscata il chinuia. In timp ce se omora asrfel cu intristarea, i se arata ingerul Domnului si ii spuse: „De ce te tulburi si de ce intra intrebarile in inima ta? Nu esti tu nici primul, nici ultimul care mergi pe aceasta cale. Multi au strabatut-o, multi o strabat acum si multi vor ajunge pe ea in lacasurile luminoase ale raiului. Mergi si iti voi arata atat caile diferite pe care merg fii oamenilor, cat si locurile in care duce fiecare cale. Priveste si ia aminte!”.
Ascultand chemarea ingerului, pustnicul se ridica si merse; dar, abia facu cativa pasi inainte, ca iesi parca afara din sine si se cufunda in contemplarea unei vedenii minunate, care se deschise inaintea ochilor mintii sale. Vazu in stanga sa un intuneric pustiu, ca un perete de nepatruns, inauntrul caruia se auzea zgomot, larma si tulburare. Sfredelind intunericul cu privirea, vazu un rau larg, involburat de valuri, care se rostogoleau inainte si inapoi, la stanga si la dreapta; si, de fiecare data cand prin fata ochilor sai trecea in viteza un val, cineva parca ii rostea deslusit in ureche: „Este valul necredintei, al nepasarii, al racelii”; „Acesta – al nemilostivirii, al desfranarii, al luarii de mita”; „Acesta – al desfatarii, al huzurului, al pizmei, al vrajbei”; „Iar acesta – al betiei, al necuratiei, al lenevirii, al infidelitatii intre soti” si asa mai departe. Si, in fata pustnicului, fiecare val rasucea pe creasta lui o multime nenumarata de oameni, ridicandu-i din rau si iarasi cufundandu-i la fund. Batranul exclama ingrozit: „Doamne! Oare toti acestia vor muri si nu este pentru ei nadejde de mantuire?” Ingerul ii raspunse: „Priveste mai departe si vei vedea milostivirea si dreptatea lui Dumnezeu!”.
Pustnicul mai privi o data raul si vazu ca era acoperit, de-a lungul si de-a latul lui, cu mici barci in care stateau niste tineri luminosi cu fel de fel de arme, spre ajutorul celor ce se inecau. Ei ii chemau pe toti la ei si unora le intindeau mana, altora le coborau prajini si scanduri, altora le aruncau franghii, iar uneori scufundau pana la fund cange si carlige: poate ca se va agata si de acolo cineva. Foarte rar le raspundea cineva chemarii, dar si mai putini erau cei ce se foloseau cum se cuvine de armele salvatoare care li se dadeau. Cea mai mare parte le respindgeau sfidatori si cu un fel de satisfactie salbatica se scufundau in raul care raspandea fum inabusitor, duhoare grea si miros de ars. Batranul isi intinse privirea mai departe de-a lungul raului si la capatul lui vazu o prapastie fara fund, in care raul se prabusea. Multime de tineri luminosi treceau iute cu barcile incolo si incoace, chiar pana la marginea prapastiei, dand ajutor, cu grija fiecaruia; dar, cu toate acestea, in fiece clipa, in fiecare loc al raului multe mii de oameni se prabuseau impreuna cu raul in prapastie, de unde se auzeau vaiete de disperare si scrasnirea dintilor. Batranul isi acoperi fata si izbucni in lacrimi. Si auzi o voce din cer: „Este amar, dar cine-i de vina? Spune, ce as mai fi putut sa fac pentru mantuirea lor si nu am facut? Dar ei resping, cu impietrire, orice ajutor le este dat. Ei Ma vor respinge si pe Mine, daca Ma voi pogori in ajutorul lor in cele mai amare locuri de suferinta”.
Linistindu-se cat de cat, pustnicul isi indrepta privirile spre dreapta, spre rasaritul luminos si fu mangaiat de o vedenie imbucuratoare. Cei ce, ascultand chemarea tinerilor luminosi, le intindeau mana sau se prindeau de vreo arma salvatoare, erau scosi de acestia pe malul drept. Aici ii intimpinau alte persoane, ii primeau in niste mici cladiri zvelte, intinse in numar mare de-a lungul intregului mal, unde ii spalau cu apa curata, ii imbracau in haine curate, ii incingeau, ii incaltau, le dadeau un toiag si, intremandu-i cu hrana, ii trimiteau la drum, mai departe spre rasarit, poruncindu-le sa nu se uite in laturi, sa mearga fara oprire, sa priveasca cu atentie pe unde calca si sa nu treaca pe langa nici o cladire ca aceasta, fara sa intre in ea si sa se intremeze cu hrana si cu sfat de la cei in grija carora erau lasate acele cladiri – la fel faceau toti cei ce intrau acolo.
Batranul isi plimba ochiii de-a lungul malului si vazu ca pe toata lungimea lui erau astfel de oameni izbaviti care se pregateau de drum. Pe fetele tuturor se intiparise bucuria si insufletirea. Se vedea ca toti simteau o deosebita usurinta si putere si se aruncau cu o anumita nestavilire pe calea ale carei prime etape erau impodobite cu flori placut mirositoare.
Apoi pustnicul isi indrepta privirea mai departe spre rasarit si iata ce i se descoperi. Frumoasa poiana se termina nu departe de mal; mai departe urmau muntii, ale caror lanturi erau orientate in directii diferite. Muntii se ridicau tot mai sus si mai sus, se intersectau cu prapastii, ba erau golasi si stancosi, ba acoperiti cu tufaris si paduri. Peste tot, pe munti, se vedeau calatorii-nevoitori. Unul se catara pe o panta abrupta, altul statea sa se odihneasca sau sa cugete, altul se lupta cu o fiara sau cu un sarpe; unul mergea direct spre rasarit, altul pe o directie piezisa, iar altul le taia celorlalti calea, de-a curmezisul; insa toti erau obositi si asudati, erau in lupta si in incordare sufleteasca si trupeasca. Rareori vreun drumet isi vedea calea in permanenta: adesea, aceasta disparea cu totul sau se rasfrangea in mai multe carari intortocheate; intr-alt loc o acopereau ceata si intunecimea, intr-altul drumul era taiat de o prapastie sau de o stanca abrupta; colo, calea era oprita de foarele padurii sau de taratoarele veninoase din vagauni. Dar iata ce era minunat: peste tot, printre munti erau raspandite cladiri frumoase, asemeni celor in care fusesera primiti pentru prima data cei salvati din apa. Imediat ce intra calatorul in aceste cladiri, asa cum i se poruncise de la inceput, oricat de epuizat ar fi fost pana atunci, iesea de acolo viguros si plin de puteri. Atunci fiarele si taratoarele nu puteau sa-i suporte privirea si fugeau din calea lui; nici un fel de piedici nu-l faceau sa intarzie prea mult si gasea repede calea care se ascunsese de el prin nu se stie ce mijloace, urmand indicatiile primite in acele cladiri. De fiecare data cand cineva depasea o piedica sau invingea un dusman, se facea mai puternic, mai inalt si mai chipes; cu cat cineva se inalta mai sus, cu atat devenea mai frumos si mai luminos. Pe varful muntelui, locul se facea din nou lin si presarat de flori; dar cei ajunsi acolo intrau repede intr-un nor luminos sau intr-o ceata, din care nu se mai vedeau.
Pustnicul ridica ochii mai sus de nor si in spatele lui sau in spatele muntelui vazu o lumina minunata, de o frumusete nemaivazuta, din care se auzeau pana la el preadulci cantari: „Sfant, Sfant, Sfant este Domnul Savaot!” Batranul cazu cu smerenie la pamant si deasupra lui trecu cu rasunet cuvantul Domnului: „Alergati asa ca sa-l luati [premiul]” (I Cor. 9,24).
Ridicandu-se din nou in picioare, pusticul vazu ca de pe diferitele piscuri ale muntelui erau destui calatori din locuri diferite care fugeau navalnic inapoi spre rau, unii in trecere, altii cu strigate si cu cuvinte de hula si de ocara. Fiecare dintre acestia era strigat de sus si de prin alte parti sa se opreasca. Dar, impinsi de niste arapi scunzi de statura, acestia nu ascultau glasul prevenitor si se cufundau din nou in raul naclait. Atunci pustnicul intreba cu mirare: „Doamne, de ce?” si auzi ca raspuns: „Este rodul samavolniciei si al nesupunerii fata de randuiala tocmita de Dumnezeu!”. Cu acestea, vedenia lua sfarsit.
Ingerul care ii atrasese pustnicului vedenia il intreba, in fine: „Ei, te-ai linistit?”. Batranul i se inclina pana in pamant.
Cred, fratilor, ca nu este nevoie de multa vorbarie pentru talcuirea acestei vedenii. Raul este lumea; cei cufundati in el sunt oamenii care traiesc dupa duhul lumii, in patimi, in vicii si in pacate; tinerii luminosi din barci sunt ingerii si, in general, harul care ne cheama la mantuire; prapastia fara fund in care se prabusea raul cu tot cu oameni este pierzania; cladirea frumoasa de pe malul drept este Biserica unde, prin Taina pocaintei sau a botezului, pacatosii convertiti se spala de pacate, se imbraca in haina inreptatirii, isi incing braul cu putere de sus si pornesc pe calea mantuirii; urcarea muntelui, cu diferitele piedici, reprezinta diferitele nevointe in curatirea inimii de patimi; fiarele si taratoarele sunt dusmanii mantuirii; locul cel lin de pe varful muntelui este linistirea inimii; norul luminos care ii acopera pe muritori este moartea impacata; lumina de dupa munte este raiul cel fericit; cladirile raspandite pe munte sunt templele lui Dumnezeu. Cine, aflandu-se pe cale, intra in aceste cladiri, adica cine primeste Tainele si participa la sfintele slujbe si rugaciuni ale Bisericii si se foloseste de sfatul si de indrumarea pastorilor, acela depaseste cu usurinta toate piedicile si grabnic ajunge la desavarsire. Iar cel ce, din samavolnicie, le respinge si nu se supune sfaturilor si indrumarilor pastorilor, acela cade repede, si duhul lumii il va ademeni din nou.
Consider de prisos sa mai adaugam orice alta povata. Va implor numai, fratilor, izbaviti-va de veacul acesta inselator! Amin.


Sf. Teofan Zavoratul – Cinci invataturi despre calea mantuirii (IV)

ianuarie 4, 2020

teofan z

Discutand pana acum despre calea spre mantuire, am aflat ca cel ce voieste sa-si salveze sufletul trebuie sa cunoasca si sa pastreze cu sfintenie invatatura dumnezeiasca a sfintei credinte, si, in acelasi timp, trebuie sa primeasca puterile dumnezeiesti prin Sfintele Taine, sa le incalzeasca prin toate ierugiile Bisericii si apoi, cu ajutorul lor, sa mearga pe calea poruncilor lui Dumnezeu, sub calauzirea pastorilor legiuiti. Am mai vazut, de asemeni, ca toate acestea sunt necesare si sunt de trebuinta toate impreuna, asa ca degeaba se va amagi cu mantuirea cel ce, cu de la sine putere, respinge oricare dintre aceste puteri lucratoare ale mantuirii.
Referindu-ne acum la noi insine, la modul de viata care domneste in noi, ce vedem? Vedem ca toate acestea functioneaza deja in jurul nostru, ca nu suntem lipsiti de pastorirea legiuita randuita de Dumnezeu, prin care se savarsesc pentru noi izbavitoarele Taine, cu toate ierugiile, prin care se propovaduieste sfanta credinta si sunt talcuite poruncile lui Dumnezeu; ca, asadar, dispunem de toate mijloacele intru viata si buna cucernicie sau, ca sa spunem asa, traim intr-o atmosfera propice mantuirii.
Mantuirea ne este atat de aproape, incat mai ca putem s-o pipaim. Cat de amarnic o sa plangem, cand in ceasul in care se va hotara vrednicia fiecaruia dintre noi ne vom afla nelucratori ai propriei noastre mantuiri! Cugetand la acestea, nu te poti abtine a intreba din nou: ce avem de facut? Ce sa facem cu aceste dumnezeiesti puteri, ca sa ne mantuim?
Iata ce sa facem:
1) Sa-I multumim Domnului, care astfel a binevoit intru noi, sa-I multumim pentru ca, imediat dupa ce ne nastem, intram intr-un climat mantuitor si aflam gata pregatite toate cele trebuincioase mantuirii si, inca inainte de a deveni constienti, suntem porniti pe calea mantuirii, intrand in fluxul comun al celor ce se mantuiesc. Dupa cum, in natura vazuta, cea mai mica insecta, imediat dupa nastere, gaseste in jurul ei totul pregatit pentru viata, la fel si noi, imediat ce am aparut pe lume, Dumnezeu ne invaluie cu Citește restul acestei intrări »


Sf. Teofan Zavoratul – Cinci invataturi despre calea mantuirii (III)

ianuarie 3, 2020

sf teofan zIn discutia precedenta am ajuns la urmatoarea concluzie: afla si pastreaza in inima tot ce ne invata Sfanta Biserica si, primind puteri de la Dumnezeu prin Sfintele Taine si incalzindu-le prin toate celelalte ierugii si rugaciuni ale Bisericii, mergi neclintit pe calea poruncilor date noua de Domnul Iisus Hristos, sub conducerea pastorilor legitimi, si negresit vei ajunge in imparatia cereasca si te vei mantui. Acesta este raspunsul, raspunsul direct si singurul raspuns pentru toti cei ce intreaba: Ce sa facem ca sa mostenim viata vesnica? Toti cei ce s-au mantuit, asa s-au mantuit si nu pe alta cale, si toti cei ce astazi se mantuiesc, asa se mantuiesc, iar nu altminteri.
Nici nu are rost sa mai vorbim despre aceasta. Insa ma tem de nu exista printre voi cineva care sa judece stramb aceste lucruri? Nu gandeste oare careva ca nu toate cele aratate sunt la fel de trebuitoare, sau nu sunt toate trebuitoare tutoror, ca s-ar putea lipsi de unele, fara a-si pune in pericol mantuirea, sau ca unele ar putea fi lasate deoparte, nefiind obligatorii pentru toti? De aceea ma simt obligat sa va lamuresc ca toate cele aratate de noi, adica dreapta invatatura a credintei – respectarea poruncilor, primirea Sfintelor Taine, participarea la toate rugaciunile Bisericii si ascultarea de pastorii legitimi – toate acestea sunt esentiale in lucrarea mantuirii, caci numai acolo se infaptuieste mantuirea, unde toate acestea conlucreaza; unde lipseste ceva, acolo lucrarea mantuirii este pusa in pare pericol si este compromisa. Caci ce fel de mantuire poate astepta Citește restul acestei intrări »


Sf. Teofan Zavoratul – Cinci invataturi despre calea mantuirii (II)

ianuarie 2, 2020

sfantul-teofan-zavoratulDin discutia precedenta ne-a ramas lamurirea unei situatii destul de importante. V-am spus ca si acum, cu toata profunda divegenta de opinii a celor din jurul nostru, este firesc sa intrebam: „Doamne, ce trebuie sa facem ca sa mostenim viata vesnica? Doamne! Ce trebuie sa facem ca sa ne mantuim?”. Am spus, de asemeni, ca aceasta intrebare este de prisos pentru crestinul care traieste in sanul Bisericii lui Hristos, in duhul crestinismului; pentru ca tocmai crestinismul este singura cale pusa de Dumnezeu pe pamant spre a ne conduce la Imparatia vesnica sau calea mantuitoare. Cel ce merge pe ea, ce rost are sa mai intrebe de calea mantuitoare? Fii crestin autentic si vei ajunge in rai: fii crestin adevarat si te vei mantui.
Dar poate ca nu tuturor le este limpede ce inseamna sa fii crestin adevarat sau ce anume din crestinism li se propune drept conditie indispensabila pentru mantuire si, odata cu aceasta, drept indiciu hotarator ca se afla pe drumul spre viata vesnica, iar nu spre pieire. Ne-a ramas tocmai deslusirea acestei probleme. Atunci am raspuns printr-o consideratie generala, acum o vom lamuri mai pe larg, pornind de la comparatia caii spre mantuire cu o cale obisnuita.
Cel ce se pregateste sa plece la drum, pentru ca sa-si incheie cu bine calatoria, trebuie sa cunoasca drumul, sa-i cunoasca directia si lungimea si tot ce poate sa-i iasa in cale; iar cand este pe drum, trebuie sa vada si drumul, si ce-l inconjoara. La fel si crestinul care vrea sa ajunga la viata vesnica, trebuie sa cunoasca atat calea care duce acolo, cat si tot ce o inconjoara, tot ce se afla deasupra, la stanga, la dreapta si in fata, trebuie sa-si lumineze mintea adunand principii sanatoase despre tot ce exista si poate exista, trebuie sa stie Ce este Dumnezeu? Ce este lumea aceasta, cum este tinuta si incotro se indreapta? Ce suntem noi, de ce ne aflam aici si ce ne asteapta dupa moarte? Cum trebuie sa ne purtam fata de toate cele din jur: fata de Fiinta suprema – Dumnezeu, fata de fratii nostri – oamenii, si fata de lumea nevazuta – ingerii si sfintii? Cel ce cunoaste toate acestea, umbla in lumina; iar cel ce nu le cunoaste, sta in intuneric si, daca s-ar hotari sa mearga, s-ar impiedica, pentru ca intunericul il orbeste. Numai crestinismul risipeste acest intuneric, dand tuturor intrebarilor raspunsuri adevarate, prin invatatura sa. El invata ca Dumnezeu, Cel slavit in Treime – Tatal, Fiul si Sfantul Duh – creandu-le pe toate numai prin cuvantul Sau, cuprinde totul prin verbul puterii Sale si pe toate le conduce spre menirea lor, si mai ales are grija de om, pe care, vazandu-l cazut, il restaureaza in chip firesc In Mantuitorul Hristos, aerului, la fel este necesara o anumita atmosfera si miscare a atmosferei, pentru ca scanteia harului divin primita in Sfintele Taine sa patrunda in fiinta noastra si sa devina flacara. Aceasta atmosfera Citește restul acestei intrări »


Sf. Teofan Zavoratul – Cinci invataturi despre calea mantuirii (I)

ianuarie 1, 2020

sf teofan„Invatatorule, ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?” (Luca 10,25). Asa Il intreba odinioara pe Domnul un invatator de lege. Acela il intreba ca sa-L ispiteasca, numai dintr-un fel de curiozitate, sa vada ce va spune Invatatorul, caci stia si singur care este raspunsul. Dar putem intreba despre calea mantuirii nu doar din simpla curiozitate, ci din dorinta sincera de a primi un raspuns direct – un raspuns necunoscut sau uitat; putem intreba dintr-o necesitate vitala, pentru ca sufletul ne doare si inima se chinuieste in nedumerirea: ce sa facem ca sa mostenim viata vesnica?
O astfel de nelamurire chinuitoare, este cu atat mai fireasca, cu cat este mai nedefinita sfera de ganduri in care se afla cei care intreaba si cu cat mai multe pareri diferite intalnesc acestia in scrierile si in cuvintele oamenilor. Oare nu intr-o asemenea situatie ne aflam si noi acum? Uitati-va in jurul nostru si veti vedea, ca nici cei ce sunt dintr-ai nostri nu spun toti acelasi lucru. Unul, de pilda, spune: „roaga-te si te va mantui Dumnezeu”; altul: „plange, frange-ti inima, si Dumnezeu nu te va urgisi”; al treilea: „fa milostenie si aceasta va acoperi multime de pacate”; altul: „posteste si alipeste-te de casa Domnului”; iar altul: „lasa toate, fugi si te departeaza si fa-ti lacas in pustie”. Iata cate raspunsuri diferite au ai nostri! Si toate acestea sunt adevarate reguli de mantuire, cu care te intalnesti neindoielnic pe calea salvarii. In ceea ce-i priveste pe cei ce se considera ca fiind dintre ai nostri, dar au incetat sa mai fie ai nostri – ma refer la crestinii care s-au luat dupa duhul veacului si al parerii de sine, cei care, insusindu-si cateva concepte solide preluate din crestinism, dar inaltandu-se in parerea de sine, ne-au parasit si s-au despartit cu inima de Domnul Hristos, cu toate ca Il marturisesc cu limba – in ceea ce ii priveste pe ei, printre acestia se afla si o mai trista si mai dureroasa discordie, care s-a indepartat de calea adevarului si rataceste pe meandrele minciunii. Nu vi s-a intamplat oare si voua sa auziti in discutii sau sa cititi din carti cum filozofeaza unii despre ordinea lucrurilor, care ar trebui sa fie alcatuita dupa mintea lor, iar nu cum este acum? Despre mantuirea sufletului nici nu se pomeneste acolo. Fericirea vesnica, daca este acceptata ca atare este considerata ca si cum am avea-o deja, dupa oarece drepturi ale omenirii, iar toata grija este indreptata catre indulcirea, ca adaos la aceasta, a vietii terestre si spre transformarea acesteia , din amara, in paradiziaca. In acest spirit, unul proclama: „Sa nu crezi in nimic, decat in ratiunea ta, urmeaza-ti chemarile firii, fii independent, traieste dupa bunul tau plac si nu permite unei maini straine sa se aseze pe grumazul tau – si vei fi fericit”; altul propovaduieste: „Unde nu se inmultesc desfatarile publice, ca teatrele si altele ca acestea, acolo viata nu este viata”. In alta parte auzi: „Nu poti merge pe calea cea dreapta – trebuie sa ai stiinta de a trai, stiinta de a-ti dirija treburile astfel incat sa nu-ti prejudiciezi interesele si sa nu le permiti altora sa-ti strice planurile, intentiile si sentimentele” (aceasta se numeste la ei intelepciune); in alta parte se spune ca esti pierdut daca nu-ti aperi cinstea si interesele.
Observati ce intunecate sunt aceste filozofari? Si, cu toate acestea, putem spune ca ele constituie temelia obiceiurilor lumii si le putem intalni circuland libere atat intr-o simpla discutie, cat si intr-o mare sedinta, sau tiparite intr-o carte – si nu intr-una singura! Inchipuiti-va acum ce trebuie Citește restul acestei intrări »


Rugăciune la început de an

decembrie 31, 2019

monah-750x335

Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Izvorul vieții și al nemuririi, Făcătorul a toată făptura văzută și nevăzută, Care ai pus vremile și anii întru a Ta stăpânire și îndreptezi toate cu iconomia Ta cea cerească și întru tot bună, mulțumim Ție pentru îndurările minunate pe care le-ai făcut asupra noastră în toată vremea trecută a vieții noastre și Te rugăm, întru tot Îndurate Doamne: binecuvintează cununa anului ce a sosit cu bunătatea Ta și păzește pe binecredincioșii creștini români de pretutindeni, pe păstorii și învățătorii noștri; înmulțește zilele vieții noastre întru sănătate deplină sufletească și trupească și ne dăruiește sporire în toate faptele cele bune. Dăruiește de sus bunătățile Tale întregului Tău popor: sănătate și mântuire și întru toate bună sporire. Sfântă Biserica Ta, țara noastră cu toate orașele și satele, izbăvește-le de toată reaua întâmplare, dăruindu-ne tuturor pace fără de tulburare. Răzvrătirile eresurilor strică-le cu puterea Ta, iar pe noi întărește-ne, Doamne, întru iubirea Cea către Tine și întreolaltă, ca să ne învrednicim cu inimă curată totdeauna a aduce mulțumire Ție, Părintelui Celui fără de început și Unuia Născut Fiului Tău și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, Dumnezeului Celui slăvit întru o ființă, și a cânta preasfântului Tău nume: Slavă Ție, Dumnezeului și Binefăcătorului nostru, în vecii vecilor! Amin.