Rugaciune de Anul Nou

ianuarie 1, 2019

craciun

După rugăciunile începătoare, zicem:

Doamne Dumnezeul nostru, Preasfântă Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt !

Ţie, Doamne, ne plecăm genunchii sufletului şi ai trupului nostru, Ţie singurului Bun şi fără de păcat, Ţie adevăratului Dumnezeu, care ai făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele, toate cele văzute şi nevăzute.

Ţie Dumnezeule în trei feţe proslăvit ne închinăm, Te lăudăm, îţi mulţumim şi Te rugăm; caută cu milostivire spre smerita noastră rugăciune şi primeşte mulţumirile, laudele şi cererile noastre.

Mai întâi Te lăudăm pentru că ne-ai păzit până acum ca să nu cădem în mâinile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Te lăudăm şi-Ţi mulţumim pentru toate darurile cele sufleteşti şi trupeşti pe care ni le-ai dat nouă până în clipa de faţă.

Îţi mulţumim pentru învăţăturile care ni le-ai dat. Îţi mulţumim pentru sănătate şi pentru toate bunătăţile sufleteşti şi trupeşti pe care ni le-ai dat nouă.

Îţi mulţumim şi te slăvim pentru toate bucuriile şi întristările pe care le-am avut în anul acesta şi în toţi anii vieţii noastre până în clipa de faţă. Îţi mulţumim pentru tot ajutorul pe care ni l-ai dat, pentru că ne-ai păzit cu sfinţii Tăi Îngeri pe drumul acestei vieţi atât de alunecoasă şi primejdioasă, căci cine ne-ar fi păzit pe noi în acele clipe grele dacă nu erai Tu, Păstorul nostru cel Bun cu Sfinţii Tăi Îngeri!

Te rugăm acum Dumnezeul nostru Cel Mare şi Minunat, Cel închinat în Sfânta Treime, Tatăl-Creatorul, Fiul-Mântuitorul şi Sfântul Duh-Sfinţitorul să cauţi cu milostivire şi să faci ca să fie primite la Tine, toate cele lucrate de noi, nevrednicii în numele Tău, în anii trecuţi până în clipa de faţă: rugăciunile, cântările, milosteniile la săraci şi toate ostenelile noastre, căci ştim că noi nu avem nimic al nostru, ci am luat totul dintru ale Tale, ca nişte robi netrebnici, ca să ţi le aducem Ţie.

Învredniceşte-ne Doamne de darul primirii la Tine, căci după dreptatea noastră, noi nu suntem decât o cârpă lepădată şi murdară înaintea Feţei Tale.

Iartă-ne Doamne toate păcatele pe care le-am făcut până acum şi nu ne lăsa ca să mai cădem în ispite, să mai păcătuim înaintea Ta. Dă-ne har şi putere ca să putem a ne lepăda de toate poftele cele rele şi plăcerile pierzătoare de suflet.

Te rugăm Doamne în clipa aceasta să-Ţi aduci aminte de fraţii noştri creştini, care sunt asupriţi şi prigoniţi, de toţi cei bolnavi şi din spitale, de văduve şi orfani, de cei săraci şi lipsiţi.

Adu-Ţi aminte Doamne şi de vrăjmaşii noştri, care ne asupresc şi ne prigonesc pe noi; îmblânzeşte-i pe dânşii, ca să cunoască ei că Tu eşti Dumnezeul nostru, căci vrăjmaşii noştri sunt mai întâi vrăjmaşii Tăi Doamne şi ei se laudă că Tu ne-ai părăsit; dar nădejdea noastră la Tine este, ca să primeşti rugăciunile împărătesei noastre, ale Preasfintei Fecioare Maria şi să ne ierţi păcatele, depărtând de la noi pedeapsa ce o merităm.

Sfarmă Doamne, toate lojile francmasonice, risipeşte toată vrăjitoria şi magia din ţara noastră, ceartă duhurile necurate care vin să se instaleze în locaşul Tău ce Sfânt. Vino în ajutorul robilor Tăi care se luptă pentru împărăţia Ta.

Adu-Ţi  aminte  Doamne şi de păstorii noştri cei duhovniceşti (numele) care s-au ostenit şi se ostenesc spre a ne învaţă cuvântul Tău. Dăruieşte-le lor Harul Tău ca să ne întărească mereu în credinţă. Fii cu ei întotdeauna cum ai fost cu Apostolii Tăi. Dă-le putere ca lui Moise proorocul, ca să ne conducă prin pustiul lumii acesteia spre Canaanul Ceresc. Dă-le râvna lui Ilie şi Enoh, înţelepciunea lui Ioan, vitejia lui David, ca să omorâm cu toţii pe Goliat-diavolul, dimpreună cu toate uneltirile lui şi ajută-i ca să trezească din somnul păcatelor cât mai multe suflete, spre a le aduce pe calea mântuirii. Păzeşte-i Doamne cum ai păzit pe Ilie şi pe Elisei şi trimite-le îngeri păzitori în călătorie şi în tot locul.

Adu-Ţi aminte Doamne de toţi preoţii cei binecredincioşi; păzeşte-i pe dânşii şi îi ajută.

Depărtează Doamne pe toţi lupii îmbrăcaţi în piei de oaie, de la turma Ta şi pe toţi închinătorii la idoli, care vor să rupă turma cu lăcomiile, cu vicleşugurile şi cu toate smintelile lor.

Adu-Ţi aminte de toată Biserica cea ortodoxă şi o scapă de la pierzare.

Pomeneşte Doamne întru Împărăţia Ta pe păstorul nostru duhovnicesc (numele) , pe toţi fraţii şi surorile, pe toată comunitatea noastră creştină ortodoxă, pe toţi care ne-am unit în credinţă şi ascultare ca să facem voia Ta.

Te rugăm Dumnezeule să ne dai răbdare, înţelepciune, dragoste desăvârşită, nădejde nezdruncinată şi toate virtuţile care ne trebuie ca să ne mântuim.

Apără-ne de oameni gâlcevitori, de oameni rătăciţi, de patimi şi păcate.

Ajută-ne Doamne ca să nu ne lepădăm de Tine în nici un fel. Păzeşte-ne de ceasul încercărilor de la Apocalipsă şi scrie numele nostru în Cartea Vieţii Tale.

Deschide Doamne urechile sufletelor noastre, ca să audă glasul trâmbiţei Tale celei de mântuire şi să înviem pentru viaţa veşnică.

Trimite tuturor creştinilor din toată lumea har şi putere, ca să biruiască pe satana şi vino în ajutor la tot creştinul cel necăjit şi întristat, care are trebuinţă de ajutorul Tău.

Doamne, noi, oile păşunii Tale, nu avem nici o altă apărare, ci numai Tu eşti apărătorul nostru cel puternic şi numai în Tine ne încredem, de aceea te rugăm să ne ajuţi şi să nu ne lepezi de la faţa Ta.

Adu-Ţi aminte Doamne şi de cei adormiţi din neamurile noastre, de părinţii noştri, de toţi fraţii şi surorile care au plecat dintre noi, de toţi cei ce s-au pomenit la Sfintele Liturghii şi sărindare şi pomeneşte-i întru împărăţia Ta.

Auzi-ne şi pe noi, Doamne Dumnezeul nostru, cum ai auzit pe Ucenicii Tăi când Te rugau, cum ai auzit pe Prooroci, pe Mucenici, pe Ierarhi, cum ai auzit pe Sfinţii Părinţi şi nu ne lepăda pe noi de la Faţa Ta, că zidirea Ta suntem şi pe alt Dumnezeu nu ştim, ci numai Tu eşti Dumnezeul nostru în care credem şi căruia ne închinăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin.

Cuvine-se cu adevărat…

Slavă… Şi acum…

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu ale Sfinţilor Îngeri, cu ale Sfinţilor Apostoli, cu ale Sfântului Vasile Cel Mare şi pentru ale tuturor sfinţilor, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin!

Reclame

Sf. Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău 241-256

decembrie 31, 2018

241 VISELE
Şi visele să-ţi fie spre învăţătură! – deoarece şi visele sunt un mijloc prin care sufletul poate să-şi sporească cunoaşterea de sine.
În vise, adesea, omul ajunge la o cunoaştere mai subţire a simţămintelor sale, a păcatelor, a patimilor, a putinţelor şi-a neputinţelor, a lipsurilor şi-a patimilor decât prin studiile din timpul zilei. Visele sunt cartea tainică pe care sufletul o învaţă fără ajutorul simţurilor.
Sufletul, prin sine, dă naştere cu ajutorul viselor la situaţiile cele mai minunate în care te aşează şi prin care-ţi descoperă firea ta. Visele dojenesc, prezic, răsplătesc şi pedepsesc. Prin unele vise, sufletul îţi descoperă taina atotputerii, atotcunoaşterii, atotpătrunzimii şi slobozeniei sale. Visele sunt şi prorocii ale vieţii viitoare, în care sufletul va fi slobod de legea lumii materiale. Cugetă mai mult la visele tale, dar vorbeşte mai puţin despre ele! Deoarece marea parte a viselor tale numai tu le poţi înţelege, căci numai tu singur îţi cunoşti năzuinţele, dorinţele şi grijile cele mai ascunse. Şi sufletul simte cel mai puternic tocmai ce este cel mai ascuns şi, din această pricină, o şi transpune în vis, reprezentându-ţi-o în chipuri dramatice şi în situaţii fantastice. Şi visele, deci, să-ţi fie spre învăţătură!

242 URMAREA SFINŢILOR
Nu este uşor a-I urma dintr-o dată lui Hristos.
Mai întâi urmează-i pe oamenii buni din satul tău. Aceasta să-ţi fie cea dintâi treaptă. Apoi urmează-i pe oamenii sfinţi din neamul tău. Aceasta să-ţi fie a doua treaptă. Apoi urmează-i pe cei mai mari sfinţi ai Bisericii. Aceasta să-ţi fie a treia treaptă. În cele din urmă, urmează-I lui Hristos. Aceasta este vârful unde nu se poate ajunge dintr’o singură săritură, făcută tocmai de jos. Trudeşte neîncetat asupra sufletului tău ca şi cum ai face-o asupra ţarinii tale celei mai roditoare – care, tocmai pentru că este cea mai rodnică, e şi cel mai uşor acoperită de buruiană. Toate strădaniile tale, cele din afară şi cele din lăuntru, să fie închinate sufletului – căci numai pe el îl poţi izbăvi de potopul morţii. Însă nu te aştepta să-ţi albeşti sufletul fără o lucrare trudnică şi îndelungată, căci aşa se albesc sufletele oamenilor, după amărunţita şi lămurita cercare a Bisericii.
De bună seamă, toată osteneala ta ar putea rămâne zadarnică fără harul dătător de viaţă al lui Dumnezeu. Harul este pentru curăţirea sufletului ceea ce este apa pentru spălarea pânzei. Spălătoreasa se osteneşte cu mâinile, cu maiul, cu pietre şi săpun, dar de fapt apa albeşte. Aşa este şi cu tine; ale tale sânt postul, rugăciunea, privegherea, cugetarea, pocăinţa şi faptele bune, însă harul este apa lui Dumnezeu care spală, curăţă şi albeşte. De aceea Îl roagă Prorocul pe Dumnezeu: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, dupre mare mila Ta…
Spăla-mă-vei, şi mai vârtos decât zăpada mă voiŭ albi.” (Ps. 50)

243 CURĂŢIREA DE REA VOIRE
Caută mai presus de toate să te cureţi pe sine de rea-voirea faţă de oameni. Pentru că, adunând rea-voire faţă de oameni, aduni otravă – care, mai devreme sau mai târziu, te va nimici ca om. Caută mai presus de toate să aduni bună-voire faţă de oameni. Strânge lemnul uscat de corn al sufletului tău şi întotdeauna vei putea stoarce o pricină bună pentru a ierta vrăjmaşilor tăi, pentru a-i îmbrăţişa şi pe ei – ceea ce înseamnă, la urma urmelor, să-i biruieşti cu bună-voirea ta. Nu îngădui Soarelui să fie mai nobil decât tine, luminând şi peste cei buni şi peste cei răi, iar tu să nu străluceşti cu bună-voire şi către prieteni şi către neprieteni. Nu îngădui apei să fie mai folositoare decât tine, şi celor buni şi celor răi, ci bucură-te când oamenii au nevoie de tine, ca să le fii de folos. La apa tulbure nu vine nici boul, nici spălătoreasa.
Oare îi spune apa boului: „Ţie îţi îngădui să mă bei,” iar măgarului: „Ţie nu-ţi îngădui?” Oare nu se dă la fel şi unuia şi altuia, oare nu la fel străluceşte şi oglindeşte înaintea botului şi-a unuia şi-a altuia?
Nu îngădui pământului să fie mai răbdător decât tine, şi când este arat pentru grâu şi când este bătătorit pentru drum. Fii răbdător ca pământul, deoarece eşti hărăzit unei cinste mai înalte decât tot pământul. Nu îngădui cerului înstelat să lumineze cu o strălucire mai puternică decât strălucirea sufletului tău – deoarece în tine este Cel ce a făurit cerul înstelat şi Cel ce îl poate preschimba în nimic.
Ah, fratele meu, tu eşti fiu, iar cerul înstelat este lucru!

244 DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU
Dragostea lui Dumnezeu pentru om merge înaintea dragostei omului pentru Dumnezeu. Cine ştie dacă copilul ar avea vreodată dragoste pentru mama sa de n-ar simţi dragostea mamei pentru el? Tot aşa, nici un om nu se poate aprinde de dragoste pentru Dumnezeu până ce nu simte flacăra de nestins a dragostei lui Dumnezeu pentru el.

245 ŞTIINŢA DESPRE MORALĂ
Ştiinţa despre morală nu se deosebeşte, ca ştiinţă, de chimie. Omul nu poate înţelege chimia până ce nu experimentează.
Nici ştiinţa despre morală nu se poate înţelege fără a o lucra. De aceea, cel mai bine este să înveţi puţin câte puţin despre morală şi să pui numaidecât în practică ştiinţa dobândită, decât să înveţi pe dinafară toată ştiinţa despre morală şi să amâni începutul lucrării ei.
Numai cel ce trăieşte pe deplin Creştineşte poate înţelege pe deplin morala Creştină.

246 OBSERVAŢII ASUPRA TRUPULUI
Hristos niciodată n’a făcut vreo observaţie asupra trupului vreunui om. El nu i-a spus lui Zakhéu: „Cât eşti de mic!”, nici lui Iuda: „Cât eşti de urât!”, nici slăbănogului: „Cât eşti de slab!”, nici leprosului: „Cât de rău miroşi!”El a petrecut neîntrerupt cu realitatea din oameni, adică cu sufletele – căci sufletul le vorbea sufletelor, şi sufletul tămăduia şi ridica sufletele. Hristos a socotit la fel de nepotrivit să vorbească despre trupurile oamenilor adunaţi, aşa cum oamenii serioşi socotesc nepotrivit să vorbească despre hainele celor de faţă.
De aceea, când îţi vorbeşte omul, nu te gândi la trupul lui, nu cerceta trupul lui, ci priveşte la sufletul lui, cercetează sufletul lui, deprinde-te cu sufletul lui – şi atunci îl vei înţelege. Când vorbeşti cu un om, nu te gândi la trupul tău, nici la al lui, ci cugetă la sufletul tău şi la al lui, repetându-ţi în sine acestea: „Iată, sufletul vorbeşte sufletului şi sufletul petrece cu sufletul!” Atunci vei simţi prezenţa lui Dumnezeu între voi doi. Şi vei fi înţeles, şi vei înţelege.

247 DESCOPERITORUL LUI DUMNEZEU ŞI AL OMULUI
Hristos nu a venit să-L descopere numai pe Dumnezeu, ci şi pe om. Când Hristos l-a descoperit pe omul istoric, s-a arătat atâta deznădejde, atâta întuneric şi miros urât, atâta tânguire şi neputinţă, încât oamenii conştienţi, până în ultima zi a istoriei, vor citi cu ruşine vestirea evanghelică despre omenirea bolnavă.
Câtă prostie în nerecunoaşterea adevărului! Câtă respingere faţă de prietenul drag! Ce înşelătorie făţarnică în credinţă!
Câtă slăbiciune în facerea binelui! Câtă neomenie în judecarea dreptului! Ce frică de şoarece pentru puterea, cinstea şi viaţa proprie!
În zadar zici: „Aşa au fost doar Evreii!” Personajele din tragedia evanghelică reprezintă chintesenţa microcosmică a tot ce s-a întâmplat şi se întâmplă în sufletul omenesc, în societatea omenească şi-n întreaga istorie omenească. De aceea se şi poate spune că Hristos n-a venit să-L descopere numai pe Dumnezeu, ci şi pe om: pe doctor şi pe bolnav.

248 ÎMPOTRIVA ÎMPRĂŞTIERII
„Împreunând firile despărţite,” se zice despre Hristos într-un irmos bisericesc. Aceasta însemnă că Hristos a adunat firea noastră cea fărâmiţată, împrăştiată şi răzleţită. Noi toţi suntem împrăştiaţi, până când nu aflăm un centru către care fiinţa noastră să se poată aduna, ca razele împrăştiate într-o lentilă. Acest centru a fost pentru Iisus Hristos Dumnezeul cel viu din Sine.
Iisus nu a rezolvat nici o problemă fără să caute mai întâi către acel centru al fiinţei Sale. El a vorbit întotdeauna din acel centru.
De aceea, El întotdeauna a fost neîmprăştiat şi cu luare-aminte. În fiecare clipă El a fost întreg, fără risipire şi îndoială.
Neîncetatele Sale rugăciunile au fost o petrecere neîntreruptă
cu centrul şi o afundare neîntreruptă în centru – o reculegere şi adunare neîntreruptă. Fă şi tu la fel, şi te vei asemăna lui Hristos.
Iar a te asemăna lui Hristos înseamnă a fi mai frumos decât Soarele şi mai puternic decât cosmosul.

249 TREI FERESTRE
Trei ferestre sunt tăiate în cer pentru omul duhovnicesc: prin cea dintâi priveşte mintea cu credinţă, prin cea de-a doua priveşte inima cu nădejde, iar prin cea de-a treia priveşte sufletul cu dragoste. Cine priveşte cerul printr-o singură fereastră vede numai a treia parte a cerului. Cine priveşte cerul prin toate cele trei ferestre vede cerul întreg. Sfânta Varvára a tăiat trei ferestre în turnul în care fusese închisă de păgânul ei tată, şi prin aceasta a vrut să-şi arate credinţa în Sfânta Treime. Pentru a vedea dumnezeiasca Treime într-o Unime, trebuie să ne înţelegem pe noi înşine ca fiind o treime în unime. Deoarece numai treimea poate vedea Treimea.

250 DRAGOSTEA NU ESTE SINGURĂ
Dragostea niciodată nu este singură. Dragostea nu poate fi singură. Propovăduirea lui Dumnezeu ca dragoste a început o dată cu propovăduirea lui Dumnezeu ca Treime. Înainte de aceasta, Dumnezeu era propovăduit ca judecător – în cazul cel mai bun, ca un drept judecător. Dragostea însă nu înseamnă dezbinare. Dragostea nu înseamnă dualitate. Propovăduirea lui Dumnezeu ca dragoste a început o dată cu propovăduirea Unimii în Trei Ipostasuri.

251 RUGĂCIUNEA
Fiecare rugăciune adevărată este o luptă cu moartea şi o tăgăduire a morţii. Fiecare rugăciune adevărată este o luptă pentru viaţă şi o dovadă a vieţii. Care este adevărata rugăciune? Cea care te face mai tare decât moartea, cea prin care biruieşti frica şi groaza de moarte. Când te ridici de la rugăciune şi, privind în tine însuţi, simţi aceeaşi frică de moarte ca şi mai devreme, atunci să ştii că rugăciunea nu ţi-a fost adevărată.
Când te ridici de la rugăciune şi, privind în tine însuţi, simţi o nepăsare faţă de moarte, atunci să ştii că rugăciunea ţi-a fost adevărată.
Iar când te ridici de la rugăciune şi, privind în tine însuţi, simţi o dorinţă de unire cât mai grabnică cu adevărata viaţă, atunci să ştii că rugăciunea ta este biruitoare. Înainte de a se fi urcat pe cruce, Hristos mai biruise o dată moartea. Aceasta s-a întâmplat la rugăciunea din grădina Ghethsimani. Rugăciunea din grădina Ghethsimani este singurul chip al desăvârşitei rugăciuni luptătoare şi purtătoare de biruinţă, care a fost vreodată arătat omenirii şi lăsat ei ca arvună.

252 MAI PRESUS DE POLITICĂ ŞI NEGOŢ
Când Hristos ajunge un mijloc de politică lumească, de slavă şi bogăţie pământească, atunci El încetează să mai fie mijloc de mântuire. Cu alte cuvinte, când Hristos ajunge un mijloc de câştig al bunurilor mai mici, atunci El ajunge o pricină de pierdere a bunurilor mai înalte. Cine face negoţ cu Hristos, acela are negoţul drept cel mai primejdios tovarăş. Cine ridică sabia împotriva lui Hristos, acela ţine inima sa în vârful săbiei. Douăzeci de veacuri ale istoriei n’au reuşit să-L mărească pe Hristos, dar L-au îndreptăţit.
Nu se poate nici adăuga ceva, nici lua din neasemănata Sa mărire şi din medicina Sa duhovnicească. Ascultarea Sa deplină faţă de Tatăl, smerenia Sa, umilinţa, pătimirea şi iubirea Sa de oameni au fost îndreptăţite de istorie ca fiind singurul leac de folos al sufletului şi singurul chip al trainicei biruinţe.

253 PĂMÂNTUL ŞI HARTA
Aşa cum este pământul faţă de harta pământului, tot aşa este şi înţelegerea Creştină a lumii faţă de filosofia de cabinet.
Într-adevăr, câteodată harta pare mai colorată şi mai frumoasă decât pământul, dar nici pe cea mai frumoasă hartă nu izvorăşte apă şi nu creşte grâul.

254 PURTAREA FAŢĂ DE UN CÂINE RĂU
Aşa cum un câine rău este înfrânt cu nepăsarea faţă de lătratul său, tot aşa şi moartea se înfrânge cu nepăsarea faţă de cursele şi ispitele cele de zi cu zi. Cu cât loveşti mai mult un câine rău sau cu cât fugi mai mult de el, cu atât se apropie mai îndrăzneţ de tine. Cu cât depărtezi mai mult moartea de la tine sau cu cât fugi mai mult de ea, cu atât ea te urmăreşte mai de aproape.
Dar cine poate fi nepăsător faţă de moarte? Cine altul, în afară de cel ce crede în Dumnezeul cel viu şi sfânt şi-n deplin Sa putere asupra morţii?
Dar unde este dovada Dumnezeului celui viu şi sfânt, şi-a deplinei Sale puteri asupra morţii, dacă nu în Hristos Cel înviat? Iată, toate celelalte dovezi despre Dumnezeu şi despre nemurire sânt dovezi ale logicii noastre omeneşti, şi toate au un singur nume: „poate.”

255 DESPRE BIRUINŢA CEA MAI DE PE URMĂ A BINELUI
Toate presimţirile noastre despre biruinţa cea mai de urmă a binelui sânt făgăduinţe ale lui Dumnezeu săpate în inimile noastre.
Oricât de pătate de păcate ar fi aceste înscrisuri, omul duhovnicesc le va citi limpede – chiar şi cel neduhovnicesc, măcar în anumite clipe, nedesluşit le va bănui. Dreptatea va înfrânge nedreptatea.
Viaţa va birui asupra morţii. Bucuria va înghiţi tristeţea.
Lumina va risipi întunericul. Dragostea îşi va întemeia împărăţia sa, în care ura şi răutatea nu vor avea loc. Omul va întineri la vederea lui Dumnezeu, şi omul-animal va deveni dumnezeu-om.
Toate acestea – şi tot restul binelui – sânt făgăduinţe ale lui Dumnezeu săpate în inima omenească cea învăluită de întuneric şi tristeţe. Şi toate aceste făgăduinţe sunt arătate, mai mult decât dovedite! – sunt arătate în persoana lui Iisus Hristos, aşa cum zice Apostolul: „Căci câte sunt făgăduinţele lui Dumnezeu, întru el sânt «Aşa»; şi întru el este Amin-ul.” (II Cor. 1:20)
Toate bunele nădejdi omeneşti şi-au găsit în Hristos împlinirea, un Aşa neclintit şi un Amin puternic. Acesta este singurul optimism care are temei istoric şi adevăr faptic. Orice alt optimism este doar teorie, al cărui nume este „poate.”

256 CHEIA TUTUROR TAINELOR
Hristos a înviat! – înseamnă că, cu adevărat, este Dumnezeu.
Hristos a înviat! – înseamnă că, cu adevărat, este o lume cerească, lumea cea adevărată şi fără de moarte.
Hristos a înviat! – înseamnă că viaţa este mai tare decât moartea.
Hristos a înviat! – înseamnă că răul este mai slab decât binele.
Hristos a înviat! – înseamnă că toate bunele nădejdi ale omenirii s-au îndreptăţit. Hristos a înviat! – înseamnă că toate problemele vieţii s-au dezlegat pe deplin.
S-au dezlegat toate problemele vieţii, s-au descoperit tainele cele mai de seamă şi mai chinuitoare, s-au sfărâmat lanţurile întunericului şi ale întristării, fiindcă Hristos a înviat!


Sf. Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău 231-240

decembrie 30, 2018

231 PĂCATUL NEASCULTĂRII
Păcatul neascultării de Dumnezeu este atât de greu, încât Adam singur nu l-ar fi putut duce fără să nu fi fost măcinat în
deşert sub greutatea acestui păcat. Înfricoşatul duh al  neascultării a ştiut acest lucru, de aceea l-a şi îndemnat pe întâiul om la păcat – care negreşit duce la moartea veşnică, la nimicirea veşnică. Însă Atotînţeleptul Ziditor a ştiut mai mult decât duhul neascultării. Ziditorul omului a hotărât, de îndată, să-l înmulţească pe întâiul om şi să împartă greutatea păcatului acestuia cu nenumăraţilor săi urmaşi, să înlocuiască moartea veşnică cu cea vremelnică, iar nimicirea cu viaţa în lumea umbrelor şi preînchipuirilor.
Întâiul om a fost ca o oglindă mare şi neprihănită, în care numai Dumnezeu se putea oglindi. Diavolul neascultării a încercat să se oglindească şi el în acea oglindă, însă nu s’a putut vedea. A încercat, atunci, să întunece acea oglindă cu negreala sa deasă şi adâncă, prin care să arate chipul său şi nu cel al lui Dumnezeu. Dar, în acea clipă, oglinda s-a spart şi diavolul a avut de atunci înainte două lucruri de înfăptuit, în loc de unul singur. Iar oglinda – prin înmulţirea omului – s-a spart pe mai departe în tot mai multe şi nenumărate bucăţi, iar diavolul a alergat după aceste bucăţi, cu aceeaşi năzuinţă de la început, din ce în ce mai obosit. Această oglindă se sparge încă şi astăzi în miliarde de bucăţi, şi după diavolul aleargă fiecare bucăţică ca să o întunece cu negreala lui deasă şi adâncă. Şi oglinda se va tot sparge, până la sfârşitul tragediei acestei lumi, când se va săvârşi înfrângerea neascultării şi oglinda va ajunge la strălucirea ei dintru început. Într-o clipă istorică, când diavolul a crezut că întreaga oglindă este sfărâmată în cenuşă şi că a ajuns la capătul trudei sale, Dumnezeu a arătat lumii oglinda în întregime, în toată strălucirea ei – în chipul lui Iisus Hristos. Acest fapt neaşteptat l-a aruncat în deznădejde pe duhul răutăţii şi l-a îndemnat la cea din urmă luptă turbată. Însă zilele sânt numărate, şi tragedia se apropie cu paşi iuţi de sfârşitul ei.
Nu-i aşa că acestea nu seamănă cu filosofia? Dar seamănă cu viaţa, şi acest lucru să-ţi fie de ajuns.

232 OGLINZI
Fiecare om nou-născut este o oglindă nouă a lui Dumnezeu, puţin aburită de păcatul neascultării.
Acea puţină brumă de pe sufletul omului nou-născut este închipuită de feluritele înclinaţii rele ale omului, deoarece păcatul neascultării de Dumnezeu se află înfăţişat în toate celelalte păcate, obiceiuri rele, neputinţe şi patimi. Acea puţină brumă de pe sufletul fiecărui nou-născut închipuie o înclinaţie aparte spre rău. Existând, deci, un mare număr de înclinaţii spre rău, există şi un mare număr de oameni, de situaţii de viaţă şi de tragedii omeneşti. Însă Dumnezeu este drept cu fiecare om. Cunoscând bruma de pe sufletul fiecăruia, El rostuieşte pe fiecare într-o împrejurare de viaţă în care bruma să fie cel mai uşor îndepărtată de lumină. Dacă acea brumă închipuie o înclinare spre mândrie, Dumnezeu va aşeza sufletul nou-născut într-o stare foarte modestă, pentru ca sufletul să se obişnuiască cu smerenia şi să se vindece, astfel, de mândria care-l primejduieşte.
Dacă acea brumă închipuie o iubire de sine, atunci Dumnezeu va aşeza un astfel de suflet într’un loc în care se va putea jertfi mai uşor pentru binele altor oameni, fie pentru o familie numeroasă, fie pentru societate, fie pentru ţară. Dacă sufletul se naşte cu o înclinare spre deznădejde, Dumnezeu îl va aşeza într-un loc foarte dinamic, unde arareori se găseşte prilej de deznădejde.
Dacă sufletul se naşte cu o înclinare spre plăcerile trupeşti, Dumnezeu îl va aşeza într-un loc în care plăcerea trupească nu se va putea atinge uşor. Iată de ce, adesea, ni se pare că nimeni nu-i la locul său în lume; iată pentru ce un negustor seamănă mai mult cu un poliţist, iar poliţistul cu un negustor; un ofiţer cu un călugăr, şi călugărul cu un ofiţer; o slugă cu un împărat, şi împăratul cu o slugă; un Papă cu un voievod, şi voievodul cu un Papă. Însă, fără a ţine seamă de împrejurări, ziua şi noaptea, Dumnezeu stă în slujba fiecărui suflet zidit cu leacurile Sale pline de har, împotriva măsurii de rău a acestuia. Cu cât Dumnezeu îl aşează pe om într-un loc mai anevoios, cu atât îi dăruieşte ajutor mai bogat în har! Iar când oamenii ajung nemulţumiţi de starea în care i-a aşezat Dumnezeu, atunci ei săvârşesc din nou păcatul lui Adam, cel al neascultării; atunci patima cu a cărei înclinaţie s-au născut începe să crească repede şi să-i copleşească. În măsura în care creşte patima unui om, sufletul său începe să se asemene chipului acelei patimi din natură – cum ar fi pisica, câinele, lupul, vulpea etc. Iar dacă o patimă ajunge să stăpânească un om în întregime, atunci omul întrece în rău chipul acelei patimi din natură. Omul-pisică ajunge mai iubitor de sine decât pisica; omul-câine, mai lacom decât câinele; omul-lup, mai crud decât lupul; omul-vulpe, mai viclean decât vulpea etc. Acest lucru nu ţi-l spun doar pentru a-l cunoaşte, ci pentru a te cerceta pe tine însuţi şi a afla cu ce fel de neputinţă te-ai născut, şi câtă neascultare de Dumnezeu ţi-ai îngăduit încât acea neputinţă să te copleşească.
Pentru că atunci când îţi va suna ceasul şi te vei despărţi de trup, sufletul, acum ascuns sub masca trupului, se va arăta în chipul acelei fiare sălbatice pe care ai crescut-o în lăuntru.

233 PĂCĂTOSUL ÎL URĂŞTE PE CEL DREPT
Omul îl urăşte pe cel împotriva căruia păcătuieşte. Mai întâi se teme de el, apoi îl urăşte. Când omul săvârşeşte un păcat faţă de prietenul său, mai întâi îl cuprinde frica, care în curând se preschimbă în ură. Iar ura întunecă totul. Omul îl urăşte pe cel care-i cunoaşte păcatul. Mai întâi se teme de el, apoi îl urăşte.
Când omul află că cineva îi cunoaşte păcatul, mai întâi îl cuprinde frica de acela. Frica se preschimbă curând în ură. Iar ura întunecă totul. Acelaşi lucru se întâmplă în sufletul omului care îşi dă seama că a săvârşit un păcat faţă de Dumnezeu sau că Dumnezeu cunoaşte păcatul lui. Mai întâi îl cuprinde teama de Dumnezeu; teama, în curând, se preschimbă în ură faţă de Dumnezeu. Iar ura întunecă totul. Orbit de ură pentru oameni, omul se gândeşte la ucidere.
Însă deoarece uciderea lui Dumnezeu nu este cu putinţă, atunci omul orbit de ură pentru Dumnezeu face, în loc de ucidere, ceva ce i se pare acelaşi lucru: îl tăgăduieşte pe Dumnezeu. Însă acest lucru se aseamănă doar sinuciderii.

234 MÂNTUIREA SUFLETULUI
Nu socoti nimic altceva drept ţel al acestei vieţi în afară de mântuirea sufletului. Orice alt ideal pe care oamenii îl scot oarecând la iveală ca ţel nu este altceva decât un îndemn în plus, dacă nu un mijloc direct, pentru mântuirea sufletului. Familia, societatea, statul, civilizaţia – toate acestea nu sunt ţeluri în sine.
Toate sunt numai îndemnuri şi, mai mult sau mai puţin, mijloace ale ţelului de căpetenie, ale singurului ţel: mântuirea sufletului. Tot ce clădeşte şi reclădeşte timpul nu-ţi este casă veşnică, ci numai o tristă sau bucuroasă aducere-aminte. Mama îţi aminteşte doar palid de negrăita dragoste de maică care-ţi va întâmpina sufletul tău în lumea cealaltă. Soţia îţi aminteşte doar palid de dulcea nuntire a sufletului tău cu Dumnezeu.
Copiii îţi amintesc doar palid de roadele dulcii nuntire a sufletului cu Dumnezeu. Prietenii îţi amintesc doar palid de tovărăşia preafrumoşilor îngeri din ceruri. Toate descoperirile ştiinţifice îţi amintesc doar palid de neînchipuitele descoperiri şi cunoaşteri din apropierea lui Dumnezeu. Natura îţi arată doar palid întreaga bogăţie şi frumuseţe a lumii viitoare.
Marile oraşe îţi amintesc doar palid de minunata cetate al Marelui Împărat. Tot ce se numeşte fericire în această lume, ce piere mai iute ca zorile de ziuă, îţi aminteşte palid, cu totul palid, de nemincinoasa fericire din lumea cea adevărată. În această lume a umbrelor şi-a preînchipuirilor, numai sufletul are o realitate, pe care o poate păstra sau pierde. La ce-i foloseşte omului să câştige toate împărăţiile umbrelor şi preînchipuirilor, dar să piardă împărăţia realităţii? Într-adevăr, nu-i ajută mai mult decât i-ar ajuta să se încălzească la Lună, sub apă fiind. În această lume a visului şi a visării, numai sufletul omului poartă în sine realitatea. Vai de omul care preface în vis şi-această mică realitate! Când va sosi ziua deşteptării, nu va mai fi într’însul nimic de deşteptat.

235 RUŞINEA
Daţi-mi cultura care sporeşte ruşinea omului, şi o voi alege! Sălbăticia sfioasă îmi este mai dragă decât cultura neruşinată.
Când vorbeşte cineva despre „cultura mincinoasă,” el se poate gândi numai la două lucruri: ori la ruşinea prefăcută, ori la îndrăzneala neruşinată. Prin ruşinea de nedesăvârşirea trupească, omul recunoaşte în chip tăcut că acest trup nu este trupul ce i se cuvine; prin ruşinea de nedesăvârşirea duhovnicească, omul recunoaşte în chip tăcut că acest duh nu este duhul ce i se cuvine.
Prin ruşine, îndeobşte, omul recunoaşte căderea sa din vrednicia împărătească la toiagul de cerşetor.
Când cerşetorul se îmbracă în haină de cerşetor, el nu se ruşinează nici de straiele de cerşetor, nici să cerşească. Însă când fiul de împărat este silit să îmbrace haina de cerşetor şi să cerşească, el se ruşinează de amândouă. Ruşinea naşte smerenia, blândeţea, îndelunga-răbdare şi iubirea de oameni. A pierde ruşinea înseamnă, la urma urmelor, să te socoteşti pe sine desăvârşit. Însă puterile tainice împotriva a nimic nu se răzbună mai aprig decât împotriva pierderii ruşinii. Iată, pierderea ruşinii trupeşti duce la cea mai îngreţăluitoare curvie, iar pierderea ruşinii duhovniceşti duce la cea mai nebunească mândrie!
Curvia şi mândria sânt gemene; câteodată una stă înaintea celeilalte, alteori altminterea.

236 ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ
Privind la nedreptatea celui nedrept, adesea ne întrebăm: „De ce, oare, Dumnezeu nu-l trăsneşte de-ndată, izbăvindu-ne de nedreptatea lui?” Însă uităm de obicei să ne întrebăm, mai întâi: „De ce, oare, mama nu-şi omoară de-ndată ce-şi prinde copilul făcând rele?”, şi apoi: „De ce, oare, pe noi” – adică pe mine şi pe tine – „nu ne trăsneşte Dumnezeu de-ndată ce ne prinde făcând rele?” În fiecare om se afla o zestre de viaţă, dată de Dumnezeu. Nici un gospodar nu-şi taie livada dacă nu rodeşte într-un an, ci aşteaptă cu nădejde anul al doilea şi anul al treilea. Nedreptatea unui om înseamnă un an nerodnic, şi Dumnezeu tace cu încredere şi aşteaptă.
Câteodată aşteaptă în zadar; Iúda rămâne tot Iúda. Dar adesea se întâmplă să aştepte şi să ajungă să vadă că livada neroditoare aduce rod îmbelşugat şi că Saul devine Pavel.

237 IUBIREA DE SLAVĂ DEŞARTĂ
De aprinzi toate virtuţile din tine precum lumânările cele mari, bine vei face, dar de vei păstra iubirea de slavă deşartă, aceasta degrabă va stinge toate lumânările aprinse, ca un vânt puternic. Poate că vei aprinde din nou lumânările, dar vântul le va stinge din nou. De aceea, opreşte mai întâi vântul!

238 NOI ŞI MORŢII NOŞTRI
Când ne gândim la vecinii noştri morţi, mari ori mici, ne mândrim într-ascuns – ca şi cum noi, prin puterea şi însuşirile
noastre, am rămas în viaţă; ca şi cum aceia au căzut şi s’au surpat fiind mai slabi şi mai răi decât noi. O astfel de părere este foarte păgubitoare pentru buna-sporire a sufletului nostru. Mult mai bine este să gândim că aceia, ca nişte elevi buni, au sfârşit mai devreme această şcoală a vieţii, iar noi, ca nişte elevi slabi, am fost lăsaţi să mai învăţăm, până ce ştim bine lecţia.

239 ÎNCEPUTUL CALENDARULUI
A greşi zilnic şi a te pocăi zilnic nu poate fi socotit o sporire, ci o batere a pasului pe loc în loc să mergi înainte. Până ce pocăinţa nu covârşeşte şi păcatul nu se împuţinează, zilele noastre vor fi umplute de zidirea şi dărâmarea unuia şi aceluiaşi turn.
Aşadar, se cere stăruinţă din parte-ţi pentru a putea arăta, într-o bună zi, că a rămas ceva nesurpat din ce ai zidit ieri. Aceasta va fi cea dintâi zi din viaţa ta.

240 CEA MAI CURATĂ LACRIMĂ
Neîntrerupta petrecere cu Dumnezeu în liniştea inimii, în înfrânarea minţii, în tăcerea întregului suflet duce la curăţia îngerească a omului lăuntric. Din această curăţie se pot vedea toate lucrurile şi toate făpturile în curăţia lor cea dintâi, o oglindire a curăţiei Ziditorului tuturor lucrurilor şi făpturilor. Această vedere pricinuieşte cele mai curate lacrimi ale omului.
…Deoarece şi lacrima, câteodată, nu este decât apa mării.


Sf. Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău 221-230

decembrie 29, 2018

221 IARĂŞI DESPRE PĂCATE ŞI PĂCATE, ŞI PĂCATE, PUŢIN ALTFEL
Cine îşi asumă de bunăvoie păcatul asupra sa, aceluia jugul îi este uşor. Cine aruncă însă păcatul său asupra altuia sau îl primeşte cu silă asupra sa, aceluia jugul îi este greu.
Hristos a primit asupra Sa, de bunăvoie, păcatele întregii lumi şi a mărturisit totuşi că jugul Său este uşor. Uşurinţa jugului nu stă în păcat, ci în asumarea de bunăvoie a păcatului asupră. Greutatea jugului nu stă în păcat, ci în asumarea cu rea-voire a păcatului asupră. Adam a aruncat păcatul său asupra Evei, iar Eva asupra şarpelui. De aceea toţi trei au fost aruncaţi în roata vremii, în care şi astăzi se ceartă al cui a fost păcatul. Oare păcatul este al duhului (al bărbatului), ori este al trupului (al femeii, al naturii), ori este al duhului neomenesc înclinat spre păcatul trupesc (al diavolului)?
Privit în grabă, păcatul este şi nu este al celui ce îl ia asupra sa.
Pentru o clipită este, dar pentru veşnicie nu este.
Dacă Adam nu s-ar fi dezvinovăţit, ci ar fi luat păcatul asupra sa, păcatul ar fi rămas asupra Evei şi a diavolului. Dacă Eva nu s-ar fi dezvinovăţit, ci ar fi luat păcatul asupra sa, întregul păcat ar fi rămas asupra diavolului. Când duhul îşi asumă păcatul, păcatul rămâne asupra trupului şi a diavolului. Când duhul şi trupul îşi asumă păcatul, păcatul rămâne doar asupra diavolului.
În cel dintâi caz, duhul dobândeşte întreaga-cugetare; în al doilea caz, şi duhul şi trupul dobândesc întreaga-cugetare, adică tot omul dobândeşte întreaga-cugetare, adică este slobod de păcat, slobod de îndoială şi se supune cu bucurie voii lui Dumnezeu. Omul care de bunăvoie, cu ruşine şi cu pocăinţă ia păcatul asupra sa, fără a învinui pe altcineva pentru el, a aflat rădăcina răului în lume şi a lovit cu securea în această rădăcină. Omul care caută pricina răului
în afara sa nu o va găsi niciodată şi nu va lovi cu securea acolo unde a ţintit – deoarece câtă vreme şarpele se va îmbuiba fără grijă cu păcatul acestuia în inima lui, atâta vreme omul se va repezi cu securea către întregul cosmos, până ce, în cele din urmă, va lovi în rădăcina binelui.

222 MORALA DATORIEI ŞI MORALA DRAGOSTEI
Morala datoriei este morala slugii şi a robului. Morala dragostei este morala omului. Cuvântul „datorie” este jignirea dragostei. Dragostea cu nimic nu este datoare, dar dăruieşte totul.
Singurul lucru necunoscut dragostei este datoria. Dragostea este singurul cuvânt înainte de păcat, datoria este singurul cuvânt după păcat. Dragostea dăruieşte, datoria îndatorează. Dragostea şi-a întins cugetarea dincolo de hotarele cosmosului; de aceea dragostea pare că nu cugetă. Datoria şi-a mărginit cugetarea la lucruri şi întâmplări; de aceea datoria pare că cugetă. Dragostea şi-a întins lucrarea până dincolo de marginile timpului; de aceea dragostea pare că nu este lucrătoare. Datoria şi-a mărginit lucrarea la zilele şi întâmplări; de aceea datoria pare că este lucrătoare. Dragostea este mai presus de împărţirea în bine şi-n rău. Datoria este neobosita împărţire a ce e bine şi a ce e rău. Câtă vreme apa se află în nori, ea nu se împarte în apă curată şi apă murdară. Când însă apa cade în râuri şi mlaştini, atunci se împarte în apă curată şi murdară. Tot aşa şi dragostea, când cade, împarte totul în bine şi rău şi măsoară totul cu măsura datoriei. Păcatul izgoneşte dragostea din propria ei casă şi bagă datoria în casă străină.

223 FEMEIA ŞI MAMA
Femeia îmbătrâneşte, mama nu îmbătrâneşte.
Femeia, ca femeie, se schimbă şi îmbătrâneşte; mama, ca mamă, nu se schimbă şi nu îmbătrâneşte.
Femeia închipuie căderea omului în natură, mama închipuie înălţarea omului spre cer. Maica ce nu a fost femeie şi-a primit cinstea şi mărirea mai mare decât a îngerilor, pe câtă vreme femeia, ca femeie, a fost şi a rămas legătura omului cu natura.
Prin rolul său de mamă, femeia răscumpără şi rolul său de femeie.

224 FRUMUSEŢEA OMULUI
Oamenii par a fi frumoşi numai printre oameni. Omul îi pare frumos omului. De altfel, nimeni în lume nu ia seamă la frumuseţea omului. Natura nu ia seamă la omul frumos. Pentru ea, toţi oamenii sunt măşti, îndărătul cărora se străduieşte să recunoască buna sau reaua voinţă, buna sau reaua înclinare. Însă natura ia cu tărie seamă la bunătatea omului. Nu numai câinele, calul şi boul, ci şi fiarele sălbatice, mai ales fiarele iau seamă la bunătatea omului bun, mai mult decât animalele domestice. Şi nu numai dobitoacele, ci chiar şi plantele şi stihiile iau seamă, în felul lor, la bunătatea omului bun. Şi, aşa cum întreaga natură ia seamă la bunătatea omului bun, tot aşa ia seamă şi la răutatea omului rău.
Multe pilde s-ar putea aduce pentru întărirea acestui fapt, din viaţa oamenilor sfinţi şi-a oamenilor răi. Însă nu este nici o pildă, în afară de închipuitele basme, care să spună că natura ia câtuşi de puţin seamă la frumuseţea din afară a omului. La fel, nici lumea duhurilor nu ia seamă la frumuseţea omului, ci numai la bunătatea sau răutatea lui, adică la frumuseţea sau urâţenia lui lăuntrică.
Oamenii par a fi frumoşi numai unul altuia. La frumuseţea omului, nici o altă lume nu ia seamă. Şi aceasta oare pentru că frumuseţea omului este lipsită de obiect în drama morală şi duhovnicească a lumii? Sau pentru că frumuseţea omului nici nu este de fapt frumuseţe, ci urâţenie faţă de frumuseţea sau cea dintru început? Sau, poate, din pricina amândurora?

225 LUCRAREA FIZICĂ A MORALEI
Morala are o lucrare fizică. Acest lucru îl ştiu şi doctorii când tratează un bolnav, şi ţăranii când seceră. Dacă secerişul este slab, ţăranii din toate satele pământului caută şi cercetează păcatul săvârşit de sat în acel an. Cea mai mare sfinţenie, cea mai mare stăpânire asupra firii o are Hristos; de aceea, El a putut rosti cuvinte pe care nimeni nu le-a rostit vreodată: „Toate sunt date mie dela Tatăl meu.” (Mat. 11:27)
Prin desăvârşita sfinţenie a sufletului, fiarele sălbatice şi otrăvurile se fac nevătămătoare. (Lc. 10:19)
Hristos L-a arătat pe omul desăvârşit în puterea Sa de la început stăpânitoare asupra firii. A arătat, însă, şi pricina acestei puteri şi mărimi a omului. Şi pricina este lipsa de păcat. Iar lipsa de păcat izvorăşte din ascultarea deplină şi de bunăvoie a voii lui Dumnezeu.
O sută de civilizaţii sunt mai puţin puternice în faţa firii decât un singur om fără de păcat.

226 OAMENII ŞI ANIMALELE
Nu în zadar l-a numit Hristos pe Irod vulpe. Firea lui Irod era în întregime o fire de vulpe. Corespondentul lui în natură este vulpea. El era fricos ca vulpea, ascuns ca vulpea şi rău cu cei mai slabi, întocmai ca vulpea. Mulţi oameni răi, pe care istoria i-a făcut nemuritori, arată limpede o fire de fiară sălbatică, ori de groaznice stihii, vijelii, grindini sau molime. Iar mulţi oameni buni, pe care istoria i-a făcut nemuritori, arată limpede o fire de animal blând, ori a unei plante rodnice, a unui fenomen plăcut şi binefăcător din natură. „Iată eu trimit pre voi ca oile în mijlocul lupilor. Deci fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii.” (Mat. 10:16).
Istoria însemnează însă numai chipurile cunoscute ale binelui şi ale răului. Dar şi toţi oamenii care îi urmează pe aceşti reprezentanţi ai binelui şi ai răului, numiţi de istorici gloata sau mulţimea norodului, toţi îşi au firea lor, asemănătoare cu a unei făpturi din natură.
S’ar putea spune, aşadar, că istoria este natura înnoită pe un plan mai înalt, adică pe plan omenesc; sau că istoria este omul lărgit, omul în fragmentele binelui şi răului – într-un cuvânt, materialul omului.

227 NATURA ŞI MORALA
Natura este puţin simţitoare faţă de însuşirile minţii noastre, dar este foarte simţitoare faţă de însuşirile noastre morale.
Întreaga natură este nepăsătoare la cultura noastră materială, dar nu este nepăsătoare la compătimire, bunătate, neprihănire, după cum nu este nici la lăcomie, răutate ori patimi. Aceasta este o mărturie grăitoare a faptului că natura, în raport cu omul, vădeşte mai întâi de toate o însemnătate morală. Natura întreagă este, într’un plan inferior, omul în fragmente. De aceea totul seamănă cu omul şi totuşi, din acest întreg, nimic nu este omenesc afară de om. Natura este, aşadar, materialul risipit al omului. Tot binele şi răul nostru este înfăţişat de natură în nenumărate feluri şi nuanţe. Patimile şi facerile de bine, năzuinţele şi nebunia, pacea şi războiul lăuntric, toate se regăsesc închipuite în făpturi din natură, în lucruri sau elemente, în locuri şi înclinaţii. Natura este omul răsturnat; este întregul om lăuntric, întregul om duhovnicesc, în chipuri şi expresii. Natura este omul lărgit; omul este natura restrânsă. Cine priveşte mai adânc natura, va afla într’însa toate însuşirile sufletului său, toate păcatele, patimile şi facerile de bine înfăţişate limpede în animale, în plante şi-n stihii; în mări, în râuri şi-n mlaştini; în stele, în furtuni şi-n trăsnete. Câteva pilde în această privinţă a dat Pláton, mai multe Sfântul Dionísie Areopaghítul şi Sfântul Grigórie al Nissei, precum şi mulţi alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Zilnic vorbim despre oameni în imaginile naturii, bunăoară: „leneş ca o vacă,” „iute ca un râs,” „blând un miel,” „nevinovat ca un porumbel,” „viclean ca o vulpe,” „dulce ca mierea,” „viclean ca un şarpe,” „turbat ca o hienă,” „răzbunător ca un urs,” „rău ca un lup,” „pofticios ca un câine,” „mieros ca o pisică,” „lacom ca un porc,” „luminat ca un soare,” „neaşteptat ca furtuna,” „proaspăt ca roua” ş.a.

228 IARĂŞI DESPRE NATURĂ ŞI MORALĂ, PUŢIN ALTFEL
În funcţie de fluxul şi refluxul moralităţii printre oameni, şi natura îşi arată fluxul şi refluxul său în cele bune şi-n cele rele.
În vremurile de înaltă moralitate a unui popor, şi natura are un flux în cele bune şi un reflux în cele rele. Dimpotrivă, în vremurile de uitare de Dumnezeu, de atheism şi imoralitate a unui popor, şi natura are un flux în cele rele şi reflux în cele bune. Nici norii de lăcuste nu se arată când vor ei, nici sănătatea copiilor şi nici roadele pământului nu propăşesc fără aceste aspre rânduieli morale. Popoarele care trăiesc mai mult în sânul naturii decât în oraşe şi, pentru aceasta, văd zi de zi faţa şi toanele naturii, au în această privinţă o experienţă statornică. După măsura binelui din oameni, şi natura îşi dăruieşte măsura sa de sănătate şi de roade. Această experienţă a fost zugrăvită în popor printr-o zisă nimerită: „Aşa credinţă, aşa măsură.”

229 ŞI IARĂŞI DESPRE NATURĂ, PUŢIN ALTFEL
Dacă ar pieri cu totul multe din însuşirile rele ale oamenilor, multe păcate şi patimi, ar pieri şi chipurile acestora din natură. Dar, câtă vreme omul este lup pentru om, şi lupul va dăinui. Şi câtă vreme omul este lipitoare pentru om, şi lipitoarea va dăinui. Şi câtă vreme sufletul omenesc se târăşte pe pământ, şi şarpele pe pământ se va târî.
Într-un cuvânt, câtă vreme omul îşi va înmulţi necredinţa şi necuviinţa, natura va înmulţi chipurile răului: fiarele sălbatice, microbii, furtunile, grindina, inundaţiile, seceta şi altele. Deci natura ţine de om, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ.

230 FIERUL RUGINIT
Nu te plânge că Dumnezeu a îngăduit asupra ta boala.
Adu-ţi aminte că Dumnezeu a îngăduit boli şi mai grele asupra
unor oameni mai sfinţi decât tine.
Închipuieşte-ţi un drug de fier care stă ani de zile în fundul fierăriei.
În cele din urmă, el începe să-l roage pe fierar să facă ceva şi din el.
Fierarul îl apucă cu grabă, îl aruncă în foc, şi apoi, înroşit, îl bate pe nicovală. Oare trebuie atunci fierul să se plângă? Şi boala ta este de bucurie, nu de jale – căci tu L-ai rugat pe Dumnezeu să te facă un om mai bun, iar Dumnezeu te-a luat în lucru şi a început să te călească şi să te oţelească. Dumnezeu te-a luat în lucru, bolnavule!
Bucură-te, fier ruginit din fundul fierăriei!


Sf. Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău 211-220

decembrie 23, 2018

211 BOLDUL
Boldul s-a înălţat din prăpastia cea fără de fund, s-a aplecat
peste marginea împărăţiei luminii şi-a vieţii şi a aruncat un singur scuipat. Acest scuipat otrăvitor s-a înmulţit şi a născut păcatul cel dintâi. Acest dintâi păcat s-a înmulţit şi a născut moartea. Iar moartea a crescut în lume ca un aluat, şi întreaga lume a ajuns ca o pâine, aşa că, din orice parte a acestei pâini ai gusta, guşti doar moarte – căci lumea toată întru cel viclean zace. (I Ioan 5:19)
Prin păcat, deci, a intrat moartea în lume, deoarece din păcat moartea s-a născut, şi prin păcat se naşte moartea. (Iacov 1:15)
Tatăl păcatului este diavolul, iar tatăl morţii – păcatul. Aceasta este singura genealogie adevărată a răului din lume, asemenea nespus de dureroasei tragedii a omului cu întreaga fire din jurul lui.
Aceasta este singura scenă îndeajuns de întinsă pe care se poate juca această sângeroasă tragedie. Celelalte genealogii ale răului, care îl împacă pe om cu păcatul şi moartea, şi care-l tăgăduiesc pe diavol, ascunsul şi iscusitul jucător – toate acele genealogii care-l ascund pe diavol sunt scrise, cu adevărat, nu de-un om sau înger, ci de acel bold din prăpastia cea fără de fund. Şi încă: celelalte genealogii ale răului nu ridică o scenă îndeajuns de largă pentru bilioanele de fiinţe omeneşti şi nenumăratele legiuni de duhuri ale cerului şi ale adâncului, pentru întreaga fire de la un capăt la celălalt – ci numai o singură scândură, pe care doar păpuşile pot juca un vodevil.

212 PĂCATUL ESTE HRANA MORŢII
Moartea nu poate fi nimicită până ce nu este nimicit păcatul.
Însă cine ar putea nimici păcatul afară de cel împotriva căruia se îndreaptă acesta? Dumnezeu este ţinta tuturor păcatelor. Prin urmare, numai Dumnezeu poate nimici păcatul. Numai Dumnezeu poate primi toate săgeţile tuturor prietenilor şi vrăjmaşilor Săi şi numai El singur le poate scoate, sfărâma şi nimici. Dacă Dumnezeu nu ar lua asupra Sa păcatele omului, omul ar fi nimicit şi de un singur păcat – s-ar nimici nu de-o moarte trecătoare, ci moarte veşnică, atât de crâncen şi purtător de moarte este păcatul! De aceea, să nu spui că cea dintâi femeie a săvârşit un păcat neînsemnat şi nevinovat.
În toate lumile nu este otravă mai groaznică şi mai crâncenă decât păcatul, deoarece această otravă este hărăzită nu trupului, ci sufletului şi vieţii acestuia. Unde este trupul când sufletul piere?
Când viteazul cade, haina se aruncă în foc, ca un lucru fără de rost.
Nu ajunge, prin urmare, doar să înnoieşti – aşa cum spun eticienii superficiali, „mergi şi nu mai păcătui!” – căci aceasta înseamnă citirea cărţii pe dos. Trebuie spus: „îţi sunt iertate păcatele, de-acum mergi şi nu mai păcătui!” Însă cine poate ierta, decât numai Cel căruia îi este adusă jignirea? Prin păcate, este jignit Dumnezeu.
Numai Dumnezeu, prin urmare, poate să ierte păcatele.

213 JIGNIREA MAMEI
Când cineva scuipă copilul din leagăn, acesta simte numai pe faţă scuipatul. Însă greutatea cea mare a jignirii cade asupra inimii mamei copilului. Când copilul este pălmuit, va simţi doar o mică durere a trupului. Însă toată otrava şi toată durerea o va cunoaşte inima mamei. Tot aşa, când cineva păcătuieşte împotriva făpturii Ziditorului, făptura va simţi numai o mică durere din pricina săgeţii păcatului, însă întreaga săgeată, cu toată otrava ei, se va opri în inima Ziditorului – aşa cum trăsnetul, zburând dintr-un nor prin aer, doar mişcă aerul, dar aprinde copacul! Aerul ar putea spune atunci: „Ah, cum m-a mai mişcat trăsnetul!”, însă copacul ar putea spune: „Ah, cum m-a mai sfâşiat şi cum m-a mai ars!” Într-adevăr, aşa este şi cu păcatul. Omul simte din pricina păcatului săvârşit doar o zdruncinare mai mică sau mai mare, dar Dumnezeu simte din plin lovitura şi focul păcatului.
De aceea, celor ce privesc şi nu văd, păcatul li se pare a fi un nimic, ceva neînsemnat sau firesc, deoarece grozăvia cea mare şi focul păcatului nu-i atinge pe ei – ah, ce ar fi fost cu ei atunci! – ci pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu, din negrăită dragoste faţă de făptura Sa, primeşte întreaga grozăvie şi întregul foc al păcatului asupra Sa.
Şi, prin nemăsurata Lui putere, poate nimici păcatul şi toată roada păcatului – căci, pentru Dumnezeu, a ierta păcatul este tot una cu a-l nimici. Cine oare dintre muritori ar putea prinde trăsnetul cu mâna sa şi să-l preschimbe în nimic? Care copac ar putea scoate trăsnetul din sine şi să-l arunce înapoi în nori?

214 HRISTOS ESTE UN IMIGRANT ÎN ISTORIE
Hristos este un imigrant în istoria omenirii.
El nu este rodul nici unei evoluţii, ci a imigrat în focul vieţii pământeşti aşa cum este din veşnicie. A imigrat pe pământ Hristos, Dumnezeu împuns de săgeţile tuturor păcatelor omeneşti de la Adam, ca să împlinească trei îndatoriri: – să arate oamenilor că toate săgeţile păcatelor lor L-au lovit pe Dumnezeu şi că Dumnezeu, cu negrăita Sa dragoste, le-a luat asupră-şi dintru bun început; – să ierte păcatele, adică să-Şi smulgă săgeţile din inimă, să le sfărâme şi să le nimicească; – să nimicească şi moartea, prin nimicirea păcatului. Pământul n-a fost în stare să dea un viteaz pentru astfel de îndatoriri. Nu numai neamul omenesc, dar nici întregul cosmos, ba nici amândouă împreună, nu au putere să împlinească astfel de îndatoriri! Pentru astfel de îndatoriri a fost nevoie de un imigrant, şi anume de imigrantul la picioarele Căruia întregul cosmos se pleacă, moale ca şi lutul sub picioarele olarului.

215 PLĂSMUITORUL ETICII
Hristos este plăsmuitor nu doar al unei noi etici, ci al singurei Etici, dramatică precum lumea, bogată şi prea-bogată.
Crucea Lui se pogoară până-n iadul cel făr-de fund, până, adică, la însăşi rădăcina răului, şi se înalţă până în tăria cerului, până, adică, la rodul cel mai dulce al binelui. El nu este numai pomul binelui, ci şi ţinta întregului rău din lume. Nu este nici un rod al binelui, după care omenirea întinde mâna, şi care să nu fie în acest pom; nu a fost, nu este şi nici nu va fi vreun rău, ce ţinteşte în oricine, şi care să nu ţintească în El.

216 VACA ŞI ŞARPELE
Dacă vaca îi îngăduie o singură dată şarpelui să sugă de la ea, atunci ea va alerga în fiecare zi în acel loc, ca să fie suptă de şarpe. Aceasta este fermecătura şarpelui şi dureroasa plăcere a vacii!
Cu cât şarpele se îngraşă mai mult, cu atât slăbeşte mai mult vaca.
Ah, cât de repede se va preface plăcerea dureroasă a vacii în durere neplăcută! Căci atunci când laptele din uger va seca, vaca va fi nevoită să hrănească şarpele cu sângele ei. Iar dacă vaca nu renunţă la aceste nefericite întâlniri, şarpele îi va mânca şi carnea, şi creierul.
Stăpânul va ieşi să ucidă. Pe cine va ucide: pe vacă ori pe şarpe?
Fireşte, pe şarpe. Dumnezeu îi dăruieşte omului belşugul vieţii, ca omul să se bucure liber şi pe faţă. Însă când şarpele miroase o singură dată acest belşug, omul simte o bucurie ascunsă, tainică, amestecată cu jale, şi începe să îndoape în fiecare zi şarpele cu viaţa sa. Aceasta este neagra fermecătură a şarpelui şi jalnica bucurie a omului! Cu cât şarpele se îngraşă mai mult, cu atât se usucă mai mult viaţa omului. Ah, cât de repede se va preface bucuria jalnică a omului în tristeţe nebucuroasă! Căci, cu cât şarpele soarbe mai mult viaţa din om, cu atât mai puţină viaţă îi dă Dumnezeu omului.
Şi dacă omul nu rupe la timp această nefericită prietenie, viaţa din el îşi va da ultima picătură, iar şarpele va mânca atunci sângele lui, carnea şi creierul – învelişul vieţii. Stăpânul va ieşi să ucidă. Pe cine va ucide: pe om ori pe şarpe? Fireşte, pe şarpe.
De aceea Hristos se şi numeşte iubitor de oameni. Deci, Iubitorul de oameni va ieşi să-l ucidă pe omorâtorul omului. La nimic nu ajută toate elegiile etice, fereala sau lungile precepte ale nenumăraţilor înţelepţi când este vorba de şarpele ghemuit sub frunze, care-l aşteaptă pe om şi spre care omul se duce vrăjit de fermecătura acestuia şi obişnuit cu prea-jalnica-i plăcere! La ce ajută, deci, toată minciuna înfumurată şi vorbirea ocolită, când este limpede că şarpele trebuie ucis? La ce pot ajuta filosofii şi hierofanţii, când e nevoie de un viteaz? Însă şarpele era sub frunze, iar filosofii cu hierofanţii laolaltă nu numai că nu l-au văzut, ba chiar, fără să-şi dea seama, l-au acoperit tot mai mult cu frunze. Înşelaţii au ajuns astfel înşelători, şi potrivnicii şarpelui au ajuns tovarăşii lui neştiutori.

217 JERTFELE
Jertfa pentru cei vii şi jertfa pentru cei morţi – aceasta este
jertfa deplină. Cu această îndoită jertfă, dintotdeauna oamenii au exprimat, lămurit sau nelămurit, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, unitatea neamului omenesc de amândouă părţile mormântului. Toţi oamenii sunt ca unul; unele părţi ale acestui om sunt nevăzute şi lipsesc în moarte, celelalte sunt văzute şi de faţă în această viaţă. De aceea, este nevoie şi pentru unii, şi pentru ceilalţi de jertfă, deoarece toţi sunt părţi al aceluiaşi organism a-tot-omenesc. Prin jertfa pentru
cei vii i se tăgăduieşte vieţii veridicitatea şi deplinătatea, iar prin jertfa pentru cei morţi i se tăgăduieşte morţii puterea nimicitoare asupra omului; în amândouă cazurile, prin jertfă se cheamă un Stăpân mai înalt, al vieţii şi-al morţii. Prietenul din vecini care ne vizitează adesea, aduce daruri, când vine, numai pentru cei din casă. Prietenul de departe care ne vizitează arareori, aduce daruri, când vine, şi pentru cei din casă, şi pentru cei ce lipsesc din casă.
Toţi dascălii oamenilor şi-ai popoarelor, prieteni din vecini, îşi aduceau darurile numai pentru cei de faţă. Hristos este singurul prieten al omenirii, prieten de departe, care şi-a adus darurile şi pentru cei de faţă, dar şi pentru cei ce lipsesc. Jertfa Lui este atât pentru cei vii, cât şi pentru cei morţi. Lucrarea Lui mântuitoare este şi pentru cei vii, şi pentru cei morţi. Iar învăţătura Lui este o descoperire nu numai pentru cei vii, ci şi pentru cei morţi. De aceea, stăpânirea Lui este o stăpânire şi asupra celor vii, şi asupra celor morţi.

218 AMĂGIŢI DE NATURĂ
Cei amăgiţi de natură nu pot nicicum înţelege cuvântul „mântuire.” Şi, chiar de simt cele mai amare roade ale amăgirii lor, adesea înţeleg mai uşor cuvântul „sinucidere” decât cuvântul „mântuire.” Câtă vreme oamenii socotesc că natura cea neputincioasă este atotputernică, cuvântul „mântuire” pentru ei rămâne lipsit de înţeles. Iar de la cei ce zilnic privesc şi înţeleg deznădăjduita neputinţă a naturii luată în sine, vraja s-a îndepărtat. Şi în clipa în care această vrajă se îndepărtează din sufletul lor, ei îl cunosc pe vrăjmaşul cel mai aprig decât natura, pe vrăjmaşul lor şi-al naturii.
De aceea, cuvântul „mântuire” capătă pentru ei tot atâta însemnătate cât cuvântul „viaţă.” Dacă Hristos nu S-ar fi arătat mai puternic decât natura, cum ar fi putut îndepărta vraja de la cei amăgiţi?

219 POTOPUL ŞI MÂNTUIREA
În vreme de potop, toţi oamenii rostesc şi înţeleg cuvântul „mântuire.” Ce-şi salvează oamenii în vreme de potop? Sandalele şi fusurile? Nu, ci lucrul care le este cel mai de preţ: viaţa. Ce ne învaţă marile potopuri din istorie? Nimic altceva decât că şi noi suntem în această lume într-o vreme de potop neîncetat. De potopul morţii nu poate scăpa nici un trup. În acest potop se îneacă neajutorate stelele şi mieii. Ce aşteaptă oamenii, pentru ce nu caută scăpare? De potopul morţii numai sufletul se poate mântui. Cei ce iau seamă la potopul cosmic caută la trupuri ca la sandale şi la fusuri, şi se grăbesc cu sufletul gol către farul ce le arată pământul vieţii. Pentru ce se ascund oamenii în spatele naturii, când ea le spune limpede: „sunt cu totul înecată”? De aceea, înţelepţii nu leapădă de pe buze îndemnul: „să ne mântuim!” Iar amăgiţii, măcar că stau pe marginea unei gropi deschise de-ngropăciune, râd şi spun: „nouă ne este bine şi aici!”
Mântuirea sufletului de potopul cel neînlăturat al morţii, în care se îneacă toate, este singura preocupare dreaptă a celor înţelepţi, singura lor grijă şi singura lor învăţătură.
De aceea, când vezi un mort, să-ţi spui: „Pe acest frate al meu l-a ajuns potopul, şi nici eu nu voi fi cruţat. A reuşit el, oare, să scape ce se mai putea scăpa? Eu scap, oare, ceea ce mai poate fi scăpat?”
Aceasta să-ţi fie singura discuţie cu cel mort.

220 PĂCATE ŞI PĂCATE
Sunt păcate şi păcate. Şi unele, şi altele, în cele din urmă duc la scârbă. Un păcat duce la scârbirea de sine, altul duce la scârbirea de viaţă. Întâiul păcat este legat de nădejde, celălalt este lipsit de nădejde. Întâiul păcat este ca o noapte în care se vede o stea pe cerul întunecat; celălalt este ca o noapte cu cer întunecat, fără nici o stea. Cu fiecare nou păcat, omul cel bun se împovărează cu osândă şi scârbire de sine; cu fiecare nou păcat, omul cel rău se împovărează îndeobşte cu osândă şi scârbă de viaţă. Totuşi, povara celui dintâi este mai uşor de dus decât povara celui de-al doilea – deoarece povara cea dintâi va duce cândva la îmbunătăţire, pe când povara cea de-a doua va duce cândva la sinucidere. A te scârbi de sine înseamnă a te scârbi de vasul murdar în care se află viaţa. A te scârbi de viaţă înseamnă a te a scârbi de goliciunea vasului murdar – căci, pe lângă faptul că este murdar, mai este şi gol. Nici un păcat nu este bun, dar sânt păcate urmate de nădejde şi păcate urmate de deznădejde.
– Gândeşte-te la biruinţă, nu la noroi!, i-a spus un comandant ostaşului ce se plângea de noroi.
– Biruinţa mea aparţine noroiului!, i-a răspuns ostaşul fără de nădejde.
Aşa răspund păcătoşii lipsiţi de nădejde la toate sfaturile cereşti.


Sf. Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău 201-210

decembrie 22, 2018

201 CARIUL DIN STEJAR
Stejarul nu va putea niciodată să scoată singur cariul din sine. Altcineva trebuie să vină să o facă. Grâul nu va putea niciodată să se cureţe singur de neghina din jurul său. Altcineva trebuie să vină să o facă. Când boala stejarului şi a grâului se arată, atunci stăpânul vine s-o vindece. Când stejarul şi grâul, prin uscarea şi vestejirea lor, grăitor îşi cerşesc ajutor, atunci stăpânul va veni ca să-i scape de dăunător. Oare omul nu are şi el un Stăpân? Şi oare nu va veni Acesta să smulgă păcatul din sufletul omului? Cu adevărat, nu este nimeni altul care l-ar putea ajuta. Toată natura să se preschimbe în chirurg, şi tot n-ar putea smulge nici măcar un singur păcat din sufletul omului! Fiindcă un singur păcat are în sine atâta grozavă întunecime, încât poate adumbri şi Soarele, Luna şi stelele, şi întreaga fire – aşa cum s’a şi întâmplat la începutul acestei lumi. Pentru aceasta, cere cu cutremur ajutorul Stăpânului, ca să-ţi vină cât mai repede în ajutor şi să te mântuiască de păcat! Strigă după ajutor mai tare decât ai striga văzând un şarpe în aşternutul tău.
Iată, şarpele a intrat nu în aşternut, ci în sufletul tău!
Acestea sunt, prin urmare, primele două capete ale Eticii: negrăita groază a păcatului şi negrăita putere a Celui ce mântuieşte de păcat. Aceasta este Etica, restul sunt simple etichete. Aceasta este, aşadar, învăţătura despre mântuire, restul sunt învăţături despre purtare.

202 PĂCATUL NEVINOVAT
A vorbi despre un păcat nevinovat este ca şi cum ai vorbi despre un pui de lup orb. A vorbi despre un păcat mic este ca şi cum ai vorbi despre sămânţa cea mică a neghinei. Însă şi păcatul nevinovat, şi păcatul mic au un viitor mare. Oricât ar fi de neînsemnat trecutul unui păcat, oricât de neprimejdios prezentul, viitorul fiecărui păcat este nemăsurat de mare. Un şobolan ciumat tulbură multe cetăţi, pricinuieşte carantine aspre şi adună împotriva sa oştiri întregi. Dar, iată, cel mai nevinovat şi mai mic păcat este purtătorul şi vestitorul unui rău mai grozav decât un şobolan ciumat!
Scoală-te, răsculând şi tu întreaga cetate a sufletului tău împotriva groaznicului vestitor al răului. Ridică o carantină de oţel în jurul lui şi adună toate puterile bune din tine.

203 UNII ZIC: ÎNMULTEŞTE VIRTUTEA!
Înmulţeşte virtutea, şi păcatul va dispărea de la sine. Aşa au zis unii învăţători ai neamurilor, însă neamurile nu au putut simţi niciodată adevărul acestei învăţături. Izbăveşte-te pe tine însuţi de păcat, dezrădăcinează din tine dorinţa de viaţă, şi prin aceasta te vei slobozi de păcat. Aşa au zis alţi învăţători, ceva mai profunzi decât cei dintâi, însă neamurile nu au putut simţi niciodată adevărul acestei învăţături. Toate neamurile, de la începutul lumii, au simţit limpede că omul trebuie să se slobozească de păcat, dar că nu o poate face prin sine însuşi. Toţi au simţit că, fără ajutorul puterilor cereşti, omul niciodată nu se va putea slobozi singur de păcat. Toţi s-au încredinţat limpede că jertfa ajută mai mult decât filosofia la nimicirea păcatului.
Aducerile de jertfă sânt vechi de când lumea. Reaua lor întrebuinţare, aproape la fel. Încredinţarea de căpătâi a neamurilor, de-a lungul istoriei, încredinţare pe care nici un sofism al raţiunii nu a putut-o clătina, până în ziua de azi, este că păcatul e mai tare decât omul şi că omul nu se poate izbăvi de păcat fără jertfă şi fără mijlocirea cerului. Prin urmare, nici virtutea nu se poate înmulţi până ce nu piere păcatul. Pe cât face loc păcatul, pe atât pătrunde în suflet virtutea. Mai întâi trebuie scoşi mărăcinii şi apoi sădită viţa-de-vie.
Dacă se sădeşte viţa-de-vie în mijlocul mărăcinilor, mai mult va semăna via mărăcinilor, decât mărăcinii viei.

204 FOCUL DIN BUZUNAR
Cu oricâtă grijă ai ascunde păcatul tău, el se va descoperi de la sine. Suflet către suflet îşi împărtăşeşte taina sa, trecând prin toate învelişurile. Oamenii vor bănui cel mai ascuns păcat al tău şi vor da din cap, chiar dacă nu au vreun prilej vădit ori vreo dovadă.
Cum aşa? Iată, suflet către suflet îşi împărtăşeşte taina sa, trecând prin toate învelişurile materiei. Dacă vrei, ascunde cu grijă focul în buzunar, dar buzunarul va lua foc, iar focul negreşit se va vădi!
Nimic nu e ascuns, fără să fie deja descoperit.

205 FRICA DE PĂCAT
Cu cât omul este mai treaz din punct de vedere moral, cu atât mai mare groază îi este din pricina păcatului – aşa cum îl cuprinde groaza pe lunaticul ce se trezeşte aninând deasupra prăpăstiei, din pricina visării. Într-adevăr, păcătoşii sunt nişte lunatici din punct de vedere moral. Vai de lunaticul care se trezeşte prea târziu, atunci când picioarele lui se află pe marginea cea mai lunecoasă, deasupra celei mai cumplite prăpăstii! Căci atunci se va trezi nu pentru a se trage îndărăt, ci numai pentru fi martor treaz al prăbuşirii sale în prăpastie.

206 JIGNIREA PRIETENULUI
Când îl jigneşti pe prietenul tău, cine poate şterge această jignire: tu sau prietenul tău?Este limpede că tu nu poţi, ci prietenul tău. Nu numai că tu singur nu poţi şterge jignirea adusă prietenului tău, dar nici toţi oamenii de pe pământ, nici întreaga natură, împreună cu toţi oamenii, nu pot face acest lucru – deoarece prietenul a primit jignirea de la tine şi a luat-o cu sine. Jignirea este, prin urmare, la el şi cu el. Şi numai el o poate slăbi şi şterge.
Fiecare păcat este, în cele din urmă, o jignire adusă lui Dumnezeu.
Toate jignirile, toate păcatele pământului, se grăbesc să ajungă la Dumnezeu, strigă la Dumnezeu. El pe toate le primeşte şi pe toate le ţine. Cine le poate smulge, oare, de acolo? Cine le poate şterge, în afară de El? Când jigneşti un prieten, el a primit jignirea şi a dus-o cu sine. Pentru această jignire, tu poţi posti o sută de ani şi să te cureţi, să te căieşti şi să lucrezi toate virtuţile, nemaijignind pe nimeni – şi toate pot fi zadarnice. Dacă prietenul tău jignit nu va binevoi să slăbească şi să şteargă jignirea, tu singur nu poţi, în întreaga veşnicie, să te mântuieşti de acel păcat, deoarece nu mai stă în puterea ta, ci-n a prietenului tău. Iar postul tău şi curăţirea, şi pocăinţa, şi virtuţile, şi lucrarea virtuţilor pot doar să-l îndemne pe prietenul tău să-ţi slăbească păcatul, să-l îndepărteze şi să-l şteargă.
Tu, însă, nu ai putere asupra păcatului săvârşit. Într-aceasta stă nemărginita grozăvie a păcatului. Căci păcatul săvârşit este liber faţă de tine, pe când tu nu eşti liber faţă de el.

207 FIECARE PĂCAT, O SĂGEATĂ ÎMPOTRIVA LUI DUMNEZEU
Dumnezeu este ultima ţintă a tuturor păcatelor. Când minţi, minţi înaintea lui Dumnezeu. Când furi, furi înaintea lui Dumnezeu.
Când te mândreşti, te mândreşti înaintea lui Dumnezeu. Când urăşti, Îl urăşti pe Dumnezeu. Când faci un jurământ, drept sau nedrept, îl faci înaintea lui Dumnezeu. Când desfrânezi, arunci cu necurăţie asupra lui Dumnezeu. Când nu-ţi cinsteşti părinţii, nu-L cinsteşti pe Dumnezeu. Când pizmuieşti, pizmuieşti pe Dumnezeu.
Când eşti zgârcit faţă de sărac, eşti zgârcit faţă de Dumnezeu. Când cugeţi răul, îl cugeţi împotriva lui Dumnezeu. Când vorbeşti cu răutate, vorbeşti împotriva lui Dumnezeu. Când săvârşeşti răul, îl săvârşeşti împotriva lui Dumnezeu. Când tăgăduieşti adevărul, Îl tăgăduieşti pe Dumnezeu. Când tăgăduieşti binele, Îl tăgăduieşti pe Dumnezeu. Când tăgăduieşti viaţa, Îl tăgăduieşti pe Dumnezeu. Când tăgăduieşti dragostea, Îl tăgăduieşti pe Dumnezeu. Fiecare păcat este un atac împotriva lui Dumnezeu.
Toate săgeţile pe care le îndrepţi asupra vieţii oamenilor sau vieţii tale cad asupra lui Dumnezeu.
Precum săgeata trece prin ceaţă şi se opreşte în pom, la fel săgeţile tale străbat toate trupurile, toate sufletele, întregul cosmos, ca prin ceaţă, şi se opresc în Pomul Vieţii, în Dumnezeu.
Săgeata rămâne în Dumnezeu, dar rana – în inima ta. Şi câtă vreme nu se va scoate săgeata din Dumnezeu, rana nu se va putea vindeca în inima ta. Cel ce poate scoate săgeata din Dumnezeu, acela poate să vindece şi rana din inima ta. Însă cine o poate face? Nu poţi nici măcar să te gândeşti s-o faci singur, deoarece săgeata deja a zburat de la tine; nu mai stă în puterea ta s-o prinzi; nu mai poţi s-o afli, nici s-o smulgi. Ea stă înfiptă în adâncul fiinţei lui Dumnezeu.
Nici o sută de ani de pocăinţă a ta, de post şi rugăciune, de curăţie şi lucrare a virtuţilor, nici măcar nimicirea dorinţei de viaţă nu pot smulge săgeata şi vindeca rana. Iată cât de necugetată este săvârşirea păcatului! Într’adevăr, păcatul omenesc străbate mai departe decât gândul omenesc.

208 PRICINA ETICII
Păcatul a pricinuit etica, precum boala – medicina. Etica cunoaşte o singură diagnoză: păcatul. De asemenea, etica cunoaşte un singur leac: jertfa. Dacă nu ar fi boli şi medicamente, nu ar mai fi nici medicina. Dacă nu ar fi păcatul şi jertfa, nu ar mai fi nici etica.

209 DIAVOLUL
Etica, dacă nu are pe întâia pagină chipul diavolului, nu mai este etică, ci o mincinoasă estetică sufletească, căci nu prezintă viaţa ca pe o înfricoşată luptă între bine şi rău, ci ca pe o plăcută cântare, bună de ceaiuri şi petreceri; căci nu vede prăpastia întunecată deasupra căreia atârnă omenirea ca un roi turburat de albine ce caută unde să se aşeze; căci nu numără neîntreruptele şi nenumăratele convoaie de orbi şi de nebuni, nici gloatele de leproşi şi ciumaţi, nici grămada de nou-născuţi degeneraţi şi de bătrâni depravaţi, nici mulţimea de asupritori, otrăvitori, spânzurători şi însetaţi de sânge, nici cetele de oameni batjocoriţi şi ucişi fără vină, nici caravanele smintiţilor şi ale celor asemenea fiarelor, ce-şi aşteaptă moartea pentru a se naşte, nici munţii de oase omeneşti, cu care este căptuşit întreg pământul, căci nu măsoară durerile şi junghiurile, nici nu măsoară sângele şi lacrimile, nici suspinele şi plânsetele, nici mânia şi puroiul, căci nu-şi aduce aminte de ogoarele de grâu înăbuşite de neghină, nici de nobleţea înecată de cruzime, nici de vitejia călcată în picioare de mişelie, nici de bunătatea dispreţuită de răutate, nici de milostenia răsplătită cu ticăloşie, nici de nădejdea înecată de disperare, nici de dragostea răsplătită cu trădarea, nici de curăţia murdărită de întinăciune, nici de cele mai bune năzuinţe, tăiate la jumătatea drumului de un foarfece nevăzut, nici de privirile chiorâşe ale celor mai fericiţi şi mai puternici la întâlnirea cu ochii sticloşi ai morţii.
De aceea îţi şi zic, o Theofile, că etica în care pe întâia pagină nu se află chipul diavolului nu mai este etică, ci o mincinoasă estetică sufletească.

210 MOARTEA ESTE NEFIREASCĂ
Moartea nu este firească, ci nefirească. Moartea nu provine
din fire, ci este împotriva firii. Întreaga fire strigă cu groază: „eu nu cunosc moartea, eu nu doresc moartea, mi-e frică de moarte, eu mă lupt împotriva morţii!” Moartea este venetică în natură.
Întreaga fire este cuprinsă de groază şi tremură din pricina morţii – deoarece moartea este ca şi hoţul într-o livadă străină, care nu numai că mănâncă şi fură roadele, ci apoi mai şi rupe, taie şi smulge pomul din rădăcină. Şi, cu cât este pustiirea mai mare, cu atât este mai mulţumit! Când o sută de filosofi spun „moartea este firească!”, întreaga fire se cutremură cu mânie şi strigă: „Nu, moartea nu este a mea! Este o venetică!” Glasul firii nu este sofistică.
Protestul firii împotriva morţii întrece toate silitele îndreptăţiri ale morţii. Iar dacă cosmosul lămureşte ceva printr-o armonie neturburată şi fără glasuri răzleţe, acest ceva este protestul împotriva morţii – singura, amărâtoare şi sfâşietoare elegie a morţii.
Atunci, dacă moartea nu este firească, dacă-i nefirească şi împotriva firii, se pune întrebarea: cum a pătruns moartea în fire?
Nici o împărăţie a luminii şi vieţii nu recunoaşte moartea ca fiind a sa. Ea a trebuit să se strecoare pe ascuns în lumile luminii, târându-se pe nesimţite şi tainic, înspăimântător şi tainic, dintr-un adânc fără fund, unde şi ei îi era prea frig şi era singură.
Cât timp a zăcut moartea sub colţul şarpelui, ea şi-a fost sieşi moartă. Pe atunci, în lume nu se ştia de bine şi rău – era numai fericirea; nu se ştia nici de cunoaştere şi necunoaştere – era numai înţelepciunea; nu se ştia nici de viaţă şi moarte – era numai fiinţa fericită şi înţeleaptă. Însă printr-o întâmplare mai înfricoşată decât cel mai înfricoşat vis, gura şarpelui s-a deschis, iar în gură i s-a deschis şi colţul otrăvitor, încât moartea a sărit în firea cea dintâi, în firea dumnezeiesc-omenească – ca şi viermişorul cel nevăzut, când pătrunde în şira spinării, şi la început nici nu se simte, iar omul înfloreşte şi se veseleşte mai departe. Apoi, omul îl simte ca pe o mâncărime plăcută, se scarpină, râde şi zice: nu-i nimic! Apoi, viermişorul creşte şi se înmulţeşte şi usucă şira spinării, şi face din om o trestie seacă, care cântă fără noimă biruinţa nebuniei şi-a morţii. Care doctor îi va spune nebunului cu şira spinării uscată, care-i cântă-n faţă, ca o trestie seacă, imnul triumfal al morţii: „Mergi şi nu mai păcătui, şi vei fi sănătos?” Nici unul, afară poate de cel ce este în aceeaşi stare ca şi pacientul lui.
Pentru ce, atunci, mieroşii eticieni, cu eticile lor dulceage, nu-l înfăţişează pe diavol pe întâia pagină a eticii? Pentru ce îi zic ei păcătosului: „Mergi şi nu mai păcătui?” Adică, mergi şi nu mai lăsa să-ţi intre viermi în şira spinării!
Ah, cât se bucură viermele din şira spinării când aude astfel de sfătuitori!
Într’adevăr, se bucură cu bucuria flămândului care are cât îi trebuie pentru masă şi ştie că va mânca singur.


Sf. Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău 191-200

decembrie 19, 2018

191 BELŞUGUL NATURII
Belşugul naturii închide nemilos gura oricui. Nu este nici o teorie ori filosofie omenească care să nu afle destule temeiuri în acest belşug. Dacă ţi se pare că întreaga natură este însăşi raţiunea, natura îmbelşugată îţi dă de îndată mii de dovezi! Dacă ţi se pare că natura este numai instinct şi voinţă, natura îmbelşugată te înarmează cu mii de dovezi! Dacă ţi se pare că întreaga natură este numai o emoţie, iată, adună câte dovezi vrei din acest belşug! Dacă ţi se pare că întreaga natură este un joc genial dintre eu şi noneu, între lumină şi întuneric, între fiinţă şi nefiinţă sau între maya şi atman, cere dovezi de la îmbelşugata doamnă, şi ea-ţi va umple poala cu ele! Dacă, în sfârşit, ţi se pare că întreaga natură este o luptă sălbatică pentru existenţă, pentru o existenţă iraţională şi lipsită de înţeles, şi pentru aceasta-ţi vei umple traista cu dovezi! Dar când oricare dintre aceste teorii sau filosofii îţi satură înţelegerea până ce ajunge să se fălească cu adevărul „aflat,” linişteşte-ţi mintea, inima şi sufletul, şi ţine-le vreme îndelungată în tăcere. Şi vei simţi, dintr’odată, cum izbucneşte un strigăt de împotrivire, ca un vulcan, dintr-unul din cele trei adâncuri ale tale sau din toate trei laolaltă.
Celor trei adâncuri, înţelegerea le este numai sluga şi sol. Uşor este a sătura o slugă, dar greu este să saturi un stăpân. De aceea, fii cu băgare de seamă să nu te înşele belşugul naturii. Şi te va înşela mereu, câtă vreme nu vei simţi că tu eşti mai bogat decât ea şi că-n tine se ascunde o bogăţie care întrece belşugul naturii.
Păzeşte-te, dar, ca îmbelşugata Circe să nu te cucerească cu muzica ei şi să nu te preschimbe într’un dobitoc. Leacul împotriva muzicii sale îl porţi în sufletul tău. Dacă ştii asta, vrăjitoarea îmbelşugată se va ghemui şi va sta la picioarele tale.

192 VRĂJITORIE
A tăgădui vrăjitoria neagră şi cea albă înseamnă a tăgădui încercarea din fiecare zi a oamenilor duhovniceşti.
În înţeles moral, această vrăjitorie se arată sub chipul rău-voirii şi bună-voirii, iar în înţeles raţional, ea se arată prin gândul rău şi gândul bun. Rău-voirea unui om îl slăbeşte pe celălalt, îl paralizează – de fapt, îl ucide. Bună-voirea îl ridică, întăreşte – de fapt, îi dă viaţă.
De câte ori se întâlnesc doi oameni cu bună-voire, în ei sporeşte
vrăjitoria binelui. De câte ori se întâlnesc doi oameni cu rău-voire, în ei sporeşte vrăjitoria răului. De câte ori se întâlnesc doi oameni, unul cu bună-voire şi celălalt cu rău-voire, între sufletele lor se dă o luptă nevăzută, chiar dacă nu-şi dau mâna sau nu schimbă între ei nici un singur cuvânt. Şi rar se întâmplă ca să nu plece amândoi cu răni în suflet. De aceea, ori de câte ori te duci printre oameni, adună-ţi toată bună-voirea şi cheamă-L în ajutor pe Dumnezeu. El va porunci îngerului Său să nu se depărteze de la tine. Căci este nespus de milostiv cu toţi cei ce Îl cheamă. Când şarpele se apropie de copil, şi acesta îşi strigă mama, oare ea nu aleargă de îndată în ajutor? Iar mila mamei este palidă ca visul faţă de mila lui Dumnezeu.

193 PEDEAPSĂ
Cine greşeşte împotriva lumii fizice este pedepsit material.
Cine greşeşte împotriva lumii morale este pedepsit material şi moral.
Cine greşeşte împotriva lumii duhovniceşti este pedepsit material, moral şi duhovniceşte. Astfel, celui ce aruncă praful împotriva vântului, praful i se va întoarce în ochi.
Cel ce jură strâmb, va pătimi cu închisoarea şi va fi dispreţuit de fiii săi. Iar cel ce îşi bate joc de Dumnezeu şi de sfinţii Săi îngeri, va fi biciuit cu cele mai ascuţite bice, materiale şi morale, şi-şi va încheia viaţa ori în vreo fărădelege, ori în întunecarea minţii.
Singurele lucruri care-l poate izbăvi pe om de la pedepsele de neînlăturat pentru greşale sânt pocăinţa şi prihănirea de sine.

194 OMUL ŞI NATURA
Până ce omul nu şi-a arătat ghearele, natura n-a ştiut că are şi ea gheare. Când omul s-a oprit la marginea Raiului şi şi-a arătat ghearele spre Dumnezeu, îndată natura întreagă şi-a scos şi ea ghearele şi a început să-l zgârie pe om. Când cineva ridică mâna asupra împăratului, este biciuit de slugile cele multe ale acestuia şi aruncat în întunericul cel mai din afară.

195 SĂ NU DUCI PE ALTUL ÎN PĂCAT!
Păzeşte-te de păcat şi nu fi altora pricină de păcat!
Nu te vei mântui, daca cauţi să te mântuieşti pe tine, în vreme ce
alţii cad în prăpastie din pricina ta. Se povesteşte despre împăratul Avenir, mare prigonitor al Creştinilor, cum a mers odată la vânătoare prin munţi şi a dat acolo peste doi monahi Creştini.
Monahii, văzându-l şi recunoscându-l pe împăratul prigonitor,
au luat-o la goană. Dar ostaşii împăratului i-au prins şi i-au dus
înaintea împăratului. După o convorbire îndelungată, împăratul le-a pus următoarea întrebare:
– Dacă voi, ca nişte Creştini ce sânteţi, nu vă temeţi de moarte, după cum o mărturisiţi voi, atunci pentru ce aţi fugit?
– Nu am fugit, răspunseră monahii, de frică pentru moartea noastră (trupească), ci de frică să nu fim pricina morţii tale (duhovniceşti).

196 PUŢIN ŞI MULT
Cine nu se mulţumeşte cu un bine mic, acela crede într-un bine mai mare şi-l caută pe acesta. Cine nu se mulţumeşte cu un bine mai mare, acela crede în binele cel mai mare şi-l caută pe acesta. Dar cine nu se mulţumeşte cu binele cel mai mare, acela nu mai crede în nici un bine şi nici nu caută vreun bine. Cine nu se mulţumeşte cu o stare morală scăzută, acela crede într-o stare morală mai înaltă şi o caută pe aceasta. Cine nu se mulţumeşte cu o stare morală mai înaltă, acela crede într-o stare morală şi mai înaltă şi o caută pe aceasta.
Dar cine nu se mulţumeşte cu cea mai înaltă stare morală, acela nu mai crede în nici o stare morală şi nici nu caută vreo stare morală.
Cine nu se mulţumeşte cu faţa luminată a adevărului, acela crede în faţa mai luminată a adevărului şi o caută pe aceasta. Cine nu se mulţumeşte cu faţa mai luminată a adevărului, acela crede în faţa cea mai luminată a adevărului şi o caută pe aceasta. Dar cine nu se mulţumeşte cu faţa cea mai luminată a adevărului, acela nu mai crede în nici un adevăr şi nici nu caută vreun adevăr.
Aşa se lămureşte de ce adesea se găsesc printre cei care au primit credinţa Creştină mai mulţi imorali şi athei decât printre necreştinii care n-au avut totul şi n-au pierdut totul.

197 DOUĂ MORALE
Morala stăpânului şi morala slugii sunt în fapt unul şi acelaşi lucru. Ele sunt unora ca nişte gheare, iar altora spre sângerare; ori unora de mânie, iar altora spre deznădejde. Dar când cei zgâriaţi îşi arată ghearele, atunci rolurile se schimbă: deznădejdea se preschimbă în mânie, iar mânia în deznădejde. Iar sfârşitul întregului joc este nebunia.
De fapt, nici una, nici cealaltă nu e morală, ci numai o îndreptăţire negativă a moralei. Încă odată, luaţi aminte: când propovăduitorul acelei morale a zgârierii şi a sângerării sfârşeşte în casa de nebuni, asta se numeşte îndreptăţire negativă a moralei.

198 MICROBUL SUFLETULUI
Păcatul este microbul sufletului. Dintre toţi microbii din lume, păcatul este cel mai statornic şi cel mai răspândit.
Un singur păcat ajunge să-l doboare pe cel mai puternic om. Întocmai ca un singur cariu care se strecoară sub scoarţa celui mai puternic stejar! Care pe care va nimici mai curând: cariul pe stejar sau stejarul pe cariu? E limpede că mai degrabă cariul va nimici stejarul, decât stejarul pe cariu. Cugetă şi singur dacă mai este în sufletul tău ceva atât de dăinuitor şi de atotprezent precum păcatul. Şi de dragostea mamei îţi vei aminti mereu, dar apoi o vei uita. Şi pe prietenii răposaţi îi vei pomeni, dar după o vreme vei amuţi. Şi de faptele tale bune îţi aminti, dar apoi le vei da la o parte. Însă păcatul pe care l-ai săvârşit acum patruzeci de ani, în fiecare dimineaţă îţi strigă: „bună dimineaţa,” şi în fiecare seară: „la revedere!” Strigă şi va tot striga, şi nu va amuţi nicicând în viaţa ta.
Păcatul se înmulţeşte mai repede decât orice altceva pe pământ.
Păcatul parcă îşi simte puterea în mulţime şi parcă ar şti că numele său de cinste este Legiune. Întâiul rod al păcatului este un păcat mai mare. Neascultarea poate naşte ucidere. Cel dintâi rod al neascultătoarei Eve a fost Cain, ucigaşul fratelui său.

199 MULTE ETICI
Preamultele etici nu sunt altceva decât nişte etichete.
Preamultele etici se ivesc şi s-au mai ivit în vremurile de decădere ale unor popoare vechi, ori de câte ori natura omenească inferioară doreşte să o stăpânească pe cea superioară şi ori de câte ori raţiunea omenească uzurpă cârmuirea împărăţiei morale.
Ori de câte ori pământul încearcă să făurească cerul, el nu făureşte cerul, ci doar mai multe corturi asemenea cerului. Ori de câte ori raţiunea omenească, slugă a minţii şi parte a sufletului, se încumetă să plăsmuiască o etică, ea nu plăsmuieşte o etică, ci numeroase corturi ale eticii – care, e drept, seamănă cu etica (ca şi cortul cu cerul), dar care nu sânt altceva decât nişte etichete.
De aceea, când auzi vorbindu-se despre o nouă etică, întreabă-te
numaidecât: cum poate scoate această nouă etică a raţiunii cariul din stejar? Adică, cum poate smulge această nouă etică păcatul din sufletul omenesc? Dacă ea nici nu pomeneşte despre aşa ceva – ca, de altfel, nici o etică a raţiunii pure –, ci numai te îndrumă „mergi şi nu mai păcătui,” să ştii că nu-i decât o etichetă şi nu o etică.
La întrebările tale despre ce să faci cu păcatul săvârşit, care deja s-a cuibărit în sufletul tău, toate aceste etichete vor răspunde cu tăcerea.
Şi cu cât vei stărui mai mult asupra acestei chinuitoare şi înfricoşate întrebări, cu atât tăcerea lor va fi mai înfricoşată şi mai nelămurită.
Vei înţelege atunci că plugarii au început să semene înainte de a trage cu plugul prin ogor.
Într-adevăr, cu nimic nu ai venit în ajutorul stejarului dacă îi spui: „să nu mai îngădui cariului să-ţi intre sub coajă!” Stejarul ar putea să nu mai îngăduie pătrunderea altui cariu, însă cel ce deja este în el n-are nevoie de tovărăşie din afară. E în stare să isprăvească singur lucrarea sa nimicitoare.

200 NATURA – CARTE
Toată împărăţia naturii nu este nimic altceva decât o carte despre împărăţia morală. Privită ca o astfel de carte, natura este cu totul desăvârşită, din cele mai înalte sfere ale universului până la ultimul atom. Numai ca o carte este reală natura, iar nu ca un duh şi-un adevăr. Dacă priveşti natura nu ca pe o carte sau istorisire despre realitate, ci ca pe o realitate în sine, ca o ultimă realitate, şi ca un spirit şi-un adevăr, mai poţi oare atunci să spui despre natură că este desăvârşită sau nedesăvârşită? Dacă spui că natura, ca realitate, este desăvârşită, atunci în fiecare zi vei fi pus în faţa unei minciuni şi te vei trudi zadarnic să umpli golurile acestei desăvârşiri. Iar dacă spui că natura este nedesăvârşită, atunci trebuie să te munceşti cu întrebarea: ce este desăvârşit? Şi ce este real? Ce este duhul, ce este adevărul? Pentru a te izbăvi pe tine însuţi din această cursă a contradicţiilor, în care mulţi s-au împotmolit, trebuie să te linişteşti şi să te smereşti, şi să cugeţi în linişte şi smerenie la Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Şi când vei începe să cugeţi aşa, îţi va fi limpede că toată împărăţia naturii este numai o carte despre împărăţia morală.
Deoarece împărăţia mai înaltă este tăcută şi nu se poate dezvălui pe sine decât printr-o împărăţie mai joasă. Duhul, bunăoară, este mai înalt decât cuvântul, însă cum se va exprima dacă nu prin cuvânt?
De aceea nici nu poţi găsi o exprimare mai bună a împărăţiei morale decât natura (în afară de tăcere).
De aceea nici nu putem vorbi vreodată limpede despre împărăţia morală până ce nu împrumutăm faptele din natură, adică cele mai grăitoare chipuri ale acelei împărăţii înalte şi tăcute, deoarece graiul nostru se raportează la natură, asemenea raportului dintre natură şi o împărăţie mai înaltă. Natura exprimă mult mai limpede împărăţia morală decât o poate face graiul omului. Pentru aceasta a fost şi făcută natura, pentru a fi desăvârşita expresie plastică a împărăţiei morale.
De aceea şi împrumutăm faptele din natură (căci acesta e rostul
lor), ca să ajutăm graiul nostru să exprime, pe lângă altele, grozăvia păcatului. De aceea, întrebăm: Cine va scoate cariul din stejar? Cine va cerne neghina de grâu? Cine va smulge păcatul din suflet?