Cei doi monahi închipuiți care s-au înșelat

Aprilie 30, 2017

Odată, doi tineri care se iubeau între ei încă din lume au venit în Sfântul Munte și s-au făcut monahi. Din păcate, însă, nu au cerut sfatul celor mai mari, nici au primit dojana vreunui Bătrân, ci ascultau de mintea lor copilărească fiind întotdeauna de acord unul cu celălalt în problemele duhovnicești. Uneori făceau posturi lungi până se istoveau, după care se aruncau în multă mâncare, alteori făceau pe sihastrii zăvorâți – duși de egoismul lor copilăresc – după care alergau să afle oameni ca să vorbească și să pălăvrăgească mereu. Cu alte cuvinte, diavolul îi arunca din cele de-a dreapta în cele de-a stânga, și iarăși din stânga în cele de-a dreapta, precum și ei se jucau cu călugăria potrivit minții lor copilărești.
Intre ei însă aveau dragoste frățească. Dar la ce folos? Cu egoismul lor și-au vătămat mințile deoarece nu ascultau de nimeni mai mare și unul odihnea pe celălalt în voia sa. Au și făgăduit să nu se despartă niciodată, nici în viața aceasta, nici în cealaltă. însă cel viclean a exploatat asta și, din nefericire, le-a dat de lucru.
Intr-o zi spune unul celuilalt:
– Mi-a venit un gând, frate, că ceea ce am făgăduit, adică să murim amândoi într-o zi nu este sigur că se va întâmpla. Cel mai sigur pentru făgăduința noastră este să ne coasem amândoi împreună, precum se cos morții și să ne aruncăm în mare.

Din nefericire, și celălalt a primit cu bucurie. Așadar iau o pătură, ac și sfoară și merg bucuroși spre mare. După ce s-au cusut bine, pe o stâncă, au căzut în  mare. Firesc era ca așa cum erau înveliți și cusuți să se înece amândoi deodată. După o oarecare vreme trupurile lor s-au aflat pe țărmul Voiosului (Asta s-a întâmplat în jurul anului 1912).

Faptul acesta înfricoșător, care ne cutremură, ne și avertizează ca să fim atenți. In același timp însă ne și obligă să rugăm pe Dumnezeu să nu considere sinucidere această sinucidere a fraților noștri, ci s-o treacă cu vederea ca pe o mare neorânduială copilărească. Amin.

Flori din grădina Maicii Domnului – Sfântul Paisie Aghioritul


Bătrânul Avvacum

Aprilie 29, 2017

De curând, în 1979 a adormit Bătrânul Avvacum, care a locuit în Sfânta Mănăstire Lavra și a avut harisma de a ține minte capitole întregi din Sfânta Scriptură. Mai demult el a pustnicit în pustia Viglei, dar o întâmplare l-a făcut să plece înfricoșat în Lavra, unde a rămas până în ultimele sale zile, când se apropia să plece spre viața cea adevărată.
Intr-o zi, atunci când se afla la Vigla, bătrânul Avvacum, în timp ce rostea „Doamne Iisuse” pe o stâncă îi apăru deodată diavolul ca „înger de lumină” și-i spuse:
– Avvacume, Avvacume, Dumnezeu m-a trimis să te iau în rai, pentru că te-ai făcut deja ca un înger. Hai să zburăm!
Bătrânul Avvacum s-a pierdut și i-a răspuns cu frică:
– Cum să zbor? Tu poți că ai aripi. Și părutul înger îi spuse:
– Și tu ai aripi, Avvacume, căci ai devenit înger, dar nu le vezi.
Atunci Bătrânul Avvacum și-a făcut semnul Crucii cu smerenie și a zis:
– Maica Domnului, cine sunt eu ca să zbor?
N-a apucat să termine smeritele lui cuvinte că vede cum acel părut înger se schimbă deodată într-o capră neagră ciudată, cu aripi ca ale liliacului care, zburând în prăpastie spre mare, a dispărut.

Atunci Bătrânul Avvacum cuprins de spaimă și mulțumind Maicii Domnului care l-a apărat – pentru că l-ar fi prăbușit în haos vicleanul – merse la coliba sa, își luă traista și plecă la Mănăstirea Lavra închinoviindu-se acolo pentru mai multă siguranță. La sihăstria sa mergea după aceea de 3 – 4 ori pe an și făcea Liturghie, după care se întorcea la Mănăstirea Lavra.

Când s-a apropiat vremea să adoarmă a fost înștiințat și a mers la sihăstria sa, ca să-și lase oasele la metania sa, unde și-a lăsat și cărnurile sale, când era mai tânăr, prin nevoințele pustnicești mai presus de fire ce le-a făcut ca să se imaterializeze oarecum, precum o cere schima îngerească. Acolo la Vigla îl cercetau Părinții și-l vedeau foarte vesel. Un părinte s-a mirat de aceasta și i-a spus:
– Părinte Avvacume, te văd foarte vesel, deși te apropii de moarte.
Și i-a răspuns Bătrânul:
– Și de ce să nu fiu vesel, frate? După ce m-am nevoit cât am putut, de tânăr – cu harul lui Dumnezeu, acum mă bucur că voi merge lângă Hristos.
Așa veseli pleacă nevoitorii cei buni ai lui Hristos.

Flori din grădina Maicii Domnului – Sfântul Paisie Aghioritul


Clericii nepregătiți care au fost împiedicați de Dumnezeu și n-au liturghisit

Aprilie 28, 2017

Odată, la Peștera Sfântului Atanasie a fost un Stareț cu doi ucenici. Unul era ieromonah iar celălalt ierodiacon. Intr-o zi au mers ucenicii la o bisericuță să liturghisească. Preotul însă îl invidia mult pe diacon pentru că diaconul era mai inteligent și, firește, mai îndemânatec în toate. Dar nici diaconul nu ajuta cu felul său egoist de a fi.

Preotul s-a pregătit pe dinafară citind rugăciunile de împărtășanie și făcând toate cele rânduite în tipic, însă, din păcate, n-a făcut lucrul cel mai de seamă, pregătirea lăuntrică: să se mărturisească smerit ca să alunge pizma din inima sa, care nu fuge schimbându-ne hainele și spălându-ne pe cap. Așadar având numai această pregătire exterioară a înaintat spre înfricoșătorul jertfelnic, ca să liturghisească. Cum a început Proscomidia, ce se întâmplă? S-a auzit un vuiet puternic și vede cum pleacă Sfântul Disc de la proscomidiar și dispare.

Firește, nu mai puteau liturghisi. Dacă nu-i împiedica Bunul Dumnezeu în felul acesta și preotul ar fi slujit în această stare sufletească în care se afla, gândul îmi spune că ar fi pățit un mare rău.

Această părere avuse și Părintele Varlaam de la Vigla, care mi-a povestit întâmplarea aceasta.

Flori din grădina Maicii Domnului – Sfântul Paisie Aghioritul


Ieromonahul care a fost chinuit de diavol din pricina unui gând de mândrie

Aprilie 27, 2017

O dată, la o mănăstire era un ieromonah care părea cuvios pe dinafară, însă înlăuntru și-a ascuns mândria. Era corect în toate, respectuos și nevoitor, și dojenea duhovnicește pe ceilalți pentru că era învățat. El însă nu era ajutat de nimeni, pentru că se rușinau ceilalți, din respect, să-i spună ceea ce vedeau la el.
A creat false simțăminte nu numai celorlalți dar și sieși, că este cel mai virtuos din Mănăstire, etc.

Intr-o zi au adus la Mănăstire un îndrăcit și egumenul a încredințat acestui ieromonah să-i citească exorcisme. In același timp a spus și monahilor să facă rugăciune cu metaniile pentru ca să se elibereze făptura lui Dumnezeu. Firește era ca diavolul să se strâmtoreze, și a început să strige:
– Unde mă arunci, nemilostivule?
Vicleanul și-a pus înainte viclenia sa, ca să dea impresia preotului că el îl alungă. Și acela a spus diavolului:
– Să vii în mine!
Din clipa aceea diavolul a pus stăpânire pe preot.
Sfântul Partenie a spus așa unui diavol, când îl alunga, dar acela a fost sfânt, de
aceea și diavolul i-a răspuns: „Chiar și numai numele tău mă arde, Partenie!”
După ce preotul a intrat sub influența diavolească, s-a chinuit ani întregi și nu se putea odihni nicăieri. Umbla mereu când afară în lume, când în Sfântul Munte.
Această stare i-a creat și oboseală sufletească, dar și chinuială trupească cu tremur. In ultimii ani ai vieții sale s-a slobozit de diavol, pentru că s-a smerit mult din pricina acestei ispite, care i-a pricinuit mult folos, fără să vrea, firește. De atunci înainte vorbea smerit și cerea sfaturi pentru sine.

Flori din gradina Maicii Domnului – Sfantul Paisie Aghioritul


Ieromonahul Sava de la Esfigmenu

Aprilie 26, 2017

Unul din cei mai iubiți prieteni ai Părintelui Tihon a fost și prea cuviosul Părinte Sava, care avea rugăciunea neîncetată și a ajuns la o mare înălțime duhovnicească. Părintele Sava de mic copil, de la 14 ani a venit în Grădina Maicii Domnului și, lăsându-și părinții și patria sa, Filipiada, s-a închis aici, nu ca să se joace, ci ca să se lupte! Și într-adevăr, s-a nevoit cu bărbăție, a devenit atlet al lui Hristos și s-a încununat.

Pricina plecării lui din lume a fost, precum mi-a spus, viața Sfântului Ioan Colibașul, care i-a aprins în inima sa flacăra cea dulce a dragostei lui Hristos și așa a venit în Sfântul Munte la Sfânta Mănăstire Esfigmenu. S-a nevoit cu multă mărime de suflet până la bătrânețile sale, fără să se ia în considerare pe sine, de aceea se și gândea mereu la ceilalți și încerca să odihnească pe fiecare.

După o asceză de mulți ani era firesc să sufere și unele vătămări trupești, adică să aibă probleme de sănătate. Atletul lui Hristos însă prăznuia cu răbdare în dureri, aducându-și aminte de Sfinții Mucenici și slavoslovind pe Dumnezeu. Când îl întrebam: „Cum o duci cu sănătatea?”, acela îmi răspundea: „Slavă lui Dumnezeu, foarte bine! Eu nu sufăr nimic în comparație cu Sfinții Mucenici, și nici n-am făcut nimic în comparație cu cuvioșii Părinți”. Deși niciodată nu și-a lăsat îndatoririle duhovnicești până la bătrânețe, când l-au părăsit puterile sale trupești și când durerile s-au mărit, Părintele Sava era totdeauna bucuros în dureri și mereu spunea: „Slavă Ție, Dumnezeule”.

Părinții Mănăstirii, din dragoste, l-au dus la Atena pentru consultații, și el a făcut ascultare ca un bun ascultător. Insă Părintele Sava cel iubitor de liniște s-a chinuit mai mult de zgomotul lumesc decât de durerile bolii sale și a rugat pe Părinți să-l aducă la metania sa, în Grădina Maicii Domnului. Părinții au fost de acord și l-au dus provizoriu în Mănăstirea Hrisovalandu, ca să-și revină puțin și după aceea să plece spre Sfântul Munte. însă într-o noapte toată Mănăstirea a fost inundată de o mireasmă nespusă și stareța nu știa de unde provine. După puțin timp au depistat că mireasma ieșea din chilia unde stătea Părintele Sava.
Când au deschis ușa, s-a umplut totul de bună mireasmă și au văzut că Părintele Sava își dăduse duhul. Numai atunci au înțeles că mireasma aceasta ieșea din sufletul aromat al Părintelui Sava. După aceea au venit și Părinții și l-au dus la metania lui. Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Flori din grădina Maicii Domnului – Sfântul Paisie Aghioritul


Bătrânul Constantin cel nebun pentru Hristos

Aprilie 25, 2017

Bătrânul Constantin (Anghelis) cel fără răutate și tăcutul nebun pentru Hristos s-a născut în Kalenți – Dodoni, în Epir, la 10 octombrie 1898. Pe tatăl său îl chema Stavros, iar pe mama lui Antula. Nu cunoaștem amănunte din primii ani ai vieții lui călugărești, dar ceea ce știm este că a început ca frate în sfânta Mănăstire Dionisiu. Era văzut mereu în jurul Kareii unde locuia într-o chilie dărâmată a Mănăstirii Cotlumuș (Odinioară acolo era mica mănăstire a Filadelfiților, în prezent este chilia Sfântul Gheorghe). Acolo deci, într-un colț al clădirii celei dărâmate, unde cădea mai puțină apă de pe acoperiș și unde intra mai puțin frig prin ferestrele și ușile sparte își avea câteva pături zdrențuite, asemănându-se cu un vultur în cuibul său.

Pe dinafară pe Bătrânul Constantin nu îl cunoșteai ce este, deoarece avea numai un fes și barbă care îl arăta a fi călugăr. Purta mereu o manta militară veche legată strâns la mijloc cu o sfoară, arătând ca un mirean înlăuntru, însă era îmbrăcat cu harul schimei îngerești, care era zugrăvit pe fața lui. Cine îl vedea de departe pe bătrân, îl considera ca pe un om sărac, nefericit sau nebun, dar de aproape, când îi vedeai fața lui luminată înțelegeai că o taină se ascunde în acest om binecuvântat și nu îl mai socoteai nebun, ci nebuni îi considerai pe cei ce-l numeau nebun pe Bătrânul Constantin.

Bătrânul Costa (așa îi spuneam), deși trăia în condițiile ce le-am arătat cu o desăvârșită lepădare de sine și deși nu se spăla, cu toate acestea era curat, pentru că trăia ca vulturul cerului.

Cu oamenii vorbea rar, dar cu Dumnezeu întotdeauna prin rugăciunea neîncetată. De multe ori i se răpea mintea și când își revenea, făcea niște mișcări cu mâinile sale, „ca să tulbure apele”, fără să spună nimic, și pleca. Firește, pentru mireni acest comportament era de sminteală. Chiar și când le spunea anumite cuvinte proorocești și acesta li se părea o prostie. Câteodată, când vreunii vorbeau în jurul lui, iar Bătrânul Constantin nu era atent la ei, pentru că el se ruga și mintea lui era la Dumnezeu, iarăși îl credeau aiurit. Trebuia să-l întrebi pe bătrân de mai multe ori și să insiști să-ți dea răspuns, dar și atunci auzeai două – trei cuvinte mormăite, dar proorocești.

Odată l-a vizitat un tânăr care voia să se facă monah, dar peste tot a întâlnit piedici, căci îl pizmuia cel viclean. Cum l-a văzut Bătrânul Constantin de departe, îi spune:
– Ioane, pe Sfântul Ioan Damaschin să-l citești, ca să vezi ce a suferit.
Când a auzit loan aceasta s-a minunat. Și când a citit după aceea pe Sfântul loan Damaschin și a văzut câte a pătimit de la bătrânul cel capricios și aspru, dar și marea răbdare a sfântului până când a vorbit Dumnezeu, a făcut și el răbdare și s-a întărit și a sporit în călugărie.

Odată, cu totul întâmplător l-au întâlnit pe Bătrânul Constantin trei părinți și l-au întrebat dacă trebuie să meargă la o oarecare Mănăstire. Acela n-a răspuns. Unul a insistat, și atunci Bătrânul Constantin a spus mormăit câteva lucruri. Atunci acele cuvinte ale Bătrânului Constantin firește păreau fără nici o legătură, dar mai târziu, după câțiva ani s-a împlinit proorocia lui…

Bătrânul Constantin avea curăție lăuntrică, de aceea vedea curat foarte departe. Din păcate însă, unii dintre noi, cei ticăloșiți, pe „omul lui Dumnezeu” l-am considerat un om netrebnic, pentru că locuia în dărâmături, dar acela acolo în dărâmături și-a zidit mereu sufletul său, suflet care este mai scump decât toată lumea, precum ne-a spus Hristos.

Precum am spus, într-un colț al dărâmăturilor își avea cuibul alcătuit din niște pături zdrențuite iar alături o Psaltire și un Ceaslov. Bucătăria lui consta dintr-o tinichea, dintr-o cutie de conserve cu o sârmă drept mâner. Aceasta era toată averea sa.

în fiecare sâmbătă trecea pe la cele două Konakia (chiliile unde se adăposteau reprezentanții celor 20 de mănăstiri ale Muntelui Athos) din Căreia, iar părinții îi puneau câte ceva ce le prisoseau în tinicheaua lui. Mergea tot timpul tăcând, fără să ceară; avea noblețe. Dacă părinții erau ocupați, pleca fără să ia ceva.  Din când în când trecea pe la magazinele din Căreia și lua singur, ca o vrabie, 5-6 măsline în mână și pleca. Negustorii considerau aceasta o binecuvântare, deoarece îl iubeau pe Bătrânul Costa. Dacă cineva îi punea pe ascuns bani în buzunar, îi lăsa și el pe ascuns în magazine și pleca. Astfel a trăit Bătrânul Costa în Grădina Maicii Domnului, cuminte ca un miel fără răutate.

Din păcate însă, cu 11 ani în urmă, în 1969, când au început să vina mulți mireni europeni, și îl credeau nebun văzându-l cum se arată în Căreia, cei mari l-au trimis la spitalul de nebuni pe omul lui Dumnezeu. Acolo în clinică l-au cercetat medicii dar nu i-au aflat nimic. Cu adevărat era un om prea înțelept. Dar noi, oamenii contemporani, superficiali cum suntem l-am nedreptățit pe mai deoparte, prin judecata noastră aparentă. Deși l-au aflat foarte sănătos, de la spitalul de nebuni l-au trimis la azil. Acolo, deoarece s-a aflat pe neașteptate într-un mediu lumesc – în Tesalonic – s-a așezat într-un colț și rostea rugăciunea și din ochii lui curgeau mereu lacrimi, ca perlele. Când am aflat că bătrânul Costa a trecut prin această încercare și se află la azil, am spus Awei care era la Secretariat să aibă grijă de el. Firește, era mai bine la azil decât la spitalul de nebuni, dar oricât de bine ar fi fost pentru monahul Constantin cel iubitor de liniște, Grădina Maicii Domnului era mai bună decât toate palatele lumii. Sărmanul bătrânel se mira și spunea surorii:
– De ce m-au adus aici?
Așadar acolo și-a petrecut cealaltă parte a vieții lui „cel nebun pentru Hristos”, care a fost chinuit de noi cei deștepți în cele ale lumii.
Nu are importanță unde a adormit și dacă a adormit la azil – și nu în Sfântul Munte! Ceea ce este important e că bătrânul Constantin nebunul pentru Hristos” cel prea înțelept se va trezi în rai. Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Flori din grădina Maicii Domnului – Sfântul Paisie Aghioritul


Bătrânul Efrem – „ticălosul”

Aprilie 24, 2017

De cealaltă parte de Chilia Bătrânului Ipatie (chilie românească), mai sus de Katunachia, se vede o peșteră, care, precum povestesc bătrânii, în timpul stăpânirii turcești era o peșteră de tâlhari. Această peșteră Bătrânul Efrem a transformat-o în Peștera dumnezeiască a Betleemului, pentru că a sfințit-o cu viața lui cea sfântă.

Bătrânul Efrem se trăgea din Tesalia. Avea un suflet sensibil și smerit și cuget bărbătesc și nevoitor. Părinții Ierotei și Macarie de la Kerasia spuneau că Bătrânul Efrem era ca avvii vremurilor de mult, ai Nitriei și Tebaidei. Tot așa spuneau și cuvioșii Părinți de la Sfântul Vasile, precum și vecinii lui pustnici. Toți îl iubeau pentru virtuțile sale și mai ales pentru marea lui smerenie și fugă de oameni, deși el însuși se numea pe sine „ticălos”. Din câteva întâmplări ce le voi spune, multe vor pricepe cei binevoitori, care se nevoiesc în ascuns.

Deoarece Părinții coborau și cumpărau câte ceva (alimente, etc.) sau primeau binecuvântări de la mănăstiri (posmag sau legume), cobora și Bătrânul Efrem noaptea în ascuns, și își umplea traista cu cutii de conserve goale de prin gropi, iar ziua urca și el încărcat în sihăstria lui, dând astfel celorlalți impresia că duce alimente. Când ajungea la peșteră, punea cutiile de conserve înaintea ușii peșterii sale, ca vizitatorii să le vadă și să-și facă impresia că este mâncăcios, el care ținea posturi lungi. Iar din multa nevoință și din multa umezeală ce avea peștera mai târziu a dat în tuberculoză. De aceea a fost nevoit ca singur să-și zidească puțin mai departe de peșteră, într-un loc însorit, o colibă mică de piatră care abia îl încăpea. Acolo și-a continuat același tipic: căra în ascuns cutii de conserve goale de prin gropi și le lăsa înaintea ușii sale. Toți cei care le vedeau – fiindcă nu știau realitatea – spuneau:
– Ce face acesta aici? A adunat toate conservele!

Binecuvântările ce i le dădeau câteodată Părinții le primea cu bucurie, dar noaptea mergea și le lăsa pe la chiliile Părinților ce aveau nevoie sau la bolnavi, cărora le și slujea.

El însuși avea multă dăruire și se lăsa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Odată, când a fost închis în peșteră, din pricina zăpezii, Bunul Dumnezeu a trimis hrană Bătrânului Efrem printr-un om care, după ce a lăsat o traistă plină, a dispărut dinaintea bătrânului. Starețul a slăvit pe Dumnezeu și a trecut toată iarna aceea cu acea binecuvântare a lui Dumnezeu.

Pe lângă toate cele ce le-am spus, Bătrânul Efrem avea multă prihănire de sine și unii, din păcate, credeau cele spuse clevetindu-se pe sine. Astfel, în smerenie și în ascuns și-a sfârșit nevoința sa aspră pentru dragostea lui Hristos și s-a odihnit în Domnul în 1962. Să avem binecuvântarea lui.

Flori din grădina Maicii Domnului – Sfântul Paisie Aghioritul