Rugăciune la icoana Maicii Domnului „Bucurie neașteptată” (+9 Decembrie)

Decembrie 9, 2016

icoana_maicii_domnului_bucurie_neasteptata_19
O, Preasfântă Fecioară, primeşte această rugăciune de la nevrednicii robii Tăi şi roagă-L pe Fiul Tău şi Dumnezeul nostru ca şi nouă tuturor, celor ce ne închinăm cu credinţă şi cu umilinţă înaintea icoanelor Tale, să ne dăruiască bucurie neaşteptată după trebuinţa fiecăruia.

Păzeşte în bunătate pe cei ce până la sfârşitul lor vieţuiesc în dreapta credinţă! Pe cei răi fă-i buni! Pe cei rătăciţi întoarce-i pe calea cea dreaptă! Căsniciile în dragoste şi unire le păzeşte! Pe soţii care se află în duşmănie şi despărţire împacă-i! Uneşte-i unul cu altul şi pune-le lor dragoste nestricată! Maicilor născătoare de fii dăruieşte-le grabnică dezlegare! Pe prunci creşte-i! Pe tineri înţelepţeşte-i şi deschide-le mintea spre primirea învățăturilor folositoare, povăţuieşte-i spre frica de Dumnezeu! Pe cei de un sânge, prin pace şi dragoste izbăveşte-i de ceartă şi de vrăjmăşii!

Fii toiag bătrâneţilor!

De moartea cea fără de veste şi fără de pocăinţă pe toţi izbăveşte-ne şi ne dăruieşte nouă tuturor sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, în pace şi răspuns bun la Înfricoșătoarea Judecată a Lui Hristos! Pe cei mutaţi din viaţă, în credinţă şi pocăinţă, fă-i să locuiască împreună cu Îngerii şi cu toţi Sfinţii! Roagă-L pe Fiul Tău, pentru cei ce s-au sfârşit de moarte năpraznică, să le fie milostiv!

Pentru toţi cei răposaţi fără să aibă rudenii care să roage pe Fiul tău pentru odihna lor, Singură fii neîncetată şi caldă rugătoare, ca toţi, în Cer şi pe Pământ, să te cunoască ca pe o sprijinitoare neînfruntată a neamului creştinesc şi cunoscându-te, să te slăvească pe tine şi prin tine pe Fiul tău, cu Cel fără-de-început al Său Părinte şi cu Preasfântul şi de Viaţă Făcătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin!


Viata Sfantului Patapie (+8 Decembrie)

Decembrie 8, 2016

1208_patapios
În părţile Egiptului este o cetate ce se numeşte Teba, care o înconjură şi o adapă fluviul Nil. Acolo s-a născut acest fericit Patapie, din părinţi creştini, fiind crescut în bună credinţă şi în frica Domnului. Venind în vîrstă desăvîrşită, a trecut cu vederea deşertăciunea lumii acesteia şi, lăsînd casa, părinţii şi prietenii, s-a făcut monah. Ducîndu-se în pustia Egiptului, vieţuia după Dumnezeu, nevoindu-se cu postul, cu rugăciunea şi cu multe feluri de osteneli monahiceşti şi pustniceşti. Făcîndu-se vestit şi începînd a veni mulţi oameni la dînsul şi a-l lăuda pentru viaţa cea plină de fapte bune şi fiind supărat că i se tulbura liniştea – căci era lăudat de gura oamenilor – din această pricină lăsînd părţile Egiptului, a venit la Constantinopol. Aici, făcîndu-şi o colibă aproape de Vlaherna, lîngă zidul cetăţii, s-a închis într-însa şi se odihnea acolo, ca în pustie, neştiut de nimeni, afară numai de singurul Dumnezeu, Care ştie pe cei ce sînt ai Săi, vorbind cu El prin neîncetata rugăciune.

Dar precum nu poate cetatea a se ascunde, stînd pe vîrful muntelui, aşa şi omul cel cu fapte bune, care a venit într-o desăvîrşită sfinţenie. Pentru că Dumnezeu preamăreşte pe cei ce-L preamăresc pe El şi descoperă pe cei ce s-au umplut de darul Său şi pentru folosul altora. Deci şi acest desăvîrşit întru sfinţenie, care era îmbogăţit cu darul facerii de minuni, descoperindu-se şi preamărindu-se de Dumnezeu, a fost aflat ca o comoară ascunsă în ţarină. Căci un tînăr oarecare dintre creştini, fiind orb din naştere şi povăţuit fiind prin rînduiala lui Dumnezeu a venit la coliba Cuviosului părinte Patapie, şi l-a rugat pe fericitul să mijlocească la Dumnezeu pentru dînsul să i se dea vederea ochilor, ca văzînd făptura să vie în mai desăvîrşită cunoştinţă a Făcătorului şi să-L preamărească. Iar cuviosului, văzînd credinţa tînărului, i s-a făcut milă de dînsul dar nu îndrăznea, ca un smerit cugetător, să facă o lucrare ca aceasta, socotindu-se nevrednic. Apoi, ca să-i vadă şi socotinţa lui, a zis: „Ce lucru minunat ai cunoscut la mine şi de ce ceri un lucru pe care nu poate altul să-l săvîrşească fără numai singur Ziditorul lumii Cel Atotputernic?”. Iar tînărul a strigat cu jale, rugîndu-se cu lacrimi şi cu cuvinte smerite, spunînd că crede fără îndoială căci poate să-i dea vindecarea cea dorită, ca o slugă adevărată a lui Hristos.

Cuviosul a zis către dînsul cu credinţă: „În numele lui Iisus Hristos, care dă orbilor vedere şi morţilor viaţă, vezi!” Atunci îndată s-au deschis ochii orbului celui din naştere şi vedea luminat, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu. Tînărul acela era cunoscut multora, care, văzîndu-l că are vedere, se minunau şi-l întrebau cum a văzut; iar el nu tăinuia pe făcătorul de minuni şi făcătorul său de bine, prin care a luat de la Dumnezeu vederea. Deci a ieşit veste în popor despre acea minune a cuviosului şi de atunci mulţi au început a veni la dînsul, învrednicindu-se de rugăciunile lui.

Un vestit bărbat din Constantinopol zăcea de boala hidropicei şi era trupul lui foarte umflat, pentru care multă avere cheltuise omul acela pe la doctori căutînd tămăduire, dar nedobîndind-o. Auzind despre Sfîntul Patapie, a poruncit să-l aducă la dînsul şi a rugat pe sfîntul, ca, prin darul cel tămăduitor pe care l-a primit de la Dumnezeu, să-i vindece boala trupului său. Iar doctorul cel fără de arginţi, mai întîi a făcut rugăciune cu sîrguinţă către Dumnezeu pentru dînsul, apoi l-a însemnat cu semnul Crucii şi l-a uns cu untdelemn sfinţit. Atunci îndată toată răutatea ce era în trupul lui a ieşit şi s-au curăţit toate cele dinăuntrul lui, făcîndu-i-se tot trupul sănătos.

Un alt tînăr oarecare pătimea cumplit, fiind muncit de un diavol care îl izgonea prin munţi şi prin pustietăţi, trîntindu-l în foc şi în apă ca să-l piardă, aruncîndu-l de pe înălţimile munţilor în prăpăstiile văilor, bătînd şi sfărîmînd tot trupul lui, încît acum l-ar fi pierdut pe el, de nu ar fi păzit Dumnezeu zidirea Sa de pierderea cea desăvîrşită; căci El înfrînează toată puterea vrăjmaşului cea cu totul înrăutăţită. Odată ducîndu-l diavolul pe tînărul acela spre ţărmurile mării, cu mare pornire, pentru ca să-l arunce în noian şi să-l înece, a întîlnit în drum pe Cuviosul Patapie, care, prin porunca lui Dumnezeu, ieşea din coliba sa ca să libereze făptura cea zidită după chipul Lui, din robia vrăjmaşului. Iar diavolul, văzînd de departe pe fericitul, a început a se apropia către dînsul sărind, întorcîndu-şi ochii, spumegînd, scrîşnind din dinţi şi îngrozindu-l cu ucidere; apoi, apropiindu-se de Sfîntul Patapie, a strigat: „O, nevoie! o! primejdie, ce este aceasta? Şi aici iarăşi este omul acesta? Ce voi face, unde mă voi duce, unde voi mai vieţui de acum, mult ostenindu-mă şi abia aflîndu-mi locaşul acesta? Iată acum cu nevoie mă izgoneşte dintr-însul; cu adevărat înfricoşat eşti Nazarineanule, cu adevărat înfricoşat şi pretutindeni peste toţi este stăpînirea Ta. Deci unde mă voi duce, ori în pustie, ori în cetate, sau unde Tu nu eşti de faţă, că numai cu semnul Crucii şi prin numele Tău mă izgoneşti; căci sînt biruit şi izgonit”.

Acestea zicînd necuratul, arunca pe tînărul în sus. Iar făcătorul de minuni Patapie, făcînd semnul Crucii cu mîna în văzduh, a certat duhul, zicînd: „Ieşi, duh necurat, ieşi, du-te departe în pustie! Hristos îţi porunceşte aceasta prin mine, a cărui putere chiar şi nevrînd ai mărturisit-o”. Acestea zicînd sfîntul, diavolul a aruncat pe tînăr la pămînt şi a ieşit dintr-însul pe gură ca un fum. Iar tînărul, viindu-şi în simţiri, plîngea de bucurie şi mulţumea mai întîi lui Dumnezeu, apoi şi Cuviosului Patapie, pentru izbăvirea sa de duhul cel necurat.

O femeie oarecare avea o vătămare nevindecată la pieptul său şi acum, deznădăjduită fiind de doctori şi înmulţindu-se cumplita ei durere, a venit la Cuviosul Patapie şi căzînd la picioarele lui, cu multă tînguire şi rugăminte, cerea tămăduire. Iar sfîntul însemnînd rana cu semnul Crucii, îndată a vindecat-o.

Acestea şi multe alte minuni făcînd, Cuviosul părintele nostru Patapie a sosit la fericitul său sfîrşit şi, în adînci bătrîneţi, a trecut către Dumnezeu, Căruia bine i-a plăcut. Apoi a fost îngropat cu cinste în biserica Mergătorului Înainte, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Celui preamărit întru sfinţii Săi, Căruia, împreună cu Părintele şi Duhul Sfînt, I se cuvine cinste şi închinăciune în veci. Amin.


Citatul saptamanii

Decembrie 3, 2016

rugaciune

„Să nu te leneveşti şi să nu te faci nepăsător, ci înainte de a te culca, fă multe rugăciuni în inima ta şi împotriveşte-te gândurilor, ca nu cumva să fii dus de voile diavolului şi să te lepede Dumnezeu. Grijeşte cu puterea ca să adormi după psalmi şi după această meditaţie în minte, şi să nu laşi cugetarea ta să primească gânduri străine; ci în gândurile în care ai fost rugându-te, în acelea să te culci meditând”. 

Avva Filimon


Acatistul Sfantului Porfirie Kavsokalivitul (+2 Decembrie)

Decembrie 2, 2016

sveti-starac-porfirije_1Troparul

Dupa cum pe pamant fiind te rugai pentru tamaduirea neputintelor si pentru iertarea pacatelor noastre, tot asa si acum roaga-te in ceruri, Parinte Porfirie, si roaga-L pe Hristos Dumnezeul nostru sa mantuiasca sufletele noastre.

Condacele si Icoasele

Condacul 1:

Pe Parintele nostru Porfirie, facatorul de minuni, care a impartit mana din pustia binecuvantata a Sfantului Munte celor ce flamanzeau in pustia duhovniceasca a lumii, veniti sa il laudam, binecredinciosilor, si pentru rugaciunile pe care le inalta Domnului pentru mantuirea neamului crestinesc sa ii multumim cantandu-i: Bucura-te, Parinte Porfirie, biserica vie a lui Dumnezeu!

Icosul 1:

Ai auzit dulcele glas al Preadulcelui Iisus chemandu-te la nunta cea vesnica si zicand: „Vino, Parinte Porfirie, de mosteneste imparatia Cerurilor care este gatita celor ce si-au purtat crucea nevoindu-se din dragoste pentru Dumnezeu!”; noi, vrand a fi partasi fericirii tale, iti aducem aceste laude:
Bucura-te, cel ce mijlocesti inaintea Sfintei Treimi pentru mantuirea noastra;
Bucura-te, rod inmiresmat al Traditiei Sfintilor Parinti;
Bucura-te, ostas imbracat in armura duhovniceasca;
Bucura-te, furtuna care spulberi cuiburile ereticilor;
Bucura-te, cel ce te-ai daruit in intregime fiecaruia dintre cei ce te cercetau;
Bucura-te, ca luptand impotriva puterilor intunericului, le-ai biruit;
Bucura-te, ca ai aparat predaniile bisericesti si ai stat impotriva ratacirilor de multe feluri;
Bucura-te, ca i-ai binecuvantat pe cei ce au marturisit minunile tale;
Bucura-te, ca i-ai mustrat pe cei ce au spus despre tine lucruri neadevarate;
Bucura-te, cel ce stai departe de cei care rastalmacesc minunile tale;
Bucura-te, cel ce primesti laudele aduse de catre cei binecredinciosi;
Bucura-te, ceara insemnata cu pecetea sfinteniei;
Bucura-te, Parinte Porfirie, biserica vie a lui Dumnezeu!

Condacul al 2-lea:

Stiind micimea vietuirii noastre, sa nu deznadajduim afland nevointele Preacuviosului Parinte Porfirie, nici sa incercam a le urma fara dreapta socoteala, si mai ales sa nu cautam a agonisi harismele sale, caci nu putina vatamare vom afla. Ci sa cautam a invata de la el smerenia si dragostea pentru cele sfinte, ca sa ii putem canta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 2-lea:

Ai primit la botez numele de Evanghelie, care se talcuieste „Buna Vestire”, si intreaga ta viata a fost o bunavestire despre lucrarea Duhului Sfant si despre dobandirea vesniciei de catre oamenii care, trecatori fiind prin viata pamanteasca, L-au cunoscut pe Domnul care ieri, astazi si in veac Acelasi este, si din revarsarea inimii ti-au cantat:
Bucura-te, ca din pruncie ai fost pazit de Cel a carui intrupare a fost binevestita de inger;
Bucura-te, ca din frageda varsta ai nazuit sa ii inchini Domnului viata ta;
Bucura-te, ca din copilarie ai plecat la Muntele Athos ca sa urci muntele virtutilor;
Bucura-te, ca atunci cand te-ai lovit din greseala cu securea in picior ai cerut ajutorul Maicii Domnului;
Bucura-te, ca ocrotitoarea Sfantului Munte ti-a oprit de indata siroirea sangelui;
Bucura-te, ca ai trait acoperit de Sfantul ei Acoperamant;
Bucura-te, ca pentru vietuirea ta cucernica ai fost hirotonit preot;
Bucura-te, ca ajutand multimi de oameni nu ti-ai pierdut linistea;
Bucura-te, luminator al Atenei si a toata Grecia;
Bucura-te, ca ai fost cautat de pelerini veniti din toata lumea;
Bucura-te, ca ai trait in vremurile noastre nevointe aspre ca ale Parintilor din vechime;
Bucura-te, ca pana la moarte L-ai slujit cu jertfelnicie pe Hristos;
Bucura-te, Parinte Porfirie, biserica vie a lui Dumnezeu!

Condacul al 3-lea:

Nu pentru vreo nevointa aparte s-au revarsat asupra ta raurile binecuvantarilor, ci pentru ca luand asupra ta crucea grea a ascultarii ai urmat Domnului care S-a aratat pe Sine ascultator pana la moarte, si lepadand voia ta la picioarele batranilor tai ai invatat de la acestia cantarea: Aliluia!

Icosul al 3-lea:

Sa vada roadele ascultarii cei ce vor sa traiasca neavand povatuitor, cei care plini fiind de mandrie cred ca au gasit un drum mai scurt catre Dumnezeu, si sa isi cunoasca inselarea. Iar noi sa luam aminte la vietuirea Preacuviosului Parinte Porfirie si cerandu-i sa mijloceasca la Dumnezeu ca sa primim puterea de a merge pe calea ascultarii, sa ii cantam asa:
Bucura-te, rob al lui Hristos care ai cunoscut ce inseamna adevarata libertate;
Bucura-te, ca nu ai cunoscut povara libertatii patimase;
Bucura-te, cel ce supunandu-te batranilor tai ai inteles taina ascultarii;
Bucura-te, ca Parintii Pantelimon si Ioanichie te-au invatat lepadarea voii;
Bucura-te, ca atunci cand ti s-au deschis ochii duhovnicesti i-ai vazut cu duhul pe batranii tai;
Bucura-te, cel ce facand ascultare ai iesit din chilia unui parinte pe fereastra;
Bucura-te, ca nu te-ai mahnit cand frumoasa pasare cioplita fara binecuvantare ti-a fost franta;
Bucura-te, ca asa s-a frant si gandul inimii tale de a face ceva dupa propria voie;
Bucura-te, ca prin rugaciune ai devenit asemenea stalpilor monahismului;
Bucura-te, ca iesind in mijlocul oamenilor te-ai sarguit sa te jertfesti pentru ei;
Bucura-te, ca ai ridicat manastirea din Milesi ca pe un chivot al cunoasterii lui Dumnezeu;
Bucura-te, cel ce ai gasit in Sfanta Scriptura si in Vietile Sfintilor chipuri de sfintenie;
Bucura-te, Parinte Porfirie, biserica vie a lui Dumnezeu!

Condacul al 4-lea:

„Daca nu ar fi scris Sfantul Ioan Scararul cartea despre dumnezeiescul urcus, ar fi putut-o scrie cu pricepere Parintele Porfirie”, s-a dat marturie despre masura sporirii tale; vazandu-te Domnul ca din copilarie ai vrut sa urmezi viata de nevointa a unui alt avva Ioan, cel numit Colibasul, a venit in intampinarea ta si ti-a calauzit pasii pe treptele scarii raiului, iar tu I-ai cantat cu umilinta: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

Mincinosi sunt ritorii care invata ca vremea sfinteniei a trecut, ca in vremurile noastre nu mai este cu putinta omului sa mearga pe calea cea stramta pe care o arata Scriptura; noua numai a cugeta la vietuirea ta ne este de ajuns pentru a sta impotriva unora ca acestia, care nu vor sa cante impreuna cu noi:
Bucura-te, ca urmand Sfantului Ioan Colibasul, L-ai primit pe Hristos in chilia inimii tale;
Bucura-te, ca Sfantul Porfirie al Gazei te-a crescut ca pe un urmas al sau;
Bucura-te, bucurie a Sfantului Atanasie si a celorlalti cuviosi aghioriti;
Bucura-te, cel ce iesind din Sfantul Munte nu ai parasit smerenia Sfantului Siluan;
Bucura-te, ca primind bastonul trimis de Sfantul Gherasim ai primit si binecuvantarea acestuia;
Bucura-te, cu Sfantul Vasile cel Mare care te-a ajutat sa ridici asezamantul din Milesi;
Bucura-te, cu Sfintii Ierarhi Nicolae si Spiridon, neobositii facatori de minuni;
Bucura-te, cu Sfintii Cosma si Damian si cu ceilalti Sfinti doctori fara de arginti;
Bucura-te, cel ce ai fost asemanat cu Sfantul Serafim de Sarov;
Bucura-te, ca ai aratat lumii ca harismele Sfantului Nectarie din Eghina nu s-au pierdut;
Bucura-te, cu soborul tuturor Cuviosilor Parinti si Cuvioaselor Maici;
Bucura-te, floare din buchetul Maicii Domnului care ai imprastiat mireasma din Gradina ei;
Bucura-te, Parinte Porfirie, biserica vie a lui Dumnezeu!

Condacul al 5-lea:

Desi in timpul vietii ai avut parte de apasatoare boli, Parinte, nu te-ai lasat biruit de durere, ci le-ai rabdat cu muceniceasca rabdare, si in loc sa cartesti ai primit suferinta cu seninatate, cantandu-I lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 5-lea:

Cine poate sa stea departe de mijlocirile tale, stiind cata multime de bolnavi au simtit ajutorul tau? Cine oare va sovai sa alerge la tine, afland ca din zi in zi numarul celor ce au primit sanatate trupeasca si sufleteasca sporeste fara incetare? O, Parinte Porfirie, pentru grija pe care ai aratat-o si o arati celor bolnavi, primeste de la noi laudele acestea:
Bucura-te, ca suferind grele boli ai primit puterea de a-i ajuta pe bolnavi;
Bucura-te, ca i-ai invatat pe oameni ca vindecarea adevarata vine de la Dumnezeu;
Bucura-te, ca insemnand bolnavii cu semnul sfintei cruci le-ai usurat durerile;
Bucura-te, cel ce i-ai ferit pe credinciosi de doctorii cei inchipuiti care au puteri diavolesti;
Bucura-te, ca ai vindecat de paralizie pe femeia celui ce a venit sa te caute la manastire;
Bucura-te, ca desi acela nu te-a gasit a avut mare credinta in puterea mijlocirilor tale tainice;
Bucura-te, ca asa cum ai vindecat-o pe femeia sa ii poti vindeca si pe cei pentru care ne rugam;
Bucura-te, ca i-ai mangaiat pe cei cazuti in deznadejde;
Bucura-te, ca i-ai povatuit sa poarte crucea rabdarii;
Bucura-te, ca bolnavilor care ti-au cerut ajutorul le-ai adus grabnica tamaduire;
Bucura-te, cel ce si acum te rogi pentru cei aflati in diferite suferinte;
Bucura-te, ca pentru tine nu exista boli de nevindecat;
Bucura-te, Parinte Porfirie, biserica vie a lui Dumnezeu!

Condacul al 6-lea:

Nici un om nu este fara de pacat, nici un om nu se poate fali ca a scapat de orice urma a bolii. Stiind ca nu numai trupurile noastre, ci si sufletele noastre sunt atinse de boala, dar stiind si ca Dumnezeu este Cel ce daruieste sanatate celor drept-credinciosi, iti cerem sa te rogi ca impreuna cu cei tamaduiti de bolile lor sa ii putem canta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea:

Noule doctor fara de arginti, Parinte Porfirie, multumindu-ti ca prin nenumarate minuni ai daruit celor suferinzi tamaduirea, nu vom obosi vestind celorlalti vindecarile facute prin rugaciune catre Dumnezeu, si pentru aceasta te rugam sa primesti drept plata multumirile noastre:
Bucura-te, ca pe pruncul care nu se misca l-ai vindecat spre bucuria parintilor lui;
Bucura-te, pentru copiii care primind vindecare trupeasca L-au slavit pe Dumnezeu;
Bucura-te, ca pe femeia necajita de boala barbatului ei ai invatat-o sa se fereasca de tulburarea adusa de diavol;
Bucura-te, cel ce ii ocrotesti pe cei care se ingrijesc cu dragoste de bolnavi;
Bucura-te, cel ce vedeai si vezi mai bine decat doctorii bolile oamenilor;
Bucura-te, cel ce stai impotriva doctorilor nepriceputi ca sa-i feresti pe bolnavi de mai multa suferinta;
Bucura-te, cel ce te-ai aratat bolnavei care suferea de tromboza si ai vindecat-o;
Bucura-te, ca mai tarziu aceasta a recunoscut chipul tau si asa a inteles de la cine a primit ajutorul;
Bucura-te, ca doctorii au ramas fara grai in fata vindecarilor pe care le-ai facut;
Bucura-te, balsam care aduci de la Dumnezeu vindecare trupeasca si sufleteasca;
Bucura-te, ca prin rugaciunile tale s-a biruit randuiala firii;
Bucura-te, cel ce ii intaresti pe cei care marturisesc vindecarile tale minunate;
Bucura-te, Parinte Porfirie, biserica vie a lui Dumnezeu!

Condacul al 7-lea:

Rabdand suferintele ca un al doilea Iov, ai aratat prin viata ta ca incercarile ingaduite de Dumnezeu nu covarsesc puterea omeneasca, si ca oricat de grele ar fi acestea, daca ne luptam sa le biruim, Mantuitorul Hristos va pune pe fruntile noastre cununi stralucitoare, pentru care ii cantam: Aliluia!

Icosul al 7-lea:

Auzind cum in timpul vietii si dupa moarte i-ai izbavit de felurite ispite pe cei carora le-ai cunoscut neputintele, si aflandu-ne noi insine in ispite fara de numar, caci viermele pacatului nu doarme, dorim sa te avem ca ocrotitor al nostru, si pentru aceasta iti cantam:
Bucura-te, ca trecand prin furtuna necazurilor ai primit puterea de a-i ajuta pe cei ispititi;
Bucura-te, ca i-ai facut dreptate slujbasului invinuit pe nedrept;
Bucura-te, ca pe tanara Citește în continuare »


Citatul saptamanii

Decembrie 1, 2016

macarie-optinaTe necăjeşti pentru că în fiecare săptămână ai parte de tulburare din pricina discuţiilor şi judecăţilor pe care le auzi în societate cu privire la monahism, pentru că te amesteci în ele şi uneori împărtăşeşti părerea altora. Ce să-i faci? Vinovat nu este monahismul, ci slăbiciunea unora, care văd lumea cu ochi „ageri” şi, băgând de seamă slăbiciunile unora, aruncă cu noroi în tot monahismul.

Nu are cum să nu ne pară rău de oamenii prin care vine sminteala, însă Dumnezeu este atât de milostiv, că poate să-i cheme şi pe cei neputincioşi la pocăinţă. Oricum, să nu îndrăznim a ne lăuda cu noi înşine, cum că prin viaţa noastră atingem înălţimi mari, ci mai vârtos să băgăm de seamă neputinţele noastre şi să ne socotim pe noi înşine mai prejos decât toată făptura, adică mai răi decât toţi.

Părinţii din vechime, cu toate că aveau aşezare sufletească mare şi sfântă, se socoteau pe sine mai răi decât toţi. De altfel, lumea vede neorânduiala la monahi, dar pe a sa nu şi-o vede: dacă şi-ar simţi păcatele, n-ar mai avea timp să-i judece pe alţii. Tu nu te tulbura pentru asta, ci ajungând acasă pocăieşte-te, fără să-i judeci pe cei ce au căzut în păcatul judecării.

Sfântul Macarie de la Optina – Sfaturi pentru mireni


Invataturi ale Sfantului Paisie de la Neamt (+15 Noiembrie)

Noiembrie 15, 2016

Despre cele zece virtuţi

Prima virtute – credinţa, deoarece prin credinţă obţii tot ce doreşti – a spus Domnul. Datorită libertăţii, credinţa noastră ori se micşorează ori se măreşte.

A doua virtute – dragostea nefăţarnică pentru Dumnezeu şi oameni – prin dragoste se împlineşte legea şi se desăvârşeşte viaţa slujirii divine. Dragostea constă în predarea sufletului tău celuilalt şi în a nu face celuilalt ceea ce nu-ţi doreşti ţie.

A treia virtute – postul. Consider post a mânca puţin o dată pe zi. Încă nefiind sătul să te ridici de la masă.

A patra virtute – înfrânarea – mama şi unirea tuturor virtuţilor. Înfrânarea este uciderea păcatului, lepădarea de patimi, începutul vieţii duhovniceşti şi stăruinţa spre fericirea veşnică.

A cincea virtute – trezvia. Trezvia împreună cu meditaţia purifica mintea de gândurile împrăştiate, o face mai limpede şi o îndeamnă la rugăciune. Privegherea chibzuită veseleşte inima.

A şasea virtute – rugăciunea lui Iisus. Aceasta este lucrarea comună a oamenilor şi a îngerilor; prin această rugăciune oamenii se apropie imediat de vieţuirea îngerească. Rugăciunea este bucurie dumnezeiască.

A şaptea virtute – smerenia şi smerita înţelepciune. Smerenia inimii mântuieşte fără greutate pe omul bătrân, bolnav, sărac şi neînvăţat; datorită ei se iartă toate păcatele.

A opta virtute – tăcerea, ceea ce înseamnă despărţirea de tulburările şi grijile lumeşti sau tăcerea smerită în mijlocul mulţimii oamenilor. Cel care îşi înfrânează limba şi se abţine îşi va putea înfrâna întregul trup.

A noua virtute – nelipirea de lucruri şi desăvârşita sărăcie.

A zecea virtute – dreapta socoteală şi smerita cugetare despre fiecare lucru, deoarece fără acestea te duci către ce e rău şi nu ajungi să înfăptuieşti binele.

Fără aceste zece virtuţi arătate mai sus este imposibil să te mântuieşti.

Despre rugăciunea neîncetată a lui Iisus

Ce trebuie să facem pentru ca mintea să fie întotdeauna ocupată de Dumnezeu? Dacă nu dobândim următoarele trei virtuţi: iubirea către Dumnezeu şi oameni, înfrânarea şi rugăciunea lui Iisus, atunci nici mintea noastră nu va fi pe deplin ocupată cu Dumnezeu, deoarece iubirea potoleşte mânia, înfrânarea slăbeşte patima, iar rugăciunea eliberează mintea de gânduri şi alungă toată ura şi trufia: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“.

Dacă cineva deprinde rugăciunea lui Iisus şi ea se uneşte cu inima, atunci va curge ca un izvor în fiecare loc, în orice lucrare, în orice vreme. Când se îndeplineşte cu sârguinţă un lucru urgent sau când gândurile chinuie cu putere mintea sau vine somnul, atunci trebuie să ne rugam cu râvnă şi cu voce tare pentru ca mintea să fie atentă la voce.

Când mintea e liniştită şi eliberată de gânduri, atunci e posibil să ne rugăm în tăcere. Din rugăciunea rostită îndelung cu limba se naşte cea a minţii, iar din cea mintală se naşte rugăciunea inimii. Acesta este drumul rugăciunii – mai rapid spre mântuire decât prin intermediul psalmilor, canoanelor şi rugăciunilor obişnuite pentru cei învăţaţi. Ceea ce reprezintă bărbatul desăvârşit faţă de un novice, aceea înseamnă rugăciunea faţă de ştiinţa de carte. Această rugăciune are nevoie de trezvie, înfrânare, depărtare de oameni, lipsa tuturor grijilor şi tulburărilor, din care creşte şi se întăreşte rugăciunea adevărată şi neîncetată.

Cum să deosebim lucrarea lui Dumnezeu de lucrarea potrivnicului

Întrebare: De ce trebuie să cunoaştem voia lui Dumnezeu sau ispita vrăjmaşului şi de ce, când se întâmplă un lucru bun, care e îndoielnic, unul te îndeamnă să-l faci, iar altul, dimpotrivă, te împiedică să-l faci?

Răspuns: Duşmanul are deprinderea de a ascunde adevărul şi de a amesteca binele cu răul. Dar de ce trebuie să cunoaştem adevărul? Voia lui Dumnezeu în toate intenţiile noastre este bună, de încredere şi evidentă. Nu numai în lucrul nostru bun, ci şi în fărădelegile noastre Dumnezeu îndelung rabdă şi aşteaptă pocăinţa noastră. Dar de ce să cunoaştem lucrarea vrăjmaşului. De obicei vrăjmaşul ne împiedică şi ne îndepărtează de la lucrul bun. Totuşi, dacă în ceva, care pare a fi bun în exterior, mintea noastră se tulbură, alungă frica de Dumnezeu şi distruge liniştea astfel încât inima se îmbolnăveşte fără cauză, mintea care rătăceşte, ştie că aceasta este lucrarea potrivnicului şi atacul lui.

Vrăjmaşul este ispititorul şi tulburătorul minţii în toate  intenţiile noastre. Nici starea inimii noastre nu trebuie să o credem întru totul, ci chibzuind cu folos, vom vedea dacă există lipsă de bunăvoinţă. Când mintea noastră este legată de vrăjmaş prin gânduri şi tristeţe, atunci trebuie să renunţăm cu desăvârşire la orice gând şi judecată, deoarece noi nu vom cunoaşte adevărul până când mintea nu se va purifica prin rugăciune. Atunci gândurile, ca o apă tulbure se mişcă în minte sau ca un nor hoinăresc, iar sentimentele faţă de toate nu mai pot fi simţite. De aceea, dorind să cunoaştem adevărul, nu ne dedicăm unui timp lung de rugăciune fierbinte şi de lucruri folositoare. În timpul rugăciunii vrăjmaşul nu poate ascunde adevărul, astfel încât el nu mai are putere; aşa poţi verifica adevărata credinţă în ceea ce faci. Slavă Dumnezeului nostru în veci. Amin.

Despre patimi şi vicii dăunătoare şi despre naşterea unora din celelalte

Înaintea fiecărui păcat diavolii îl conduc pe om spre următoarele patimi: uitarea, mânia cumplită, care este răutatea neomenească şi neştiinţa, ca un întuneric dens. Aceste trei patimi preced fiecare păcat. Căci omul nici un păcat nu poate săvârşi înainte de a face rău prin uitare, mânie sau neştiinţă. Din acestea ia naştere nesimţirea sufletească, ceea ce înseamnă că mintea – ochiul sufletului, se întunecă şi se umple de toate patimile. Înainte de toate se naşte necredinţa. Necredinţa dă naştere iubirii de sine care este şi începutul şi sfârşitul şi rădăcina şi sămânţa tuturor relelor; ea este iubirea iraţională faţă de propriul trup, când peste tot şi în toate lucrurile caută să-şi aleagă pentru sine ceva folositor. Această rădăcină rea a patimilor se dezrădăcinează prin dragoste, milă şi renunţarea la voia proprie.

Iubirea de sine dă naştere egoismului şi iubirii de argint, lăcomiei pântecelui, care înseamnă rădăcina şi cauza fiecărui rău. Din acestea două: iubirea de sine şi iubirea de argint, pătrund în fiecare loc nefericirea şi cumplitele fărădelegi. Atât în rândul mirenilor, cât şi în rândul monahilor, iubirea de argint dă naştere mândriei, din cauza căreia diavolii au căzut din slava cerească.

Mândria dă naştere iubirii de slavă deşartă cu care s-a amăgit. Adam când şi-a dorit să fie ca Dumnezeu şi prin care

a adus suferinţa şi blestemul pentru tot neamul omenesc. Iubirea de slavă deşartă dă naştere iubirii de placer datorită căreia Adam a căzut şi a fost izgonit din Rai.

Iubirea de plăceri dă naştere lăcomiei pântecelui şi desfrânării. Desfrâul dă naştere mâniei care distruge căldura sufletească şi e dăunătoare pentru fiecare virtute.

Mânia dă putere pomenirii răului care duce la răcirea sufletului. Pomenirea răului dă naştere hulei răutăcioase la adresa fratelui. Hula dă naştere întristării premature ca o rugină care îl mănâncă pe om.

Întristarea dă naştere îndrăznelii nesăbuite. Îndrăzneala dă naştere trufiei care acţionează împotriva virtuţilor.

Trufia dă naştere vorbăriei nemăsurate, iar vorbăria dă naştere clevetelii. Dacă cineva învinge aceste patimi, Acela poate fi supus de către altele care sunt: frica, invidia, ura, făţărnicia, necredinţa, linguşirea, cârtirea, semeţia, iubirea lumească, răutatea sufletului, laşitatea, îngâmfarea, obrăznicia, râsul care duce la cădere, deznădejdea în care omul singur se aruncă fără să vadă iubirea de oameni şi mila lui Dumnezeu, care îi mântuiesc pe cei păcătoşi, pentru că nu există pe pământ un asemenea păcat pentru care să nu existe iertare.

Din următoarele şapte patimi – iubirea de sine, iubirea de argint, mândria cu trufia, pomenirea răului, judecata, desfrânarea, deznădejdea, reiese finalul tuturor patimilor. Dacă cineva nu se îndulceşte cu aceste patimi şi le omoară, acela dobândeşte următoarele virtuţi: credinţa, dragostea, postul, înfrânarea, trezvia, rugăciunea, smerenia cu smerita înţelepciune, tăcerea şi dreapta socoteală.

Dacă cineva are numai una din principalele patimi, acela nicidecum nu va reuşi în ceva chiar dacă ar lucra împotriva celorlalte patimi şi ar avea virtuţi şi chiar dacă sângele său s-ar vărsa pentru Hristos, rugăciunea lui nu va fi plăcută lui Dumnezeu.

Doamne Dumnezeule, izbăveşte-ne pe noi cu darul Tău de orice patimi şi ispite în veci. Amin.

Fragment din Patericul de la Optina


Viata Sfantului Marturisitor Gavriil Georgianul, cel nebun intru Hristos (+ 2 Noiembrie)

Noiembrie 2, 2016

250621_bArhimandritul Mama Gavriil, născut Goderdzi Urghebadze, este unul dintre cei mai cunoscuți monahi în Georgia. S-a născut ca fiu al lui Vassili și al Varvarei Urghebadze în ziua de 26 august 1929, în Tbilisi, Georgia. Prunc fiind a fost botezat în Biserica Sfintei Mucenițe Varvara, raionul Navtlughi, de către fosta „soră de caritate” Tamara Beghiașvili. Regimul comunist era pe atunci puternic și violent; credința era prigonită, bisericile erau dărâmate și închise, oamenii nevinovați uciși sau deportați. Goderdzi avea doar doi ani când tatăl său, Vassili Urghebadze, a fost ucis în împrejurări necunoscute. După aceasta, familia îl numea Vasiko în cinstea tatălui său.

Vasiko era un băiat neobișnuit; încă din fragedă copilărie a fost înzestrat cu dumnezeiescul har. Obișnuia să construiască bisericuțe din pietricele și să aprindă în ele chibrituri. Varvara, mama lui (după adormirea Părintelui Gavriil, aceasta a intrat în Mănăstirea Samtavro ca Monahia Ana și este înmormântată lângă fiul său), se temea ca nu cumva cineva să vadă preocupările fiului ei și să spioneze familia pentru creșterea lui împotriva ideologiei comuniste. În tinerețe Vasiko se purta ciudat, adeseori oprindu-se din joaca cu prietenii și preferând să rămână singur în tăcere. Avea și o distracție neobișnuită: obișnuia să ia un băț mic în mâinile sale și să fugă cu el. Păsărele gureșe se așezau pe el și-l urmau pretutindeni. Aceasta îi uimea pe toți. Vasiko era un copil duios. Nu îngădu­ia să se pună curse pentru șoareci, îi prindea vii într o cușcă și mai apoi le dădea drumul în curte. A intrat la școală la vârsta de șase ani. A fost ușor pentru el să învețe scrisul, cititul și aritmetica, și a câștigat multă dragoste pentru bunătatea lui. Avea șapte ani când a auzit pentru întâia oară numele lui Dumnezeu, care a avut o atât de mare înrâurire asupra minții lui, încât i-a schimbat cu desăvârșire viața obișnuită. Curând a adunat bani să cumpere Sfânta Evanghelie. Acesta a fost începutul noii sale vieți. Din ziua aceea și până la moartea sa l-a stăpânit un singur gând și o singură dragoste: să trăiască numai pentru Hristos. Citea tot timpul Evanghelia și nu arăta nicio altă preocupare; dăruia puțin timp lecțiilor, ca să aibă mult pentru Evanghelie. Înainte de culcare intra în odaia lui și se ruga îndelung în colțul cu icoane. Cu câteva zile înainte de adormirea sa, Monahul Gavriil își aducea aminte de acea perioadă a copilăriei: „Ședeam în balcon, la etajul al doilea, cufundat în gânduri, când un glas dinlăuntrul meu mi-a poruncit să caut către cer. M-am ridicat, m-am dus la marginea balconului, am privit în sus și am văzut o cruce mare înălțată pe cer. Atunci n-am știut, dar acum știu că era crucea pe care aveam s-o port pentru dragostea lui Dumnezeu și a poporului meu.” O altă amintire se referă la aceeași perioadă a copilăriei: „Odată, într-o noapte, pe când dormeam, pe neașteptate m-am trezit și am văzut un diavol cu chip înfricoșat înaintea mea. Mă privea mânios. Mulțumită milostivirii lui Dumnezeu nu eram înspăimântat, ci încordat. Însă n-am făcut nimic ca să-l alung. Doar îl priveam surprins. El a răcnit la mine: «Lupți împotriva mea, așa-i?!» Și m-a lovit cu pumnul.”

Când mama sa, Varvara, a intrat în odaie l-a aflat pe fiul ei zăcând fără cunoștință. Dar Dumnezeu a păzit viața alesului Său. Micul Vasiko s-a folosit din acea întâmplare, lucru pe care Monahul Gavriil îl mărturisea într-una dintre amintirile sale: „Când l-am văzut pe diavol, credința mea în Hristos a devenit și mai tare, și mi-am zis că dacă diavolul există, atunci Dumnezeu cu atât mai mult. De atunci am început să prețuiesc frumusețea făpturilor omenești.” Dumnezeu l-a înzestrat pe Vasiko cel de doisprezece ani cu putere dumnezeiască și cu descoperiri duhovnicești pentru dragostea și credincioșia lui adevărată.

Maica Pelaghia (fosta igumenă a Mănăstirii Gurjaani închinată Maicii lui Dumnezeu, de o seamă cu Monahul Gavriil și vecina lui) povestește: „Într-o zi de vară, unchiul meu a venit acasă și a strigat cu glas tare ca să audă toți: «Slavă lui Hristos, Domnul nostru, căci îi păzește pe aleșii Săi pe pământ.» La întrebarea: «Ce s-a întâmplat? De ce ești așa surprins?», a răspuns povestind următoarea întâmplare uimitoare: «Veneam spre casă pe vechea stradă Sfânta Varvara. Când m-am apropiat de biserica dărâmată a Sfântului Gheorghe, l-am zărit pe Goderdzi, fiul lui Vassili, curățând biserica de bolovani sub soarele arzător. Fiind adâncit în muncă, o bună bucată de vreme nu m-a observat. Iar eu, văzând asta, n-am spus nimic, dar el, când m-a zărit, mi-a zis cu bucurie: Vino, unchiule Muha și dacă poți, ridică-l pe ăsta, arătând spre un bolovan mare.» Pe unchiul meu îl numeau Muha pentru puterea sa și pentru abilitățile de luptă, însă adevăratul lui nume era Gheorghe. Muha a continuat: «Am încercat mult, dar n-am putut urni bolovanul. Vasiko mi-a zis atunci să încerc în numele lui Hristos; astfel l-am ridicat și l-am dus lângă ceilalți bolovani adunați de el în afara bisericii.» Familia noastră era credincioasă, dar din pricina regimului comunist membrii familiei nu mergeau la slujbe și nu posteau. Însă din chiar ziua aceea unchiul meu a început să ducă o viață creștinească.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, oamenii sărmani, care nu aveau nicio veste de pe front, obișnuiau să vină la Vasiko ca să afle câte ceva despre rudele lor. Băiatul de numai doisprezece ani le răspundea tuturor și propovăduia: „Mergeți la biserică, nu-l lăsați pe Hristos și nu vă pierdeți mântuirea sufletelor.” Cuvintele lui se împlineau întotdeauna și oamenii îl cinsteau mult. Nemaiîntâlnitele înzestrări ale lui Vasiko și darul vădit al străvederii întorceau inimile oamenilor la încrederea în Biserică. Micul Vasiko nu primea laudele și cinstirea oamenilor, ci se smerea pe sine într-un chip foarte ciudat – se așeza în gunoi și repeta cu glas tare: „Pururea adu-ți aminte, Vasiko, că gunoi ești, și nu cugeta niciodată înalt despre tine.” Membrii familiei se supărau pe Vasiko pentru o asemenea purtare și chiar îl pedepseau, însă oamenii nu-și îngăduiau să râdă de el sau să-l ocărască.

Este vrednică de pomenit aici o altă întâmplare uimitoare din copilăria Monahului Gavriil. În vremea prigoanei sovietice, oamenii ascundeau icoanele în podurile caselor sau în alte ascunzători. Mulți dintre aceștia s-au împuținat în credință și nu le mai cinsteau cum se cuvine. Micul Vasiko obișnuia să vină la ei și să le zică: „Aveți o icoană în casă”, și le arăta întocmai locul unde era ascunsă. „Fie îi dați cinstirea care i se cuvine, fie mi-o dați mie. O s-o păstrez eu. Mai târziu, dacă o vreți înapoi, veniți la mine și o să vi-o dau înapoi cu bucurie.” Unii se pocăiau și păstrau icoanele, alții, care n-aveau acest gând, i le dădeau lui. Toți erau surprinși de această purtare a băiatului. Vasiko se îngrijea de icoane cu o dragoste deosebită. Icoanele înfrumusețate cu osârdie și bună-cuviință care există astăzi în biserica sa și în chilia lui de la Mănăstirea Samtavro uimesc pe toată lumea. Ele împodobesc aproape toți pereții și tavanul și lasă o impresie de neuitat închinătorilor sau oaspeților. Viața simplă și firească a lui Vasiko n-a durat mult. Mama sa, Varvara, era o femeie muncitoare și cinstită. Fusese frumoasă în tinerețe și se măritase devreme, la numai paisprezece ani. Din prima căsnicie dobândise trei copii – Ema, Mihail și Goderdzi-Vasiko. Mai apoi, după tragedia din familie, atunci când i-a murit soțul, femeia de 22 de ani s-a trezit într-o situație fără ieșire. Nu avea pe nimeni s-o ajute și trebuia să muncească din greu ca să întrețină familia. Astfel că s-a măritat a două oară, iar din această căsnicie a mai dobândit o fiică, Iuliana. Tot la vârsta de doisprezece ani, Vasiko a avut o experiență dureroasă. Mama lui, deși nu era necredincioasă, nu îngăduia ca fiul ei să ducă o viață creștinească. La început, când el a manifestat o dragoste neobișnuită pentru Biserică, a fost surprinsă. Dar, când a văzut că credința în viața lui Vasiko a prins rădăcini adânci și bine întemeiate, i-a cerut cu asprime fiului ei să renunțe la această viețuire: „Nu te mai chinui! Trăiește ca oamenii obișnuiți! Fii credincios, dar nu atât cât să vrei numai Evanghelia și credința!”

În ultimul an al vieții lui, atunci când împreună cu fiicele ei a venit să-l vadă pe Monahul Gavriil care era foarte bolnav, Varvara, plângând, i-a spus fiului ei: „Ce-a fost viața ta, Gavriil, chinuri și nimic altceva?! N-ai avut copilărie. Ar fi fost mult mai bine să mă asculți și să ai grijă de tine, erai bărbat, nu-i așa?!” Văzând-o pe mama sa plânsă și într-o adâncă durere, Părintele Gavriil s-a înduioșat și i-a părut rău pentru ea că încă nu-l înțelegea, deși fusese părtașă la necazurile lui. După un scurt răgaz, i-a răspuns cu glas scăzut și cald: „N-am putut duce o altă viață.”

Iată cum, încă de atunci, Vasiko s-a adus pe sine jertfă bine-plăcută lui Dumnezeu. Auzind împotrivirea fiului ei, Varvara a luat Evanghelia și a aruncat-o cu mânie în closet. Vasiko a scos-o îndată de acolo, a strâns-o la piept și a început să plângă cu suspinuri. Acesta a fost momentul în care s-a văzut silit să facă o alegere în viața lui. La miezul nopții Vasiko și-a luat Evanghelia și a părăsit casa părintească. Era sfârșit de toamnă. A mers zi și noapte până a ajuns într-un târziu în orașul Mțheta. Mai întâi a mers la Mănăstirea Samtavro. Igumena Anusia (Kocilamazașvili) l-a primit cu dragoste, dându-i adăpost și hrană. Însă nu l-a putut lăsa să viețuiască acolo, fiindcă nu li se îngăduia bărbaților să rămână într-o mănăstire de maici. Ea l-a sfătuit să meargă la Mănăstirea Svetițhoveli (Stâlpul de viață-dătător). Înainte de plecare, Vasiko s-a rugat din toată inima în fața icoanei Maicii Domnului dăruită de Mănăstirea Iviron pentru Samtavro, cerându-i o chilie și dreptul de a viețui în noua mănăstire. A petrecut astfel trei zile în Mănăstirea Svetițhoveli, dar un decret guvernamental interzicea găzduirea minorilor vreme îndelungată. Așa că a fost nevoit să plece la Mănăstirea Șiomgvime unde a fost găzduit alte trei zile, după care a fost călăuzit spre Mănăstirea Zedazeni în care viețuiau pe atunci câțiva monahi bătrâni. Aceștia l-au îndrăgit pe băiatul cel credincios atât de mult, încât i-au aranjat o ascunzătoare în apropierea mănăstirii în care l-au ținut câteva săptămâni. Însă din pricina controlului strict care se făcea de către oamenii legii, monahii au fost siliți să-l trimită la Mănăstirea Betania. I-au explicat în amănunt cum să ajungă și i-au dat merinde pentru drum. La Mănăstirea Betania a fost primit de către cei doi viețuitori acolo: Părintele Ghiorghi (canonizat mai târziu ca Sfântul Ghiorghi-Ioan Mheidze) și Părintele Ioan (canonizat și el ca Sfântul Ioan Maisuradze). Aceștia au devenit cei mai iubiți duhovnici ai lui Vasiko. După ce a părăsit Betania, nu se mai știe nimic despre locurile unde a viețuit. O vreme, Vasiko a fost adăpostit de o femeie bună la inimă pe nume Margo care locuia în Tbilisi și își ducea traiul ghicind. Însă se mâhnea că o femeie atât de bună ducea o viață greșită, trăind în păcat. Într-o zi, Margo s-a îmbolnăvit. Vasiko a liniștit-o și i-a făgăduit că-i va primi el pe oamenii care veneau la ea să-i ceară ajutorul. Și, într-adevăr, cei care veneau la ghicitoare erau întâmpinați de băiatul cel evlavios. El le propovăduia dragostea lui Dumnezeu și încerca să-i încredințeze că aveau nevoie să-și schimbe viața. Dumnezeu, văzându-i jertfa, l-a înzestrat pe Vasiko cu darul prorociei, încât putea vorbi cu aceștia despre viitoarele primejdii prin care aveau să treacă sau despre păcatele deja înfăptuite pe care nu și le mai aminteau. Margo a crezut astfel și ea prin Vasiko în Dumnezeu, s-a lepădat de ghicit și a început să ducă o viață creștinească adevărată. Această schimbare a stârnit multe zvonuri în Tbilisi acelor ani.

Între timp, mama lui Vasiko îl căuta pretutindeni, până a aflat în sfârșit unde se afla. „Te rog, întoarce-te acasă și trăiește cum vrei. N-o să-ți mai stau în cale”, i-a spus fiului ei, bucuroasă că l-a găsit. Vasiko s-a întors atunci acasă. Din acea vreme Varvara n-a mai fost aspră cu el. Însă adeseori îl sfătuia din nou să ducă o viață obișnuită și să nu trăiască doar pentru Hristos. Vasiko mergea cel puțin o dată pe an la Betania și să le ajute monahilor bătrâni de acolo la feluritele lor ascultări. La vârsta de șaisprezece ani a plecat spre Mănăstirea Martkopi să se închine. În timpul acestei călătorii a întâlnit un monah deosebit, Părintele Aitala, pe care l-a prețuit mult și pe care îl pomenea întotdeauna cu mare cinstire și dragoste. „Un mare monah, dăruit cu străvedere”, obișnuia să spună după ce a devenit Monahul Gavriil. Se cuvine să mai pomenim aici o altă istorisire din aceeași perioadă a tinereții lui: odată, guvernul comunist a hotărât să niveleze un parc public de lângă vechiul cimitir Vera, în care erau îngropați tinerii soldați uciși în războiul pentru independența Georgiei din 1921. Terenul a fost nivelat cu buldo­zerele, care au intrat și în cimitir. Vasiko a fost adânc mâhnit de acest act brutal, așa că a adunat noaptea osemintele lor în saci și le-a îngropat din nou într-un loc sigur. În 1949 Vasiko a fost chemat să-și facă stagiul militar în Armata Sovietică. A fost trimis deci în unitatea de grăniceri de la Batumi. În pofida regimului strict, a izbutit totuși să postească și chiar să meargă în ascuns la Biserica Sfântului Nicolae ca să primească Sfintele Taine. După încheierea serviciului militar, Vasiko s-a întors acasă. Însă curând a fost chemat la spitalul Securității unde l-au interogat despre vedeniile din copilărie, atunci când la vârsta de doisprezece ani a văzut un diavol. După câteva zile a primit un certificat medical: era diagnosticat bolnav psihic și i se interzicea să lucreze în vreun post. I-a fost acordată o pensie pentru dizabilități de gradul al II-lea, ceea ce însemna însă o încălcare grosolană a legii, deoarece, potrivit legislației sovietice, unui bolnav într-o asemenea stare îi era interzis să-și facă stagiul militar, cu atât mai mult în cadrul forțelor armate. Însă toate acestea erau regizate de Securitatea sovietică potrivit ideologiei partidului comunist: o persoană cu o asemenea conștiință nu trebuia să prezinte un pericol pentru îndoctrinarea atee.

Din acea vreme, Vasiko și-a continuat viețuirea duhovnicească cu și mai mare dragoste. În curtea din spatele casei părintești și-a zidit un mic sălaș unde să se nevoiască și să-și rânduiască activitățile duhovnicești în pace și liniște. Pentru rugăciuni și predici mergea la Catedrala Sioni. Curând, Preafericitul Catholicos-Patriarh al întregii Georgii, Melchisedec al III-lea, și-a îndreptat atenția către tânărul credincios. Cu binecuvântarea sa, Vasiko a început să lucreze ca paznic al Catedralei, iar mai târziu ca citeț. În ianuarie 1955 a fost hirotonit diacon, și la 23 februarie a fost tuns monah în Mănăstirea Moțameta din Kutaisi cu numele de Gavriil după dorința sa. După trei zile a fost hirotonit ieromonah de către Episcopul Gavriil (Ciacianidze) al eparhiei Kutaisi-Gaenati, în Catedrala Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Din ziua tunderii în monahism, Monahul Gavriil s-a nevoit și mai mult cu uriașă dragoste și desăvârșită credincioșie față de Dumnezeu și față de aproapele. Cu binecuvântarea patriarhului, a slujit mai întâi la Catedrala Sioni și, din 1960, la Mănăstirea Betania împreună cu iubitul său părinte duhovnicesc Ghiorghi și cu ieromonahul Vasile (Pirțhalava).

În 1962, după adormirea Părintelui Ioan, a Părintelui Ghiorghi și a ieromonahului Vasile (Pirțhalava), guvernul a închis Mănăstirea Betania. Monahul Gavriil s-a întors deci la Tbilisi și, în curtea casei lui, a construit cu mâinile sale o biserică cu șapte turle. Între 1962-1965 a slujit la Catedrala Sfânta Treime și Toți Sfinții, și a avut o mică parohie adunată în jurul său. Cu anevoie poate să înțeleagă generația contemporană neobișnuita înzestrare duhovni­cească a tânărului monah, care a manifestat o atitudine uimitoare și neînfricată în vremea cumpli­tului regim comunist: a dat foc unui uriaș portret al lui Lenin, atârnat pe clădirea Consiliului de Miniștri, în timpul demonstrației din ziua de 1 mai 1965. Pe urmă, monahul Gavriil a propovăduit cu sfântă îndrăzneală oamenilor înspăimântați: „Mortul ăsta n-are nevoie de slavă, ci slava e a lui Hristos, care a călcat moartea și ne-a binecuvântat cu viața cea vecinică.” Mulțimea înfuriată a aruncat atunci cu pietre în el fără milă. S-a declarat alarmă de gradul I (cea mai gravă din Uniunea Sovietică) în oraș și numai intervenția necruțătorului Regiment 8 a salvat viața Monahului Gavriil. Acesta, pe jumătate mort, având șaptesprezece fracturi ale capului și ale altor oase ale trupului, a fost numaidecât transportat la secția de izolare a spitalului Securității. Mai târziu a fost condamnat la moarte, cercetarea lui fiind numai una formală. Dar autoritățile regimului comu­­­nist aveau un interes special în acest caz – i-au cerut Monahului Gavriil să mărturisească presupusa conspirație a Bisericii Ortodoxe Georgiene, iar în schimb i-au promis să-i cruțe viața de pedeapsa cu moartea. În pofida chinurilor la care a fost supus vreme îndelungată, Monahul Gavriil a rămas neclintit. La interogatoriu l-a numit odată fiară pe Lenin, și ca rezultat a fost iarăși bătut crâncen. Această știre incredibilă și senzațională s-a răspândit cu repeziciune în mass-media europeană și americană. Amploarea evenimentelor s-a reflectat și în politica de la Kremlin și, în locul pedepsei cu moartea, Monahul Gavriil a fost internat într-un spital pentru boli psiho-neurologice, cu diagnosticul de bolnav psihic. Guvernul sovietic plănuia să-l țină acolo pentru totdeauna. Dar Dumnezeu nu păzise viața alesului Său pentru un astfel de destin. E interesant de citit aici un fragment din concluzia medicală:

Spitalul de psihiatrie și neurologie al orașului Tbilisi, Republica Socialistă Sovietică Georgia, 19/1 1966, Tbilisi, Str. Electroni nr. 1.
Nr. 666
Pacient: Vassili Urghebadze, născut în 1929, educație: 6 clase primare.
Adresă: Str. Tetrițkaro, nr. 11.

Pacientul se află în spitalul de psihiatrie și neurologie al orașului din ziua de 18.08.1965, fiind adus aici din închisoare pentru tratament forțat. Diagnostic: persoană psihopată, cu tendințe spre stări de psihoză schizofrenică. A fost externat din spital în ziua de 19.01.1966. Potrivit anamnezei, la vârsta de 12 ani, acesta a avut o viziune a spiritului răului având coarne pe cap… Pacientul spune că tot răul care se desfășoară în lume se întâmplă din cauza diavolului. De la vârsta de 12 ani a început să meargă la biserici, să se roage, a cumpărat icoane și a studiat literatura bisericească… Nu mânca nimic în zilele de miercuri și vineri. Adulții și soldații râdeau de această prostie. „Miercuri l-a vândut Iuda pe Hristos pe treizeci de arginți, iar vineri l-au răstignit preoții evrei”, zicea, într-o stare de totală halucinație. Astfel se explică faptul că în ziua manifestației de 1 mai 1965, pacientul a pus foc unui mare portret al lui Lenin, atârnat pe clădirea Consiliului de Miniștri. După interogatoriu, a spus că a făcut asta pentru că imaginea răstignirii lui Hristos ar trebui atârnată acolo, iar nu chipul unui idol pământesc. Din cauza stării lui de sănătate psihică a fost trimis la expertiza psihopatologică. Examinarea a arătat că orientarea paci­­­en­­tului este confuză în timp, în spațiu și în mediu. Vorbește singur cu voce scăzută: crede în existența esenței cerești, Dumnezeu și îngeri, etc. În timp ce vorbește, obsesia psihopatului este întotdeauna îndreptată spre faptul că totul depinde de voia lui Dumnezeu, etc. Acesta e izolat de ceilalți bolnavi psihic din secție. Când cineva îi vorbește, el sigur menționează pe Dumnezeu, îngerii și icoanele, etc. Nu-și poate critica condiția în care se află. A fost tratat cu terapie de aminazinofrazie și de siptomicină, după care a trecut de comisie.

Decretul nr. 42/1965
Președintele comisiei: doctorand în medicină, medic șef T. Abramișvili.
Membrii: J. Șalamberidze și medicul Kropov.
Pacientul a fost externat din spital în ziua de 19 ianuarie 1966 și a fost luat la domiciliu de către mama lui.
Medic: Lezhava, 19 ianuarie 1966.

O asemenea concluzie a medicilor sovietici dovedește dragostea de Dumnezeu a Părintelui Gavriil. E cu totul surprinzător faptul că oficialii sovietici au notat ca o concluzie medicală tocmai descrierea făcută de Părintele Gavriil unei vieți bine-plăcute lui Dumnezeu, în urma căreia, paradoxal, partidul comunist l-a eliberat, externându-l din spital. Cu adevărat, atunci când intervine voia lui Dumnezeu în lucrurile omenești, toate sunt cu putință! Așadar, Părintele Gavriil a fost eliberat după șapte luni de la întemnițare. Renumitul academician georgian A. Zurabașvili a contribuit foarte mult la eliberarea lui. După aproape treizeci de ani, pe când Părintele Gavriil slujea în Mănăstirea Samtavro, l-a vizitat Ieromonahul Gherasim, din obștea celei mai cunoscute mănăstirii ortodoxe americane, Sfântul Gherman de Alaska, Platina. După vizită, acesta a publicat în revista Orthodox Word, în numărul din anul 1992, un articol despre Părintele Gavriil cu titlul „Christ’s Confessor in present-day Georgia”. Articolul se încheia cu următoarele cuvinte: „Părintele Gavriil ne-a binecuvântat și am plecat mărturisind biruința Bisericii Noului Legământ în zilele noastre.”

În pofida faptului că preoția Monahului Gavriil a rămas neîntinată, el a fost oprit să slujească. De aceea asculta predicile împreună cu parohia și se împărtășea ca un mirean. Era chemat la Securitate adeseori și se întorcea acasă bătut fără cruțare. Odată a fost lovit atât de rău încât nu se mai putea ține pe picioare. Ofițerii Securității sovietice au sunat atunci familia și le-au dat adresa unde îl abandonaseră pe monah. Din acea vreme Părintele Gavriil s-a hotărât să-și schimbe felul de viață, care era prea dureros pentru el. Acum voia să pretindă că e bolnav psihic. În loc să rămână în tăcere, propovăduia cu glas tare pe străzi. Dacă până atunci nu băuse deloc vin, acum bea printre oameni, prefăcându-se chiar beat. Nebunia întru Hristos este un dar neobișnuit și rar care cere o mare putere duhovnicească și o minte dumnezeiască, căci: Ce este nebun al lui Dumnezeu, este mai înțelept decât oamenii (1 Cor. 1, 25).

Smerenia Monahului Gavriil era uimitoare. Sora sa mai mare, doamna Ema, își amintește: „Nu puteam să-l înțelegem. A avut un suflet nobil încă din copilărie. După ce a fost hirotonit preot, oamenii îl cinsteau mult. Când Ieromonahul Gavriil obișnuia să vină acasă, mergea în biserica lui și adesea plângea cu jale. Odată ușa de la biserică era deschisă, și când l-am auzit plângând m-am îngrijorat și, intrând, l-am întrebat: «Vasiko, frate, de ce plângi? S-a întâmplat ceva?» «Soră, Hristos s-a născut într-o iesle; dar oamenii mă cinstesc și-mi sărută mâna.»”

În ciuda neobișnuitei sale smerenii, multe perso­nalități bisericești și mirenești îi arătau o negrăită cinstire și respect pentru uluitoarea lui gingășie, dragoste, bunătate, înțelepciune, pentru darul prorociei și al cunoașterii gândurilor tainice ale oamenilor, pentru stăpânirea pe care o avea peste timp, spațiu și materie. Astfel au trecut patru ani de când Monahul Gavriil a fost eliberat din temniță și din spital. Autoritățile comuniste nu puteau suferi evlavia și acțiunile lui curajoase. Așa că s-a hotărât dărâmarea bisericii sale, fapt care era expresia războiului nevăzut al regi­mului comunist însetat de sânge creștin cu Părintele Gavriil. Însă acesta a zidit-o din nou de trei ori. În cele din urmă, comandantul miliției sovietice și apoi secretarul comitetului de partid din raion au venit la el în ascuns să-i ceară personal iertare. Părintele Gavriil a refăcut biserica cu paraclis într-o perioadă scurtă, dar nu în forma pe care o avusese. În loc de șapte cupole a zidit doar una mare. Astăzi această minunată biserică se păstrează în aceeași stare. În anul 1971, cu binecuvântarea Catholicosului-Patriarh Efrem al II-lea al întregii Georgii și a mitropolitului Ilia (actualul Patriarh, care pe atunci conducea seminarul), Părintele Gavriil a fost numit preot la Mănăstirea Samtavro și la seminar. I s-a dat un vechi turn în care să locuiască. Spunea câteodată cu bucurie: „Cu mila Mântuitorului nostru și a Stăpânei noastre și cu binecuvântarea celor doi patriarhi, mi s-a dat această chilie.”

Din 1972 până în 1990 Părintele Gavriil a cercetat multe dintre bisericile și mănăstirile dărâmate sau pustiite sub asuprirea regimului comunist. Chiar dacă drumul era lung și anevoios sau plin de primejdii, Părintele Gavriil mergea singur. Uneori îl însoțeau câțiva credincioși, care îl ajutau cu ce avea nevoie. Obișnuia să spună: „Să credeți întotdeauna că osteneala noastră nu e zadarnică. Deși multe biserici și mănăstiri sunt astăzi dărâmate sau închise, sfântul înger vede sârguința noastră, ne ascultă cererile și ne duce rugăciunile cu bucurie la Dumnezeu. Acum ni se pare greu. Mergem prin zăpadă și noroi, acoperiți cu folie de plastic, trebuie să propovăduim, dar va veni vremea când acestea se vor zidi din nou și se va sluji iarăși în ele.” Cuvintele lui păreau atunci cu neputință, dar iată că astăzi s-au împlinit întocmai. Din 1987 Părintele Gavriil și-a ales un foarte mic șopron unde să locuiască, pe Kaklovani (o mică alee cu castani în curtea Mănăstirii Samtavro). Șopronul fusese mai înainte cotețul de găini al mănăstirii, după care rămăsese gol. Părintele Gavriil arareori ieșea din mănăstire, numai pentru trei zile sau o săptămână și apoi se întorcea la sălașul său. Un asemenea fel de viețuire era expresia smereniei sale și a nevoinței deopotrivă, căci se smerea pe sine într-o mare măsură. Trăia într-un loc atât de strâmt, în care nu putea nici măcar să se întindă cum trebuie. Răbda gerul iarna fără să se încălzească, iar pereții cotețului aveau spații de 2-3 cm între scânduri: iată adevărata nevoință. Monahul Gavriil locuia cel mai mult în micul șopron. Arareori mergea la chilia lui din vechiul turn. Odată, sfântul înger i s-a arătat și i-a descoperit o bucată din Svetițhoveli (Stâlpul de viață dătător), în locul unde se afla ascunsă cămașa lui Hristos. Monahul Gavriil și maicile au luat această sfințenie cu multă evlavie și au așezat-o în biserica Mănăstirii Samtavro, în care se păstrează până astăzi. În 1990 Monahul Gavriil a mers la Mănăstirea Șiomgvime, fiindcă își pusese în gând să ducă o viață pustnicească. Însă acolo a avut o descoperire dumnezeiască să se întoarcă la Mănăstirea Samtavro și să slujească oamenilor. De atunci înainte, până la adormirea sa, a viețuit în vechiul turn. Spovedea închinătorii și slujea aproapelui cu o mare lepădare de sine și cu dragoste jertfelnică.

În timpul lunilor octombrie-noiembrie ale anului 1991, situația politică în Georgia a devenit foarte încordată, dar numai Monahul Gavriil a simțit primejdia viitoarelor năpaste. Obișnuia să spună: „Sânge pe bulevardul Rustaveli! Sânge! Sânge de georgieni.” Când pe bulevardul Rustaveli au început împușcăturile, un georgian deschizând focul împotriva altui georgian, Monahul Gavriil a tras clopotele în Samtavro plângând. Atunci și-a înmulțit postul și nu mai mânca nimic. E greu de descris cât de fierbinte plângea și striga și cât de stăruitor îl ruga pe Dumnezeu și pe Stăpâna noastră să izbăvească Georgia.

Nu făcea nicio deosebire între oameni. Împăr­tășea bucuriile și necazurile tuturor celor care veneau la el. Câți dintre ei s-au izbăvit din prăpastia întunericului duhovnicesc cu rugăciunile sale numai Dumnezeu știe. Cu darul prorociei îi punea pe calea adevărului. Părintele Gavriil își tăinuia aproape cu desăvârșire darul facerii de minuni. Însă în împrejurări deo­sebite, ca atunci când era tăgăduită învățătura despre Treimea cea de-o-fiire și nedespărțită, își arăta stăpânirea dată lui de Sus ca să dovedească dumnezeiescul adevăr. Odată, a venit la el un georgian, adept al hinduismului, care obișnuia să călătorească în India unde stătea o lungă perioadă și unde își avea maestrul spiritual. Părintele Gavriil a luat o pâine, a făcut semnul crucii peste ea în numele Sfintei Treimi și pâinea în chip minunat s-a desfăcut în foc, apă și grâu. I-a zis aceluia: „Privește și vezi, asemenea este și cu Sfânta Treime cea în trei ipostasuri: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.” Apoi a făcut iarăși semnul crucii și apa, grâul și focul s-au făcut din nou pâine. „Așa cum această pâine este una, și întreagă, și neîmpărțită, în același fel este și Sfânta Treime, o singură fiire și nedespărțită”, a mai adăugat către vizitatorul uimit peste măsură.

Odată, igumenul Mănăstirii Xiropotamu din Sfântul Munte Athos, Arhimandritul Iosif și monahii din obștea sa au venit în Georgia. Au vizitat Samtavro și au luat binecuvântarea Starețului Gavriil. Dar Starețul l-a mustrat pe Părintele Iosif: „Cum ai îndrăznit să spui Fecioarei că a părăsit Georgia? Suntem sub rugăciunile și milostivirea Sfintei Fecioare, dar tu nu vezi.” Auzind aceasta, Părintele Iosif s-a cutremurat și a cerut smerit iertare. Starețul l-a îmbrățișat pe oaspetele grec cu dragoste și l-a poftit la masă. Părintele Iosif a mărturisit că, înainte să ajungă la Samtavro, a vizitat împreună cu obștea Catedrala Svetițhoveli. Situația politică și economică tensionată din Georgia, la care se adăugau necazurile duhovnicești ale poporului abia ieșit din comunism, au fost pricina pentru care cinstitul Arhimandrit, exprimându-și părerea de rău, și-a zis în sinea lui: „Fecioară Maria, ai părăsit Georgia!”

Luându-și rămas bun, obștea Mănăstirii Xiropotamu care era vădit impresionată i-a propus Starețului să vină în Sfântul Munte, dar el nu s-a învoit zicând: „Sunt aici pe Athosul meu. Nu voi da în schimb Georgia mea pentru Athos.” În ultimii ani ai vieții, Părintele Gavriil s-a îmbolnăvit grav de edem. Pe lângă aceasta și-a rupt și un picior și de atunci până la adormirea sa, un an și jumătate, a zăcut în pat neputând să meargă. Numai cu prilejuri foarte rare, răbdând dureri acute, cerea să fie ajutat să se ridice și să se așeze în fața chiliei. „Viața ta e viața mea. Dacă nu te jertfești pe tine însuți pentru poporul tău, nu va ieși nimic”, obișnuia să spună. Iubirea sa de străini nu poate fi niciodată uitată. Înainte să-și frângă piciorul, îi hrănea pe toți cu bucate pregătite de el. Dar când nu mai putea găti, îi cerea Maicii Parascheva sau altcuiva să gătească, și cu mare dragoste îi servea pe cei care veneau la el. Se nevoia neîncetat să-i aducă pe toți mai aproape de Dumnezeu. Cuvintele sale, pline de har dumnezeiesc și cu stăpânire, pătrundeau adânc în inimile tuturor. Rugăciunea sa era întotdeauna însoțită de multe lacrimi și astfel nimeni nu putea rămâne nepăsător. De-a lungul anilor Părintele Gavriil cugetase mai cu seamă la Dumnezeu și la dragostea pentru aproapele, la pocăință, smerenie și bunătate. Însă în ultimul an al vieții și-a schimbat dintr-o dată propovăduirea și învăța despre vremile de pe urmă. „Îl veți vedea pe antihrist, veți fi prigoniți, așa că fugiți în munți. Nu vă fie teamă! Precum israilitenilor nu le-a lipsit nimic în pustie, atunci când au ieșit din robia faraonului Egiptului, tot așa va fi și vouă. Dumnezeu se va griji de voi, veți merge în munți ca să păstrați libertatea lui Hristos, ca să fugiți din Egiptul lumii acesteia și de robia lui faraon, antihristul. Aceasta vă va duce în Pământul Făgăduinței, Raiul, și vă va străluci ca soarele.”

În ultimele sale zile, Monahul Gavriil propovă­duia numai dragostea și îi învăța pe toți cu lacrimi în ochi: „Țineți minte, Dumnezeu este dragoste. Faceți câtă bunătate puteți ca să vă mântuiți prin ea. Fiți smeriți, căci Dumnezeu dă har robilor săi smeriți. Pocăiți-vă de păcatele voastre și nu așteptați ziua de mâine, că aceasta e cursa diavolului. Iubiți-vă unii pe alții, fiindcă omul care nu iubește nu poate moșteni Împărăția Cerurilor.” În ziua de dinaintea adormirii, Starețul a zis: „A sosit vremea plecării mele.” Apoi a mângâiat icoana Mântuitorului care atârna deasupra patului său cu mâna dreaptă, a tăcut puțin și a spus: „Urmez Ție, Hristoase, de la vârsta de doisprezece ani. Sunt gata, ia-mă la tine!” Toată noaptea aceea, până la ora patru dimineața, a petrecut-o în dureri crâncene, apoi a început să răsufle puternic și a strigat: „Maică, maică! Soră, soră!”. Dimineața au venit cu toții la mănăstire, familia sa, mireni, un doctor și preoții. Părintele Gavriil își ațintise privirea cu dragoste la icoana Sfântului Ierarh Nicolae din Mira. Arhiepiscopul Daniil a citit rugăciunile de ieșire a sufletului. La sfârșit, Părintele Gavriil a zâmbit și a adormit în pace. Era 2 noiembrie 1995. Potrivit ultimei sale dorințe, a fost îngropat în curtea Mănăstirii Samtavro, învelit într-o pânză de sac, după o veche tradiție monahală. În timpul înmormântării a fost înconjurat de oamenii care îl iubeau. Însă nimeni nu voia să arunce pământ peste trupul său sfințit, așa că l-au răscolit pe cel de pe marginile gropii. Atunci pământul însuși s-a prăvălit lin ca să-l învelească, atingându-i întâi pieptul, și curând întregul trup era acoperit. Potrivit voii sale, următoarele cuvinte s-au scris pe piatra de mormânt: Adevărul e în nemurirea sufletului. Gavriil Monahul

Ultimele dorințe și testamentul

Slavă lui Dumnezeu întru Hristos!
Cer iertare și binecuvântarea Sanctității și Preafericirii Sale, Catholicosul și Patriarhul întregii Georgii, Ilia al II-lea. Cer iertare preoților, monahilor și monahiilor și dau binecuvântarea mea tuturor. Dumnezeu este dragoste. M-am nevoit, dar n-am putut atinge dragostea lui Dumnezeu și dragostea aproapelui, după poruncile Mântuitorului nostru. Dragostea este singurul țel al omului în această lume văzută pentru a moșteni Împărăția Cerurilor și odihna în Vecinicie. Îngăduiți-mi să fiu îngropat fără sicriu, înfășurat într-o manta. Fiți buni și smeriți. Dumnezeu își aduce aminte de noi în micșorarea noastră, Dumnezeu dăruiește harul său celor smeriți. Fiți smeriți și binevoitori și iubiți-i pe toți cei din jurul vostru. Vă iubesc pe toți, pe ortodocși și pe tot omul născut în lume. Ținta acestei vieți este să moștenim Împărăția Cerurilor, să fim aproape de Dumnezeu și să ne odihnim în Vecinicie. Și vă doresc tuturor să ajungeți acolo. Vă dau binecuvântarea mea tuturor ca să nu pierdeți harul lui Dumnezeu; ca lumea întreagă să fie vrednică a moșteni Împărăția. Nu este nimeni de pe pământ care să fi dobândit mântuirea și care să nu fi păcătuit. Nu sunt decât un mare păcătos, nevrednic și neputincios. Când veți fi aproape de mormântul meu, vă rog cu toată dragostea, să vă rugați pentru odihna sufletului unui păcătos. Fost-am pământ, și în pământ mă voi întoarce. Adevărul e în nemurirea sufletului.