Cele două căi

Septembrie 19, 2017

images

Nimeni să nu se supere atunci când vede că cei răi şi nedrepţi sunt fericiţi în această viaţă, pentru că răsplata bunătăţii şi a răutăţii nu se face aici, pe pământ. Dacă uneori Dumnezeu ne pedepseşte după faptele noastre, plata aceasta nu este întreagă, ci o pregustare a ceea ce va fi în cealaltă viaţă. Iar lucrul acesta este lăsat de Dumnezeu pentru ca cei care nu cred în învierea morţilor şi în Judecata de apoi să se cuminţească măcar cu cele ce păţesc pe pământ.
Vezi că vreun om rău se îmbogăţeşte? Nu-ţi pierde îndrăzneala! Vezi că, dimpotrivă, un om bun suferă? Să nu te smintească un asemenea lucru. Cei răi primesc şi răsplată şi pedepse, căci omul rău nu are numai fapte rele. Este posibil ca şi el să fi săvârşit nişte fapte bune. De asemenea, cel bun nu se poate să fie cu totul fără de păcat. Cu siguranţă a făcut şi el anumite rele. Cel rău primeşte bunătăţile pământeşti trecătoare ca răsplată pentru puţinele sale fapte bune, iar în viaţa viitoare, va fi pedepsit aspru pentru toată răutatea sa. Pe de altă parte, cel bun suferă în această viaţă pentru păcatele sale, iar în cealaltă, se va bucura de Împărăţia cerurilor.
Vrând să ne încredinţeze de acest fapt, Sfântul Apostol Pavel ne spune: De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit (1 Cor. 11, 30). Iată ce a scris el despre un creştin din Corint care păcătuia: Să daţi pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus (1 Cor. 5, 5). Dar şi în Vechiul Testament, proorocul Isaia spune despre Ierusalim: Daţi curaj Ierusalimului şi strigaţi-i că munca de rob a luat sfârşit, fărădelegea sa a fost ispăşită şi că a luat pedeapsă îndoită din mâna Domnului pentru păcatele sale (Isaia 40, 2). Proorocul David zice: Înmulţitu-s-au mai mult decât perii capului meu cei ce mă urăsc pe mine în zadar. Întăritu-s-au vrăjmaşii mei, cei ce mă prigonesc pe nedrept (Ps. 68, 5-6). Şi iarăşi: Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele (Ps. 24, 19).
De aici înţelegem că toţi cei buni sunt pedepsiţi pe pământ pentru păcatele lor. De unde înţelegem, însă, că cei răi, care se bucură aici de toate bogăţiile, vor fi pedepsiţi în cealaltă viaţă? Vă amintesc pilda bogătaşului şi a săracului Lazăr, pe care a povestit-o Domnul. Era odată un om bogat, care trăia în lux, plăceri şi desfătări. În fiecare zi, masa sa era plină de bunătăţi. În acelaşi timp, un sărac, pe nume Lazăr, stătea la poarta bogatului plin de răni şi încerca să-şi amăgească foamea cu firimituri de la masa aceluia. Când a murit Lazăr, îngerii l-au luat lângă Avraam, unde sufletul său a aflat odihnă şi bucurie. Însă când a murit cel bogat, a fost dus în iad, unde au început chinurile. Acesta, ridicându-şi ochii, i-a văzut în depărtare pe Avraam şi pe Lazăr. Atunci, a strigat cu jale către Avraam: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam i-a răspuns: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti (Luca 16, 24-25).
De aceea, să nu ne pară rău atunci când vedem că cei răi sunt fericiţi în viaţa aceasta, ci să ne bucurăm atunci când noi suferim. Pentru că suferinţele şi încercările sunt răscumpărarea păcatelor pe care le-am săvârşit. Iar dacă ne răscumpărăm păcatele aici, pe pământ, dincolo vom avea parte de mântuire. De aceea spune Apostolul Pavel: Necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare (2 Cor. 4, 17). De altfel, noi, creştinii, nu trebuie să cerem binele. Hristos le-a spus ucenicilor Săi că vor avea încercări: În lume necazuri veţi avea (Ioan 16, 33). Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni (Ioan 15, 20). Şi Apostolul ne încredinţează fără putinţă de tăgadă: Toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi (2 Tim. 3, 12).
Nici un sportiv adevărat, atunci când se află pe stadion, nu cere odihnă, linişte, mâncăruri sau băuturi. Altfel, ar fi nu numai un sportiv prost, dar şi nebun. Atunci când concurează, îşi adună forţele, îndură praful, căldura, transpiraţia, chinul şi, câteodată, chiar şi durerea. Apostolul Pavel se compară pe sine, ca şi pe orice creştin care duce în mod conştient lupta pentru mântuire, cu un boxer. Aşa mă lupt, nu ca lovind în aer, ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic (1 Cor. 9, 6-27). Dacă vrem să înţelegem odată că în viaţa noastră vom avea de întâmpinat probleme şi greutăţi, boli şi infirmităţi, lipsuri şi nedreptăţi, suferinţe şi chinuri, atunci niciodată nu vom fi luaţi prin surprindere şi nu ne vom mâhni, aşa cum nu se supără nici boxerul atunci când se află în ring.
Va veni şi vremea odihnei. Acum este, însă, vremea încercărilor, a ispitelor, a supărărilor, ca prin ele să dobândim nădejdea mântuirii, aşa cum ne spun Sfinţii Apostoli Iacov şi Pavel: Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea; iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic (Iac. 1, 2-4). Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde (Rom. 5, 3-4). Există, desigur, încercări mari şi încercări abia simţite, supărări grele şi supărări uşoare, ispite mari şi ispite mici. Să ştim, însă, că Dumnezeu nu îngăduie niciodată să fim ispitiţi peste puterile noastre. Iată ce scrie către Corinteni Apostolul Pavel: Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda (1 Cor. 10, 13).
Ceea ce trebuie să facem noi este să-L rugăm pe Dumnezeu să alunge ispita de la noi, aşa cum ne-a învăţat El Însuşi în Rugăciunea domnească: Şi nu ne duce pe noi în ispită… (Mat. 6, 13). Dar dacă, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, suntem încercaţi de ispite, să luptăm cu ele cu bărbăţie. Mai întâi, trebuie să nu ne supunem primejdiilor – aşa cum fac oamenii înţelepţi; apoi trebuie să răbdăm nenorocirile cu mult curaj – aşa cum fac oamenii viteji şi înţelepţi. Aşadar, nu trebuie nici să ne avântăm, nici să dăm înapoi. Atunci când situaţia o cere, adică fie sufletul nostru este în primejdie din pricina păcatului, fie Biserica, din pricina ereziilor, suntem datori să ne luptăm cu bărbăţie; însă când nu avem de-a face cu o asemenea situaţie, nu trebuie să ne punem în primejdie degeaba. Un asemenea război ar avea drept unic motiv ambiţia şi, ca scop, slăvirea noastră deşartă.
Vă spun toate acestea pentru că voiesc să ţineţi poruncile lui Hristos. El Însuşi ne porunceşte, pe de o parte, să cerem în rugăciunea noastră îndepărtarea ispitelor de la noi, aşa cum am spus deja, iar pe de altă parte, ne spune să-L urmăm, luând pe umerii noştri crucea încercărilor: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). Se poate ca aceste două porunci ale lui Hristos să se bată cap în cap? Dimpotrivă, ele merg mână în mână. Noi trebuie să fim mereu gata de război, să veghem în permanenţă şi să fim cu băgare de seamă, ca nişte buni soldaţi. Trebuie, însă, să nu provocăm războaie, căci altfel, nu vom fi ca nişte buni soldaţi, ci ca nişte răzvrătiţi.
În zilele noastre, creştinismul nu mai este prigonit de împăraţi idolatri sau de oameni necredincioşi şi mă rog să nu mai fie niciodată. Se poartă, însă, un război duhovnicesc între credincioşi şi demoni. Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătorilor, împotriva stăpânilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh (Efes. 6, 12). Războiul acesta este neîntrerupt şi deosebit, deoarece este purtat împotriva patimilor şi a poftelor – dorinţa de plăceri, mânia, invidia, răutatea şi orice altă formă de patimă; de aceea, pentru a duce acest război, avem nevoie de anumite arme. Iată ce spune Apostolul în continuare: Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu (Ef. 6, 4-17). Iată care sunt armele duhovniceşti ale creştinului, cu care el poate să se lupte cu demonii, să biruiască patimile, să dobândească virtuţile şi, astfel, să intre biruitor în Împărăţia cerurilor.
Să ţintim şi noi, fraţilor, să ajungem în această Împărăţie, jertfind totul de dragul ei, chiar şi viaţa noastră, dacă este nevoie. Să îndepărtăm păcatul de la noi pentru dobândirea acestei Împărăţii. Păcatul este întuneric, putreziciune, moarte. Când ne învăluie, nu mai vedem dinaintea noastră. Astfel, deşi păşim pe un drum larg, care este drumul egoismului şi al desfătărilor, în cele din urmă ne prăbuşim în prăpastia pierzaniei. Dimpotrivă, virtutea este lumină şi viaţă. Atunci când o dobândim, ea ne conduce paşii fără greş. Şi cu toate că păşim pe un drum strâmt şi anevoios, adică pe drumul smereniei şi al lipsurilor, în cele din urmă ajungem în raiul desfătării veşnice.
Fiecare suflet merge pe unul din aceste două drumuri. Noi să mergem pe cel de-al doilea, care este greu, dar mântuitor. În Predica de le Munte, Domnul spune: Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află (Matei 7, 13-14). Nimeni nu va ajunge la Împărăţia cerurilor cu uşurinţă. Nimeni nu va moşteni bunătăţile cereşti prin desfătări. Nimeni nu va câştiga raiul prin plăceri trupeşti sau dacă se lasă copleşit de patimi şi de grijile de fiecare zi.
Aşadar, atunci când vezi vreun om că trăieşte fără griji, în lux şi în desfătări, nu îl invidia. Dimpotrivă, să-ţi pară rău de el, pentru că este pe drumul care duce spre pierzanie. Şi ce câştigă dacă, urmând un drum uşor, ajunge până la urmă la moarte şi la întristare? Ce pierzi tu, care urmezi celălalt drum, care oricât de greu ar fi, te duce spre viaţă şi bucurie? Spune-mi, dacă ai vedea un om care merge pe cărări strâmte şi greu de străbătut, îndreptându-se spre palat, ca să fie cinstit de către rege, şi un altul care merge pe drumul principal al oraşului, îndreptându-se spre locul unde va fi ucis de către oamenii regelui, pe cine ai ferici? Fără îndoială că pe primul. De cel de-al doilea ţi-ar părea rău, chiar dacă merge pe drum uşor de străbătut. La fel şi acum, să nu-i fericim pe cei care se bucură de plăceri materiale, ci pe cei care se feresc de ele. Aceştia se îndreaptă spre rai, pe când ceilalţi, merg spre iad.
Ştiu că mulţi dintre aceştia din urmă râd de cuvintele mele. Dar eu mai ales pentru aceştia plâng. Plâng deoarece ei râd, cu toate că ar trebui să plângă. Plâng şi le spun împreună cu Sfântul Apostol Iacov: Pătrundeţi-vă de durere. Întristaţi-vă şi vă jeliţi. Râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria voastră în întristare (Iacov 4, 9). Nu îl lăsaţi pe diavol să vă înşele. Veniţi-vă în simţiri, vedeţi care este adevărul, urâţi păcatul, doriţi-vă viaţa veşnică. Hristos va veni a doua oară, morţii vor învia cu adevărat şi toţi oamenii vor fi judecaţi. Domnul va veni dintr-odată, pe norii cerului, cu putere şi cu strălucire multă, ca să-i despartă pe cei drepţi de cei păcătoşi. Pe primii îi va lua cu El în Împărăţia Sa veşnică, unde fericirea şi bucuria sunt mai presus de înţelegerea noastră de acum, iar pe ceilalţi îi va trimite în iadul veşnic, unde vor afla viermele neadormit, focul nestins, întunericul gros şi scrâşnirea dinţilor.
Nu voi înceta să vă spun aceste lucruri, chiar de ele nu vă vor plăcea. Dacă proorocii nu încetau să strige chiar şi când oamenii aruncau cu pietre în ei, cu atât mai mult am eu datoria să nu iau în seamă nemulţumirea voastră şi să vă spun adevărul, ca să nu fiu pedepsit de Dumnezeu ca înşelător. Să dea bunul Dumnezeu să luaţi în sfârşit vorbele acestea ale mele în serios şi să mergeţi pe drumul dreptăţii, al iubirii şi al evlaviei – drumul binecuvântat al Domnului, care vă va duce spre noul, cerescul şi sfântul Ierusalim, la luminata cetate cugetătoare a lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur – Problemele vieţii

Anunțuri

Lupta pentru mântuire

Septembrie 18, 2017

images (7)

Fraţii mei, nu există oameni mai fericiţi decât cei care moştenesc Împărăţia cerurilor. Şi nu există oameni mai nefericiţi decât cei care o pierd. Dacă cel care este surghiunit de pe pământul ţării sale are parte de compasiunea tuturor, iar cel care pierde moştenirea pământească este considerat vrednic de milă de toţi, cu cât mai amar ar trebui să plângem pentru cel care este alungat din ţara cerească, pentru cel care pierde bunătăţile nestricăcioase ale Raiului, pentru cel care se duce în gheena fără de sfârşit. Cu adevărat, nu există om mai vrednic de plâns decât acesta. Nu numai din cauză că va fi dat iadului pentru totdeauna, dar mai ales pentru că va fi dat iadului fiindcă aşa a voit el. Omul păcătos merge de bunăvoie pe drumul păcatului, iar necredinciosul se desparte de bunăvoie de Dumnezeu şi îl urmează pe diavol fără să fie silit de nimeni. Vai de cei care au soarta unui asemenea om! Este sau nu este acesta vrednic de plâns? Şi Domnul nostru Iisus Hristos a plâns pentru Ierusalimul care era acoperit de necredinţă (Luca 13, 31-35).
Din nenorocire, astăzi necredinţa este stăpână pretutindeni, fiind mai mare decât pe vremea lui Iisus în Ierusalim.
Cu toţii suntem vrednici de plâns, pentru că am căzut din fericire, din bucurie, din slavă, din strălucire, din bunătate, sau aşa cum spune Apostolul Pavel, din cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (1 Cor. 2, 9). Cercetaţi cu atenţie ce spune Apostolul. El nu afirmă simplu că bunătăţile cereşti sunt mai mari decât cele pământeşti, ci că mintea omenească nu le poate cuprinde în înţelegerea ei. Şi cu adevărat: cum ar putea încăpea în creierul mic al omului tainele nesfârşite ale lui Dumnezeu?
Dumnezeu ne-a creat din nimic, ne-a aşezat în Paradis, ne-a învrednicit să comunicăm cu El şi ne-a făgăduit o viaţă fericită, cu toate că noi nu I-am dat nimic în schimb. Aşadar, ce nu va dărui celor care cu bună ştiinţă se nevoiesc şi se jertfesc la tot pasul pentru numele Său? L-a dat la moarte pe singurul Său Fiu pentru mântuirea noastră, chiar dacă noi eram vrăşmaşii Săi. Atunci ce nu va face pentru noi dacă Îi vom fi prieteni? Dar în mod straniu, în vreme ce El caută în orice chip să ne câştige prietenia, noi nu ne îngrijim cu râvnă să o dobândim. În vreme ce El ne cheamă să moştenim bunătăţile Sale, noi suntem leneşi şi indiferenţi.
Să răspundem, fraţii mei, la chemarea lui Dumnezeu, ca să ne bucurăm de roadele iubirii Sale. În ce fel? El însuşi ne spune: Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc (Ioan 15, 14). O, Doamne! Pe noi, neînsemnaţii, neputincioşii şi păcătoşii ne numeşti prietenii Tăi? Tu, Care eşti mare, atotputernic şi Dumnezeu fără de păcat, Creatorul şi Domnul universului? Ce nu se cade, deci, să facem şi să îndurăm pentru Dumnezeu, dacă de multe ori, pentru prietenia omenească, ne punem viaţa în primejdie?
Şi cu toate acestea, nimic nu vrem să suferim pentru Dumnezeu, nu ne luptăm deloc şi nici o poruncă a lui Hristos nu punem în lucrare. Cu adevărat, trebuie să plângem şi să jelim pentru starea în care am ajuns. Ne-am lipsit de bunăvoie de nădejdea mântuirii. Dumnezeu ne-a chemat la cer, dar noi rămânem în iad. Ne-am arătat nevrednici de cinstirea pe care ne-a fă- cut-o. După toate binefacerile pe care le-am primit de la El, suntem nemulţumitori şi fără minte. L-am lăsat pe diavol să ne despoaie de toate bunătăţile cereşti. Şi astfel, noi, care ne-am învrednicit să fim copii, fraţi şi moştenitori ai lui Dumnezeu, nu ne deosebim cu nimic de vrăşmaşii Săi, care îşi bat joc de măreţia Sa şi Îi nesocotesc legile. Vai mie, strig împreună cu proorocul Miheia. Om cucernic nu mai este în ţară şi nici un om drept pe pământ (Mih. 7, 1-2).
Ştiu că mulţi vor socoti cuvintele mele exagerate. Alţii poate că vor râde. Atât de nebuni suntem, încât râdem de ceea ce ar trebui să plângem. Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr (Romani 1, 18). Dumnezeu strălucit va veni, Dumnezeul nostru, şi nu va tăcea. Foc înaintea Lui va arde şi împrejurul Lui vifor mare (Ps. 49, 3-4). Foc înaintea Lui va merge şi va arde împrejur pe vrăjmaşii Lui (Ps. 96, 3).
Nimeni nu dă importanţă acestor proorocii din Scripturi. Cuvintele înfricoşătoare ale proorocilor sunt socotite a fi poveşti. Cum credeţi că ne vom mântui? Cum vom scăpa de dreapta osândă? Am ajuns de râsul şi de batjocora necredincioşilor, a idolatrilor şi a demonilor. Diavolul se mândreşte şi se bucură. Îngerii noştri păzitori sunt ruşinaţi şi mâhniţi. Preoţii care ne cheamă zadarnic, în fiecare zi, la pocăinţă sunt dezamăgiţi de indiferenţa noastră şi ajung să strige, ca proorocii lui Israel, lucrurilor fără viaţă, care cu toate că nu au suflet, se supun fără greş legilor firii: Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: „Hrănit-am feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea” (Isaia 1, 2).
Aceste cuvinte sunt despre noi. Noi ne-am răzvrătit împotriva Creatorului şi Binefăcătorului nostru. Noi ne-am făcut mai fără suflet decât lucrurile neînsufleţite, încălcând legile fireşti şi sfinte. Este, dar, vremea să ne pocăim! Este vremea să ne venim în fire. Cei sănătoşi să-i ajute pe cei bolnavi. Cei care sunt în picioare, să le întindă mâna celor căzuţi. Cei care păşesc cu stăruinţă pe drumul mântuirii să-i tragă şi pe cei care rătăcesc prin prăpăstii şi prin locuri de pierzanie. Să nu ne pese numai de noi, ci şi de fraţii noştri. Cu toţii ne îngrijim să sporim câştigul nostru şi nimeni nu se gândeşte să-i ajute pe cei care sunt în nevoie. Cu toţii întindem mâna să luăm, şi nimeni ca să dea. Cu toţii ne gândim cum să prelungim viaţa noastră pământească, dar nimeni nu se gândeşte să-şi mântuiască sufletul. Cu toţii ne temem de nefericirea de pe pământ, dar nimeni nu tremură gândindu-se la chinurile iadului. Nespusă este durerea sufletului meu pentru nepăsarea noastră. O, cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvoare de lacrimi, ca să plâng ziua şi noaptea pe cei loviţi ai fiicei poporului meu? (Ier. 9, 1).
Poate că unii dintre voi vor spune cu nemulţumire: „Ăsta vorbeşte numai despre lacrimi şi suferinţă; pe toate le vede negre şi murdare”. Nu aş vrea una ca asta, credeţi-mă. Aş vrea să simt numai bucurie şi desfătare şi să pot aduce numai cuvinte de laudă. Dar nu este vremea cuvintelor frumoase. Cum să nu plâng, dacă suntem vrednici de plâns? Cum să nu jelesc, dacă faptele noastre sunt înfricoşătoare? Va supără plânsul meu? Dar de ce nu vă supără păcatele voastre? Cuvintele mele sunt dureroase? Dar dureroasă nu este şi viaţa voastră lipsită de Dumnezeu? Dacă vreţi să nu plâng, nu vă mai îndreptaţi spre iad. Dacă vreţi să nu jelesc, nu vă mai distrugeţi sufleteşte. Dar văzând cum vă pierdeţi, nu pot să nu jelesc. Sunt părintele vostru duhovnicesc, care vă iubeşte. Iată ce spune Pavel: O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi! (Gal. 4, 19). Nici o femeie aflată în durerile naşterii nu strigă cuvinte mai pline de durere ca ale Apostolului.
O, dacă aţi putea înţelege durerea mea, dacă aţi vedea focul care-mi arde inima, v-aţi da seama că sufăr mai mult decât femeia proaspăt căsătorită, care îşi pierde bărbatul, şi decât tatăl care îşi pierde fiul. Sufăr pentru că nu sporiţi duhovniceşte. Sufăr pentru că viaţa voastră este plină de minciună şi răutate, de neînţelegeri şi de ură, de nedreptăţi şi furturi, de preacurvie şi desfrânare, de răutăţi şi de omoruri. Sufăr pentru că şi cei care nu fac asemenea păcate îşi judecă în fiecare zi aproapele şi îl vorbesc de rău. Cred despre ei înşişi că sunt creştini, dar nu se îngrijesc să fie bine-plăcuţi lui Hristos şi nu fac nimic să-şi tămăduiască sufletul de patimi. Se preocupă de alţii, pe care îi osândesc ca nişte judecători neînduplecaţi. „Cutare este nevrednic de preoţie”, zic ei. „Acesta nu se poartă cuviincios”. „Cutare este prefăcut”. „Acela este hoţ”. „Celălalt îşi urmăreşte interesul”. În loc să ne pară rău şi să ne pocăim pentru propriile noastre păcate, îi judecăm pe semenii noştri. Şi chiar dacă nu am face păcate şi am avea toate virtuţile şi dacă am fi mai presus de toţi oamenii, tot nu am avea dreptul să judecăm pe nimeni. Sfântul Apostol Pavel întreabă în prima Epistolă a sa către Corinteni: Cine te deosebeşte pe tine? Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit? (1 Cor. 4, 7). Cu atât mai mult, de vreme ce săvârşim păcate în fiecare zi şi în orice chip, nu avem dreptul să scoatem din gura noastră nici un cuvânt rău la adresa fratelui nostru. Iată ce mai spune înţeleptul Pavel: Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, eşti fără cuvânt de răspuns, căci, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci acelaşi lucruri faci şi tu care judeci. Şi noi ştim că judecata lui Dumnezeu este după adevăr, faţă de cei ce fac unele ca acestea. Şi socoteşti tu, oare, omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci şi tu, că tu vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? (Rom. 2, 1-3).
Ai atâtea neajunsuri sufleteşti. Atunci de ce te ocupi cu neajunsurile fratelui tău? De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul meu? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău (Matei 7, 3-5).
Înainte să spui: „Cutare este viclean şi înşelător”, vezi cum eşti tu însuţi. Gândeşte-te la patimile tale. Astfel, te vei căi pentru ceea ce voiai să spui despre fratele tău. Dacă cineva ar vrea să cântărească vorbele noastre de fiecare zi, pornind de la blândeţea lor, între vorbe goale de zece mii de talanţi, cu greu ar găsi o frază duhovnicească de o sută de dinari, ca să folosesc banii din parabola evanghelică a slugii celei rele. Vă aduceţi aminte ce a făcut sluga aceea? L-a rugat pe domnul său, căruia îi datora zece mii de talanţi – o sumă foarte mare – să îl păsuiască până anul următor, ca să-i dea înapoi banii. Dar stăpânului i s-a făcut milă de el şi l-a iertat de toată datoria. Puţin mai târziu, sluga aceea s-a purtat neomeneşte cu o altă slugă care îi datora o sută de dinari – o sumă foarte mică. L-a prins pe acela de gât şi i-a strigat: Plăteşte-mi ce eşti dator. Atunci, datornicul său i-a căzut la picioare şi l-a rugat: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Dar sluga aceea fără inimă nu l-a iertat, ci l-a băgat în închisoare, până când avea să-i dea înapoi cei o sută de dinari. Când a aflat stăpânul său, l-a chemat la el şi i-a spus: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? (Mat. 18, 23-34). Şi mâniat, l-a pedepsit pe el cu asprime.
Aşa ne va pedepsi şi pe noi Tatăl ceresc, dacă va vrea să ne judece după dreptate. De aceea, să fim miloşi faţă de semenii noştri, să nu-i judecăm pe cei care păcătuiesc şi să-i iertăm pe cei care ne greşesc. Relele pe care ceilalţi le îndreaptă asupra noastră fac o sută de dinari, pe când păcatele pe care le săvârşim noi dinaintea lui Dumnezeu fac zece mii de talanţi.
Ştim, cu siguranţă, că gravitatea păcatelor noastre depinde de valoarea persoanelor împotriva cărora le săvârşim. Ce înseamnă aceasta? Cel care înjură un om simplu, păcătuieşte, dar nu atât cât păcătuieşte cel care înjură un om cu funcţie mare în stat. Cel care înjură un om cu funcţie mare în stat nu păcătuieşte atât de mult cât cel care îl înjură pe omul care se află în fruntea ţării. Fapta este aceeaşi în toate cazurile, dar nedreptatea este mai mică sau mai mare, după persoana împotriva căreia este săvârşită. Aşadar, dacă cel care îl înjură stăpânitorul pământesc, muritor, este pedepsit, câtă pedeapsă se cuvine celui care Îl înjură pe Împăratul ceresc?
Aşadar, păcatul îndreptat împotriva oamenilor nu este la fel de mare ca acelaşi păcat îndreptat împotriva lui Dumnezeu. Cu cât este Dumnezeu mai presus faţă de oameni, cu atât mai mare este şi păcatul pe care îl săvârşim împotriva lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea, ne temem, respectăm şi ne este ruşine mai mult de oameni decât de Dumnezeu. Îţi voi demonstra acest lucru prin exemple.
Cel care se hotărăşte să săvârşească păcatul preacurviei, cu toate că ştie că este văzut de Dumnezeu, Îl dispreţuieşte pe Creatorul său. Dar dacă ştie că îl vede un om, nu mai săvârşeşte păcatul. La fel şi hoţul – el ştie că răpind lucruri ce sunt ale altuia, este văzut de Dumnezeu. Cu toate acestea, nu îi pasă. Face însă tot ce poate ca fapta sa să nu fie văzută de oameni. La fel face şi cel care vorbeşte de rău, ucigaşul sau orice alt om fără de lege. Vedeţi că îi cinstim mai mult pe oameni decât pe Dumnezeu? Vedeţi că ne temem mai mult de oameni decât de Dumnezeu? Vedeţi că ne e ruşine mai mult de oameni decât de Dumnezeu?
Vă spun des toate aceste lucruri. Şi ştiu că vă oboseşte faptul că le tot repet. „Iar cu din astea?”, spuneţi voi pe la spate. Iar vin cu din astea, pentru că nu încetaţi să păcătuiţi. Obosiţi să-mi tot ascultaţi îndemnurile, dar nu obosiţi să spuneţi toate răutăţile. Cuvintele mele vă amărăsc, dar nu vă pasă că Îl amărâţi pe Dumnezeu cu faptele voastre.
Bine ar fi să fie minciuni spusele mele. Aş vrea din toată inima ca în ziua Judecăţii să se dovedească că v-am mustrat pe nedrept. Aş vrea mai degrabă să mă osândească pe mine Domnul ca vorbitor de rău, decât să vă osândească pe voi pentru faptele voastre. De aceea tot timpul vă îndemn şi vă rog să vă pocăiţi şi să vă luptaţi pentru mântuirea voastră. Să aveţi dragoste şi bunătate în suflete. Să-i iertaţi pe cei care vă fac rău sau vă vorbesc de rău. Să-i ajutaţi pe cei care au nevoie. Să fiţi smeriţi. Să vă curăţaţi des de murdăria păcatelor, prin spovedanie. În felul acesta, vă veţi mântui sufletele. În felul acesta veţi câştiga Împărăţia cerurilor, cu harul Domnului Care s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus (Tit 2, 11-13).

Sfantul Ioan Gura de Aur – Problemele vietii


Bunătatea şi blândeţea

Septembrie 17, 2017

images (6)

Dacă vrem să vorbim despre bunătate, vorbim practic despre proorocul David, despre care Însuşi Dumnezeu a spus că este bun, fapt pentru care a devenit un om faimos, dar şi sfânt. El nu numai că nu se purta urât cu vrăşmaşii săi, dar atunci când aceştia se aflau în primejdie îi salva de la moarte.
Cu toţii ştim că Saul, primul rege al lui Israel (1040-1005 î.Hr.), l-a invidiat pe David pentru slava pe care acesta cu dreptate a dobândit-o atunci când l-a omorât pe Goliat, ceea ce a adus victoria poporului său în lupta cu filistenii (vezi 1 Regi 17, 1-18, 9). Invidia regelui faţă de David a sporit în timp atât de mult, încât a devenit ură de moarte. Astfel, într-o zi, în vreme ce David cânta la harpă ca să-l facă pe Saul să se simtă bine, acesta din urmă a încercat să-l omoare pe David. A aruncat asupra lui lancea pe care o avea în mână. Dar David s-a aplecat şi a reuşit să se salveze. De atunci, regele hain a încercat în multe rânduri, într-un fel sau în altul, să-l ucidă pe alesul lui Dumnezeu. Mai întâi, după ce i-a dat de soţie pe fiica sa, Micol, l-a trimis să lupte cu filistenii, ca să fie ucis. Dar în fiecare din bătăliile pe care le purta ieşea biruitor şi se întorcea înapoi încununat de glorie. După aceea, a spus fiului său, Ionatan, şi oamenilor de lângă el să-l omoare pe David, dar Ionatan, care era bun prieten cu David, după ce l-a avertizat pe acesta şi i-a spus să se ascundă, a izbutit să-l facă pe Saul să-şi schimbe gândul ucigaş. După aceea, regele a mai încercat să arunce cu suliţa în David, dar el s-a ferit iarăşi, iar suliţa s-a înfipt în perete. Apoi, a trimis oameni acasă la David ca să-l omoare. Dar Micol, care şi-a dat seama ce se întâmpla, l-a coborât pe David pe fereastră cu o funie, iar el a fugit departe şi a scăpat. A găsit după aceea adăpost în peştera Adulam. În scurt timp, s-au adunat alături de el cam patru sute de bărbaţi. Saul a început să-l caute împreună cu oştirea sa. Nu se gândea la nimic altceva, decât la cum să-l omoare pe David. Atât de turbat era împotriva acelui om nevinovat.
Dar cel prigonit a arătat îndelungă-răbdare faţă de prigonitorul său. Atunci când Saul se înmuia, David se apropia de el cu smerenie şi îl slujea plin de respect, cântându-i la harpă! Îşi dorea să vindece răutatea cu nerăutate, viclenia cu bunătate, necinstea cu cinste. Iar dacă vedea că focul patimii lui Saul nu se stingea, atunci fugea. Nici prin gând nu i-a trecut să-i facă rău prigonitorului său. Prefera să rătăcească prin pustie decât să-l pedepsească pe nerecunoscătorul rege, aşa după cum ar fi meritat. Sufletul său curat nu căuta răzbunarea, ci îmblânzirea lui Saul. Iar când a văzut că altfel nu se putea, a fugit din calea duşmanului său, nădăjduind că în felul acesta i se va vindeca rana mâniei şi i se va mai înmuia inima. „Este mai bine să pătimesc eu”, a gândit el, „decât să fie el pedepsit de Dumnezeu pentru moartea mea nedreaptă”. Ce suflet mare şi curat! Şi ce n-a făcut ca să-l izbăvească pe Saul de răutatea sa… Dar Saul a vrut să rămână robul patimii sale. Astfel, nu a încetat să-l prigonească pe binefăcătorul şi pe izbăvitorul poporului său, ca să-l omoare.
Cum rătăceau aşa David şi oamenii săi, au ajuns la un moment dat în pustiul Enghedi. În locul numit Sadaim, era o peşteră mare. Acolo au aflat adăpost. Poate că vă amintiţi ce s-a întâmplat după aceea, pentru că v-am povestit atunci când am vorbit despre ură şi duşmănie. S-a întâmplat ca în aceeaşi peşteră să intre şi Saul, care trecea pe acolo împreună cu ostaşii săi. Crezând că este singur şi fiind foarte obosit, a adormit în peşteră. Oamenii lui David nu-şi puteau crede ochilor. Cruntul prigonitor căzuse dintr-odată în mâna lor. „Iată”, i-au spus ei lui David, „astăzi Domnul l-a dat pe Saul în mâinile noastre! Fă-i ce crezi de cuviinţă”. David s-a ridicat, s-a apropiat încet de Saul şi a tăiat o bucată din poala hainei sale. Dar după aceea, l-a mustrat conştiinţa pentru fapta sa. Să mă ferească Dumnezeu să fac aceasta domnului meu, unsul Domnului, şi să-mi ridic mâna mea asupra lui, căci este unsul Domnului! (1 Regi 24, 7), a spus atunci David oamenilor săi. Ca şi cum ar fi zis: „Ai milă, Doamne, de mine şi nu mă lăsa niciodată să săvârşesc un asemenea păcat, chiar dacă aş vrea una ca asta”.
Spune-mi, care dintre noi ar fi fost în stare să facă să izvorască din inima sa o asemenea rugăciune? Cine ar avea atâta nerăutate în sufletul său, ca David, care nu numai că nu a ridicat mâna asupra vrăşmaşului său, dar nici măcar un cuvânt rău şi nici un blestem nu i-a adresat celui care nu înceta să-l prigonească. Care vânător ar lăsa neatinsă cea mai de preţ pradă a sa, mai ales atunci când toţi însoţitorii săi îl îndeamnă să o omoare?
Gândeşte-te câtă înţelepciune şi câtă limpezime în gândire avea David. Minunează-te de mărinimia şi de curăţia sufletului său. Dar nu uita nici de lupta din inima sa, de biruinţa lui asupra diavolului şi de cununa cerească pe care a primit-o. Peştera aceea a fost ca un stadion, unde David a câştigat cununa biruinţei în chip minunat. David s-a luptat cu mânia sa sau, mai bine zis, cu dorinţa de răzbunare, care ar fi părut normală după toate câte se întâmplaseră. Şi David a biruit.
Îţi vei da seama ce suflet mare avea David atunci când te vei gândi cum a biruit nu numai pornirile inimii sale, dar şi vorbele însoţitorilor săi, care îl îndemnau să îl ucidă pe Saul, pentru că în vreme ce David voia să se poarte cu bunătate şi să nu ia viaţa prigonitorului său, nu la fel gândeau şi tovarăşii săi, care nu doreau să piardă ocazia să-l vadă mort pe Saul. De aceea, era firesc ca aceştia să se supere pe conducătorul lor şi să-i spună: „Noi ne-am lăsat casele pentru tine şi acum rătăcim în pustie; ne-am lăsat avutul şi acum abia dacă avem cu ce trăi; am plecat din liniştea căminului, ca să trăim cu sabia deasupra capului nostru. Iar tu vrei acum să-l laşi pe omul care este răspunzător pentru toate necazurile noastre, să plece liniştit, ca să nu ne aflăm liniştea nicicând. Îţi trădezi prietenii ca să-ţi salvezi duşmanul. Este aceasta dreptate? Dacă nu te interesează ce se va alege de viaţa ta, măcar fie-ţi milă de vieţile noastre. Dacă nu ţii socoteală pentru câte ţi-a făcut Saul până acum, măcar ucide-l pentru câte o să-ţi facă de aici înainte. Căci dacă Saul rămâne în viaţă, chinurile pe care le vei îndura vor fi mai cumplite decât cele prin care ai trecut până acum. Însă dacă el piere, cu toţii vom putea să ne întoarcem fără teamă pe la casele noastre, iar tu vei fi încoronat rege al lui Israel”.
Însă dreptul David nu a dat ascultare unor asemenea cuvinte. Nici vorbele cu dreptate ale tovarăşilor săi, nici gândul de a deveni rege nu l-au făcut să-şi schimbe hotărârea. Nu îl robea visul de a purta pe cap coroană regească, primită de la oameni, ci tânjea după cununa nerăutăţii, pe care avea să i-o dăruiască Dumnezeu. De aceea, nu numai că nu şi-a schimbat gândul, dar şi pe oamenii săi i-a convins să aibă milă de vrăşmaşul lor. În felul acesta, a arătat că este mai puternic şi mai minunat ca înainte. Pentru că este mare lucru să-ţi biruieşti patimile şi cu atât mai mare să îi faci şi pe alţii să aibă asemenea biruinţe duhovniceşti, prin urmarea exemplului tău. Însă această biruinţă nu poate fi dobândită decât cu ajutorul lui Dumnezeu. Harul sfânt a întărit voirea cea bună a lui David, făcând cuvintele sale să fie ascultate de ceilalţi. Astfel, însoţitorii săi s-au supus lui, iar Saul a rămas în viaţă.
David a fost biruitor în două rânduri. Prima dată atunci când a luat viaţa lui Goliat, iar a doua oară când i-a dăruit viaţa lui Saul. Cea de-a doua biruinţă a fost fără îndoială mult mai strălucitoare şi mai slăvită decât prima. Prima dată a fost nevoie de piatră şi de praştie, pe când acum a fost nevoie de supunerea cugetului. Bătălia a fost câştigată fără arme. David a primit cununa biruinţei fără să fi vărsat nici o picătură de sânge.
Nu peste multă vreme, Saul s-a trezit şi a ieşit din peşteră fără să îşi fi dat seama de nimic din ce se petrecuse cât timp el dormea. După aceea, a ieşit din peşteră şi David. David a ieşit aşadar cu inima curată, ţinând în mână nu capul lui Saul, ci capul mâniei sale. A ieşit după ce l-a rănit pe adevăratul său vrăjmaş, adică pe diavol. Domnul meu, rege!, a strigat David către Saul, care se îndepărta. Saul s-a întors să vadă cine îl striga. Atunci, căzând în genunchi, cu faţa la pământ, David s-a închinat lui Saul (1 Regi 24, 9). Nu este acesta un lucru minunat? După ce îşi salvează duşmanul, se închină cu smerenie dinaintea lui, îl numeşte rege şi domnul său, arătându-i supunere şi credinţă – cu alte cuvinte face tot ce poate pentru a-i înmuia inima şi a topi mânia, capriciile şi invidia.
Atunci, David i-a zis lui Saul: De ce asculţi de vorbele oamenilor care zic: Iată David unelteşte rele împotriva ta? Iată, astăzi văd ochii tăi că Domnul te-a dat acum în mâinile mele, aici în peşteră, şi mie mi s-a zis să te ucid; eu însă te-am cruţat şi am zis: Nu voi ridica mâna asupra domnului meu, pentru că este unsul Domnului. Priveşte, părintele meu, poala hainei tale în mâinile mele; ţi-am tăiat poala hainei, dar de ucis nu te-am ucis. Află dar şi te încredinţează că nu este rău în mâna mea, nici vicleşug şi n-am greşit cu nimic împotriva ta; tu însă cauţi sufletul meu ca să-l iei. Să judece dar Domnul între mine şi între tine… (1 Regi 24, 10-13).
Atât de lipsit era David de slavă deşartă şi de mândrie, încât îi păsa doar de un lucru, şi anume, de judecata lui Dumnezeu: Să judece dar Domnul între mine şi între tine…, a spus el. A spus aşa nu pentru că ar fi vrut ca Dumnezeu să-l pedepsească pe Saul, ci pentru că dorea să-l înfricoşeze pe acesta cu gândul Judecăţii viitoare. Şi bineînţeles că nu ar fi îndrăznit să ceară judecata lui Dumnezeu dacă nu se ştia cu totul nevinovat.
Să mai zăbovim puţin asupra mărinimiei acestui om. În ceasul acela, ar fi putut să-i înşire lui Saul multele sale binefaceri asupra lui şi a poporului lui Israel. Aşadar, ar fi putut spune: „Atunci când filistenii ameninţau să se năpustească asupra ta ca o vijelie, atunci când tu, ca rege, tremurai de frică împreună cu tot poporul tău, eu am fost gata să vă izbăvesc pe toţi din nenorocire. Şi v-am izbăvit omorându-l pe înfricoşătorul Goliat. Datorită mie, israeliţii sunt astăzi vii şi liberi. Datorită mie eşti astăzi rege. Iar după acea zi, a urmat un lung şir de alte biruinţe şi de binefaceri din partea mea”. Aşa ar fi putut să-i vorbească David lui Saul. Ar mai fi putut să-i spună că în ciuda multelor încercări ale lui Saul de a-l ucide, el nu-i poartă duşmănie. Dar David nu a pomenit nimic din toate acestea. I-a spus lui Saul doar cele ce se petrecuseră în peşteră. Şi a adăugat: Află dar şi te încredinţează că nu este rău în mâna mea, nici vicleşug şi n-am greşit cu nimic împotriva ta; tu însă cauţi sufletul meu ca să-l iei. Ce inimă nu s-ar înmuia la astfel de cuvinte? Preablândul şi bunul David nu a vrut să-l supere pe duşmanul său amintindu-i binefacerile săvârşite de el. Voia numai să-l convingă de faptul că îl iubea şi îl cinstea.
Iar tu, dacă ai un duşman, nu căuta repede să te răzbuni pe el şi să-l faci de râs, ci încearcă să îl vindeci, să îl linişteşti şi să îl faci să-şi vină în fire. Nu înceta să împlineşti şi să spui tot ce poţi ca, prin blândeţea ta, să vindeci neînduplecarea inimii sale. Ia ca exemplu viaţa lui David, care cu cât vedea că Saul se sălbăticea împotriva lui, cu atât îl iubea mai mult; cu cât vedea că se chinuia din pricina invidiei, cu atât îi părea mai rău de el; cu cât vedea că se întărea în rău, încercând prin toate mijloacele să-l omoare, cu atât plângea mai mult pentru starea în care ajunsese şi se ruga ca el să-şi vină în fire. Până când, în cele din urmă, l-a făcut pe vrăşmaşul său să-şi mărturisească păcatul şi să se căiască cu lacrimi în ochi.
Atunci când Saul, după tot răul pe care i-l făcuse lui David, l-a auzit pe acesta strigând cu bunătate, respect şi smerenie: Domnul meu, rege!, a izbucnit în hohote de plâns şi a mărturisit: Tu eşti mai drept decât mine, căci mi-ai răsplătit cu bine, iar eu te-am răsplătit cu rău; tu astăzi ai dovedit aceasta, purtându-te cu mine milostiv; când Domnul m-a dat în mâinile tale, tu nu m-ai omorât (1 Regi 24, 18-19).
Cine este mai fericit ca David, care a reuşit în câteva clipe să îmblânzească o fiară şi să înmoaie inima unui om însetat de sânge? Mai vrednic de mirare decât Moise, care a scos apă dintr-o stâncă, este David, care a făcut ca din ochii unui asemenea om să curgă lacrimi de pocăinţă. Moise a biruit firea, în vreme ce David a biruit voirea. Moise a lovit în stâncă cu toiagul său, iar David a lovit prin cuvintele sale inima lui Saul, dar nu pentru a o întrista, ci pentru a o curăţa şi a o înmuia.
Îl laud pe David pentru blândeţea sa, dar mai mult îl laud pentru că a reuşit să schimbe inima lui Saul. Dacă Saul era un om cuminte şi reţinut, nu era nici greu, nici un lucru mare să fie îmblânzit. Dar a cuminţi un om care ajunsese la culmea răutăţii, adică a scoate din- tr-odată tot veninul unui şarpe otrăvitor, aceasta este, îndrăznesc să spun, cea mai luminoasă izbândă a blândeţii sfinte şi a celei mai înalte filosofii.
Lacrimile lui Saul au fost semn al vindecării sale sufleteşti, izbutite numai prin bunătatea lui David. Această bunătate l-a făcut pe Saul să-şi mărturisească propria răutate şi să recunoască virtutea lui David. Iată ce a spus Saul: Cine oare, prinzând pe vrăjmaşul său, i-ar da drumul să meargă cu bine? Domnul să-ţi răsplătească cu bine pentru ceea cea ai făcut tu astăzi cu mine! De acum ştiu că fără îndoială vei domni şi regatul lui Israel va fi tare în mâna ta. Aşadar, jură-mi pe Domnul că nu vei stârpi pe urmaşii mei şi nu vei şterge numele meu din casa tatălui meu” (1 Regi 24, 20-22).
De unde ai aflat, Saule, că David va domni în locul tău? Spune-mi! Tu eşti cel care are arme, ostaşi, bani şi putere peste atâtea cetăţi şi atâţia oameni. David este sărac, fără sprijin, fără acoperiş deasupra capului. Aşadar, de ce i-ai spus cuvinte ca acestea? „Pentru că am văzut cum au decurs lucrurile”, ar răspunde el. „Acest om sărac, fără putere, fără acoperiş şi fără bani nu m-ar fi putut birui pe mine, care sunt puternic şi înarmat până în dinţi, dacă Dumnezeu nu ar fi fost cu el. Iar cine are pe Dumnezeu de partea sa este cel mai puternic dintre toţi”. Cum de zici, Saule, că David te-a biruit, că doar nu v-aţi luptat? „M-a biruit prin nerăutatea şi prin superioritatea sa. Tocmai de aceea îl binecuvântează şi îl apără Dumnezeu”.
Vezi cât de cuviincioase sunt acum gândurile lui Saul? Vezi cum a deşertat toată răutatea din el şi s-a făcut om bun şi drept-cugetător? Desigur, gura lui Saul a rostit aceste cuvinte, dar ele au fost sădite în inima lui de David, care l-a făcut pe rege alt om. Saul nu mai voia acum răul lui David. Nu îl mai interesa dacă tânărul iubitor de Dumnezeu avea să-i ia tronul. I-a cerut un singur lucru: Jură-mi pe Domnul că nu vei stârpi pe urmaşii mei şi nu vei şterge numele meu din casa tatălui meu. Iată cum regele se roagă de supusul său şi cum cel puternic se înclină dinaintea celui slab. Saul i-a cerut lui David să jure nu pentru că nu avea încredere în omenia lui, ci pentru că ştia că i se cuveneau multe rele pentru nedreptăţile pe care le făcuse alesului lui Dumnezeu. Astfel, şi-a lăsat duşmanul să fie protectorul copiilor săi, chemând ca o garanţie pentru aceasta numele lui Dumnezeu.
Cum a reacţionat David? Credeţi că s-a făcut că nu pricepe? Sau credeţi că a râs de cel care îl implora acum pentru viaţa urmaşilor săi? În nici un caz. David i-a făgăduit deîndată lui Saul, cu toată sinceritatea, că cererea sa va fi împlinită. Şi cu adevărat, când a devenit rege, după moartea lui Saul, David i-a protejat pe urmaşii celui pe care l-a urmat la tron. Iar de Mefiboşet, nepotul lui Saul şi fiul lui Ionatan, care era şchiop de amândouă picioarele, s-a îngrijit în chip deosebit. Nu numai că i-a dat multă avere din cea rămasă de la bunicul său, dar l-a chemat să mănânce în fiecare zi la masa regelui.
Saul nu a murit de moarte bună. Şi în acest caz, după cum vom vedea, s-a vădit măreţia sufletului lui David. Într-o luptă dintre filisteni şi israeliţi, armata regelui a fost biruită, iar cei trei fii ai săi, Ionatan, Aminadab şi Melchişua, au fost ucişi. Saul, rănit grav de o săgeată, a rămas numai cu purtătorul său de arme. Ca să nu cadă în mâna duşmanului, i-a poruncit acestuia: „Trage-ţi sabia şi mă străpunge cu ea” (1 Regi 31, 4). Dar acela nu a îndrăznit să facă aşa ceva. Atunci, Saul s-a aruncat în propria sabie şi a murit.
Astfel s-au pierdut Saul şi fiii săi. Cetăţile israeliţilor au fost cuprinse de spaimă la auzul unei asemenea veşti. Cu toţii şi-au părăsit casele şi s-au pornit spre munţi. În urma lor, filistenii au venit şi s-au aşezat în cetăţile părăsite, iar a doua zi, au tăiat capul lui Saul, care era mort, i-au atârnat trupul pe zidurile cetăţii Bet-San, iar armele sale le-au închinat la templul Astartei.
David a suferit mult atât pentru moartea lui Saul, cât şi pentru cea a prietenului său credincios, Ionatan. Şi-a rupt hainele, a plâns cu lacrimi amare şi a scris o cântare de jale întru pomenirea lor, pe care a poruncit să o înveţe toţi iudeii. Iată ce spunea, printre altele, în această cântare: Saul şi Ionatan, cei iubiţi şi uniţi în viaţa lor, nici la moarte nu s-au despărţit. Fost-au mai iuţi decât vulturii şi mai puternici decât leii! Fiicele lui Israel, plângeţi pe Saul, cel ce v-a îmbrăcat în purpură cu podoabe şi v-a pus pe haine podoabe de aur! (2 Regi 1, 23-24).
După ce ai auzit atâtea despre nerăutatea lui David, adu-ţi acum aminte de vreun duşman de-al tău sau de un om care te-a supărat şi spune-mi: cât timp trăieşte, îţi îndrepţi binefacerile asupra lui? Când va muri, îl vei jeli pe el? Vei suferi şi te vei chinui ca să nu se chinuiască acela, supunându-te astfel poruncii Domnului şi nădăjduind în răsplata Sa? Te îndemn şi te rog să faci toate acestea. Căci, cu adevărat, nimic nu este mai bineplăcut lui Dumnezeu, mai minunat şi mai înţelept decât să-ţi ierţi duşmanii. Şi nimic nu este mai nebunesc decât să te răzbuni pe duşmani şi să le faci rău. Cel care plăteşte la rău cu rău este pentru totdeauna mustrat de conştiinţa sa. Dimpotrivă, cel care nu se răzbună suferă pentru o vreme răutatea vrăşmaşului său, însă conştiinţa îi rămâne liniştită, avându-L pe Domnul alături de el. Nerăutatea îl face pe om să aibă îndrăzneală în rugăciune, atrăgând ajutorul lui Dumnezeu asupra sa în orice situaţie, ca un om care urmează pilda Creatorului său şi a sfinţilor. Dacă omul care nu nedreptăţeşte este virtuos, cel care nu se răzbună atunci când i se face un rău este de-a dreptul un sfânt. Aşa era şi David.
Legea din vremea aceea le îngăduia oamenilor să răspundă la rău cu rău. Să ceri suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior. Cu răul pe care îl va face cineva aproapelui său, cu acela trebuie să i se plătească (Deut. 19, 21). Dar aşa cum am mai spus, David a depăşit limitele strâmte ale legii vechi nedesăvârşite, împlinind înainte de vreme şi chiar profetic, aş putea spune, legea desăvârşită a Evangheliei, care până astăzi domneşte asupra noastră: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc (Matei 5, 44).
Ce răspuns vom da noi, care trăim pe pământ după venirea lui Hristos şi după ce El ne-a dat Legea iubirii, când nu ajungem nici măcar la virtutea drepţilor Vechiului Testament, chiar dacă acum Evanghelia ne cere mult mai mult decât atât? Scrie negru pe alb în Sfânta Scriptură: De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Mat. 5, 20). Ne-a încredinţat de acest lucru Însuşi Domnul, Care ne-a învăţat nerăutatea nu numai prin cuvinte, ci şi prin exemplul Său personal.
Adu-ţi aminte cum, atunci când Se afla pe cruce, Domnul Se ruga pentru cei care Îl răstigniseră: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). Rămân fără glas de uimire când mă gândesc la mulţimea iubirii de oameni a lui Hristos.
Adu-ţi aminte cum S-a purtat Domnul atunci când a fost trădat de Iuda. Cu toate că ştia răutatea şi intenţiile sale necurate, nu l-a îndepărtat până la sfârşit de lângă El, ci i-a arătat tot timpul dragoste părintească. Chiar şi în ceasul trădării, atunci când nerecunoscătorul ucenic L-a predat pe Învăţătorul său în mâna iudeilor, trădându-L cu un sărut, preabunul Iisus nu a făcut altceva decât să Se întoarcă înspre Iuda şi să-i spună cu durere: Iuda, cu sărutare vinzi pe Fiul Omului? (Luca 22, 48). Vocea aceea sfântă ar fi putut mişca şi pietrele din loc, ar fi putut muia şi cea mai nesimţitoare inimă. Însă sufletul lui Iuda a rămas de piatră la acele cuvinte. Dacă Domnul ar fi fost mâniat – şi cu dreptate ar fi fost să fie mâniat –, i-ar fi strigat ucenicului Său: „Trădătorule! Ticălosule! Nelegiuitule! Astfel Mă răsplăteşti pentru binele pe care ţi l-am făcut?” Cu toate acestea, chiar şi în momentele în care era prins şi legat, Domnului Îi părea rău nu pentru răstignirea Sa, ci pentru pierzania ucenicului Său. El i-a spus acele cuvinte lui Iuda tocmai ca să-l facă şi vină în fire şi să se pocăiască. L-a întrebat cu dragoste: Iuda, cu sărutare vinzi pe Fiul Omului? Nu a zis „pe învăţătorul tău”, nici „pe Domnul tău”, nici „pe binefăcătorul tău”, ci pe Fiul Omului. Cu alte cuvinte, a spus: „Dai morţii pe Cel care, chiar dacă n-ar fi fost învăţătorul, Domnul şi binefăcătorul tău, a fost şi este atât de bun, încât te iubeşte şi în ceasul în care tu Îl trădezi”.
Astfel S-a purtat Iisus cu trădătorul Său. Şi cum credeţi că S-a purtat cu cei care veniseră înarmaţi să-L prindă? Chiar dacă, fiind Dumnezeu, putea să-i distrugă într-o clipită, i-a lăsat să-L târască ca pe un răufăcător până la casa arhiereului Caiafa şi le-a spus cu linişte în glas numai: Ca la un tâlhar aţi ieşit, cu săbii şi cu toiege (Luca 22, 52).
Să fim şi noi, fraţilor, buni şi blânzi, la fel ca Hristos. El Însuşi ne îndeamnă: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Mat. 11, 29). De asemenea, Sfântul Apostol Pavel ne porunceşte: Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi (Rom. 12, 14). Nu a zis: „să nu ţineţi răul în inima voastră”, sau „să nu vă răzbunaţi pe ei”, ci a cerut mai mult; a cerut un fapt pozitiv, şi anume să ne rugăm pentru cei care ne fac rău şi să le dorim binele. A nu ţine minte răul şi a nu te răzbuna sunt trăsături ale oamenilor virtuoşi, dar a te ruga pentru cei care îţi fac rău este trăsătura îngerilor. Şi să nu uităm că cei care ne fac rău şi ne nedreptăţesc, fără să vrea, ne fac, de fapt, un bine; căci cu cât aceia ne întristează mai mult, cu atât mila lui Dumnezeu şi bunătatea Sa sunt mai aproape de noi. Iar dacă vede că vrem binele duşmanilor noştri şi că în loc de a-i blestema, ne rugăm pentru ei, atunci Dumnezeu ne binecuvântează şi ne iubeşte de două ori mai mult. Totuşi, suntem datori sa dovedim gândurile bune pe care le avem faţă de duşmanii noştri prin fapte. Iată de ce Apostolul Pavel, după ce ne spune să îi binecuvântăm pe vrăşmaşi, ne mai îndeamnă: Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng (Rom. 12, 15). Aşadar, pentru că se poate ca să binecuvântăm cu buzele, dar în inima noastră să nu avem dragoste faţă de vrăşmaşii noştri, Sfântul Apostol ne îndeamnă să fim părtaşi la bucuriile şi tristeţile lor. În felul acesta, dovedim cu adevărat că-i iubim.
Celălalt mare Apostol al Domnului, şi anume Petru, prin caracterul său năvalnic, I-a oferit odată lui Hristos prilejul să vorbească despre iertarea celorlalţi, care este cel mai bun semn al dragostei faţă de aproapele nostru. Petru L-a întrebat pe Iisus: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? (Mat, 18, 21). Dar până să-i răspundă Iisus, el s-a grăbit să-şi arate dărnicia, spunând: Oare până de şapte ori? (Mat, 18, 21). Legea iudaică spunea să ierţi de trei ori, pe când el a ridicat iertarea la de şapte ori. Ştia Petru bunătatea inimii lui Hristos şi voia să atragă bunăvoinţa Lui asupra sa înmulţind cu mult, aşa cum credea el, porunca de a ierta. Dar răspunsul pe care l-a primit l-a lăsat fără glas: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte (Mat, 18, 22). Prin aceste cuvinte simbolice, Domnul nu limitează iertarea la patru sute nouăzeci de ori, ci vrea să spună că suntem datori să iertăm ori de câte ori ni se greşeşte.
Iată cum gândeşte omul şi cum gândeşte Dumnezeu. Oricât de mare ar fi nerăutatea omului, ea este fără însemnătate faţă de nerăutatea lui Dumnezeu. Şi să nu crezi că este uşoară împlinirea acestei porunci. Dacă te vei hotărî să suporţi nedreptatea, primele două-trei ori îţi va fi greu să învingi ţinerea de minte a răului, care se naşte spontan în orice suflet plin de patimi, împotriva celor care au făcut rău. Dar după aceea, te vei obişnui să-i ierţi pe semenii tăi. Astfel, atunci când vei fi nedreptăţit, nu te vei mai supăra prea tare şi nu vei mai cere răsplătirea răului cu rău. Dimpotrivă, te vei bucura şi vei îndura răul fără să cârteşti, la fel ca Hristos sau ca sfinţii, te vei ruga pentru vrăşmaşii tăi şi vei mulţumi lui Dumnezeu pentru chinul tău. Prin această purtare a ta lipsită de răutate, vei primi cinstirea şi dragostea oamenilor, dar cel mai important, în cer vei moşteni bunătăţile gătite de Domnul pentru cei care Îi urmează Lui.

Sfântul Ioan Gură de Aur – Problemele vieţii 


Virtute şi răutate

Septembrie 16, 2017

images (5).jpg

Cine vrea poate să se ridice de pe pământ la cer. Nu are nevoie pentru aceasta decât de bunăvoinţă şi de virtute! „Vreau, dar nu pot”, spun mulţi, „pentru că virtutea este greu de dobândit”. Să ştii că nu e deloc greu de dobândit, dacă ai râvnă şi tânjeşti spre Dumnezeu.
Gândeşte-te puţin la cei care pustnicesc prin mulţi şi prin locuri neumblate. Ce au făcut ei? Şi-au lăsat casă, rude, avere şi s-au închis într-o chilie mică, unde îşi nevoiesc trupul prin post, priveghere şi chinuri. Tu îmi vei spune: „Aceia pot să facă aşa ceva, dar eu nu pot”. De ce, oare, mulţi călugări, cu toate că trăiau mai bine decât tine şi erau mai slabi trupeşte, au hotărât să lase totul pentru viaţa în pustie? Mai spui: „Lupta aceasta este atât de mare, încât nu mulţi o pot duce până la capăt”. Dacă-i aşa, atunci nevoieşte-te mai puţin, pentru mai puţină virtute.
Nu poţi să dai banii tăi săracilor? Atunci măcar nu răpi ce este al altora. Nu poţi posti? Atunci măcar nu te deda plăcerilor trupeşti. Nu poţi să te rogi pentru cei care te batjocoresc? Atunci măcar îndură răutăţile lor în tăcere şi cu răbdare. Nu poţi face bine celor care te nedreptăţesc? Atunci măcar nu te răzbuna pe ei.
Hristos a pătimit atâtea pentru tine, chiar dacă era nevinovat şi fără de păcat, iar tu nu vrei să pătimeşti nimic de dragul Său, sau mai bine zis pentru mântuirea ta. Cum te vei înfăţişa dinaintea Lui în ziua Judecăţii? Ce răspuns vei da pentru încălcarea poruncilor Sale? Nu te înşela pe tine însuţi zicând: „Acum mă bucur de plăcerile acestei lumi, îmi nedreptăţesc semenii, mă răzbun pe duşmanii mei, fac tot felul de păcate, iar la bătrâneţe o să mă pocăiesc”. Spune-mi: cine ţi-a spus ţie că o să trăieşti atât de mult? Nu vezi câţi tineri sunt luaţi de moarte în fiecare zi? Şi chiar dacă ai trăi până la bătrâneţe, cum vei apărea dinaintea Domnului, după ce o viaţă întreagă ai nesocotit poruncile Sale şi l-ai slujit pe diavol?
Creatorul te-a făcut mai presus decât celelalte fiinţe ale sale: te-a făcut om. De ce te faci atunci trădător al bunătăţii cereşti şi dispreţuitor al demnităţii umane? De ce asemeni fiinţa ta cu animalul fără raţiune, tu, care ai dat animalelor iraţionale trăsături omeneşti? Iată: papagalului, după ce îl dresezi, îi dai vorbire omenească, iar leului îi dai blândeţe. Şi pe cele mai sălbatice animale le poţi îmblânzi. Iar tu cum te faci rob al patimilor iraţionale care se află în tine?
Dacă eşti om, dovedeşte acest lucru prin purtarea ta. Ai fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dacă El este Sfânt, şi tu trebuie să fii. De altfel, aşa ne-a poruncit Domnul să fim, încă de pe vremea Vechiului Testament: Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt (Lev. 11, 44). Şi cum vei ajunge la sfinţenie? Ţinând toate poruncile lui Dumnezeu, fără să dispreţuieşti nici una dintre ele. Aşa cum o chitară care are doar o strună nu poate scoate muzică, la fel nici creştinul, dacă ţine doar o parte din poruncile lui Dumnezeu, nu poate dobândi virtutea. Cu ce credeţi că se alege cel care se roagă mult, dar nu face milostenie? Cu ce se alege cel care face milostenie, dar din bani pe care i-a câştigat pe nedrept? Cu ce se alege cel care câştigă cinstit banii, dar face milostenii ca să îl vadă şi să îl laude oamenii? Cu ce se alege cel care se fereşte să-l vadă oamenii, dar se mândreşte în sinea lui cu faptele bune pe care le-a făcut? Cu ce se alege cel care nu se mândreşte, dar se dedă lăcomiei, desfrâului şi altor plăceri? Cu ce se alege cel care nu se dedă plăcerilor, dar este iubitor de argint?
De aceea, să ne luptăm ca să ţinem toate poruncile şi să dobândim toate virtuţile. În această luptă duhovnicească a noastră, ne sunt aproape oamenii buni şi plini de virtuţi, care prin sfaturi folositoare şi prin exemplul lor ne ajută să ne îndreptăm spre o viaţă a sfinţeniei. De fapt, de aceea i-a lăsat Dumnezeu pe oamenii răi şi buni laolaltă: ca să micşoreze răutatea celor dintâi prin însoţirea cu cei din urmă. În felul acesta, cei buni sunt de două ori vrednici de cinstire, pentru că pe de o parte, păşesc pe drumul virtuţii, iar pe de altă parte, de pe urma lor se folosesc şi cei răi.
Din nenorocire, cei mai mulţi oameni îi invidiază nu pe cei buni, ci pe cei răi, adică pe oamenii vicleni şi înşelători, pe cei cu mai multe feţe, pe lacomi şi pe cei care sunt în stare de orice pentru interesul lor, pentru bogăţii şi funcţii, vătămându-i şi nedreptăţindu-i fără mustrare de conştiinţă pe ceilalţi. Pe aceştia nu ar trebui să-i invidiem, ci să ne pară rău de ei, pentru că în realitate, ei nu fac rău celorlalţi, ci lor înşişi. Nenorocirea nu este să fii nedreptăţit, ci să nedreptăţeşti. Dumnezeu nu este nedrept. De aceea, fie în această viaţă, fie în cealaltă, nedreptatea se plăteşte, la fel cum este răsplătită şi virtutea.
Atunci când vezi vreun om că trăieşte în evlavie şi dreptate, chiar dacă ar fi legat cu mii de lanţuri, chiar dacă ar fi aruncat în cea mai întunecoasă închisoare, chiar dacă ar fi chinuit de sărăcie sau dacă nu ar avea mâini sau picioare sau dacă ar fi măcinat de vreo boală fără vindecare, să-l fericeşti şi să-l invidiezi, pentru că pe acela îl aşteaptă viaţa veşnică şi fericirea nespusă. Iar atunci când vezi vreun om trăind în nedreptate şi dispreţ faţă de poruncile lui Dumnezeu, în viclenie şi înşelăciune, chiar dacă ar fi slăvit de toţi oamenii, chiar dacă ar avea bogăţii nenumărate sau dacă ar fi stăpânul lumii, să-ţi pară rău şi să plângi pentru el, căci îl aşteaptă iadul veşnic şi suferinţa neînchipuită.
Ce va câştiga cel care este bogat în bani, dar sărac în virtute? Ce va câştiga cel care are mult pământ, dar este robul patimilor sale? Ce va câştiga cel care este slăvit de oameni, dar este supus păcatului? Nimic altceva decât moarte sufletească şi despărţire pentru totdeauna de Domnul dătător de viaţă. Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru (Rom. 6, 23).
Trăsătura caracteristică a omului adevărat, zidit după chipul lui Dumnezeu, este faptul că el seamănă cu Ziditorul său şi vrea să Îi placă Lui. De aceea, cel care nu vrea nici să audă despre a fi pe plac Domnului nu poate fi numit om. O asemenea fiinţă s-ar putea numi fiară. Şi gândeşte-te cât de înfricoşător este ca, în timp ce Domnul vrea să ne facă asemănători îngerilor sau, mai mult, asemănători cu Sine, noi nici măcar oameni să nu rămânem, ci să ne transformăm în fiare. Trăsătura caracteristică a fiarelor este supunerea faţă de instincte, adică înclinaţia către răpire, răutate şi nesupunere, pe când trăsătura caracteristică a omului este domnia raţiunii, care se oglindeşte în bunătate, milă, fuga de rău şi săvârşirea binelui.
Dumnezeu a pus în om o conştiinţa, care îi spune ce este bine şi ce este rău. De aceea, oamenii care păcătuiesc, din simţământ de vinovăţie, nu vor să audă că îi strigi cu numele faptelor pe care le-au săvârşit. Spre exemplu, dacă îl strigi: „Preacurvarule!” pe un om care preacurveşte, se va supăra, deşi se simte bine atunci când săvârşeşte păcatul. La fel, dacă îl strigi „Călcătorule de jurământ!” pe cel care a călcat jurământul dat, se va supăra, cu toate că el a săvârşit păcatul acela. Zice că păcatul său este un lucru bun, dar îl supără cuvântul care înfăţişează ceea ce a făcut. Dimpotrivă, dacă îi zici unui om cuminte: „Omule cuminte!”, acela nici nu se ruşinează, nici nu se supără. Dacă îl strigi pe un om drept: „Omule drept!”, nu se va simţi jignit, nici nu se va supăra. Cel mult nu va primi cuvintele tale din smerenie, dar sufletul său se va simţi bucuros pentru recunoaşterea faptelor bune pe care le săvârşeşte.
De altfel, nici o răutate nu se arată cu adevărata ei faţă. De fiecare dată împrumută înfăţişarea vreunei virtuţi. Când mincinosul spune minciuni, zice că spune adevărul, când omul înşelător pune la cale lucruri murdare, se preface om cinstit şi sincer, iar când calomniatorul spune răutăţi despre unul sau despre altul, zice că totul este adevărat.
Sufletului omenesc, chiar dacă este murdărit de păcat, îi plac cuvintele frumoase. Spre exemplu, un om bogat şi lacom, care nu se gândeşte la nimic altceva decât cum să răpească şi să nedreptăţească, se poate să miluiască vreun sărac sau să-l ierte pe vreun datornic de-al său, dacă aceştia îi vorbesc frumos şi îl laudă, adică în loc să îi zică pe faţă ce răutăţi a făcut, îi vorbesc despre virtuţile sale, spunându-i: „Eşti om bun şi milostiv; grija ta faţă de semeni este vrednică de laudă; cu toţi vorbesc despre binefacerile tale” şi aşa mai departe. Cu asemenea cuvinte de laudă, omul rău se face bun, cel hain îşi moaie inima, cel neînduplecat de înduplecă. Aşadar, răutatea este învinsă prin laude. Omul rău nu vrea să audă nici un cuvinţel despre răutatea sa, pentru că firea sa omenească vrea ceea ce i se potriveşte, chiar dacă prin voia sa alege altceva.
Aşadar, să nu spunem că cutare este bun prin firea lui, iar cutare este rău prin firea lui. Pentru că dacă omul era prin firea sa bun, nu ar fi putut să se facă rău, iar dacă era prin firea sa rău, nu ar fi putut să se facă bun. Cu alte cuvinte, dacă virtutea şi răutatea nu depindeau de voirea noastră şi dacă Dumnezeu nu ne-ar fi creat cu libertate de alegere, atunci ar fi trebuit ca toţi oamenii să fi fost fie buni, fie răi. Dar când vedem că semenii noştri se luptă cu patimile, le biruie şi dobândesc virtuţi, nu mai există pentru noi îndoială că pe de o parte, fiecare suflet are posibilitatea de alegere fie a binelui, fie a răului şi, pe de altă parte, firea omenească are puterea de a se îndepărta de rău. Cei care sunt buni şi plini de virtuţi au dobândit binele prin alegerea şi efortul lor, având, bineînţeles, ajutorul harului lui Dumnezeu. De asemenea, este clar că suntem lipsiţi de virtuţi şi, în felul acesta, ne lipsim şi de mântuire, din cauza lenei şi a relei noastre voinţe.
De aceea, să nu spunem că alţii ne împiedică să luptăm pentru dobândirea virtuţilor. Numai noi suntem vinovaţi pentru aşa ceva. Nici măcar diavolul nu ne poate împiedica să păşim pe drumul virtuţii, dacă noi nu vrem să îl urmăm. Diavolul ne poate înşela şi ne poate răpune dacă suntem cu nebăgare de seamă, dar nu îi poate împiedica pe cei care caută virtutea şi nu îi poate obliga să săvârşească păcate. Atunci când vrem cu adevărat să trăim în virtute, nu ne încovoiem, oricât de mult ne-ar ispiti ceilalţi; la fel, atunci când ne place mai mult păcatul decât virtutea, chiar dacă nimeni nu ne-ar împinge spre păcat, noi tot urmăm drumul răutăţii.
Virtutea este prin ea însăşi vrednică de laudă. Iar atunci când omul luptă pentru virtute în mijlocul oamenilor răi, ea este mai strălucitoare şi cu atât mai vrednică de laudă. Din virtutea unui om se pot folosi mulţi oameni răi, în vreme ce răutatea multora nu poate vătăma pe un om care lucrează cu adevărat virtutea. Un om sfânt poate izbăvi un întreg popor de mânia lui Dumnezeu, în vreme ce un popor întreg de păcătoşi nu poate abate de la calea sa pe un om sfânt. Lucrul acesta se vădeşte din povestea vieţii lui Noe: toată omenirea a fost pierdută, numai el a scăpat de apele potopului (Facerea 6, 1-7, 24). Acelaşi lucru îl vedem din viaţa dreptului Lot: numai el a fost salvat din oraşul sodomiţilor (Facerea 19, 1-30). Adu-ţi aminte şi de proorocul Moise, care a reuşit singur, prin rugăciunea sa, să izbăvească întreg poporul israelit (Ieş. 32, 7-14). Iată şi alt fapt care înfăţişează iubirea de oameni a lui Dumnezeu: în anul 701 î.Hr., când regele asirienilor, Senaherib, s-a pornit cu oaste împotriva regelui iudeu, evlaviosul rege Iezechia s-a rugat din toată inima lui Dumnezeu pentru izbăvirea Ierusalimului şi a locuitorilor săi. Iar Dumnezeu i-a răspuns lui Iezechia: Eu voi păzi cetatea aceasta, ca să o izbăvesc pentru Mine şi pentru David, robul Meu (4 Regi 19, 34). Şi cu adevărat, Dumnezeu a izbăvit oraşul Ierusalim de dragul regelui şi proorocului David, care murise cu trei sute de ani mai înainte. Vedem, aşadar, că atunci când printre cei vii Dumnezeu nu găseşte oameni vrednici să se roage Lui pentru oamenii păcătoşi, îi iartă şi îi izbăveşte pe aceştia de dragul sfinţilor care au murit.
Mare este puterea virtuţii sfinţilor! Viaţa lor este pildă pentru cei leneşi, cuvintele lor sunt îndreptare pentru cei mici la suflet, rugăciunile lor schimbă hotă-rârile lui Dumnezeu, ba chiar şi hainele şi obiectele lor personale sunt izvor de sfinţire pentru cei care le ating. Mantia proorocului Ilie a despărţit în două apele râului Iordan (4 Regi 2, 8); încălţămintea celor trei tineri – Anania, Azaria şi Misail – a călcat peste puterea focului din cuptor (Dan. 3, 20-27); lemnul lui Elisei a făcut ca securea de fier să iasă din apele râului (4 Regi 6, 1-7); toiagul lui Moise a despărţit Marea Roşie în două şi a scos apă din stânca lui Horeb (Ieş. 14, 15-22; 17, 5-6); şorţurile lui Pavel alungau duhurile rele (Fapte 19, 12); umbra lui Petru, căzând peste bolnavi, îi vindeca (5, 15-16), moaştele sfinţilor mucenici fac minuni nemai-văzute. Ce altceva trebuie să vă mai spun ca să vă arăt puterea virtuţii şi să vă trezesc dorinţa să urcaţi spre sfinţenie?
Unii pot spune: „Sfinţenia şi virtutea sunt bune şi vrednice de laudă, dar nu le putem dobândi pentru că rudele şi prietenii noştri ne stau împotrivă, îşi bat joc de noi şi ne împing spre păcat”. Cu cei care ne împiedică să ducem o viaţă creştinească şi ne îndeamnă la rele, trebuie să întrerupem orice legătură. Bineînţeles că dacă avem şanse să îi îndreptăm fără să suferim noi înşine vreo pierdere sufletească, atunci trebuie să facem tot ce putem pentru ei. Dar dacă ei nu se îndreaptă, iar noi suntem în primejdie din cauza purtării lor, atunci este nevoie să fugim cât mai departe de ei. Sfântul Apostol Pavel, scriindu-le corintenilor şi tesalonicenilor, îi îndeamnă să nu se însoţească cu oamenii păcătoşi şi cu purtare nepotrivită (1 Cor. 9, 11; 2 Tes. 3, 14). Unii vor zice: „Dar dacă facem aşa ceva, rudele şi prietenii noştri de care ne ferim îşi vor da seama şi ne vor îndepărta”. Şi ce-i cu asta? Atunci când oamenii lui Dumnezeu şi Însuşi Dumnezeu ne vor aproape de ei, nu trebuie să ne pese că oamenii păcătoşi ne îndepărtează sau ne vorbesc de rău. De altfel, nu este cu putinţă ca lucrătorul binelui să fie lăudat de toţi. Răutatea arată întotdeauna multă duşmănie faţă de virtute. Dar atunci când luptă împotriva ei, nu numai că nu o vatămă, ci o şi întăreşte. Atât de mare este puterea virtuţii, încât chiar şi când pare că este învinsă de răutate, ea este, de fapt, învingătoare. Lucrul acesta este vădit de pomenirea dreptului Abel. Cu toate că a fost omorât de Cain, el a primit cununa sfinţeniei de la Dumnezeu şi este fericit de oameni până în ziua de astăzi. Pe când Cain, dimpotrivă, a fost osândit de Dumnezeu, iar de oameni este înfierat ca ucigaş de frate.
În lumea aceasta, oamenii răi şi necucernici sunt cu mult mai mulţi decât cei buni şi evlavioşi. Dar ascultă ce spun Hristos şi Pavel, credinciosul Său rob: Cu ce voi asemăna împărăţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul (Luca 13, 20-21); Puţin aluat dospeşte toată frământătura (Gal. 5, 9). Ce vor să zică Hristos şi Apostolul Pavel prin aceste cuvinte? Că cei drepţi, cu toate că sunt puţini, au puterea, prin bogăţia harului din ei, să îndrepte spre Hristos mai mulţi oameni păcătoşi.
Pe vremea în care întreaga lume se afla în necredinţă, apostolii erau numai doisprezece. Iată cât de puţină era drojdia şi cât de mare aluatul! Cu toate acestea, apostolii au reuşit să aducă la Hristos lumea întreagă. Între aluat şi drojdie nu a existat nici o diferenţă în privinţa firii, căci cu toţii erau oameni. Diferenţa a fost de calitate – o diferenţă uriaşă: apostolii dobândiseră Duhul Sfânt şi cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, în vreme ce oamenii ceilalţi erau adânciţi în întunericul necunoştinţei şi al păcatului.
Mai ascultă şi un alt exemplu, care arată puterea îndrăznelii dinaintea lui Dumnezeu a unui sfânt, pe de o parte, şi ticăloşia mizerabilă a unui stăpânitor al acestei lumi, pe de altă parte. Sfântul este Cinstitul Înainte-mer-gător, iar stăpânitorul din această lume este Irod Antipa. Primul, sărac şi fără apărare, trăia în pustie, însoţit fiind numai de tufişuri uscate, de pietre şi de şerpi. Îmbrăcat într-o haină din păr de cămilă, se hrănea cu lăcuste şi cu miere sălbatică. Cel de-al doilea era puternic şi bogat, fiind stăpânul întregii ţări. Locuia în palate pline de bogăţii, purta haine scumpe şi era păzit de nenumăraţi ostaşi, bucurându-se de mâncăruri nemaiauzite. Cu toate acestea, omul sfânt şi lipsit de apărare îşi ridica vocea deasupra celei a puternicului stăpânitor şi îl mustra, pentru că se căsătorise împotriva legii cu Irodiada, soţia fratelui său vitreg, Filip. Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău (Marcu 6, 18), îi tot spunea fără nici o frică lui Irod. Vezi cum virtutea are puterea şi dreptul de a certa răutatea?
Tu îmi vei spune: „Da, dar tocmai de aceea a fost Ioan aruncat în închisoare şi apoi omorât”. Şi ce-i cu asta? Cu toţii vom muri mai devreme sau mai târziu. Importante sunt mântuirea sufletului şi ce lăsăm în urma noastră. Cinstitul Înainte-mergător a primit şi mântuirea şi mărirea numelui său pe pământ şi în ceruri, căci nu se bucură numai de fericirea nespusă a Împărăţiei lui Dumnezeu, alături de Hristos, ci este lăudat şi cinstit până în zilele noastre ca proroc, apostol, mucenic şi înger. Pe când Irod nu a fost osândit numai la iadul fără sfârşit, dar până astăzi este socotit una din cele mai murdare şi mai îngrozitoare personalităţi din istorie.
Irod nu era numai lipsit de evlavie, dar şi prost. Amintiţi-vă ce s-a întâmplat de ziua sa. La masa pe care a dat-o pentru stăpânitorii din Galileea, a dansat Salomeea, fiica Irodiadei. Dansul ei a plăcut atât demult lui Irod, încât acesta a jurat: Orice vei cere de la mine îţi voi da, până la jumătate din regatul meu (Marcu 6, 23). Ei, spuneţi-mi: nu era prost?
Vai de tine, Irod! Atât de mică să fie valoarea regatului tău? O dată a dansat necuviincioasa Salomeea, iar tu i-ai dăruit jumătate din el. Dacă mai dansa şi a doua oară, ce mai făceai? Să-ţi doreşti să nu mai danseze sau să nu mai danseze aşa de frumos. Altfel, o să ajungi pe drumuri.
Toţi oamenii care sunt atraşi de desfătări şi caută plăcerile acestei lumi, chiar dacă ar avea bogăţii nenumărate şi funcţii înalte, nu sunt liberi, ci sclavi, nu sunt raţionali, ci animale fără minte. Cei care, dimpotrivă, se nevoiesc pentru dobândirea virtuţilor şi pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, chiar dacă ar fi săraci şi lipsiţi de importanţă, se bucură de libertatea Duhului Sfânt, adică de adevărata libertate pe care le-o dăruieşte Hristos, aceşti oameni fiind chipuri ale Preasfântului Dumnezeu.
Vă voi dovedi deîndată, printr-un exemplu, cine este om liber şi cine este sclav: un rege rău îi cere unui supus de-al său, care este om bun, să facă o fărădelege. Cum va proceda omul acela? Nu numai că nu va săvârşi fapta aceea murdară, dar şi va încerca să-l îndemne pe rege să îşi schimbe gândul păcătos, chiar dacă în felul acesta îşi va primejdui viaţa. Cine este, aşadar, liber din aceştia doi? Cel care nu se teme nici de rege sau cel care este dispreţuit de supuşii săi? Omul stăpânit de patimi şi legat de păcat, care alege păcatul în loc de virtute, chiar şi coroană regească de ar purta, este în realitate un rob. Nu rob al omului, ci al diavolului. Iar pe cel pe care îl slujeşte în această viaţă, îl va sluji şi în cealaltă. Împreună cu diavolul va fi dat pedepsei veşnice, pentru că deşi a avut toate condiţiile să se facă om bun, el a vrut să meargă pe drumul răutăţii.
Amintiţi-vă de pilda talanţilor. Era un om care, plecând în călătorie, i-a chemat la sine pe slujitorii săi şi le-a încredinţat banii pe care îi avea. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia un talant, fiecăruia după cât era de priceput la mânuirea banilor. După aceea, stăpânul a plecat. Cel care avea cinci talanţi a folosit banii ca să câştige încă pe-atâţia. Cel care avea doi talanţi, a câştigat alţi doi. Pe când cel care a primit un talant a săpat în pământ şi a ascuns talantul, până când a venit înapoi stăpânul său. Când stăpânul s-a întors din călătorie, i-a cinstit pe cei care câştigaseră cinci şi doi talanţi, pe când pe cel de-al treilea l-a osândit pentru lenea şi viclenia sa: Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 25, 30).
Aşadar, dacă acela, care până la urmă nu a cheltuit nici un ban, ci l-a păstrat pentru stăpânul său, a fost osândit, ce se va întâmpla cu cel care foloseşte banii stăpânului pentru săvârşirea de rele? Dacă acela a fost aruncat în întuneric, ce se va întâmpla cu noi, care trăim în păcat şi fugim departe de virtute, cu toate că avem toate condiţiile să devenim buni?
Ştiu ce spun mulţi în sinea lor: „Dar ce, voi, clericii, care ne vorbiţi mereu de virtute, sunteţi cu toţii plini de virtuţi?” Bineînţeles că nu. Există clerici nevrednici – ştiu lucrul acesta –, aşa cum există clerici vrednici de veşmântul lor. Dar pe tine, omule, nici păcatul celor dintâi nu te poate vătăma cu nimic, dacă mergi pe drumul lui Dumnezeu, nici virtutea celor din urmă nu-ţi foloseşte la nimic, dacă te afli pe drumul celui viclean. Oamenii care duc lupta cea bună, fie că sunt clerici sau mireni, vor moşteni Împărăţia cerurilor, pe care a pregătit-o Dumnezeu de la începutul lumii. Iar cei care păcătuiesc fără să se pocăiască până la sfârşitul vieţii lor se vor duce la osânda veşnică, ce s-a pregătit pentru diavol şi pentru cei care se învoiesc cu el. Fără nici o îndoială, osânda clericilor nevrednici va fi foarte grea. Dar nevrednicia anumitor clerici nu este o scuză pentru lenea ta şi nu îţi va uşura cu nimic pedeapsa atunci când te vei afla la Judecată.
De altfel, acuzaţiile şi răutăţile pe care le spunem împotriva clericilor sunt ele însele un mare păcat, pentru că nu lovesc numai în acei oameni, ci mai ales în sfânta taină a preoţiei. Cu toţii cunoaştem porunca: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura (Matei 7, 1-2). Dacă nu trebuie să ne judecăm semenii, în general, cu atât mai mult nu trebuie să-i judecăm pe preoţi, care oricât de păcătoşi ar fi, ne dăruiesc iertarea păcatelor şi harul lui Dumnezeu prin Sfintele Taine. Dar cu toate acestea, cât de uşor cădem în păcatul judecării! Uităm că vom fi judecaţi la fel cum judecăm şi că ni se va măsura cu aceeaşi măsură cu care măsurăm.
Vei spune: „Unii clerici pricinuiesc sminteli, vătămând astfel suflete”. Aşa este. Ce spune Evanghelia? Smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala (Matei 18, 7). Iar eu adaug: vai de cel care se sminteşte, pentru că sminteala sa arată cât de căldicele îi sunt credinţa şi evlavia. Iar pe cei căldicei, Domnul îi va vărsa din gura Sa, aşa cum este scris în Apocalipsă (Apoc. 3, 16). Oamenii care sunt cu adevărat credincioşi şi evlavioşi se feresc de sminteală. Ei tac şi se roagă pentru liniştirea celor care s-au smintit şi pentru întoarcerea lor în sânul Bisericii. Numai cei cu puţină credinţă sau cu credinţă falsă şi cei lipsiţi de evlavie se smintesc atunci când văd păcatele clericilor. Ei nu fac decât să sporească sminteala prin bârfele şi răutăţile pe care le scot pe gura lor. De ce se poartă aşa? Fie ca să facă rău Bisericii (lucru zadarnic), fie să justifice (tot zadarnic) propria lor ticăloşie.
Smintelile trebuie să vină, spune Domnul. Oare din cauza spuselor Sale vin smintelile? Nici prin gând să nu ne treacă aşa ceva! Smintelile nu vin pentru că le-a prezis Domnul. El le-a prezis pentru că ştia că vor veni. Dacă oamenii nu ar fi voit să urmeze drumul care duce spre diavol, nu ar mai fi fost sminteli în această lume, iar dacă nu ar mai fi fost sminteli, ele nu aveau să mai fie prezise. Hristos a vorbit despre ceea ce urma să fie.
„Şi dacă cei care pricinuiesc sminteli s-ar îndrepta şi nu ar mai exista sminteli, nu ar ieşi Domnul mincinos?”, poate că vor întreba unii. Dacă ar fi fost aşa, Hristos nu ar mai fi făcut acea prezicere. Aşadar, dacă ne-am fi făcut cu toţii oameni plini de virtuţi – lu-cru care ar fi fost ştiut de Dumnezeu, Care este atotcunoscător – atunci El nu ar mai fi spus că vor fi sminteli. Dar pentru că ştia că mulţi oameni nu se vor îndrepta, El a făcut o astfel de proorocie.
„Şi de ce nu îi şterge de pe faţa pământului pe cei răi, care pricinuiesc sminteli, pentru ca cei buni să nu fie duşi în ispită?”, întreabă unii. Pentru că din sminteli se vatămă numai cei răuvoitori, adică cei care vor să săvârşească răul. De altfel, dacă Dumnezeu i-ar nimici pe cei răi, atunci nici unul dintre noi nu s-ar mai mântui. Răutatea noastră nu o vedem şi de aceea nu ne pocăim pentru ea, nu ne îndreptăm şi nu ne sfinţim. Vedem numai răutatea celorlalţi, pe care îi judecăm şi îi vorbim de rău, neţinând cont de faptul că la Judecată nu vom da socoteală pentru faptele semenilor noştri, ci pentru ale noastre.
De aceea, să ne abatem fără întârziere de pe drumul pierzător al răutăţii şi să mergem pe drumul mântuitor al virtuţii, pentru că astfel, şi în această viaţă trecătoare vom avea binecuvântarea lui Dumnezeu, şi în cealaltă ne vom bucura de bunătăţile nestricăcioase ale Împărăţiei cerurilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur – Problemele vieţii  


Milostenia

Septembrie 15, 2017

images (4)

Porunca milosteniei nu a fost dată numai pentru cei bogaţi, ci şi pentru cei care au puţin, ba chiar şi p12entru cei care abia reuşesc să-şi câştige pâinea cea de toate zilele. Pentru că nimeni nu este atât de sărac, încât să nu aibă cei doi bani ai văduvei din Evanghelie (Marcu 12, 42). Celui care dă ceva din puţinul pe care îl are, se poate să i se socotească mai mult decât celor care dau mult, din multele lor bogăţii. Valoarea milosteniei nu depinde de cât dăm, ci de gândul cu care dăm. De aceea, nu trebuie să ne uităm la văduvă, care a dat numai doi bani, ci la faptul că deşi nu i-a mai rămas nici un ban, nu i-a părut rău pentru jertfa ei. În felul acesta, ea şi-a dat toată averea.
Pentru a face milostenie, nu avem nevoie de bani, ci de bunăvoinţă. Atunci când avem bunăvoinţă, nu contează că suntem săraci. Iar când ne lipseşte bunăvoinţa, nu ne ajută cu nimic faptul că suntem bogaţi. Bogaţii nemilostivi vor primi o pedeapsă mai mare decât săracii nemilostivi, pentru că au bani mulţi şi cu toate acestea, nu îşi înmoaie inima. „Dar ei fac milostenii”, îmi spui tu. Să ştii că dacă mărimea milosteniei lor nu este după mărimea averii pe care o au, nu vor scăpa de iad. Cu cât sunt mai bogaţi, cu atât sunt mai datori să-i ajute pe cei săraci, fără să se teamă că averea lor se va împuţina.
Şi cu adevărat, să ştiţi că atunci când facem milostenie, averea noastră nu se împuţinează, ci sporeşte. Cheltuim, dar avem mai mulţi bani. Dând milostenie, facem cea mai bună investiţie. Spre exemplu, eşti comerciant şi vrei să-ţi vinzi marfa ca să câştigi bani? Să ştii că nu este exclus ca marfa ta să se piardă şi atunci, nu numai că nu vei câştiga, dar vei avea multă pagubă. Sau poate eşti agricultor şi nădăjduieşti la o recoltă bogată? Dar planurile tale pot fi date peste cap de grindină sau de secetă. Toate cele lumeşti sunt în orice clipă în primejdie de a se pierde. Numai cele pe care le oferim Domnului nu sunt în primejdie nici de a fi furate, nici de a fi distruse, ci ele aduc la timpul potrivit roade ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit (1 Cor. 2, 9). Dacă omul care primeşte ceva de la noi ne răsplăteşte binefacerea, cu atât mai mult va face lucrul acesta Hristos, Care ne răsplăteşte chiar şi atunci când nu Îi dăm nimic.
Câtă înţelepciune este cuprinsă în cuvintele lui Solomon: Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului (Sol. 19, 17)! Iată ce împrumut nemaivăzut! Dăm cuiva şi primim înapoi de la altcineva. Mă vei întreba de ce nu a spus Solomon că cel care dă milostenie săracului dă lui Dumnezeu, ci că Îl împrumută pe Dumnezeu? Ca să nu crezi că ceea ce primeşti de la Domnul e un lucru lipsit de o mare importanţă. Dumnezeu ştie că suntem lacomi şi vrem să dobândim din ce în ce mai multe bunuri. Cel care are bani nu vrea în nici un chip să împrumute săracului fără să primească o asigurare că banii îi vor fi daţi înapoi. Aşadar, acestuia nu îi pasă de semenul său, ci urmăreşte numai câştigul. Săracul nu poate să pună chezăşie pământ sau altceva, pentru că nu are; nu poate găsi pe nimeni care să se pună zălog pentru el, deoarece nimeni nu are încredere în el. Aşadar, văzând Dumnezeu pe de o parte că săracul este în primejdie din pricina sărăciei sale, şi pe de altă parte că bogatul este în primejdie din pricina lipsei sale de omenie, S-a pus El însuşi chezăşie pentru sărac dinaintea bogatului. De aceea spune Sfânta Scriptură: Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului.
De asemenea, ca să dăm cu împrumut, căutăm un om de la care putem lua dobândă mare. În schimb, lui Dumnezeu, Care ne întoarce însutit ce I-am dat, nu Îi împrumutăm din ce avem, ci împrumutăm celor care nu ne dau nimic înapoi, adică patimilor noastre, care sunt lăcomia pântecelui, slava deşartă, lăcomia, iubirea de plăceri şi multe altele. Şi spune-mi: ce anume ne dă lăcomia pântecelui înapoi? Ne dă numai grăsime şi greutate în mişcare. Ce ne dă înapoi slava deşartă? Invidie şi îndreptare împotriva celuilalt. Ce ne dă înapoi iubirea de argint? Griji şi necazuri. Ce ne dă înapoi iubirea de plăceri? Iad şi suferinţă. Iată cine sunt cei care se folosesc de bogăţiile noastre! Iar dobânda ce o primim în schimb sunt nenorocirile din această viaţă şi iadul din cea de dincolo.
Atunci, de ce nu dai cu împrumut Domnului, Care îţi întoarce sigur datoria, adăugând multă dobândă? Poate pentru că trebuie să aştepţi mult până să primeşti înapoi ce ai dat. Dar să ştii că Domnul nu ne dă bunătăţi numai în cer, ci şi pe pământ. Amintiţi-vă ce spune El Însuşi: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea (adică bunătăţile pământeşti) se vor adăuga vouă (Mat. 6, 33). De altfel, cu cât trece mai mult timp de la momentul în care am dat, până când primim înapoi, cu atât mai mare este dobânda noastră. Iată de ce oamenii care împrumută bani, îi preferă pe cei care vor ţine banii o perioadă mai lungă de timp, ca să primească dobândă mai mare. Aşadar, atunci când este vorba de oameni, nu numai că nu dorim să ni se dea înapoi repede banii pe care i-am dat cu împrumut, dar suntem mulţumiţi dacă aceia întârzie. De ce, dar, atunci când este vorba de Dumnezeu, suntem atât de mici la suflet?
Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului. „Şi când va veni vremea aceea în care Domnul îmi va da înapoi milostenia pe care o dau săracului şi prin care Îl împrumut pe Dumnezeu?”, întrebi tu, plin de nerăbdare. Nimeni nu ştie când. Poate chiar şi mâine. Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mat. 25, 31-34). Şi de ce vor moşteni aceştia împărăţia cerurilor? La aceasta, Domnul va răspunde: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: „Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?” Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, (săracilor) Mie Mi-aţi făcut” (Mat. 25, 35-40). Şi ca să te încredinţezi că oricâte virtuţi am avea, dacă nu facem milostenie, vom fi trimişi la iad, ascultă ce spune Evanghelia: Atunci va zice şi celor de-a stânga: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat”. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: „Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?” El însă le va răspunde, zicând: „Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Mat. 25, 41-45).
Aşadar, fără să facem milostenie, nu ne putem mântui. Lucrul acesta este vădit şi de pilda celor zece fecioare, în care Domnul aseamănă Împărăţia cerurilor cu o nuntă, iar pe oameni îi aseamănă cu zece fete, toate fecioare, care luând candelele lor, au ieşit să-l întâmpine pe mire. Cinci dintre ele erau înţelepte, de aceea au luat şi ulei în candele. Dimpotrivă, celelalte cinci erau fără minte şi nu au luat ulei în candele. Pentru că mirele întârzia să vină, li s-a făcut somn şi au adormit. La miezul nopţii, s-a auzit o voce: Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui! Atunci, cele zece fete s-au trezit. Dar cele cinci fără minte au văzut că focul din candelele lor se stinsese, pentru că nu mai aveau ulei. Daţi-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre, le-au zis ele fetelor celor înţelepte. Dar ele au răspuns: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi pentru voi. Dar când erau plecate să cumpere ulei, mirele a venit. Cele cinci fecioare înţelepte au intrat împreună cu mirele să sărbătorească, iar uşa s-a închis. Când s-au întors peste puţină vreme şi celelalte fete şi au strigat: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă, mirele le-a răspuns dinăuntru: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi (Mat. 25, 1-12). Mirele din această pildă nu este nimeni altcineva decât Hristos, Care va veni cândva să judece viii şi morţii. Atunci, la nuntă, adică în Împărăţia cerească, vor intra numai cei care, asemenea celor cinci fete înţelepte, vor avea candelele credinţei aprinse cu uleiul milosteniei. Cei care nu au făcut milostenie vor rămâne afară din rai, chiar de ar fi împodobiţi cu marea virtute a fecioriei.
De ce în acest caz, Domnul nu vorbeşte şi despre alte modalităţi de mântuire, în afară de milostenie? Pentru că El nu osândeşte păcatul, ci inima împietrită; nu-i osândeşte pe cei păcătoşi, ci pe cei care nu se pocăiesc pentru păcatele lor. Îi va osândi pe cei cu inima împietrită, pentru că au un mijloc atât de bun pentru mântuire – vorbesc despre milostenie, prin care se iartă multe păcate –, iar ei nu se folosesc de el.
Banii nu îi câştigi ca să-i cheltuieşti pe plăceri, ci ca să-i ajuţi pe ceilalţi. Sau poate crezi că ceea ce ai este al tău? Nu. Chiar dacă ai câştigat totul prin muncă cinstită sau chiar dacă ai primit banii moştenire de la tatăl tău, averea ta este a lui Dumnezeu, Care ţi-a încredinţat-o ca să o foloseşti potrivit legilor sfinte. Adică să ţii pentru tine doar ce ai nevoie şi restul să dai săracilor.
De aceea, nu trece nepăsător pe lângă oamenii săraci, nu îi ocoli şi să nu-ţi fie ruşine să-i ajuţi. Lui Hristos nu Îi este ruşine să primească milostenia ta, pe care o faci prin oamenii săraci, iar ţie îţi este ruşine să-ţi întinzi mâna şi să dai câţiva bănuţi. Nu este aceasta o ruşine şi mai mare? Dacă şi pentru un pahar de apă rece pe care îl dai, Dumnezeu te va răsplăti (Mat. 10, 42), gândeşte-te ce răsplată vei primi dacă vei fi generos cu săracii.
Ştiu că ai mai auzit de multe ori aceste cuvinte şi alte asemenea. Dar de câte ori le-ai pus în lucrare? De câte ori ai făcut binele? Între atâtea vânzări, cumpărări şi schimburi pe care le-ai făcut, de câte ori ţi-ai cumpărat mântuirea prin milostenie? Nu este o nebunie ca atunci când cumperi un ogor, să îl vrei pe cel mai roditor, iar atunci când trebuie să cumperi cerul, adică să dobândeşti un ogor al tău în ţara veşnică a lui Dumnezeu, tu să alegi pământul, care într-o zi nu va mai exista? Spune-mi, dacă ai şti că oraşul nostru peste un an va fi distrus, dar nu şi alt oraş, unde ţi-ai zidi casa: în acest oraş sau în altul? În altul, fără îndoială. Ei, atunci nu zidi în această lume palate, care peste o vreme vor cădea şi se vor face una cu pământul. Dar ce tot spun? Înainte ca acestea să fie distruse, tu însuţi vei muri şi vei merge la iad. De aceea, zideşte palate în ceruri, unde nu ai nevoie de zidari şi de muncitori. Acolo, palatele sunt ridicate de săracii pe care îi ajuţi pe pământ. Acestea nu numai că nu se dărâmă niciodată, dar atrag asupra ta bunăvoinţa lui Dumnezeu, te curăţă de păcate şi se poate uneori să te izbăvească chiar de la moarte. Să nu te mire cuvintele mele. Cu toţii suntem fără putere dinaintea morţii. Dar dacă suntem milostivi, putem chiar să o biruim. Aflăm lucrul acesta din povestea vieţii Tavitei.
Tavita era o femeie creştină, care trăia în Iope, în vremea apostolilor. Aşa cum ne spune Sfânta Scriptură, ea făcea mult bine semenilor săi şi nenumărate milostenii. Însă odată, s-a îmbolnăvit şi a murit. S-a întâmplat atunci ca în Lida, care era aproape de Iope, să se afle Sfântul Apostol Petru. Doi bărbaţi s-au dus până la el ca să-i spună de moartea milostivei femei. Atunci, Petru i-a urmat deîndată. Cum a ajuns în Iope şi a urcat în odaia de sus, unde se afla Tavita, a fost înconjurat de femeile văduve, care plângeau şi îi arătau lui Petru hainele de pe ele, pe care le făcuse Tavita cât timp era în viaţă. Atunci Petru, după ce s-a rugat, s-a întors spre trupul Tavitei şi a spus: Tavita scoală-te! Chiar în acel moment, moarta a deschis ochii şi a şezut. Petru i-a dat mâna şi a ridicat-o. După aceea, i-a chemat pe creştini şi pe văduve şi le-a arătat-o pe Tavita vie (Fapte 9, 3641). Iată cât de mare a fost răsplata pe care a primit-o Tavita pentru binele pe care l-a făcut femeilor văduve. Spu- ne-mi: se poate compara milostenia sa, oricât de mare ar fi fost, cu răsplata pe care a primit-o? Nu, dar, aşa cum am mai spus, milostenia nu se măsoară după cât de mult dăm, ci după gândul şi intenţia cu care dăm.
De aceea, să facem fapte bune, care şi pe noi ne mântuiesc, şi celorlalţi le sunt de folos. Iar una din cele mai importante fapte bune este milostenia, care ajută, întăreşte şi dă viaţă rugăciunii, postului şi oricărei altei virtuţi. La ce îţi foloseşte postul dacă eşti un om fără milă? La ce-ţi foloseşte rugăciunea, dacă nu iubeşti? La ce îţi foloseşte să ai trupul curat, dacă inima ta este de piatră? De aceea, nevoinţele noastre sunt primite de Dumnezeu atunci când sunt însoţite de milostenie.
Unii spun: „Nu pot să fac milostenie. Am mulţi copii şi vreau să le las lor averea”. Dacă-i aşa, atunci vrei să-ţi laşi copiii săraci. Pentru că dacă dai tot ce ai copiilor tăi, este sigur că nu vor folosi cum trebuie sau vor împrăştia ce au primit. Pe când dacă Îl faci şi pe Domnul moştenitorul tău, atunci le laşi copiilor comoară nestricată. Vrei, aşadar, ca fiii tăi să fie bogaţi? Atunci lasă-le ca moştenire bunăvoinţa lui Dumnezeu. Căci El, dacă te vede că eşti milostiv faţă de semenul tău, va deschide pentru copiii pe care îi laşi în urmă comorile Sale nesfârşite. Vrei să te iubească Dumnezeu? Atunci fă-L datornicul tău, împrumutându-I cele ce dai săracilor. Nu încredinţa oamenilor păzirea şi înmulţirea banilor tăi. Hristos este gata nu numai să îi primească şi să îi păstreze, dar şi să-i înmulţească şi să ţi-i întoarcă înapoi cu dobândă multă. Din mâinile Sale nimeni nu poate fura, pe când dacă sunt în mâinile oamenilor, pot oricând să se piardă. Aşadar, dă-I Lui banii, ca să ţi-i înapoieze atunci când nu vor mai exista bogaţi şi săraci, puternici şi slabi, cămătari şi datornici. Dă banii lui Hristos, pentru că sunt ai Lui, nu ai tăi. Dă banii lui Hristos, căci mai fericit este a da decât a lua (Fapte 20, 35). „Am dat”, poate că vei spune tu. Dar să nu încetezi nicicând să dai chiar şi puţin celor care nu au deloc. Chiar dacă ai da foarte mulţi bani, nu înceta să faci milostenie, atâta timp cât vor exista oameni săraci.
Ştii când milostenia este adevărată şi plăcută lui Dumnezeu? Când o faci cu blândeţe, nu cu asprime; când o faci cu inimă deschisă, nu bombănind în sinea ta; când nu îţi pare rău că dai, ci te bucuri, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună (2 Cor. 9, 7). Şi de ce ţi-ar părea rău să ajuţi un om nenorocit? Pentru că se împuţinează banii tăi? Dacă gândeşti astfel, atunci nu mai fă milostenie deloc! Dacă nu crezi că banii pe care îi dai se înmulţesc în cer, aşa cum am spus mai înainte, nu mai fă niciodată milostenie. Ceri, poate, răsplată în această viaţă? Dacă astfel ar sta lucrurile, milostenia ar fi un comerţ, nu o dovadă de dragoste şi de milă. Desigur, adesea, Dumnezeu îi răsplăteşte pe pământ pe cei care fac milostenii. Dar tu să nu ceri astfel de răsplată, pentru că împuţinezi comoara ta cerească.
În Faptele Apostolilor ni se povesteşte un fapt grăitor legat de milostenia creştină. Într-o zi, la ora trei după-amiază, Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan au urcat împreună la templu ca să se roage. La poarta templului şedea un şchiop din naştere, care cerşea. Cum s-au apropiat Apostolii, omul acela i-a rugat să-l miluiască. Atunci, Petru i-a spus: Priveşte la noi. Bietul olog îi privea cu atenţie. După felul cum arătau cei doi, se vedea limpede că erau săraci. Şi atunci, ce au făcut ei? Credeţi că l-au lăsat pe omul acela nemiluit? Nu. I-au dat ceva fără asemănare mai de preţ decât banii, căci Petru i-a spus: Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau. În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă! Şi luându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat. Atunci, ologul a stat în picioare şi a început să meargă (Fapte 3, 1-8).
Vezi, aşadar, că cel care este sărac de bani, poate oferi alte daruri. Şi noi, dacă nu avem bani, să dăm săracilor dragoste, mângâiere, rugăciune şi ce se mai află în inima noastră milostivă. Pentru că şi aceasta tot milostenie se cheamă.
Vezi câtă bunătate aveau Apostolii în inima lor? I-au spus celui olog: Priveşte la noi, nu l-au înjurat, nu au râs de el şi nu l-au împins, aşa cum faci tu de multe ori cu săracii care se apropie de tine, judecându-i că sunt leneşi şi vicleni. Şi chiar dacă ar fi leneşi şi vicleni, aşa te învaţă Evanghelia să faci? Nu, ci îţi cere să-l ajuţi pe cel sărac, să-l mângâi pe cel îndurerat, să ai grijă de bolnav, să-l cercetezi pe cel întemniţat, să îl ridici pe cel căzut. Şi nu cerceta faptele sau viaţa celui care îţi cere milostenie. Chiar ucigaş de ar fi sau hoţ sau înşelător, nu uita că mai presus de orice este om, făcut de Dumnezeu după chipul Său. Nu ţi se pare că măcar pentru aceasta merită nişte bani şi o bucată de pâine? Ce fel de om eşti tu să cercetezi întreaga sa viaţa pentru un bănuţ pe care vrei să i-l dai? Domnul arată faţă de el îndelungă-răb-dare şi înţelegere. Tu de ce nu te porţi cu el cu dragoste frăţească, aşa după cum eşti dator să faci? Viaţa şi faptele sale Îl privesc numai pe Dumnezeu, Care este Judecătorul tuturor. Tu, atunci când vezi un om suferind, să nu te gândeşti la nimic altceva. Să îl ajuţi degrabă în numele lui Hristos şi de dragul Său. Altfel, nici El, atunci când Îi vei cere să te izbăvească din vreo nenorocire prin care treci, nu îţi va răspunde. Iată ce spune Solomon: Cine îşi astupă urechea la strigătul celui sărman şi el, când va striga, nu i se va răspunde (Pildele 21, 13).
De aceea, să fim milostivi cu fraţii noştri, ca să fie şi Dumnezeu milostiv cu noi. Milostenia este cea mai mare şi cea mai bineplăcută lui Dumnezeu jertfă. De aceea, şi Apostolul ne sfătuieşte: Facerea de bine şi întrajutorarea nu le daţi uitării; căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu (Evrei 13, 16). Trebuie să spunem că Dumnezeu nu este mulţumit cu milostenia noastră atunci când banii pe care îi dăm provin din furt, înşelăciune, cămătărie sau orice alt fel de mijloace murdare. Domnul primeşte numai ceea ce dăm din roadele muncii noastre cinstite. Orice altă jertfă este murdară dinaintea lui Dumnezeu. Pentru că nu poţi răpi de la unul ca să dai celuilalt, nu poţi unuia să-i faci rău ca altuia să-i faci bine. Milostenie înseamnă să facem bine, nu să-i distrugem pe semenii noştri. Cel care distruge un om ca să facă bine altui om nu face milostenie, ci săvârşeşte păcatul greu al nedreptăţirii.
Cine umblă după avere are mereu nevoie de bani. Cel care nu se interesează să dobândească avere are mereu ce îi trebuie. Pentru că adevărata avere o dobândeşti nu atunci când te îmbogăţeşti, ci atunci când nu vrei să te îmbogăţeşti. Iată ce vreau să spun prin aceasta: există oameni care răpesc de la toţi, după cum există bogaţi care dăruiesc tuturor. Primii se îmbogăţesc adunând, ceilalţi se îmbogăţesc dând. Primii seamănă pe pământ, ceilalţi seamănă în cer. Şi cu cât este mai bun cerul faţă de pământ, cu atât mai bună este averea celui care strânge în cer faţă de a celui care strânge pe pământ. De aceea, Domnul ne porunceşte: Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură (Mat. 6, 19-20). Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică (Luca 12, 33). Faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt… Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv… Daţi şi se va da. Turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf… (Luca 6, 35-38).
Aşadar, pentru ca şi noi să fim miluiţi de către Domnul, să fim milostivi cu semenii noştri. Pentru ziua Judecăţii, să adunăm averi în cer, averi care vor putea să stingă focul iadului şi să ne dăruiască lumina dumnezeiască, adică viaţa şi fericirea veşnică, căci milostenia izbăveşte de la moarte şi curăţă orice păcat (Tobit 12, 9).

Sfântul Ioan Gură de Aur – Problemele vieţii


Răbdarea şi îndelunga-răbdare

Septembrie 14, 2017

images (3)

Atunci când vorbim despre răbdare, vorbim despre Iov. Cine a fost Iov? Un om evlavios, care avea mulţi copii şi o mare avere. Numele său era faimos prin părţile Răsăritului. Cu toţii îl cinsteau şi îl apreciau. Dar, dintr-odată, a pierdut totul: şi bogăţia, şi copiii, şi sănătatea. De la fericire a căzut în nefericire şi de la slavă, la prigoană. Nu i-a mai rămas decât lupta cu sărăcia deplină, cu boala grea care l-a lovit, cu durerea sufletească pricinuită de moartea copiilor săi, cu reaua purtare a duşmanilor şi cu nerecunoştinţa prietenilor. Pe deasupra, avea de înfruntat batjocura şi vorbele haine. De toate năpastele a fost lovit. Şi cel mai rău a fost faptul că nenorocirile acestea l-au prins nepregătit. Căci cel care se naşte şi creşte în sărăcie este obişnuit cu lipsurile. De asemenea, cel care pierde o parte din copiii săi, oricât de mare ar fi durerea sa, găseşte mângâiere în cei care i-au rămas. Dar lui Iov – după ce din om foarte bogat a sărăcit într-o singură zi – toţi cei zece copii i-au murit în acelaşi timp. Pe când beau şi mâncau în casa fratelui lor mai mare, s-a pornit un vânt puternic dinspre deşert, a distrus casa şi i-a omorât pe toţi.
Închipuiţi-vă cât de tare s-a mâhnit Iov pentru pierderea averii, d-apoi pentru moartea neaşteptată a tuturor copiilor săi… Şi ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, el însuşi s-a îmbolnăvit. S-a umplut de răni înfricoşătoare şi urât mirositoare, din vârful capului până la unghii. Atunci, a luat un ciob ca să se scarpine şi şedea pe o grămadă de gunoi. Iar dacă cineva îi aducea ceva de mâncare, nici nu o atingea. Sufletul meu n-a voit să se atingă de ele; inima mea s-a dezgustat de pâinea mea (Iov 6, 7). Mirosul greţos al rănilor sale şi suferinţele nealinate ale sufletului său îi alungau orice dorinţă de a mânca.
De unde să găsesc cuvinte ca să înfăţişez marea nenorocire care l-a lovit pe Iov? Îl văd cu mintea cum şede pe gunoi. Din rănile sale curge sânge şi puroi. Viermi fără număr mănâncă din carnea sa. Mângâiere nu află nicăieri. Nimeni nu-i arată milă. Slujitorii săi îl dispreţuiesc. Prietenii îl judecă. Chiar şi oamenii de nimic îşi bat joc de el. Acum am ajuns de batjocură pentru cei mai tineri decât mine şi pe ai căror părinţi îi preţuiam prea puţin, ca să-i pun alături cu câinii turmelor mele… astăzi, iată că sunt cântecul lor, am ajuns basmul lor. Le e groază de mine, s-au depărtat de mine şi pentru obrazul meu n-au făcut economie cu scuipatul lor! (Iov 30, 1; 9-10).
Ce mare nenorocire! Ce nefericire înfricoşătoare! Dar după ce Dumnezeu i-a dezvăluit lui pricina tuturor acestor nenorociri, el s-a liniştit, ca şi cum nu l-ar fi atins nici un rău. Iov a fost astfel încercat ca să se vădească virtutea sa.
Aşa cum atletul care aleargă la maraton este obligat să îndure frigul şi arşiţa, praful şi transpiraţia, ca până la urmă să câştige laurii victoriei, la fel şi omul drept, care concurează la maratonul duhovnicesc, trebuie să îndure multe suferinţe, ca să primească în viaţa viitoare cununa biruinţei. Şi dacă este demn de admiraţie trupul care poate să îndure chinuri şi suferinţe, cu atât mai vrednic de laudă este sufletul care poate, cu răbdare şi bărbăţie, să îndure orice nenorocire, neabă-tându-se de la scopul său. De aceea, nu este răsplătit numai cel care face binele, ci şi cel care îndură cu răbdare răul. Lucrul acesta este dovedit de dreptul Iov, ale cărui virtuţi au devenit mult mai cunoscute decât nenorocirile sale.
Cu toţii îl lăudau atunci când era fericit, pentru binele pe care îl făcea. Care erau faptele sale bune? Le prezintă el însuşi: Scăpam de pieire pe cel sărman care striga după ajutor şi pe orfanul fără sprijin. Binecuvântările celui ce era gata să piară veneau asupră-mi şi umpleam de bucurie inima văduvei. Mă îmbrăcam întru dreptate, ca într-un veşmânt, şi judecata mea cea dreaptă era mantia mea şi turbanul meu. Eram ochii celui orb şi piciorul celui şchiop (Iov 29, 12-15).
Cu toate acestea, lumea îl cunoaşte astăzi, după atâtea şi atâtea veacuri, nu pentru că dădea din averea sa săracilor, ci pentru că atunci când a rămas fără avere nu s-a pierdut cu firea; nu pentru că îi îmbrăca pe cei goi cu haine făcute din lâna oilor sale, ci pentru că atunci când a căzut foc din cer şi a ars toate turmele sale el L-a slăvit pe Dumnezeu. Înainte, îmbrăcându-i pe săraci, era milostiv; după aceea, slăvindu-L pe Dumnezeu pentru nenorocirea sa, s-a făcut purtător al înţelepciunii cereşti. Înainte îi miluia pe săraci, după aceea L-a slăvit pe Dumnezeu. Nu a spus în sine: „De ce am păţit toate acestea? De ce s-au pierdut turmele mele din care hrăneam mii de oameni? Şi dacă eu nu eram vrednic să mă bucur de o asemenea avere, de ce nu S-a milostivit Dumnezeu măcar de săraci?” Nici un asemenea gând nu i-a trecut prin cap. Dimpotrivă, cunoscând că Dumnezeu pe toate le rânduieşte spre folosul nostru, I-a mulţumit. Să-I mulţumeşti lui Dumnezeu atunci când totul îţi merge bine nu este lucru de mirare. Dar să-I mulţumeşti pentru încercările cele mai mari este minunat şi vrednic de laudă.
Dacă cei care s-au îmbogăţit prin nedreptăţi şi furturi sunt cuprinşi de o mare tristeţe şi deznădejde atunci când pierd fie şi o parte mică din averea lor, câte laude nu i se cuvin lui Iov, care chiar dacă a pierdut din-tr-odată tot ce agonisise prin muncă cinstită, nu şi-a pierdut nădejdea în Dumnezeu şi nu a încetat să-I mulţumească? Şi credeţi că a avut vreo vorbă bună din partea cuiva? Chiar şi femeia sa, înnebunită de durerea pierderii copiilor ei, îl biciuia cu vorbe amare şi pline de deznădejde. Îi zicea: „Până când vei mai avea răbdare? Până când vei aştepta şi vei nădăjdui să treacă această încercare? Numele tău a fost şters de pe faţa pământului. Fiii şi fiicele tale, pe care cu atâta durere i-am născut şi pe care cu atâta greutate i-am crescut, au murit! Iar tu stai acum zi şi noapte pe gunoi, plin de viermi. Eu umblu ca o cerşetoare din loc în loc, din casă în casă, şi aştept apusul soarelui, ca să îmi trag răsuflarea după toate chinurile şi suferinţele de peste zi. Te ţii mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu şi mori! (Iov 2, 9).
Cuvintele femeii deznădăjduite ar fi putut clinti şi un munte din loc, nu însă şi pe Iov. Dacă ne gândim de câte ori femeile nu înşeală bărbaţi care nici un rău nu au suferit, înţelegem cât de iubitor de Dumnezeu era Iov, care cu toate că fusese lovit de atâtea nenorociri, nu şi-a pierdut capul şi nu a dat ascultare vorbelor femeii sale. Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele? (Iov 2, 10).
Din acest răspuns, ne dăm seama că dreptul Iov nu a fost cu nimic mai prejos decât apostolii lui Hristos. Sau poate era – îndrăznesc să spun – mai presus de aceştia? De ce zic asta? Pentru că apostolii, oricâte sufereau, erau mângâiaţi de gândul că suferă pentru Domnul. Pe când Iov nu a avut nici măcar această mângâiere. Şi mai mult decât atât, el nu a fost dispreţuit, urât şi batjocorit de duşmanii săi, la fel ca apostolii, ci de prieteni, de foştii săi slujitori şi de oamenii pe care îi ajutase – ceea ce este mult mai dureros.
Cred că cea mai bună dovadă a răbdării fără margini a lui Iov este ruşinarea diavolului. Vă aduceţi aminte ce a vorbit diavolul cu Dumnezeu, pe vremea când Iov era încă fericit? „Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este nici unul ca el pe pământ fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău?”, a întrebat Domnul (Iov 1, 8). Şi iată ce I-a răspuns satana cu multă răutate: Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? N-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui au umplut pământul? (Iov 1, 9-10).
Vezi, aşadar, că atunci când a văzut că Iov era plin de fapte bune, diavolul a avut ceva de spus împotriva lui. Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Dar când, în atâtea nenorociri, Iov s-a arătat înde- lung-răbdător, diavolul şi-a acoperit ruşinat chipul şi a fugit, nemaiavând nimic a spune împotriva lui Iov.
Aşadar, atunci când vezi vreun om drept care, deşi are multe virtuţi, este încercat de nenumărate nenorociri, să nu te miri. Şi când vezi că cineva care face multă milostenie şi multe fapte plăcute lui Dumnezeu, ajunge să cadă în ispită sau este pândit de primejdii, să nu te întrebi de ce. Motivul pentru care se întâmplă aşa ceva este atacul diavolului, care aruncă ispite asupra omului aceluia. Vei întreba: „Cum de a îngăduit Domnul aşa ceva?” Ca să pună pe capul celui drept mai multe cununi şi ca să-l pedepsească mai mult pe diavol. Mare lucru este să faci milostenie şi să te nevoieşti pentru dobândirea virtuţilor atunci când toate îţi merg bine. Dar mult mai mare este să lupţi cu bărbăţie şi fără să te abaţi de la drumul tău atunci când te afli în mijlocul necazurilor. De aceea, aşa cum păcătosul care nu este pedepsit în această viaţă va îndura o pedeapsă mult mai mare în cealaltă, la fel şi cel drept, dacă suferă mai multe chinuri aici, pe pământ, se va bucura dincolo de mai multă fericire. De altfel, ştii că atât cei păcătoşi, cât şi cei drepţi, dacă nu îndură cu mulţumire încercările îngăduite de Dumnezeu şi ridică cuvânt împotriva lor, nu numai că nu vor avea nici un folos de pe urma acestor încercări, dar îi aşteaptă şi multe rele.
Poate că îmi vei spune că tu petreci mereu în sărăcie şi nefericire. Ei, atunci uită-te la un om sărac evlavios, la un om şchiop evlavios, la un om nenorocit care este evlavios şi învaţă de la el să-I mulţumeşti lui Dumnezeu. Aşa cum aceia nu se revoltă, nu deznădăjduiesc şi nu blestemă, ci îşi ridică crucea cu răbdare, la fel să faci şi tu: ridică-ţi crucea şi ai multă răbdare. Şi nu uita niciodată că nu eşti tu cel care suferă cel mai tare pe lumea asta. Nu ai un ochi? Să ştii că există oameni orbi cu desăvârşire. Ai de ani de zile o anumită boală? Alţii suferă de boli aducătoare de moarte. Ţi-ai pierdut copilul? Altul şi-a pierdut amândoi copiii. Ai suferit vreo pierdere mare? Altul a ajuns să cerşească pe drumuri.
Aceste cuvinte nu-ţi sunt de ajuns? Atunci adu-ţi aminte de Iov – stâlpul neclintit al răbdării. Cine a sărăcit mai mult ca el? Şi cei mai săraci dintre oameni rămân măcar cu ceva care se poate numi un acoperiş deasupra capului, dar el a rămas sub cerul liber. Şi cei mai săraci oameni au o haină, pe când el a rămas gol. Cine a suferit mai mult decât el? A avut zece copii şi i-a pierdut pe toţi într-o clipită. Cine a fost lovit de o boală mai înfricoşătoare? Era plin de răni şi de viermi din cap până în picioare. Dacă şi una din aceste nenorociri este de nesuportat, gândiţi-vă ce om a fost acela care a avut puterea să le îndure pe toate la un loc şi fără să aibă nici cel mai mic sprijin din partea celorlalţi. Vedeţi, doar, cu toţii, atunci când suferim, avem alături de noi pe cineva care să ne mângâie. Însă Iov nu a avut pe nimeni. Dimpotrivă, a băut şi paharul trădării prietenilor săi, nerecunoştinţa celor cărora le făcuse bine, mânia şi deznădejdea femeii sale şi batjocura semenilor săi.
După toate acestea, îţi poţi da seama de mărinimia sufletului lui Iov, care suferind mai mult decât oricare om de pe lume, nu a spus nimic din câte scot pe gura lor oamenii mici la suflet. Nu a zis: „Mi-am învăţat copiii să fie oameni buni şi cu frică de Dumnezeu, ca să-i pierd înainte de vreme. Am făcut milostenie şi i-am ajutat pe cei nenorociţi ca să pierd toată averea mea. I-am îmbrăcat pe săraci şi i-am îngrijit pe bolnavi ca să zac acum bolnav, pe necurăţii. Iată cum m-a plătit Dumnezeu pentru binele pe care l-am făcut”. Asemenea cuvinte nu au ieşit din gura lui Iov. Ceea ce a spus el are o valoare mai mare decât orice jertfă: Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat! (Iov 1, 21).
Şi tu, dacă pierzi bani, nu te mânia. Îmbărbătează-te, mulţumeşte-I lui Dumnezeu şi zi la fel ca Iov: „Domnul mi i-a dat, Domnul mi i-a luat”. În felul acesta, vei transforma pierderea în câştig.
„Ce tot îmi spui acolo?”, poate îmi vei răspunde tu. „Domnul mi i-a luat? Doar mi i-a furat hoţul. Cum adică mi i-a luat Dumnezeu?” Poate că ai uitat că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Lui Iov diavolul i-a luat totul, cu dezlegarea lui Dumnezeu. De aceea a spus dreptul Iov că Domnul i-a luat ce avea. La fel este şi atunci când hoţul este cel care ne ia banii.
Vei mai întreba: „Ce răsplată voi avea eu pentru ce am pierdut, dacă hoţul mi-a luat banii fără voia şi fără ştirea mea?”. Aminteşte-ţi că şi Iov a pierdut totul fără voia şi fără ştirea sa, dar a primit răsplată. De ce? Pentru a înfruntat răul după voia lui Dumnezeu. Aşa să înfrunţi şi tu orice nenorocire şi nu vei avea răsplată mai mică.
Ţi-a furat hoţul banii? Nu fura şi tu de la tine mântuirea. Pentru că atunci când te mânii împotriva celui care ţi-a făcut rău, îţi faci ţie cel mai mare rău, căci răul acesta nu este trupesc, ci sufletesc. Hoţul ţi-a furat lucruri materiale, bogăţie trecătoare, pe care mai devreme sau mai târziu tot aveai să o pierzi, dar tu furi de la tine bogăţia veşnică şi bunătăţile cereşti nestricăcioase.
Te-a întristat diavolul prin paguba pe care ţi-a pricinuit-o? Întristează-l şi tu, bucurându-L pe Dumnezeu. Cel mai bine este să nu te întristezi deloc. În felul acesta, îl răneşti pe diavol. Iar el, văzând că îl dispreţuieşti, împreună cu vicleniile sale, va fugi ruşinat.
Aşadar, este mai vrednic de laudă cel care îşi pierde averea şi Îi mulţumeşte lui Dumnezeu, decât acela care nu îşi pierde averea ci face milostenie, mulţumindu-I lui Dumnezeu. Pentru că cel de-al doilea, pe de o parte, se bucură de laudele celorlalţi, de mulţumirea conştiinţei şi de nădejdea răsplăţii, iar pe de altă parte, împarte banii cu voia sa, după ce s-a pregătit sufleteşte pentru aceasta. Însă cel dintâi pierde totul dintr-odată, cu violenţă şi fără voia sa, fiind nepregătit sufleteşte pentru această pierdere. Şi aşa cum îţi dai seama, oferirea de bunăvoie nu este amară şi grea, ca pierderea fără voie. Şi nici nu este o aşa de mare izbândă să dispreţuieşti banul după ce te-ai pregătit vreme îndelungată pentru aceasta, cum este să suferi cu răbdare pierderea venită pe neaşteptate.
Dar să ne întoarcem la binecuvântata împrejurare legată de Iov. Te întreb: te-ai gândit, oare, de ce diavolul nu a omorât-o şi pe nevasta sa? Pentru că ştia că dacă o lasă în viaţă, ea va ajuta mult la împlinirea planurilor sale murdare. S-a gândit: „Dacă prin femeie am reuşit să-l alung pe Adam din Rai, cu atât mai uşor îmi va fi ca prin femeie să îl supun pe Iov, care nu se află în Rai, ci pe o grămadă de gunoi”. Şi ca să vedeţi viclenia diavolului, el nu a folosit-o pe femeie când i-a omorât turmele dreptului Iov, nici când s-a surpat casa fiului său şi i-a prins sub dărâmături toţi copiii, ci atunci când, după toate acestea, diavolul a lovit şi în trupul lui Iov, umplându-l de boală. Numai când carnea sa putrezită şi plină de viermi cădea pe pământ, când durerea sa era atât de puternică, încât nu mai putea nici să respire şi îşi cerea moartea, atunci diavolul a pus-o pe femeie să-i spună: Te ţii mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu şi mori! (Iov 2, 9).
Diavolul era acum sigur că avea să se bucure de marea cădere a lui Iov. Dar s-a înşelat amarnic, căci Iov nu numai că nu L-a blestemat pe Dumnezeu, dar chiar L-a binecuvântat. Şi întru toate acestea, Iov nu a păcătuit şi nu a rostit nici un cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu (Iov 1, 22).
Cine a auzit şi cine a văzut vreodată o faptă aşa de minunată? Într-o luptă de box, iese învingător cel care îl aruncă la pământ pe adversarul său. Însă aici, vedem cu totul altceva: diavolul a fost învins şi a fugit ruşinat după ce l-a aruncat pe Iov pe grămada de gunoi. Ce ai păţit, diavole? De ce ai rupt-o la fugă? Nu a ieşit aşa după cum voiai? Nu i-ai răpit boii şi măgarii, nu i-ai ars oile, nu i-ai omorât copiii, nu i-ai umplut trupul de viermi? Atunci de ce fugi? „Fug”, ne răspunde cel viclean, „pentru că s-au împlinit toate în afară de una. Nu s-a împlinit ceea ce voiam cel mai mult. Nu s-a împlinit ceea ce urmăream. Iov nu L-a blestemat pe Dumnezeu! Şi pentru că nu L-a blestemat, nu am câştigat nimic din stricarea averii, nici din moartea copiilor, nici din rănile trupului. Ba era să mă pierd din pricina faptului că m-am măsurat cu el, căci prin răbdarea şi evlavia lui, Iov a fost slăvit mai mult de oameni şi iubit şi mai mult de Dumnezeu”.
Vezi ce a câştigat Iov de pe urma supărărilor sale? Şi slava oamenilor, şi dragostea lui Dumnezeu, pentru că prin suferinţă, virtutea sa a ieşit la lumină.
Să ne dorim, aşadar, cu toţii evlavia sa. Văzând câte bunătăţi izvorăsc din răbdare, să nu ne pierdem îndrăzneala atunci când se abat nenorocirile asupra noastră, oricât de mari ar fi acestea. Pentru că nu există nici o nenorocire care să nu primească mângâiere din pilda lui Iov. Dacă omul acesta sfânt nu a îndrăznit să ridice cuvânt împotriva lui Dumnezeu când l-au lovit toate nenorocirile acestei lumi, cum vom îndrăzni noi, pe care ne loveşte doar câte una? Dacă nu a scăpat de necazuri cel nevinovat, cum vom scăpa noi, care suntem vinovaţi? Dacă cel nevinovat L-a binecuvântat pe Dumnezeu pentru chinurile sale, cum să nu-L binecuvântăm noi, care cu toate că merităm mai multe rele pentru nebunia noastră, primim mai puţine?
Să nu uităm, de altfel, că sfinţii, proorocii, drepţii, apostolii, mucenicii, cuvioşii şi mărturisitorii nu au dus o viaţă liniştită şi fericită, plină de plăceri şi desfătări, de cinstire şi slavă omenească, ci de sărăcie şi lipsuri, de tristeţe şi supărare, de batjocură şi dispreţ, de chinuri, terminată prin moarte amară. În toate epocile, oamenii lui Dumnezeu, care au vrut să ţină poruncile Sale şi să trăiască după voia Sa, au primit săgeţile invidiei şi răutăţii trimise de la diavol.
Şi tu, dacă doreşti să-I urmezi Domnului, trebuie să înţelegi că vei avea de înfruntat primejdii şi prigoane şi că vei gusta din amărăciuni. Iată ce ne spune înţeleptul Sirah: Fiule! Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită (Înţ. Sirah 2, 1). Tot la fel de limpede este şi atenţionarea Apostolului Pavel: Toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi (2 Tim. 3, 12). De aceea, atunci când faci un bine şi eşti răsplătit cu rău, să nu te întristezi, ci să te bucuri; să nu încetezi să faci binele, ci cu mai multă râvnă să-l duci la îndeplinire. În felul acesta, vei primi cununa nestricăcioasă a vieţii veşnice, la fel ca ucenicii lui Hristos, care sunt părtaşi acum la slava Sa cerească, pentru că pe pământ au avut parte de tristeţi şi prigoane. Iată ce scrie unul dintre ei: Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte… suntem întru necinste. Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim, şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi (1 Cor. 4, 9-13).
Ştii cine ne vorbeşte astfel despre pătimirile şi despre răbdarea apostolilor? Apostolul care a fost chinuit cel mai mult – Iov al Noului Testament, adică Sfântul Apostol Pavel. Din ziua în care i S-a arătat Hristos şi până la sfârşitul său mucenicesc, nu a cunoscut decât încercări şi greutăţi. Cu puţin timp înainte de a fi înlănţuit, spunea presbiterilor din Efes: Iar acum iată că fiind eu mânat de Duhul, merg la Ierusalim, neştiind cele ce mi se vor întâmpla acolo, decât numai că Duhul Sfânt mărturiseşte prin cetăţi, spunându-mi că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri (Fapte 20, 22-23).
„Şi dacă ştii că te aşteaptă prigoane şi lanţuri, de ce te duci?”, am putea să-l întrebăm. Iar el ne-ar răspunde: „Tocmai de aceea mă duc, ca să fiu prins şi legat, să fiu dus în închisoare, să fiu osândit şi să mor pentru Hristos”. „Dar bine, nu îţi este ruşine să treci prin atâtea locuri cu mâinile legate, ca un răufăcător? Nu te gândeşti că dacă oamenii te vor vedea aşa, vor socoti că Dumnezeul pe Care Îl propovăduieşti este slab şi nu vor mai crede în El?” Acum, Apostolul ne răspunde printr-un fragment dintr-o Epistolă pe care a trimis-o filipenilor: Voiesc ca voi să ştiţi, fraţilor, că cele petrecute cu mine s-au întors mai degrabă spre sporirea Evangheliei, în aşa fel că lanţurile mele, pentru Hristos, au ajuns cunoscute în tot pretoriul şi tuturor celorlalţi; şi cei mai mulţi dintre fraţii întru Domnul, îmbărbătaţi prin lanţurile mele, au mai multă îndrăzneală să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu (Filip. 1, 12-14).
Vezi cum lanţurile au o mai mare putere chiar şi decât învierea morţilor? Pavel a fost întemniţat la Roma şi i-a atras pe cei mai mulţi de partea sa. A fost întemniţat la Ierusalim şi procuratorul Felix a fost cuprins de teamă (Fapte 24, 25), iar regele Agripa a rămas uimit (Fapte 26, 28). A călătorit în lanţuri, dar a fost mai puternic decât marea cuprinsă de furtună, salvând două sute şaptezeci şi şase de suflete (Fapte 27, 1- 44).
Dar şi mai minunată decât puterea lanţurilor a fost puterea sufletului său, pentru că cea dintâi se datorează lui Dumnezeu, pe când cea de-a doua se datorează voirii proprii a Apostolului. Îţi aduci aminte ce i s-a întâmplat la filipeni? A fost prins, biciuit fără milă şi aruncat într-o temniţă întunecoasă, cu picioarele strânse în butuci. Cu toate acestea, sleit de puteri cum era, la miezul nopţii, când ceilalţi dormeau, el înălţa imnuri de slavă lui Dumnezeu (Fapte 16, 16-25). Câtă îndrăzneală! Câtă răbdare! Nu ne bucură atât faptele sale minunate, pe care le citim în Scriptură, cât ne bucură răbdarea sa în suferinţe, la biciuiri, la batjocură, la bătăile cu pietre. Bătând pe Pavel cu pietre, l-au târât afară din cetate, gândind că a murit, citim în Faptele Apostolilor (Fapte 14, 19). Iar în altă parte: După ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniţă (Fapte 16, 23).
Câtă cinste, câtă mulţumire pentru Pavel să ştie că a fost lovit şi întemniţat pentru Hristos! Şi iată minunea care s-a săvârşit după aceea: Deodată s-a făcut cutremur mare, încât s-au zguduit temeliile temniţei şi îndată s-au deschis toate uşile şi legăturile tuturor s-au dezlegat (Fapte 16, 26). Vezi ce fel de lanţuri erau cele cu care era legat Pavel, dacă prin ele i-a slobozit şi pe ceilalţi? Deşteptându-se temnicerul şi văzând deschise uşile temniţei, scoţând sabia, voia să se omoare, socotind că cei închişi au fugit (Fapte 16, 27). Ce a făcut atunci Pavel? A strigat tare către temnicer: Să nu-ţi faci nici un rău, că toţi suntem aici (Fapte 16, 28).
Vezi câtă smerenie avea Apostolul? Nu a spus: „De dragul meu s-au făcut toate acestea”, ci ca un simplu întemniţat, a zis: toţi suntem aici. Dacă ar fi tăcut, temnicerul şi-ar fi luat singur viaţa. Iată câtă dragoste era în inima Apostolului lui Hristos! A preferat să rămână înlănţuit, decât ca omul acela să-şi piardă viaţa. Şi atunci, lanţurile şi-au arătat puterea din nou, făcându-l pe temnicer să îngenuncheze dinaintea celui întemniţat: tremurând de spaimă, a căzut înaintea lui Pavel (Fapte 16, 29). Cel care îl înlănţuise pe Pavel era acum la picioarele lui, rugându-l să îl elibereze din lanţurile necunoştinţei şi ale fricii, întrebându-l: Domnilor, ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc? (Fapte 16, 30).
Spune-mi, temnicerule, nu tu l-ai legat? Nu l-ai băgat tu în închisoare? Nu tu i-ai prins picioarele în butuci? De ce tremuri acum? De ce plângi? De ce ţi-ai scos sabia şi vrei să te omori? Iată ce ne-ar răspunde el, dacă ar fi dinaintea noastră: „Nu am ştiut că robii lui Hristos au o putere aşa de mare”. Ce zici, robul lui Hristos a primit puterea să deschidă cerurile şi nu va putea să desfacă lanţurile închisorii? Îi dezleagă pe cei legaţi de diavol şi nu va scăpa de lanţurile de fier? Eliberează suflete legate de păcat şi nu îşi va elibera trupul său? Tocmai de aceea a fost mai întâi legat şi apoi eliberat, pentru ca tu să înţelegi că robii lui Hristos, atunci când sunt legaţi, au putere mai mare decât cei care nu poartă lanţuri.
Cine Îl iubeşte pe Hristos înţelege ce înseamnă aceasta. Cine arde de dragoste faţă de Domnul, cunoaşte puterea lanţurilor. De aceea, un asemenea om vrea mai degrabă să fie legat în lanţuri pentru Iisus, decât să fie în cer. Vrea mai degrabă să fie aruncat într-o închisoare întunecoasă, decât să stea de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. Dacă ar trebui să aleg între cer şi lanţul acela cu care au fost legate mâinile lui Pavel, aş vrea mai degrabă lanţul. Dacă ar trebui să aleg între însoţirea cu îngerii şi însoţirea cu Pavel înlănţuit, aş alege să fiu şi eu în închisoare. De ce? Pentru că nu este un dar mai mare pe lumea aceasta decât să înduri suferinţe pentru Hristos.
Nu îl fericesc pe Pavel pentru că s-a ridicat până la al treilea cer şi în rai (2 Cor. 12, 2-4), cât pentru faptul că a fost aruncat în închisoare. Nu îl fericesc pentru că a auzit cuvinte pe care limba omenească nu are puterea să le rostească, cât pentru că a fost lovit şi legat. Pentru mine este mai bine să pătimesc din pricina credinţei mele în Hristos, decât să mă bucur de cinstire pentru această credinţă. Numai astfel îl urmez pe Pavel. Numai astfel Îl urmez pe Însuşi Hristos, Care a lăsat slava cerească şi a venit pe pământ ca un om smerit, ca să fie slăvit şi mai mult prin dispreţ, batjocură şi moarte. De lucrul acesta ne-a încredinţat Domnul în rugăciunea pe care a adre- sat-o Părintelui Său, cu puţin timp înainte de moarte: Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte (Ioan 17, 5).
Ce spui, Doamne? Nu peste multă vreme vei fi prins, vei fi biciuit, scuipat şi răstignit ca un răufăcător între doi tâlhari, iar Tu vorbeşti despre slăvire? „Da”, ne răspunde El, „toate acestea sunt spre slava Mea, căci pătimesc pentru voi, oamenii, pe care vă iubesc”. Aşadar, dacă Domnul nostru, Care este nevinovat şi fără de păcat, socoteşte că suferind şi murind de dragul nostru, este slăvit mai mult decât dacă ar fi rămas în cer să se bucure de fericirea Sa, între îngerii care Îl slăvesc fără încetare, cu atât mai mult ar trebui să gândim astfel noi, păcătoşii şi nevrednicii, atunci când pătimim de dragul Celui care ne-a izbăvit de moartea veşnică şi ne-a dăruit mântuirea.
Toţi oamenii stau în uimire dinaintea răbdării fără sfârşit a lui Iov, a virtuţilor lui, a înfricoşătoarei sale lupte cu diavolul şi în sfârşit, dinaintea biruinţei şi a îndreptăţirii sale. Toţi oamenii stau cu respect şi emoţie dinaintea răbdării lui Pavel, a strădaniilor sale pentru răspândirea Evangheliei, a chinurilor şi suferinţelor sale, a prigoanelor şi tristeţilor îndurate de el, a lanţurilor şi în fine, a morţii sale muceniceşti pentru Hristos. Întreaga omenire stă cu evlavie şi recunoştinţă dinaintea răbdării Domnului nostru, a iubirii de oameni şi a milei Sale, dinaintea preacuratelor patimi şi a Răstignirii Sale de bunăvoie pentru mântuirea noastră. Să urmăm, dar, şi noi exemplul lui Dumnezeu şi al sfinţilor Săi, ca să trăim împreună cu ei de-a pururi, în Împărăţia cerurilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur – Problemele vieţii


Mânie şi furie

Septembrie 13, 2017

sf-ioan-gura-de-aur-chrysostom

Vrei să afli cât de mare rău este mânia? Uită-te la cei care se ceartă în piaţă sau pe drum. La tine cu greutate poţi vedea urâciunea acestei patimi, pentru că atunci când te mânii, gândul tău se tulbură şi parcă eşti beat. Însă când eşti liniştit, poţi să te uiţi la semenii tăi care sunt înfuriaţi şi să înţelegi că aşa eşti şi tu.
Ce se întâmplă, aşadar? Pieptul fierbe, gura răcneşte, pe ochi ies flăcări, faţa se umflă şi se înroşeşte, mâinile sunt scuturate, picioarele sar ca la circ – omul întreg seamănă cu un nebun, sau mai bine zis, cu un măgar sălbatic, care azvârle şi muşcă. Iată cât de necuviincioasă şi de umilitoare este înfăţişarea celui care este stăpânit de mânie.
„Dar inima mea este tulburată şi suferă din pricina jignirilor care mi se aduc”, îmi spui tu. Ştiu lucrul acesta şi tocmai de aceea mă minunez de cei care nu se lasă pradă furiei. Şi să ştii că dacă vrei, cu toţii avem puterea să o împiedicăm să izbucnească. De ce nu ne supărăm sau nu arătăm că suntem supăraţi la lucru, atunci când cel care este mai mare peste noi ne ceartă? Pentru că ne temem ca nu cumva, dacă-i răspundem cu mânie, să ne dea afară. Aşadar, frica potoleşte mânia. De ce când îi certăm pe slujbaşii noştri, ei nu scot nici un cuvânt? Pentru că şi pe ei îi reţine aceeaşi primejdie care atârnă deasupra capetelor lor.
Aşadar, atunci când ne jignesc oameni puternici, adică cei care au puterea să ne facă rău, îndurăm mai mult decât am fi crezut. Dar dacă jignirea vine de la oameni care sunt mai prejos de noi sau lipsiţi de putere, de la oameni de care nu este nevoie să ne fie frică, nu îndurăm insulta. De ce nu ne gândim că şi într-un caz şi în celălalt, Dumnezeu este Cel care îngăduie să fim atacaţi? Dumnezeu este Cel care ne dă medicamentul amar, dar mântuitor, ca să ne vindece de egoismul nostru. Aşadar, să nu ne mâniem şi să nu ne îndreptăm nici împotriva înţeleptului Doctor, nici împotriva oamenilor, care sunt instrumentele prin care lucrează Dumnezeu. Să întâmpinăm orice vorbă rea şi orice nedreptate cu tăcere, îndelungă-răbdare şi smerenie.
Te-a supărat careva? Adu-ţi atunci aminte de păcatele tale şi gândeşte-te de câte ori L-ai supărat tu pe Dumnezeu. Dacă acum nu te vei mânia şi vei ierta, nici Dumnezeu nu se va mânia pe tine atunci când va fi nevoie să dai socoteală pentru faptele tale. Iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre (Marcu 11, 25).
Dacă te vei purta astfel, nu vei avea folos numai în ceruri, ci şi aici, pe pământ. Adu-ţi aminte de două împrejurări când ai fost vorbit de rău sau nedreptăţit: una când ai dat frâu liber mâniei tale şi una când ai rămas liniştit. Spune-mi: când ai fost mai mulţumit şi când te-ai folosit? Atunci când ai fost biruit de mânie sau când ai biruit mânia? De multe ori, am ajuns să ne blestemăm pe noi înşine, pentru că mânia ne-a împins să spunem vorbe rele. Dimpotrivă, când am fost deasupra mâniei, am scăpat de multe rele şi am fost mulţumiţi, ca atunci când ne-am biruit duşmanul. Când ne apărăm prin mânie, nu biruim, ci suferim cea mai mare înfrân-gere. Biruieşti doar atunci când întâmpini răul cu blândeţe. Cei nebuni, desigur, spun că este tocmai invers. Dar tu să nu ceri părerea oamenilor nebuni, ci a celor cu minte. Sau mai bine, îndreaptă privirea ta spre Dumnezeu, pentru ca El să te cinstească. Cine are cinstirea lui Dumnezeu, nu are nevoie de altă cinstire.
Iar dacă eşti mânios din fire şi nu poţi să te abţii, măcar nu lăsa ca mânia să pună stăpânire pe tine pentru multă vreme. Alung-o departe cât mai repede. Soarele să nu apună peste mânia voastră (Efes. 4, 26). Trebuie să avem mare grijă cu această patimă, căci ea distrus familii, a stricat prietenii şi a pricinuit nenumărate nenorociri.
Te nedreptăţeşte cineva? Nu te certa cu el, ci cu diavolul, care îl îndeamnă la rău. De omul care păcătuieşte să-ţi pară rău. Să te gândeşti că dacă nu se pocăieşte, va fi pedepsit în iad pe vecie. În felul acesta, nu numai că nu te vei mânia, dar îţi şi va părea rău pentru el.
Aşa cum îţi este milă de un bolnav care este cuprins de febră, la fel să îţi fie milă şi de fratele tău care te nedreptăţeşte. Şi acesta este bolnav. Vrei să te aperi de nedreptate? Atunci smereşte-te şi taci. În felul acesta, îl vei răni pe duşmanul tău, diavolul. Altfel, dacă te mânii şi te răzbuni, îţi vei face rău atât ţie, cât şi fratelui tău, care este deja rănit de diavol şi nu mai are nevoie de încă o rană, ci de compătimire, rugăciune şi de ajutorul tău. Dacă nu cazi, poţi chiar să-l ajuţi. Dar dacă şi tu cazi sub săgeata mâniei aruncată de diavol, cine vă va ridica pe amândoi? Nici tu nu-l mai poţi ajuta pe el, nici el pe tine.
De aceea, să ne purtăm mereu în aşa fel, încât să ajutăm la vindecarea rănilor fraţilor noştri. Să nu le facem şi alte răni şi să nu le adâncim pe cele pe care le-a făcut diavolul. Să nu îi răsplătim cu răul. Mă vei întreba: „Dar ce, e rău să înjur pe cineva care mi-a făcut rău?” Este rău tocmai pentru faptul că nu este socotit un rău atât de mare. Dispreţuim cu uşurinţă ceea ce ni se pare mic. Şi cu cât dispreţuim mai mult un lucru mic, cu atât el se face mai mare, până când nu mai are leac.
Crezi, aşadar, că nu faci un lucru rău atunci când îl înjuri pe fratele tău? Chiar dacă ţi-a făcut vreun rău, el este tot fratele tău. Când zici, „Tatăl nostru”, „nostru” înseam-nă mai multe persoane. Aşadar, Domnul este Părintele tuturor. Iar noi, pentru că avem acelaşi Părinte, suntem fraţi. De aceea, nu-l poţi vedea pe fratele tău ca vrăjmaş şi în acelaşi timp, să-L numeşti Părinte pe preabunul şi iubitorul de oameni Dumnezeu, Care te-a făcut după chipul şi după asemănarea Sa. Nu te poţi repezi ca un taur, să dai din picioare ca măgarul, să urli ca un lup, să muşti cu viclenie ca un scorpion şi, în acelaşi timp, să fii copilul lui Dumnezeu. Nu eşti om, pentru că omul are bunătatea Creatorului său. Atunci ce eşti? Fiară? Dar fiarele au doar una din neajunsurile pe care le-am spus mai înainte, pe când tu le ai pe toate şi chiar mai multe. De altfel, fiarele pădurii, deşi sunt sălbatice prin firea lor, dacă te porţi cum trebuie cu ele, se îmblânzesc. Dar tu, care eşti blând prin firea ta, te sălbăticeşti prin mânie.
Vrei să fii copil adevărat al lui Dumnezeu? Dacă da, trebuie să semeni cu El. Şi nimic nu te face să semeni mai mult cu Dumnezeu decât dacă îi ierţi pe cei care te nedreptăţesc, dacă faci bine celor care îţi fac rău, dacă îi lauzi pe cei care te vorbesc de rău, dacă eşti blând cu cei care te batjocoresc. Dar chiar dacă vrei să pedepseşti pe cineva care ţi-a făcut rău, nu-i răspunde cu rău. Fă-i bine şi l-ai pedepsit! Pentru că dacă te răzbuni pe el, vei fi judecat cu acela. Pe când dacă arăţi bunătate, tu vei fi lăudat şi numai acela va fi judecat. Şi nu există pentru duşmanul tău o pedeapsă mai mare decât să vadă că tu eşti lăudat, iar el este judecat. Nu uita nici că Dumnezeu, Care este dreptul Judecător, îl va pedepsi pentru răul pe care ţi l-a făcut, în afară de cazul în care se va pocăi la timp. Şi cum se va pocăi? Văzându-ţi îndelunga-răbdare. Iată ce ne sfătuieşte Sfântul Apostol Pavel: Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: „A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul”. Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele (Rom. 12, 17-21).
Dacă la rău nu trebuie să răspundem cu rău, cu atât mai mult, la bine nu trebuie să răspundem cu rău. Tuturor oamenilor, prieteni sau duşmani, să le arătăm mereu bunătate, prin faptele şi vorbele noastre. Bunătatea naşte în noi nădejdea mântuirii şi ne umple inima de bucurie. Cum ne-ar putea lua tristeţea în stăpânire dacă suntem atât de buni la suflet, încât şi vrăşmaşilor noştri le facem bine?
Aşadar, să nu ne preocupe nimic mai mult ca vindecarea sufletului nostru de mânie şi răutate. Să ne împăcăm cu cei care au ceva împotriva noastră, pentru că nici rugăciunea, nici postul, nici milostenia, nici virtuţile nu ne vor putea izbăvi de iad în ziua Judecăţii, dacă sufletul nostru este pătat de această patimă. Iată de ce Domnul ne porunceşte fiecăruia dintre noi: Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău (Mat. 5, 23-24).

Sfântul Ioan Gură de Aur – Problemele vieţii