Gandurile si infruntarea lor (II)

Septembrie 30, 2010

9. Gandurile de hula

   Dupa aceea diavolii incearca sa ne intineze clipele sfinte, precum sunt rugaciunea, Sfanta Euharistie, sau ne arunca ganduri de hula impotriva lui Dumnezeu.
   Deci acest preanecurat de multe ori ne arunca ganduri hulitoare in vremea slujbelor sfinte si mai ales in aceea a Sfintei Liturghii, silindu-ne sa hulim pe Domnul si cele sfinte. Adica satana vine in ceasul in care se savarseste taina Sfintei Liturghii si ne baga diferite ganduri de hula: cum ca cele sfintite nu sunt Trupul si Sangele lui Hristos, ca ceea ce primim nu este nimic. Sau ne aduce ganduri si mai necuviincioase si necurate, pe care ne rusinam sa le spunem.
   Sfantul Ioan Scararul ne spune ca un monah era luptat de aceste ganduri de 14 ani intregi. Nici un gand nu este atat de greu de spovedit ca gandurile hulei care il poate duce pe om si la deznadejde.
   Acest razboi il avea si Avva Pamvo si rugand pe Dumnezeu pentru aceasta a auzit de sus o voce dumnezeiasca spunandu-i: „Pamvo, Pamvo, nu te mahni pentru pacate straine, ci ingrijeste-te de faptele tale”.
   Aceste ganduri de hula si necurate au luptat si pe alti barbati mari si drepti, precum pe Sfantul Meletie Marturisitorul. Si lucrul acesta il adeveresc Sfintii Petru al Alexandriei si Pafnutie Marturisitorul. Sfantul Petru al Alexandriei povesteste ca „in vreme ce marturiseam credinta in Hristos si-mi munceam trupul cu diferite chipuri si-l ardeau cu foc, diavolul dinlauntrul meu il hulea pe Dumnezeu”.
   Sfantul Nicodim Aghioritul subliniaza ca gandurile acestea provin mai ales din judecata aproapelui, din mandrie si din pizma diavolilor. De aceea arma cea mai buna impotriva lor este smerenia si prihanirea de sine.

10. Siragul gandurilor

   In Scara Sfantului Ioan Sinaitul se spun urmatoarele: „Sa bagam de seama si vom afla ca atunci cand suna trambita duhovniceasca (clopotul de rugaciune) se aduna fratii in chip vazut si vrajmasii in chip nevazut. De aceea stand langa pat, unii dintre acestia, dupa ce ne-am desteptat ne indeamna sa ne intindem iarasi in pat zicand: „Mai stai pana ce se vor ispravi cantarile incepatoare si vei merge la biserica dupa aceea”. Unii apoi, stand noi la rugaciune ne scufunda in somn; altii ne impung in stomac mai mult ca de obicei, altii ne atrag mintea la ganduri urate; altii ne indeamna sa ne rezemam de perete, socotindu-ne slabiti; ba uneori fac sa vina peste noi multe cascaturi”. Altii ne aduc aminte de conturi si contracte si de dobanzi bancare. Si astfel, in loc sa plecam de la biserica folositi sufleteste, plecam pagubiti fara sa fi auzit nici macar lucrurile cele mai elementare. Si in timp ce de multe ori in vremea rugaciunii mintea noastra este plina de ganduri necuviincioase, indata ce se termina rugaciunea toate dispar.
   Stie diavolul folosul ce vine din rugaciune si de aceea incearca s-o murdareasca.
   Iar daca vom birui pe diavol prin multe nevointe, atunci ne aduce ganduri de mandrie schimband tactica si spunandu-ne ca, am sporit – chipurile – in virtute, deoarece, de pilda, au disparut toate gandurile de desfranare.
   Gandul acesta, ca am biruit pe diavolul seamana cu un sarpe care este ascuns in murdaria mandriei. In adancul inimii noastre exista gand viclean.
   Exista diavoli care intineaza sufletul nostru imediat cum ne culcam. Exista si altii care ne intineaza prima noastra cugetare, adica atunci cand abia ne sculam din somn. Diavolul nu pierde niciodata ocazia sa ne lupte.
   Uneori ne aduce ganduri impotriva parintelui nostru duhovnicesc, alteori ne spovedim, si, dupa spovedanie, ne intineaza cu amintirea pacatelor ce le-am spovedit ca sa ne duca la deznadejde. Alteori iarasi ne arunca in pacat si dupa aceea ne aduce ganduri sa invatam si pe altii a pacatui.
   In linii generale, acestea sunt gandurile pe care le pricinuieste diavolul.
   Sa vedem acum gandurile pricinuite de omul insusi.
   Mintea omului este ca un caine care pururea da tarcoale macelariei. Caci precum cainele se duce la macelarie sa rapeasca vreo bucata de carne sau precum unui prieten al mancarurilor ii place sa vorbeasca mereu despre ele, asa este si mintea omului. De multe ori se hraneste cu intelegeri necuviincioase si necurate.
   Un monah care nu are nimic si nici nu doreste nimic (si prin extensie un crestin), nu este deranjat in rugaciunea sa de cele ce le are. In vremea rugaciunii nu-i vin in mintea sa problemele legate de lucrurile ce le are. In timp ce unul iubitor de agoniseala va avea inchipuiri si ganduri ale lucrurilor materiale atunci cand se roaga.
   Omul necumpatat, adica rob pantecelui are cugetari si ganduri pline de idoli necurati. Sfantul Ioan Scararul aduce si un exemplu. Asa cum multimea balegarului da nastere la viermi, asa si multimea mancarurilor naste caderi, ganduri necurate si vise necurate. Lacomia pantecelui este pentru gandurile desfranarii ceea ce este untdelemnul pentru foc.
   De aceea Sfantul Ioan Sinaitul scriind Scara, dupa cuvantul despre lacomia pantecelui in chip intelept a asezat cuvantul despre desfranare „deoarece – spune el – cred ca aceasta este maica aceleia”.
   Adica, de unde provin gandurile viclene? Daca un om traieste bine, are toate conforturile si nu se osteneste, nici nu se nevoieste deloc, atunci un om ca acesta e foarte firesc sa aiba ganduri de desfranare, care vor sfarsi in fapte. Si iarasi, cand omul isi are simturile nestapanite si vede oarecare persoana, sau atinge cu mana pe cineva, sau aude ceva necuviincios, atunci este ca si cum are deschide el insusi usa gandurilor necurate. Desigur in cazul acesta ajuta si firea omului care inclina spre aceste ganduri.
  Inca si neascultarea fata de fagaduielile date lui Dumnezeu naste „depozit de ganduri”, adica mintea omului devine depozitul gandurilor rele. Aceleasi ganduri le creeaza si neascultarea de parintele nostru duhovnicesc.
   De multe ori curiozitatea omului de a cerceta tainele lui Dumnezeu creeaza ganduri de hula, ba chiar si pe acela ca Dumnezeu este nedrept si partinitor. Caci unora le da vedenii si minuni, iar altora nu le-a dat nimic.

11. Legatura gandurilor

   Exista insa si ganduri care provin si de la om si de la diavol. Acestea sunt ganduri unite (legate, combinate).
   Am vazut – spune Sfantul Ioan al Scarii – pe unii mancand cu lacomie si nefiind luptati indata. Si pe altii intalnindu-se si avand legaturi cu femeile si in vremea aceea sa nu aiba nici un gand viclean. Dar in vremea in care se credeau in pace si in siguranta in chilia lor au suferit vatamare neprevazuta. Firea i-a imbrancit sa manance si sa bea cu indestulare si sa priveasca cu patima. Satana a exploatat asta si i-a aruncat in pacat.
   In linii generale acestea sunt gandurile ce vin de la om si de la diavol.
   In tot acest razboi exista o scara: atac, unire, consimtire si robie.
   Vrajmasul il ataca pe om cu un gand simplu sau cu un chip. Cand il primeste, atunci se face consimtirea. Incepe impreuna vorbirea cu gandul. Din momentul acesta incepe responsabilitatea omului. Dupa aceea omul consimte cu placere sa infaptuiasca ceea ce-i spune gandul si la sfarsit se robeste de patima.

12. Urmarile gandurilor

   Cand gandul petrece mai mult Citește restul acestei intrări »


Gandurile si infruntarea lor (I)

Septembrie 29, 2010

1. Nevointa aspra

   S-a spus de multe ori ca pentru cel ce se roaga rugaciunea este o fapta dinamica, folositoare si placuta lui Dumnezeu.
   Acest fapt adevarat il irita pe diavol si-l face sa lupte impotriva celui ce se roaga. De aceea credinciosul care doreste unirea sa cu Dumnezeu, intalneste piedici diavolesti organizate in sisteme capabile si de o ofensiva infricosator de bine programata.
   Din pricina acestei ofensive programate rugaciunea devine uneori o fapta obositoare, care pricinuieste o osteneala mai mare decat oricare alta lucrare. De aceea, unul dintre parintii pustiei subliniaza: „Nu exista osteneala mai mare decat a se ruga cineva lui Dumnezeu. A se ruga cineva pana la ultima sa suflare, cere nevointa”.
   Si nu numai rugaciunea este aceea care oboseste, ci mai ales razboiul indarjit al diavolilor este ceea ce face rugaciunea mai obositoare.
   Mania diavolilor impotriva celor ce se roaga este vadita. Razboiul viclenilor diavoli impotriva celor ce se roaga este de doua feluri: la vedere si nevazut, pentru incepatori si pentru cei desavarsiti.
   La incepatori foloseste de multe ori si razboiul vazut. Foloseste sunete, obiecte, pricinuieste zgomote ca sa-i poata distrage de la rugaciune.
   Totusi si pe incepatori si pe cei desavarsiti ii lupta mai ales prin ganduri.
   Asadar, cel ce a inceput lupta impotriva gandurilor, si-a luat asupra sa o nevointa aspra deoarece gandurile constituie piedica cea mai mare pe care o intampina omul in curatirea si desavarsirea sa duhovniceasca. Si la aceasta desavarsire nu se ajunge altfel, decat numai prin chemarea neincetata a numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Iar chemarea trebuie sa fie atat de deasa, incat, asa cum subliniaza Sfantul Grigorie Teologul „e mai de preferat sa pomeneasca cineva pe Domnul, decat sa respire”.
   Dar mai exista si razboiul launtric. Nici un razboi nu este atat de salbatec, precum acela al unui gand viclean ce se cuibareste in sufletul nostru si ne razboieste de acolo. Toate cele ce provin din launtrul nostru sunt mai grele decat cele ce ne ataca din afara. Cariul ce se naste in lemn, roade mai mult miezul lemnului. Bolile ce se nasc dinlauntrul nostru sunt viclene si pricinuiesc o catastrofa mai mare decat cea pricinuita de cauze exterioare.
   Statele de asemenea nu au fost distruse atat de mult de dusmanii exteriori, precum au fost distruse de cei dinlauntru.
   Asadar, sufletul nu poate fi distrus atata de masinatiile ce vin din afara, precum de bolile ce se sadesc inlauntrul nostru, adica de gandurile necurate si hulitoare.

2. Gandurile si provenienta lor

   Ce sunt gandurile si de unde provin?
   Cand spunem ganduri, nu intelegem prin aceasta in mod simplu cugetele, ci chipurile si reprezentarile sub care se infatiseaza ele de fiecare data insotind cugetarile corespunzatoare. Deci chipurile impreuna cu cugetarile se numesc ganduri.
   Prima si cele mai de temelie pricina a gandurilor in om este pacatul stramosesc. Pana atunci mintea omului era neimpartita la alte lucruri, fiind atintita numai la Dumnezeu. Insa din clipa savarsirii pacatului stramosesc a inceput sa lucreze gandul tagaduirii si in continuare toate celelalte ganduri.
   A doua cauza care pricinuieste gandurile in om sunt organele simturilor, atunci cand acestea nu sunt conduse de mintea cea stapanitoare. Dar mai ales auzul si vederea. Astazi, indeosebi, datorita tehnologiei simturile primesc mult mai multe iritatii decat mai demult. De aceea si lupta cu gandurile este mai puternica.
   Al treilea motiv sunt patimile care exista in om. De la acestia diavolii iau pricina sa miste impotriva noastra gandurile cele rele.
   Al patrulea motiv si cel mai insemnat sunt diavolii. Sfantul Grigorie Sinaitul subliniaza in mod explicit si pregnant: „Gandurile sunt cuvintele diavolilor si inainte mergatoarele patimilor”.
   Inca si Sfantul Isaac Sirul spune ca gandurile stapanesc si „vointa naturala” ce exista in noi insine, precum si inclinatiile ce le are sufletul nostru.
   In mod deosebit razboiul acesta este mai puternic la monahi, care de multe ori ajung la lupta corp la corp cu diavolul in timpul atacului gandurilor viclene. De aceea Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca razboiul acesta este mult mai greu decat razboiul cel simtit.
   Gandurile viclene pot aparea de asemenea si din temperamentul trupului, dar si din dieta zilnica, precum si din miscarile trupului insusi.
   Gandurile necurate provin din motivele de mai sus.

3. Calatoria spre tara pacatului

   Pacatul se poate vedea la exterior ca un simplu fapt, ca un accident sau ca o oarecare alta intamplare. Dar pentru punerea in practica a acestui fapt au premers actiuni repetate. Ca sa se savarseasca o ucidere, de pilda, in mintea omeneasca au premers mii de cugetari si planuri. Pana sa ajunga la savarsirea uciderii mintea omeneasca a devenit un intreg cartier militar.
   Asa se intampla si cu savarsirea oricarui alt pacat. In atelierul ce se numeste minte omeneasca, a premers un intreg studiu si nenumarate actiuni, desigur fara ca cineva sa priceapa ceva.
   Si inceputul a pornit de la un gand simplu.
   Dar sa mergem mai departe pe drumul catre tara pacatului dupa atacul acelui gand simplu.
   De faptul ca prin mintea noastra trece in mod simplu o cugetare simpla sau un chip nu suntem noi raspunzatori si nici nu este greu sa le stam impotriva. Dar din clipa in care vom deschide usa acestei cugetari si vom incepe sa discutam cu ea, sa luam aminte la gandul acesta, atunci el se poate inradacina intru noi si atunci poate deveni un gand care poate sa ne stanjeneasca.
   Gandul care este lasat sa se dezvolte si sa se instapaneasca astfel devine calauza spre pacat.
   Sa urmarim putin aceasta calatorie care pe plan spiritual este foarte asemanatoare cu ceea ce este mersul si evolutia bolii in trupul omenesc. Si precum pentru a ajunge cineva la spital, dupa cum am spus mai sus, au premers diferite alte schimbari in organismul uman, asa si pentru a ajunge cineva la savarsirea pacatului a premers un razboi mare, o multime de schimbari in acest atelier, care este mintea omeneasca. Si precum pentru nasterea unui copil a premers o intreaga lucrare, de la zamislire pana la purtarea in pantece timp de noua luni, tot asa si pentru pacat premerge un mecanism complicat: zamislirea gandurilor, purtarea in pantece a pacatului si nasterea lui.
   Sfantul Nicodim Aghioritul considera ca gandul este inceputul, centrul, radacina din care rasare tulpina, ramurile si intregul copac al pacatului.
   Raul incepe de la primul gand si se mareste continuu. Atunci cand cineva arunca o piatra intr-o fantana, unduirea pricinuita de caderea ei pricinuieste la inceput un cerc mic, cercul cel mic in continuare pricinuieste altul mai mare, acesta, altul si mai mare, pana cand valul ajunge la pereti.
   Asa se intampla si cu pacatul. Inainte de savarsirea lui premerg mecanisme si actiuni succesive.

4. Stadiile (treptele pacatului)

   Astfel putem distinge trei stadii in cadrul calatoriei spre tara pacatului: a) atacul, b) Citește restul acestei intrări »


27 Septembrie – Pomenirea Sf Ierarh Martir Antim Ivireanul

Septembrie 27, 2010

Vistierie de daruri, ca un pom rasadit lânga izvoarele apelor, acest trimis al lui Dumnezeu pamântului românesc din îndepartata Ivirie (Georgia), nu a îngropat nici un talant din câti i-au fost daruiti de Dumnezeu si pe toti, ca o sluga buna si credincioasa, i-a înmultit.

Însemnându-l la botez cu numele Sfântului Apostol Andrei, parintii sai, Ioan si Maria, l-au crescut în evlavie si dreapta credinta. Ocrotit fiind de Bunul Dumnezeu în robia turceasca în care a cazut, tânarul Andrei îsi arata – de timpuriu – ascutimea mintii, deprinzând cu usurinta limbile greaca, turca, slava veche, araba, iar mai târziu si limba româna. Dupa marturiile vremii, se pare ca dupa ce a scapat din robia turceasca, a trait în preajma Patriarhiei de la Constantinopol unde a învatat arta sculpturii în lemn, pictura si broderia.

Acatistul Sf Ierarh si Martir Antim Ivireanulaici

Catre anul 1690, evlaviosul voievod, Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu îl aduce la Bucuresti unde, dupa ce învata mestesugul tiparului în tipografia domneasca, se muta la mânastirea Snagov unde întemeiaza o noua tipografie. A tiparit si a supravegheat cu neobosita râvna, în migaloasa îndeletnicire, scotând din tiparnitele pe care le-a îndrumat 63 de carti, din care 38 lucrate de el însusi, în diferite limbi: româna, greaca, araba, georgiana.

Pentru virtutile si viata sa curata, a fost ales mai întâi staret la mânastirea Snagov, apoi episcop la Râmnic si nu mult dupa aceea, mitropolit al Tarii Românesti. Cu ajutorul si harul lui Dumnezeu cel Atotputernic, cu blândete si necrutând nici o osteneala, si-a pastorit clerul, calugarii si credinciosii carora le-a ridicat noi sfinte lacasuri sau le-a preînnoit pe cele stricate de vreme. Marturie despre aceasta lucrare sta ctitoria sa, mânastirea Antim din Bucuresti, cu hramul Tuturor Sfintilor pe care, cu darurile pe care i le-a harazit Dumnezeu, a zidit-o, împodobind-o cu alese sculpturi si a înzestrat-o cu tipografie. O alta lucrare laudabila a Marelui Ierarh a fost înfiintarea de scoli pentru copiii celor saraci în care învatamântul era fara plata.

Smerit si convins fiind ca numai datorita Milostivului Dumnezeu a ajuns vas ales lucrarii dumnezeiesti, Sfântul Parinte Ierarh Antim priveghea cu osârdie si fara de lene, ziua si noaptea si în tot ceasul, pentru folosul si spasenia tuturor de obste, învatându-i si îndreptându-i pe toti cu frica lui Dumnezeu pe calea cea dreapta”. Podoaba a carturarilor si dulce graitor al întelepciunii dumnezeiesti în graiul românesc, Sfântul Ierarh Antim a adapat poporul însetat de credinta prin cuvântul sau de învatatura, lasând Bisericii noastre marele tezaur literar si teologic cuprins în Didahiile si predicile sale.

Nesocotindu-i-se toate câte cu harul lui Dumnezeu a izbândit, Sf. Ierarh Antim, pe nedrept a fost departat de toata lucrarea si ordinea arhiereasca si dezbracat de harul divin si scos din catalogul arhieresc”. Osândit a fost cu exilul si pus a fost sub paza necredinciosilor ostasi turci care, l-au chinuit foarte, pâna la moarte, prin taierea capului pe care apoi l-au aruncat în apele Tungiei, un afluent al râului Marita, în sudul Dunarii. Asa s-a savârsit de moarte muceniceasca Parintele si Mitropolitul Antim al Tarii Românesti, a carui pomenire ramâne înscrisa pentru vesnicie în cartea Bisericii si neamului românesc.


Flori din grădina Sf. Siluan

Septembrie 24, 2010

Însemnări pe marginea unui catalog de plante de gradină și flori

1. Un suflet blând si smerit este mai frumos decât aceste flori, tot astfel si mireasma lui este mai buna si mai frumoasa. Domnul a creat aceste flori, dar El iubeste mai ales omul si îi da Duhul Sfânt care este mai blând decât lumea întreaga si este placut sufletului.
2. Domnul a facut florile acestea pentru om, pentru ca tot sufletul sa slaveasca pe Creator prin zidirea sa si sa-L iubeasca. Domnul nu trebuie uitat nici o clipa din zi sau din noapte, pentru ca El ne iubeste. Sa-L iubim atunci si noi din toate puterile noastre si sa cerem îndurarea si puterea de a împlini poruncile sale.
3. Eu iubesc florile, dar tu, tu iubesti pe Domnul si pe dusmanii tai care te ranesc? Daca tu îi iubesti pe acestia, atunci ai un suflet bun.
4. Sfintii iubeau sa verse lacrimi în fata Domnului, pentru ca sufletele lor erau fericite; dar se mâhneau din cauza noastra, pentru ca traim rau.
5. Este bine atunci când sufletul este obisnuit sa se roage si sa verse lacrimi pentru lumea întreaga. Cred si stiu ca exista multi calugari care plâng pentru lume. Maica Domnului îi iubeste pe monahii ascultatori care se marturisesc des si nu strâng în inima gândurile rele. Maica Domnului se întristeaza mult când cineva duce o viata dezordonata si necurata; Duhul Sfânt nu va locui într-un suflet ca acesta. Un astfel de suflet este irascibil si în suferinta.
6. Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt, si nu prin inteligenta. […] Monahii cunosc cum îl iubesc ei pe Domnul si cunosc si cum Domnul îi iubeste pe ei. “Iubesc pe cei ce ma iubesc,” spune Domnul. “Îi voi slavi pe cei ce ma slavesc”. Bine este când suntem cu Dumnezeu; sufletul îsi gaseste atunci odihna în Dumnezeu. A face poruncile Domnului este un gest de dragoste catre Dumnezeu. Cel mândru nu poate iubi pe Dumnezeu. Cel caruia îi place sa manânce mult nu poate iubi pe Dumnezeu asa cum trebuie. Pentru a iubi pe Dumnezeu, trebuie sa renuntam la tot ce este pe pamânt, sa nu fim legati de nimic ci sa ne gândim fara încetare la Dumnezeu, la dragostea Lui si la blândetea Duhului Sfânt.
7. Prin ascultare dobândim umilinta; postul si rugaciunea ne dau uneori gânduri impure care ne fac sa postim si sa ne rugam cu mândrie. Daca un ucenic se obisnuieste cu gândul: “Domnul îl ghideaza pe Batrânul (duhovnicul) meu”, atunci se va mântui cu usurinta. Pentru cel care asculta, totul este virtute, ca de exemplu rugaciunea inimii care este data pentru ascultare, sau umilinta si lacrimile. Un astfel de ucenic iubeste pe Domnul si se fereste sa-L raneasca printr-un pacat; pentru ca Domnul cel milostiv îi da gânduri sfinte si umile, el iubeste toata lumea si varsa pentru lume rugaciuni cu lacrimi : astfel harul îndruma sufletul prin ascultare.
8. Trebuie sa gândim: Domnul m-a adus în acest loc si la acest Batrân: Domnul sa ne mântuiasca. Dusmanul ne aduce multe ispite, dar cel care marturiseste toate gândurile sale, acela se va mântui, doarece Duhul Sfânt este dat Parintelui duhovnic pentru ca noi sa ne mântuim.
9. Domnul se descopera inimilor simple si ascultatoare. Regele David era fratele cel mai mic si pastor la oi iar Domnul îl iubea pentru blândetea sa. Cei blânzi sunt întotdeauna ascultatori. El a scris pentru noi Psaltirea prin Duhul Sfânt Care locuia în el. Profetul Moise era si el pastor la oi, în slujba cumnatului sau: aceasta este ascultarea. Maica Domnului era de asemenea ascultatoare, tot astfel si sfintii Apostoli. Este calea pe care Domnul însusi ne-a aratat-o. Noi suntem datori sa o urmam si astfel vom primi pe pamânt darurile Duhului Sfânt.
10. Cei neascultatori sunt tulburati de gândurile rele, deoarece în felul acesta Domnul ne învata sa fim ascultatori si astfel sa vedem milostivirea Lui înca din viata aceasta. Mintea noastra va fi atunci mereu în Domnul si sufletul nostru va ramâne smerit.
11. Când traiam în lume oamenii ma laudau si atunci gândeam despre mine însumi ca eram bun. Dar când am venit la mânastire am întâlnit oameni cu adevarat buni – eu nu valorez nici cât degetul lor mic sau cât ciorapii lor. Iata cum ne putem însela si apoi cadea în mândrie si ne pierde. Oamenii cu adevarat buni stralucesc de bunatate si de bucurie, iar eu nu sunt asemenea lor.
12. Când traim dupa voia noastra proprie ne chinuim pe noi însine. Cel care traieste dupa voia lui Dumnezeu est bun, are pace si este vesel. O Adame, spune-mi, cum sa scapam de suferintele pamântului? Nu este mângâiere pe pamânt, numai tristetea care ne macina sufletele.
13. Lasa-te în voia Domnului si suferinta ta va scadea si va fi mai usoara, pentru ca sufletul tau va fi la Dumnezeu si va gasi atunci pacea, pentru ca Domnul iubeste sufletul care se lasa în voia lui Dumnezeu si în mâna sfintilor Parinti.
14. Un suflet închis care nu se deschide parintelui spiritual cade în înselaciune. Acesta va vrea sa dobândeasca tot ceea ce este înalt, dar Sfântul Serafim spune ca aceasta este o dorinta diavoleasca. Noi trebuie sa alungam patimile din suflet si din trup si sa scapam de înselaciune. Domnul se descopera celor fara de rautate, nu numai sfintilor, ci si pacatosilor. Iata cum ne iubeste Domnul.
15. Viata noastra este o lupta. Daca cazi în înselaciune, mergi repede la Duhovnicul tau si spune-i tot, pentru ca parintele sa-si puna epitrahilul pe capul tau. Crede atunci ca te-ai vindecat si ca demonul pe care l-ai primit prin greseala ta s-a îndepartat. Daca însa nu te pocaiesti, nu te vei îndrepta pâna la mormânt. Duhurile rele intra si ies din trupul nostru. Când omul se mânie, demonul intra în el, dar când se umileste demonul iese din el.
16. Daca te asezi la rugaciune si diavolul se ridica împotriva ta si nu te lasa sa te închini, atunci umileste-te si zi: nu este un om mai rau decât mine pe pamânt, si demonul va disparea îndata. Ei se tem îndeosebi de umilinta si de cainta si se tem de o marturisire curata. Nu te descuraja daca auzi diavolii vorbind înauntrul tau: ei sunt în corpul tau si nu în suflet. Umileste-te atunci, iubeste postul si nu bea vodka si nici vin. Daca nu l-ai scultat pe staretul sau pe parintele tau duhovnicesc, atunci este un diavol în tine, si tot asa dupa fiecare pacat.
17. Cel ce se marturiseste fara a avea inima curata [fara sa fie sincer ? n.t.] si face voia sa proprie, atunci chiar daca se apropie de Sfintele Taine, demonii ramân în trupul lui si îi întuneca mintea. Daca vrei ca demonii sa piara din sufletul tau, atunci umileste-te, fii acultator, iubeste sa faci întocmai lucrurile care ti se cer si marturiseste-te cu inima curata. Parintele duhovnic poarta epitrahilul în Duhul Sfânt si este asemenea Domnului nostru Iisus Hristos si straluceste în lumina Duhului Sfânt. Si iata ca, atunci când parintele duhovnic ne vorbeste, Duhul sfânt îndeparteaza pacatul prin cuvintele sale. Si parintele Duhovnic si preotii au Duhul Sfânt. Unul dintre batrâni vedea pe parintele sau Duhovnic în icoana lui Hristos: iata cât ne iubeste Domnul!
18. Domnul iubeste sufletul curajos care-si pune toata nadejdea în Dumnezeu. Noi trebuie sa-l imitam pe Adam în pocainta si rabdarea sa. Trebuie sa-i iubim si sa-i cinstim pe sfintii Preoti. Din cauza mândriei noastre si pentru ca nu ne iubim unii pe altii, noi nu vedem în ce har al Duhului Sfânt se gasesc Preotii.
19. Sufletul care se întoarce la Domnul primeste în schimbul pocaintei sale harul Sfântului Duh. Sufletul iubeste atunci pe Domnul si nu poate sa se dezlipeasca din Citește restul acestei intrări »


Pocainta (II)

Septembrie 23, 2010

   Si David a gresit. In amurg pe cand se scula din pat si pasea prin camera si-a aruncat privirea fara sa ia aminte si a cazut in pacat. Nu si-a pierdut insa nadejdea mantuirii sale, ci si-a recunoscut greseala sa.
   A venit proorocul Natan ca sa-l mustre si sa-i tamaduiasca rana. Supusul a spus imparatului ca a pacatuit greu si ca Dumnezeu S-a maniat asupra lui. Imparatul insa nu s-a revoltat. Nu s-a oprit la persoana proorocului care il mustra, ci si-a inaltat gandul la Cel ce il trimisese. Stapanirea peste atata multime de ostasi, pe care ii avea in jurul lui, nu i-a invartosat inima facand-o sa se mandreasca, pentru ca si-a adus in minte oastea ingereasca a Domnului. Era cuprins de spaima caci, Il simtea pe Cel nevazut, de aceea a raspuns proorocului sau mai degraba lui Dumnezeu Insusi, Care il trimisese: „Am pacatuit inaintea Domnului”.
   Vezi cugetarea smerita a imparatului? Vezi marturisirea lui? Oare mai fusese el vreodata mustrat de cineva? Oare aflasera multi despre pacatul sau? De indata ce a pacatuit, a venit la el proorocul. De indata ce I s-a adus invinuirea, vinovatul si-a marturisit greseala. Si pentru ca a marturisit-o cu pocainta sincera, degraba a primit si vindecarea, adica iertarea.
   Proorocul Natan l-a mangaiat pe David aducandu-i vestea iertarii sale de catre Dumnezeu. El insa nu a parasit pocainta. In locul mantiei imparatesti s-a imbracat in sac. In loc sa stea pe tron impodobit cu aur, s-a asezat pe pamant si cenusa. Si nu numai ca a stat in cenusa, ci a si mancat cenusa, dupa cum spune el insusi: „Ca cenusa am mancat, in loc de paine si bautura mea cu lacrimi am amestecat-o.”
   Ochii sai, prin care intrase dorinta necurata, se istoveau acum de multimea lacrimilor: „Spala-voi in fiecare noapte patul meu, cu lacrimi asternutul meu voi uda.”
   Mai-marii curtii imparatesti il rugau sa inceteze postul, el insa nu ceda. Toata saptamana postea desavarsit. Asadar, daca un imparat a facut o astfel de pocainta, tu, un om simplu, nu te vei marturisi?
   Mai tarziu, cand s-a nascut Abesalom, desi existau mai multe cai pe care putea sa scape, a preferat sa scape plecand spre muntele Eleonului ca si cum ar fi vrut sa se roage Izbavitorului, Care de acolo avea sa se inalte la ceruri. In acea imprejurare grea, Simei a inceput sa-l ocareasca si sa-l blesteme pe imparat. David insa a infruntat aceasta situatie cu smerenie si indelunga rabdare spunand: „Lasati-l sa blesteme, caci Domnul i-a poruncit sa blesteme pe David”. Stia ca se iarta pacatele celui ce ii iarta pe ceilalti.
   Vezi folosul marturisirii? Vezi ca se mantuiesc cei ce se pocaiesc?
   Ahab, imparatul Samariei era un nelegiuit, idolatru, ucigas de prooroci, necredincios si nedrept. Cand insa, cu imparateasa Izabela l-a ucis pe Nabot si a venit proorocul Ilie si l-a amenintat, indata a aratat pocainta. Si-a sfasiat vesmintele imparatesti si s-a imbracat in sac. Ce i-a spus atunci iubitorul de oameni Dumnezeu lui Ilie? „Vezi cum s-a smerit Ahab inaintea Mea? Fiindca s-a smerit inaintea Mea, de aceea nu voi aduce necazurile in zilele lui”.
   Iubitorul de oameni Dumnezeu l-a iertat pe Ahab, desi stia ca va continua sa pacatuiasca. Desigur, Domnul stia ce avea sa se intample, dar atunci, in vremea pocaintei, i-a dat iertarea cuvenita. Este caracteristic unui judecator drept sa dea fiecarei situatii, care apare, dezlegarea potrivita.
   Imparatul Ieroboam aducea jerfe pe altarul idolilor. Fiindca a poruncit sa-l prinda pe prooroc, care il mustrase pentru idolatrie, i s-a uscat mana. De indata ce a simtit pedeapsa lui Dumnezeu, l-a rugat pe prooroc: „Roaga-te Domnului pentru mine!” Iar urmarea pocaintei a fost vindecarea mainii lui.
   Daca proorocul l-a vindecat pe Ieroboam, oare Hristos nu poate sa te mantuiasca pe tine iertandu-ti pacatele?
   Foarte pacatos a fost si Manase. A poruncit ca proorocul Isaia sa fie taiat cu fierastraul. S-a intinat cu idolatria. A varsat mult sange nevinovat in Ierusalim. Cand insa a fost dus in robie in Babilon si l-a ajuns pedeapsa, s-a grabit sa se vindece prin pocainta. Spune Scriptura: „S-a smerit foarte inaintea Dumnezeului parintilor sai. Iar daca s-a rugat, Dumnezeu l-a auzit si i-a ascultat rugaciunea lui si l-a adus inapoi la Ierusalim, in regatul sau.”
    Daca s-a mantuit prin pocainta cel ce l-a taiat cu fierastraul pe prooroc, tu, care cu siguranta nu ai pacatuit atat de grav, nu te vei mantui? Ia aminte sa nu te indoiesti de puterea pocaintei!
   Marturisirea poate si focul sa-l stinga si fiarele sa le imblanzeasca. Daca te indoiesti, adu-ti aminte ce s-a intamplat cu Anania, Azaria si Misail in cuptorul Babilonului. Cate izvoare ar fi trebuit ca sa stinga flacara care se inalta patruzeci si noua de coti? Insa acolo unde se inalta flacara uriasa, s-a revarsat ca un rau credinta celor Trei Tineri si s-a auzit rugaciunea pocaintei: „Drept esti, Doamne, ca in adevar si dreptate ai adus acestea peste noi din pricina pacatelor noastre”.
   Pocainta a stins vapaia! Incredinteaza-te de aici de puterea ei de a stinge si vapaia iadului.
   S-ar putea insa ca vreun cititor sa spuna: „Dumnezeu i-a mantuit pe cei Trei Tineri nu pentru pocainta, ci pentru credinta lor”. Pentru ca exista si aceasta posibilitate, va voi da si un exemplu.
   Ce parere aveti despre Nabucodonosor? Nu ati aflat din Sfanta Scriptura ca era salbatic, insetat de sange si invartosat la inima? Nu ati auzit ca distrugea mormintele si dezgropa trupurile imparatilor? Nu ati auzit ca a luat in robie un popor intreg? Nu ati auzit ca a scos ochii imparatului dupa ce mai intai l-a silit sa vada junghierea copiilor sai? Nu ati auzit ca a sfaramat heruvimii? (Desigur, nu ma refer la ingeri. Sa nu se gandeasca nimeni la una ca aceasta! Ma refer la cei sculptati, care acopereau Chivotul Marturiei in locul unde se auzea glasul lui Dumnezeu.) Tot el a pangarit si catapeteasma Templului. A luat cadelnita si a trimis-o la templul idolesc. A furat toate lucrurile sfinte, a pus foc si a ars Templul pana in temelii.
   Cate pedepse nu merita, oare, aceasta, care a omorat imparati, a ars lucrurile sfinte, a luat in robie poporul, a pus sfintele vase ale Templului printre idoli? Nu ar fi fost vrednic sa fie omorat de mii de ori?
   Ati aflat pana acum multimea faradelegilor lui Nabucodonosor. Haideti, acum, sa vedeti si iubirea de oameni a lui Dumnezeu!
   Crudul imparat a fost pedepsit sa traiasca precum o fiara salbatica in pustiu. A fost pedepsit in acest fel ca sa se mantuiasca. I-au crescut unghiile si parul ca unui leu, pentru ca mai inainte rapea cele sfinte si urla ca un leu. Manca iarba ca boul, pentru ca inainte ca boul traise, necunoscand pe adevaratul Dumnezeu, Care ii daruise vrednicia imparateasca. Cand insa, prin aceste pedepse date spre inteleptire, L-a cunoscut pe Dumnezeul cel Preainalt, s-a rugat si s-a pocait, atunci Acela i-a daruit iarasi vrednicia sa.
   Lui Nabucodonosor, care a facut pacate atat de infricosatoare si s-a pocait, Dumnezeu i-a daruit iertarea si imparatia. Asadar si tie, daca te vei pocai si vei trai crestineste, nu iti va darui, oare, lasarea pacatelor si Imparatia Cerurilor?
   Domnul este iubitor de oameni, grabnic spre iertare si zabavnic spre pedeapsa.  Nimeni asadar sa nu-si piarda nadejdea mantuirii.
   Petru, corifeul Apostolilor, s-a temut de o roaba si s-a lepadat de trei ori de Hristos. S-a cait insa si a plans cu amar. Plansul arata pocainta sa facuta din tot sufletul. Pentru aceasta nu a dobandit numai iertarea pentru lepadare, ci si vrednicia apostoleasca.
   Avand asadar, fratilor, atatea pilde de oameni care au pacatuit, s-au pocait si s-au mantuit, grabiti-va si voi sa va pocaiti si sa va mantuiti. In felul acesta veti primi iertarea pacatelor voastre si va veti invrednici sa mosteniti Imparatia Cerurilor impreuna cu toti sfintii. Amin.

Sursa: Pocainta – Sf Manastire Paraklitu


Pocainta (I)

Septembrie 22, 2010

   Pacatul este un rau infricosator si o boala primejdioasa a sufletului. Il paralizeaza si il trimite in iadul vesnic. Insa acesta este un rau care depinde de propria noastra vointa. Este rod al liberei noastre vointe.
   Infricosator este pacatul, dar nu si de nevindecat. El se vindeca usor prin pocainta. Atata vreme cat cineva tine foc in mana sa desigur ca se arde, insa de indata ce il arunca, inceteaza sa se arda. Acelasi lucru se intampla si cu pacatul, pentru ca si acesta este foc care il arde pe om. Pentru cei ce nu simt aceasta ardere, Scriptura spune: „Poate cineva sa-si puna foc in san fara sa se arda hainele lui?”
   Pacatul nu este un dusman care te razboieste din afara, ci este un rau care incolteste si creste inlauntrul tau. „Priveste cu intreaga intelepciune” si nu vei simti dorinta necurata. Aminteste-ti de Judecata viitoare si nici desfranarea, nici adulterul, nici uciderea, nici alta faradelege nu te va stapani. Cand insa il vei uita pe Dumnezeu, atunci vei incepe sa gandesti cu viclenie si sa faci faradelegi.
   Este adevarat ca preainrautatitul diavol te impinge spre pacat, dar nu poate sa te sileasca sa pacatuiesti, daca tu te impotrivesti. Nu poate sa-ti faca rau chiar daca te-ar ispiti ani intregi, daca tu ai inima inchisa. Daca insa, fara impotrivire, primesti vreo dorinta rea, pe care ti-o seamana, vei deveni robul lui si te va arunca in prapastia pacatelor.
   Poate vei spune: „Sunt tare in credinta si nu ma va stapani dorinta necurata oricat de des as primi-o”. Se pare ca nu stii ca si piatra este sfaramata in multe bucati de o radacina care intra prin crapaturile ei. Asadar, nu primi samanta pacatului, pentru ca iti va nimici credinta. Dezradacineaza raul inainte de a creste, ca nu cumva aratand la inceput nepasare, mai tarziu sa fii pedepsit, taiat cu securea si ars in foc. Ingrijeste-te sa te vindeci la timp, cand vatamarea ochiului tau este la inceput, ca sa nu umbli fara rost pe la doctori, cand vei fi deja orb.
   Diavolul, care a pacatuit primul, este incepatorul a toata rautatea. Aceasta nu o spun eu, ci Domnul: „De la inceput diavolul pacatuieste”. Nimeni nu a pacatuit inainte de el. Diavolul a pacatuit fara sa fie constrans cu ceva, pentru ca altfel ar fi fost Dumnezeu raspunzator pentru pacat. A fost creat bun de catre El, insa a pacatuit dupa propria sa voie si, din lucrarea sa, a fost numit diavol pentru ca, desi la inceput era arhanghel, a ajuns apoi sa huleasca, adica sa-L vorbeasca de rau pe Dumnezeu inaintea celor intai ziditi. De asemenea, desi la inceput era slujitor credincios al lui Dumnezeu, a devenit apoi satana, adica vrajmas si potrivnic al lui Dumnezeu, pentru ca sensul cuvantului „satana” este „potrivnic”, adica cel ce se afla in partea opusa, adversarul.
   Diavolul, dupa caderea sa, i-a dus pe multi la apostazie. El seamana dorintele pacatoase in cei care il urmeaza. De la el porneste adulterul, desfranarea si orice alt rau. El l-a facut pe protoparintele nostru sa cada in neascultare si sa fie surghiunit. Din pricina diavolului, Adam, in locul Raiului, care este plin de roade minunate, a mostenit pamantul care scoate spini.

   Ce vom face acum?
   Am fost amagiti si am pierdut Raiul. Oare nu mai exista mantuire?
   Am orbit. Nu vom vedea oare din nou lumina?
   Am devenit paralitici. Nu vom sta oare din nou pe picioarele noastre?
   Intr-un cuvant, am murit. Oare nu vom invia?
   Fratele meu, Cel ce l-a inviat din morti pe dreptul Lazar, nu are puterea sa te invieze si pe tine, care trupeste esti inca viu? Cel ce Si-a varsat Sangele peste noi, nu ne va mantui din pacat? Sa nu deznadajduim! Sa nu ne afundam in descurajare! Este infricosator sa pierdem nadejdea iertarii. Cel ce nu asteapta mantuirea, pacatuieste intr-un mod irational, insa cel care nadajduieste in ea, se grabeste sa se pocaiasca.
   Sarpele isi leapada pielea cea veche. Asadar noi sa nu parasim pacatul? Pamantul neroditor, daca este cultivat cu staruinta devine roditor. Oare noi nu putem sa ne indreptam?
   Dumnezeu este iubitor de oameni, are nemasurata iubire de oameni. Pentru aceasta sa nu spui: „Am facut desfranare, adulter, am pacatuit. Si desigur nu o data, ci de multe ori. Oare ma va ierta? Oare ma va izbavi de osanda?” Asculta ce spune psalmistul: „Cat este de mare multimea bunatatii tale, Doamne!”
   Pacatele tale niciodata nu pot birui milostivirea cea mare a lui Dumnezeu. Ranile tale nu pot fi atat de grave, incat El sa nu le poata vindeca. Numai incredinteaza-te Lui cu toata inima. Marturiseste-ti patima! Spune si tu impreuna cu proorocul David: „Marturisi-voi faradelegea mea Domnului!” Va urma atunci ceea ce spune in continuare acelasi stih: „Si tu, Doamne, ai iertat nelegiuirea pacatului meu.”
   Vrei sa cunosti iubirea de oameni al lui Dumnezeu si marimea indelungii Lui rabdari? Asculta ce s-a intamplat cu Adam: A facut neascultare. Oare nu putea Dumnezeu sa-l dea mortii indata? Desigur ca putea. Insa ce a facut Iubitorul de oameni? L-a izgonit din Rai, pentru ca era nevrednic sa mai ramana acolo, dar l-a pus sa locuiasca alaturi, ca sa vada de unde a cazut, ce a pierdut si unde a ajuns, astfel incat sa se pocaiasca si sa se mantuiasca.
   Cain, primul om care s-a nascut, s-a facut ucigator de frate, izvoditorul rautatilor, inaintemergatorul tuturor pizmasilor si ucigasilor. Insa pentru uciderea fratelui sau la ce a fost osandit? „Zbuciumat si fugar vei fi tu pe pamant”. Crima este infricosatoare, insa pedeapsa este mica.
   Cu adevarat mare este iubirea de oameni pe care Dumnezeu i-a aratat-o lui Cain. Insa mai mare este aceasta: Adu-ti aminte de cei din vremea lui Noe. Uriasii pacatuiau si se umpluse pamantul de faradelegi infricosatoare. Pedeapsa pentru acestea avea sa fie potopul. Cu acestea ameninta Dumnezeu, insa l-a trimis dupa nu mai putin de o suta douazeci de ani.
   Vezi marimea iubirii de oameni a lui Dumnezeu? Ceea ce a facut dupa o suta douazeci de ani nu putea, oare, sa faca indata? A amanat insa atat de mult vremea pedepsei ca sa dea timp de pocainta. Daca pacatosii s-ar fi pocait, Dumnezeu nu ar mai fi trimis infricosatoarea si dreapta pedeapsa.
   Sa ne indreptam atentia acum si spre exemple de pacatosi, care s-au mantuit prin pocainta.
   Poate vreo femeie va spune: „Mi-am intinat sufletul si trupul cu tot felul de desfranari. Oare pot sa ma mantuiesc?” Aminteste-ti de Raav desfranata si asteapta si tu mantuirea. Pentru ca daca aceea, care pacatuia la aratare si inaintea tuturor, s-a mantuit prin pocainta, nu te vei mantui oare si tu in acelasi fel?
   Cauta sa afli si tu cum s-a mantuit aceea. Doar aceasta a spus: „Dumnezeul vostru este singurul Dumnezeu adevarat in cer si pe pamant”. Din profunda simtire a pacatoseniei sale n-a indraznit sa spuna: „Dumnezeul meu”, ci „Dumnezeul vostru”. Iar dovada mantuirii ei se vede limpede in psalmi: „Aduce-mi-voi aminte de Raav si de Babilon, intre cei ce ma cunosc pe mine”.
   Cat de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu! O pomeneste chiar si pe desfranata in Sfanta Scriptura. Si nu spune simplu „Imi voi aduce aminte de Raav si de Babilon”, ci adauga „care ma cunosc”, adica cei ce ma cunosc si mi se inchina.
   Asadar exista mantuire si pentru barbati si pentru femei, mantuire la care se ajunge prin pocainta.
   Dar chiar si un popor intreg de-ar pacatui, pacatele lui nu covarsesc iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Poporul Israelit s-a inchinat vitelului de aur in pustiul Sinai. Dumnezeu nu a incetat insa sa-si arate iubirea lui de oameni. Oamenii L-au tagaduit. El insa nu S-a tagaduit pe Sine Insusi. Cu toate ca s-au inchinat idolului, El nu a incetat sa le faca bine.
   Si atunci nu a pacatuit numai poporul. A pacatuit impreuna cu el si Aaron, arhiereul. Proorocul Moise spune: „Atunci se maniase Domnul foarte tare si pe Aaron, vrand sa-l piarda si pe el; dar m-am rugat eu in vremea aceea si pentru Aaron”.

Sursa: Pocainta – Sf Manastire Paraklitu


Rugaciune pentru impacarea celor invrajbiti

Septembrie 21, 2010


O, Maica a lui Dumnezeu mult-patimitoare, ceea ce pentru curatia ta si pentru nenumaratele suferinte indurate de tine pe pamant, esti mai presus decat toate fiicele pamantului, primeste suspinele noastre multindurerate si ne pazeste sub acoperamatul milostivirii tale, caci alt adapost si solire calda in afara de tine nu avem, ci tu, indraznire avand catre Cel nascut din tine, ajuta-ne si ne mantuieste cu rugaciunile tale ca fara de oprelisti sa ajungem in imparatia cerurilor, unde impreuna cu toti sfintii vom canta lui Dumnezeu Celui in Treime, acum si pururea si in vecii vecilor, Amin!