Cititori îndurerați!

Voi, care citiți aceste rânduri, luați învățătură pentru inimile voastre chinuite din aceste cuvinte dumnezeiești înfățișate în multe locuri, cuvinte luate din Sfânta Scriptură și din pildele minunate ale Sfinților bineplăcuți lui Dumnezeu. Nu sunteți singuri în suferința voastră. Ascultați făgăduința Domnului: „Cu dânsul sunt în necaz; /Ps. 90:15/ Aproape este Domnul de cei zdrobiți la inimă și pre cei smeriți cu duhul va mântui;” /Ps. 33:17/ Întru carea bucurați-vă, deși acum, pentru puțină vreme, trebuință ar fi a vă întrista întru multe feluri de ispite.” /I Pet. 1:6/
Osteniți-vă să nu cârtiți! Amintiți-vă de răbdarea lui Iov și de smerenia lui David! Nu ne sunt trimise fără rost necazurile pe pământ. Celor cercați prin suferință, Domnul „roadă de pace a dreptății dă.” /Evr. 12:11/ Cuvântul lui Dumnezeu mărturisește: „Pentru că necazul nostru ușor și curând trecător, vecinică și preste măsură greutate a slavei lucrează nouă.” /II Cor. 4:17/ Amintiți-vă că Dumnezeu este dragoste și că El, când pedepsește, iubește cel mai mult, căci prin pedepsire își arată grija pentru voi și caută să vă mântuiască. De aceea, „Dumnezeu […] nu va lăsa pre voi să vă ispitiți mai mult decât puteți, ci împreună cu ispita va face și sfârșitul, ca să o puteți suferi.” /I Cor. 10:13/

Dumnezeului nostru, Care ne mângâie și întru pedepse,
fie slava în veci. Amin!

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox

Un ceas în iad

Sfântul Episcop Theofan Zăvorâtul ne înfățișează o pildă plină de multă învățătură, care deslușește mai bine decât orice altceva adevărul că suferințele răbdate fără cârtire, aici, pe pământ, slobozesc sufletul păcătos de muncile veșnice din lumea de dincolo.
„Un om zăcea greu bolnav de ani mulți și le răbda pe toate cu bărbăție. Când trupul lui a început să putrezească, nu a mai putut îndura durerile mari și mirosul greu, și a strigat: „Doamne, nu mai pot răbda! Ia-mi sufletul!” În aceeași clipă, i s-a înfățișat un înger al
Domnului și i-a spus: „Domnul a auzit rugăciunea ta. Dar pentru că după judecata dreaptă a lui Dumnezeu îți rămâne să suferi încă un an pe pământ ca să te curățești pe deplin de păcatele tale, El îți lasă să alegi una din două: sau încă un an să te chinui bolnav, sau trei ceasuri să-ți fie dus sufletul în iad. Bolnavul s-a gândit: „Un an întreg încă de chinuri în patul acesta este de neîndurat! Nu, mai bine în iad vreme de trei ceasuri”… Îngerul i-a luat sufletul, l-a închis în iad și l-a lăsat singur. De îndată ce îngerul a zburat, a pierit și ultima scânteiere de lumină din acel înfricoșat loc al chinurilor. Bolnavul auzea numai vaietele deznădăjduite ale păcătoșilor, care se chinuiau în focul cel veșnic, vedea cum se perindau înaintea lui chipurile pline de răutate ale dracilor și, simțindu-se singur și părăsit de toți, începu să strige deznădăjduit – dar la țipetele lui răspundea numai ecoul surd al beznei întunecimii iadului. Nimeni nu i-a sărit în ajutor, căci fiecare păcătos era ocupat cu propriile chinuri. Astfel, bietul bolnav a început să sufere în chip de neîndurat. Clipele treceau ca ceasurile, ceasurile ca zilele, zilele ca anii. I se părea că se muncește de veacuri întregi în temnița iadului și a deznădăjduit că se va mai izbăvi vreodată din acest loc cumplit al chinurilor. A început să geamă și să urle din toate puterile… În cele din urmă, s-a revărsat asupra lui o lumină lină și s-a arătat îngerul. „Cum te simți aici, frate?” l-a întrebat acesta. Iar bolnavul, în chinurile sale, i-a răspuns cu amărăciune: „N-am crezut că un înger poate minți!” „Cum așa?” l-a întrebat îngerul. Iar bolnavul a urmat: „Mi-ai făgăduit că după trei ceasuri mă vei scoate de aici. Și iată că veacuri întregi au trecut în aceste chinuri ale mele!” „Ce veacuri?,” i-a răspuns cu un zâmbet blând îngerul. „A trecut numai un ceas, îți mai rămân încă două ceasuri de ședere în iad.” „Încă două ceasuri?” a strigat îngrozit bolnavul. „A trecut numai un ceas? O, nu mai pot răbda! Nu mai am putere! Dacă Dumnezeu are milă de mine, rogu-te, ia-mă de aici! Mai bine să sufăr pe pământ ani și veacuri… Sunt gata să sufăr acolo chiar și până la a Doua Venire, doar scoate-mă de aici!” Îngerul i-a spus atunci: „Bine. Dumnezeu a îngăduit să te chinui în iad ca să vezi din ce munci vrea El, din dragostea Sa, să te mântuiască prin durerile tale vremelnice, ca, știind aceasta, să nu cârtești în suferințele tale.” La auzul acestor cuvinte, bolnavul a deschis ochii, s-a trezit iarăși în trupul lui și din acea zi a răbdat cu dulceață boala sa grea, care a început să i se pară un nimic, nespus de ușoară față de chinurile veșnice ale iadului.”

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox

Sfântul Macarie Egipteanul

Chiar de ni se va întâmpla să pătimim, întru totul nevinovați fiind, și atunci, după învățătura și cuvântul lui Dumnezeu și al Sfinților Părinți, nu trebuie să cădem pradă deznădejdii, ci dimpotrivă, să ne bucurăm.
„Că aceasta har este, de rabdă cineva întristăciune pentru cugetul lui Dumnezeu, pătimind pre nedrept. Că ce laudă este de veți răbda bătaie, păcătoși fiind? Ci bine făcând și pătimind, de veți răbda, aceasta e har înaintea lui Dumnezeu.” /I Pet. 2:19-20/
Pilda cea mai mare de suferință fără vină este însuși Iisus Hristos, „lăsându-ne pildă, ca să urmăm urmelor lui.” /I Pet. 2:21/ În Viețile Sfinților sunt zugrăvite o mulțime de mișcătoare suferințe pe nedrept, îndurate cu răbdare nemaiauzită pentru numele lui Hristos. Cel ce vrea să-și mângâie inima cu astfel de pilde, să citească viața Sfântului Pimen, cel cu multe dureri, sfânt din Lavra Pecerska (7 August) și a Cuviosului Dula, purtătorul de chinuri (15 Iunie). Vom pomeni aici numai o întâmplare, legată de marele Sfânt și bineplăcut al lui Dumnezeu, Macarie.
Viețuia el ca monah într-o peșteră de lângă cetatea Alexandriei, unde bine se nevoia. Ziua întreagă împletea coșuri și se ruga lui Dumnezeu. La el venea un Creștin binecinstitor, mijlocitor între el și cetate. El ducea coșnițele Sfântului Macarie în Alexandria, le vindea acolo și cumpăra din banii câștigați pesmeți și altele de trebuință sfântului. Astfel a trăit vreme îndelungată în liniște și tăcere Sfântul Macarie. Iar mijlocitorul său se lăuda neîncetat în cetate, printre cunoscuți: „Ah, ce om cunosc, un adevărat înger în trup! Cât de sfânt trăiește! și cum se nevoiește!”… La scurtă vreme după aceasta însă asupra peșterii liniștite a Sfântului Macarie s-a abătut o furtună îngrozitoare. O oarecare fecioară din oraș a rămas însărcinată.
Când, după ceva vreme părinții ei au văzut aceasta, foarte îngrijorați au întrebat-o: „De ce ai adus așa rușine în casa noastră? Cu cine ai păcătuit?” Fata, tulburată, nu a vrut să-l vădească pe adevăratul vinovat și, ca să-l ascundă, a spus: „Acel pustnic, Macarie, a făcut aceasta!” Părinții au fost cutremurați și tulburați până în adâncul sufletului. În curând s-a răspândit în întreaga cetate vestea despre ce a săvârșit Macarie. Oamenii dădeau târcoale mijlocitorului său și îi reproșau: „Îl lăudai pe Macarie că este sfânt și iată ce a făcut! A nenorocit o fecioară. Nu e sfânt, ci mincinos și fățarnic!” Plecându-și capul, mijlocitorul nu știa ce să răspundă, dar în sinea sa nu putea crede că blândul și temătorul de Dumnezeu monah Macarie a putut să facă un păcat atât de mare. Părinții tulburați ai fecioarei au mers la Macarie, l-au scos cu sila din peștera lui, l-au dus în oraș și, în batjocură și mustrare obștească, au hotărât să-l poarte așa pe cele mai zgomotoase ulițe ale cetății. Întreaga Alexandrie a aflat despre cele întâmplate.
Săracul Macarie, tulburat de ispita ce l-a ajuns deodată, s-a încredințat voii lui Dumnezeu și a hotărât să nu se îndreptățească, ci să rabde totul pentru Domnul. Cetatea s-a însuflețit. L-au purtat pe sfânt pe cele mai îmbulzite ulițe. De pretutindeni se auzeau șușoteli și batjocuri la adresa monahului fără apărare. Oamenii schimbau priviri și râdeau batjocoritor. Unii îl loveau pe Sfântul Macarie cu pietre, alții se apropiau de el și îl scuipau pe față. Iar el, cu capul plecat, mergea acoperit de necinste, hulit de către toți și se ruga în taină la Dumnezeu. Seara, judecătorii cetății au hotărât: Macarie se va îngriji de întreținerea fecioarei și a copilului, după ce se va naște. Sfântul Macarie s-a întors în peștera sa și, rămânând singur, s-a așezat iarăși să împletească coșuri. Multă vreme a împletit și s-a rugat lui Dumnezeu. În cele din urmă a venit vremea să doarmă, dar Sfântul Macarie a început să plângă și să-și spună sieși: „Macarie, Macarie, nu ți se cuvine să dormi ca până acum, de acum înainte va trebui să muncești îndoit mai mult, căci trebuie să întreții și femeie. Apoi și copilul te așteaptă.” Astfel, fără cârtire, Sfântul Macarie și-a purtat crucea cea grea și aducătoare de rușine, îngăduită de Dumnezeu, trimițând cu rânduială în fiecare săptămână bani pentru întreținerea fecioarei – căci așa glăsuia osânda judecătorilor cetății.
Dar nu așa a hotărât și judecata lui Dumnezeu. Domnul a vădit curând nevinovăția celui bineplăcut al Său. A venit vremea ca fecioara să nască. S-a chinuit ea, ceasurile treceau, chinurile ei se întețeau – și ea tot nu putea să nască. Au trecut câteva zile în astfel de suferințe groaznice. Fecioara se afla înaintea morții. Atunci a înțeles că nu poate să nască pentru că a clevetit om nevinovat, s-a căit înaintea lui Dumnezeu, a mărturisit totul și a arătat cine este adevăratul vinovat.
Și încă în ceasul acela ea a născut. Părinții și rudele care se aflau în preajma ei au fost nespus de tulburați și înfricoșați. Au început să se căiască că au batjocorit într-atât un om nevinovat, și toți se minunau de răbdarea lui. Nevoința lui a crescut înaintea ochilor lor la măsuri uriașe. Și-au amintit cum a răbdat el fără cârtire rușinea, cum s-a lăsat batjocorit și scuipat, cum nu s-a îndreptățit. Așa că au hotărât să meargă la el și să-i ceară iertare. Auzind aceasta mijlocitorul lui, cuprins fiind de mare bucurie, a alergat înaintea tuturor la peștera Marelui Macarie, unde l-a aflat pe sfânt împletind liniștit coșuri și rugându-se. El a strigat: „Bucură-te, Părinte Macarie! Nevinovăția ta s-a făcut vădită!,” și i-a povestit tot, și cum vin oamenii din cetate ca să-i ceară iertare. Iar Sfântul Macarie, în loc să se bucure, a strigat: „Vai mie, căci am pierdut răsplata cea cerească!” – și a alergat, ascunzându-se în alt loc, ca să nu fie slăvit de oameni.
Iată cât de minunate au fost nevoințele sfinților în suferințe! În mijlocul lor, și mai mult au strălucit ei în lumina cea cerească. S-au sfințit încă și mai mult, scăldați în propriile lor lacrimi. Și dacă au îndurat cu atâta bărbăție acele necazuri la care au fost supuși fără vină, ce putem spune despre noi, cei de astăzi, care suferim din vina nenumăratelor noastre păcate și, cu toate acestea, cârtim! Nu trebuie să cârtim, ci să ne minunăm de milostivirea lui Dumnezeu, care prin suferințele vremelnice caută să ne facă vrednici de Rai. „Că pre carele iubește Domnul, îl ceartă, și bate pre tot fiul pre carele priimește.” /Evr. 12:6/ Ca să ne primească în Împărăția sa cea Cerească, Dumnezeu ne încearcă și ne pedepsește puțin în această viață. Suferințele vremelnice ne izbăvesc de muncile veșnice, oricât de osebite ar fi unele de celelalte. Dar tocmai într-aceasta se ascunde înțelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu. Cunoscându-le, mulți sfinți s-au rugat lui Dumnezeu ca să-i pedepsească în viața aceasta scurtă, și în cea veșnică să-i miluiască. Sfântul Efrem Sirul grăiește: „Pedepsește-mă aici, Mântuitorule, și dincolo mă iartă!” Iar noi vrem ca și aici, și acolo să fim numai în bucurii și plăceri. Dar este cu neputință! Să ne închipuim că Dumnezeu ne spune să alegem una din cele două, fie să suferim o zi ca să fim apoi întreaga viață sănătoși și fericiți, fie să ne veselim și să trăim în ospețe o singură zi, și după aceea întreaga viață să fim nefericiți și bolnavi. Ce am alege?
Fără îndoială, cea dintâi: să fim numai o zi în suferință și viața întreagă în bucurii. Ei bine, nu se întâmplă așa și cu viața noastră?
Viața noastră pământească este ca o zi dacă o asemănăm cu veșnicia.
Cu atât mai bine este să suferim aici și să îndurăm fără cârtire necazurile, iar dincolo să ne aflăm la loc de bucurie! Sfântul Ioan Gură de Aur, minunându-se că Dumnezeu este atât de milostiv în purtarea sa de grijă, spune: „El a rânduit ostenelile pentru aici, unde viața este scurtă, iar cununile le-a păzit pentru cele ce vor fi, unde viața este veșnic tânără și nemuritoare!”

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox

Partea de-a dreapta și cea de-a stânga

Pentru cei care, cu toate acestea, se chinuie, tulburați fiind din pricină că suferă fără vină, vrednicul de pomenire cuvios de la Optina, marele Stareț Ambrosie, ne dă o învățătură minunată.
Tâlcuind cuvintele Mântuitorului: „Ci de te va lovi cineva preste obrazul drept, întoarce lui și pre celălalt,” /Mt. 5:39/ el cugetă astfel: „În chip obișnuit, omul lovește cu mâna sa dreaptă, astfel încât palma cade pe obrazul stâng al celui lovit. Iar Hristos spune: „De te va lovi cineva preste obrazul drept…” Putea Atotștiutorul să nu ia în seamă aceste amănunte caracteristice? Bineînțeles că nu! Și dacă totuși a spus: „De te va lovi cineva preste obrazul drept,” înseamnă că dacă te vatămă vreodată cineva atunci când ai dreptate și ești nevinovat, întoarce-i și celălalt obraz, adică partea stângă, amintește-ți de păcatele și nedreptățile tale și ți se va stinge tulburarea că pătimești în chip nedrept.”

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox

Sfântul Efrem Sirul

Dar care dintre noi, cei de astăzi, se poate lăuda că suferă fără vină?
Nu e oare fiecare nenorocire a noastră o pedeapsă dreaptă de la Dumnezeu, pentru fărădelegile noastre văzute sau ascunse, pentru păcatele noastre cele cunoscute și necunoscute? Păcatele noastre sunt peste măsură de multe. Și dacă Dumnezeu nu ne pedepsește în clipa în care le săvârșim, este din pricină că Dumnezeu așteaptă să ne pocăim. Iar dacă vede că în noi nu există pocăință, ne trimite pedepse.
Adesea ne gândim că suferim fără vină, dar dacă pătrundem mai adânc, ne aflăm vina.
Odată, Sfântul Efrem Sirul a pornit pe cale către o cetate. Pe drum, s-a oprit într-un sat și s-a abătut să înnopteze la o văduvă bătrână, bună Creștină, pe care o cunoștea de mai demult. Văduva l-a întâmpinat foarte bine, l-a ospătat cu lapte de la singura vacă pe care o avea, iar dimineața l-a dus pe cale. În cetate, Sfântul Efrem a aflat o mare zarvă. Era zi de târg. Sfântul Efrem s-a amestecat în mulțime, ca să vadă ce și unde se vinde. Într-un loc unul își lăuda marfa, altundeva striga un altul, dincolo un al treilea se târguia zgomotos cu cumpărătorii… Însă, după o vreme, pe neașteptate, o ceată de ostași a prins un grup de oameni între care se găsea din întâmplare și Sfântul Efrem. Toți au fost puși în temniță. S-a vădit mai târziu că aceștia erau niște tâlhari care coborâseră din munți, se amestecaseră cu poporul și unelteau să jefuiască în toiul zarvei și al învălmășelii. Dar străjerii i-au aflat la vreme și i-au oprit. În încăperea întunecată și umedă a temniței, tâlharii strigau, blestemau, și se plimbau mânioși încolo și-ncoace. Sfântul Efrem, așezându-se liniștit într-un colț, osebit de ei, se ruga cu smerenie la Dumnezeu, neînțelegând nenorocirea ce se abătuse asupra lui.
Nebăgat în seamă de nimeni, el vorbea în rugăciune cu Dumnezeu și întreba cu durere în suflet: „Doamne, pentru ce m-ai adus în temnița aceasta? Cei de aci primesc răsplata cuvenită faptelor lor, au fost prinși și întemnițați pentru nelegiuirile lor, dar eu… pentru ce?” Multă vreme s-a rugat și a plâns așa Sfântul Efrem. În cele din urmă, a adormit. Și iată că în somnul lui aude un glas: „Îți amintești că atunci când erai la văduva cea săracă, ai uitat să închizi când ai ieșit poarta de la drum? În curte păștea vaca văduvei. Vaca aceea a ieșit pe poartă și s-a pierdut! Și de la ea se hrănea sărmana femeie. Iată, de aceea a îngăduit Dumnezeu să suferi și tu!”… Sfântul Efrem a tresărit și s-a trezit. Și-a amintit că toate fuseseră așa cum i s-au descoperit în vis. Și atunci a ridicat mâinile sale către ceruri, a proslăvit pe Dumnezeu și i-a mulțumit că e pedepsit cu dreptate pentru păcatul său fără voie și neștiut…
Oare care este numărul păcatelor noastre cele fără voie? Cât de multe sunt cele cu voie? Și dacă un păcat fără voie al Sfântului Efrem nu a rămas nepedepsit, oare ne va cruța pe noi Dumnezeu, cu toate păcatele noastre cele făcute cu știință? Păcatele noastre sunt atât de multe, încât merităm să ne muncim veșnic în iad. Dar, iată, Bunul Dumnezeu a găsit o cale pentru a ne învrednici Raiului, ne-a trimis suferințele și necazurile de scurtă durată din viața trecătoare, pe care vrea să le răbdăm cu pocăință și fără cârtire.
Dumnezeu amestecă suferințele cu bucurii, omoară amărăciunea necazurilor cu dulceața mângâierilor cerești, iar noi tot cârtim! O, dacă am putea să vedem cât de cumplite sunt păcatele noastre, am mulțumi cu cutremur pentru îngăduința lui Dumnezeu, înțelegând că „nu dupre fărădelegile noastre au făcut nouă, nici dupre păcatele noastre au răsplătit nouă.” /Ps. 102:10/

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox

Răbdare până la sfârșit

Prin suferințe, Iov mare s-a făcut și s-a mântuit. Nu toate suferințele însă sunt de folos sufletului, nu toate îl înalță și-l duc în Împărăția Cerurilor, ci numai acelea care sunt îndurate cu răbdare, cu mulțumire, cu nădejde în Dumnezeu și fără cârtire. Mare răbdare trebuie să aibă cei pătimitori spre a aștepta să vadă roadele verzi și amare care atârnă de crengile vieții virtuoase, cum încet, sub înrâurirea soarelui dreptății cel dătător de har, se coc și se prefac în roadele dulci ale desăvârșirii și ale mântuirii. Mare răbdare se cade a avea cei aflați în suferință pentru a nu deznădăjdui și, din pricina nerăbdării lor, roada să cadă înainte de vreme, necoaptă, amară și acră. În acest caz, suferința lor a fost zadarnică. Numai „cela ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui.” /Mt. 24:13/
După învățătura Sfântului Efrem Sirul, „Creștinul trebuie să stea în mijlocul feluritelor necazuri și ispite ca pe o nicovală, care, deși neîncetat este lovită, totuși nu fuge de la locul ei, nici nu se strică, ci rămâne la fel de tare.” Nu ne putem mântui fără suferințe, căci cum altfel ne va cerca Dumnezeu dacă am fost tari și neclintiți în bine? Multe lucruri din viața noastră le rânduiește Dumnezeu așa încât omul să fie ispitit, încât voia lui cea slobodă să se vădească, și astfel, prin răbdarea tuturor încercărilor, să afle mântuire. Căci, după cuvintele Sfântului Macarie cel Mare: „ceia ce viețuiesc în pătimiri și ispite, și până la sfârșit le rabdă, nu vor pierde Împărăția Cerurilor.”
Se istorisește despre un sfânt că, asemenea Sfântului Apostol Pavel, a fost răpit cu duhul și luat la ceruri, unde a văzut lăcașurile cele luminoase ale drepților. S-a oprit sfântul în fața unei cămări minunate în care strălucea fericitul suflet al unui drept, și l-a întrebat pe locuitorul ceresc: „Ce-ai fost tu pe pământ?” El i-a răspuns: „Am fost lepros și neîncetat am mulțumit lui Dumnezeu pentru această milă.” Iată care sunt roadele suferințelor răbdate cu mulțumire și fără cârtire! Unii se tulbură la gândul dacă nu cumva suferințele lor sunt deșarte și neroditoare pentru mântuirea sufletelor lor.
Ei își spun: Sfinții au răbdat pentru Hristos și de aceea au fost încredințați că prin răbdarea suferințelor își mântuiesc sufletele.
Dar noi suferim sau pentru păcatele noastre, sau din pizma oamenilor răi, sau din vreo întâmplare. Și pentru că nu suferim pentru Hristos, suferințele ne apasă ca fiind lipsite de rost – și, prin nefolosul lor, îndoit mai mult ne chinuiesc. Trebuie să răspundem la acestea că în lume nimic nu este întâmplător, fără voia sau îngăduința lui Dumnezeu. Nici un fir de păr de pe capul tău nu va cădea fără voia lui Dumnezeu. /Lc. 12:7/ Dacă suferim pentru păcatele noastre, dar răbdăm și ne căim înaintea lui Dumnezeu, aceste suferințe ne curățesc de pedepsele viitoare din lumea de dincolo și ne mântuiesc.
Tâlharul care s-a mântuit a fost răstignit pe Cruce de-a dreapta lui Hristos, pentru păcatele sale. Dar prin răbdare și pocăință, a intrat în Rai. Suferințele sunt pentru suflet ceea ce este focul pentru minereu.
Minereul, amestecat cu pământ, pietre și alte necurății, se curățește când este trecut prin foc. Sufletul tulburat de păcate se limpezește când trece răbdător prin suferințe. Chiar dacă păcătosul nu suferă pentru Hristos precum mucenicii, dar este cuprins de dorința de a se mântui, dacă se smerește în necazurile sale, dacă se căiește pentru păcatele săvârșite și spune: „Pentru fărădelegile mele eu merit mult mai multe suferințe decât mi-a trimis milostivul Dumnezeu” – atunci aceste suferințe ale sale îi vor fi socotite ca pătimiri pentru Dumnezeu și-l vor mântui. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „sufletul se curățește când rabdă scârbe pentru Dumnezeu.” Apa cea tulbure nu se poate limpezi până ce nu trece prin filtrul nisipului. Tot astfel, nici sufletul nu se poate curăți până nu trece prin suferință… Potrivit cuvintelor Sfântului Dimitrie al Rostovului, de suferim fără vină, din pricina răutății oamenilor răi, și mulțumim lui Dumnezeu, și nu cârtim, ne va fi socotită ca o suferință pentru Hristos și ne va încununa cu cunună mucenicească. Astfel, fiecare suferință poate deveni o pătimire pentru Dumnezeu.

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox

Suferințele sunt un leac

Suferințele sunt leacuri amare cu urmări bune. Ele vindecă feluritele noastre păcate, mai cu seamă mândria, și ne smeresc. Când doctorul îl vindecă pe cel bolnav, el nu îi dă dulciuri, ci leacuri amare. Dacă cel bolnav este înțelept, primește aceste doctorii amare cu recunoștință și fără cârtire, știind că ele îl vor tămădui. Numai copiii cei neînțelepți se încruntă și nu vor să bea leacurile tămăduitoare din pricină că sunt amare la gust! Cât de mult ne asemănăm acestor copii neînțelepți, atunci când cârtim împotriva suferințelor și necazurilor vieții pe care ni le trimite Dumnezeu! Trebuie să ne amintim în clipele celor mai grele necazuri de dreptul Iov, care fără vină a suferit și, în ciuda acestui fapt, a răbdat cu bărbăție toate nenorocirile care s-au revărsat asupra sa fără să cârtească sau să-l hulească pe Dumnezeu.
Și-a pierdut și averea, și turmele, și slugile, și copiii săi. Primea una după alta cumplitele vești despre nenorocirile ce se abăteau asupra lui, însă, la fiecare veste rea, rostea minunatele cuvinte: „Domnul au dat, Domnul au luat, cum au plăcut Domnului, așa s-au și făcut: fie numele Domnului binecuvântat. Întru acestea toate ce s-au întâmplat lui, nu a păcătuit Iov înaintea Domnului, nici a socotit neînțelepție la Dumnezeu.” /Iov 1:21-22/

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox

Sfântul Ioan cel Milostiv și femeia

Cei mai adânci lucrători de taină ai credinței au prețuit suferințele ca niște mângâieri ale lui Dumnezeu, niște încredințări ale dragostei nespuse a lui Dumnezeu, ale grijilor părintești și purtătoare de grijă ale lui Dumnezeu – pe care noi, în lumea aceasta, nu le putem încă înțelege pe deplin, dar care privite din viața viitoare ni se vor părea ca binecuvântare a lui Dumnezeu. Predania Bisericii istorisește că Sfântul Ioan cel Milostiv, sfârșind într-o zi Dumnezeiasca Slujbă, a băgat de seamă că o femeie plânge amarnic într-un colț al bisericii. L-a privit pe diaconul său și i-a spus: „Mergi și adă pe femeia aceea, să vedem de ce este atât de plânsă: oare bărbatul ei a murit sau copiii îi sunt bolnavi, sau vreo altă nenorocire i-a trimis Dumnezeu?” Diaconul a mers și a adus-o pe aceea la sfânt. Când Patriarhul Ioan cel Milostiv a întrebat-o de ce plânge, nemângâiată, ea i-a spus: „Cum să nu plâng, sfinte Vlădică! Iată, sunt trei ani de când nici un necaz nu s-a mai abătut asupra mea. Dumnezeu parcă ne-a uitat cu totul. Nici o boală nu este în casa noastră, nici boul nostru nu s-a pierdut, nici vreo oaie nu a murit și casnicii mei au început să trăiască fără grijă și cu nepăsare. Mă tem ca nu cumva să pierim din pricina vieții noastre în bunăstare. Iată, de aceea plâng!”
Sfântul Vlădică s-a minunat de răspunsul ei și l-a preaslăvit pe Dumnezeu. Așa priveau odinioară Creștinii suferințele, ca o venire a lui Dumnezeu, și se îndurerau când nu aveau suferințe! Și dacă ei aveau nevoie de încercări în viață, spre a nu uita de Dumnezeu și a nu se răci de Dânsul, cu atât mai trebuincioase și mai mântuitoare sunt suferințele pentru noi, Creștinii de astăzi, care ne-am cufundat în păcate! Dumnezeu nu ne-ar trimite în viață dureri, dacă nu ar avea puterea să ne mântuiască de chinurile veșnice ale iadului.

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox

Suferințele sunt fericire

De aici se vede limpede ce fericire mare sunt pentru noi suferințele vieții. Așadar, vom mai cârti când Dumnezeu îngăduie necazurile? Nu, ci vom săruta mâna nevăzută care ne pedepsește.
„Că pre carele iubește Domnul, îl ceartă, și bate pre tot fiul pre carele priimește. De veți suferi certarea, ca unor fii vouă se va afla Dumnezeu. Căci care fiu este pre carele nu-l ceartă tatăl? Dară de sunteți fără de certare, căreia toți s-au făcut părtași, iată dar că sunteți
copii din curvie, iar nu fii.” /Evr. 12:6-8/
Nu se află nici măcar un sfânt care să nu fi mers pe calea pătimirilor, până la mântuire. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Să nu socotim când ni se aduc ispitiri drept un semn că Dumnezeu ne-a părăsit și ne-a disprețuit, ci aceasta să ne fie încredințare că Domnul se grijește de noi, căci prin îngăduirea acestor ispitiri ne curățește păcatele!”
Dumnezeu nu l-a uitat pe cel căruia îi trimite suferințe și încercări, ci tocmai prin aceasta își arătă apropierea de el.
„Aproape este Domnul de cei zdrobiți la inimă și pre cei smeriți cu duhul va mântui. Multe sunt necazurile drepților, și din toate acelea va izbăvi pre ei Domnul.” /Ps. 33:17-18/
Cu cât este mai adânc necazul, cu atât mai aproape fi-vom de Dumnezeu, cu cât mai întunecată este noaptea, cu atât mai puternic străluci-vor stelele! Toți cei aflați în necazuri și smeriți sunt plăcuți lui Dumnezeu. Oare Dumnezeu îi va lăsa pe ei? Nu, nu-i va părăsi nici în lumea aceasta, nici în cea viitoare. Iată, pe toți cei ce suferă îi cheamă cu blândețe să vină la Dânsul: „Veniți către Mine toți cei osteniți și împovărați, și eu voiu odihni pre voi.” /Mt. 11:28/ Încă din Vechiul Legământ, Domnul a dat o minunată mângâiere poporului Său iubit: „Au doară uita-va muierea pre copilul ei, au nu va avea milă de odrasla pântecelui ei? Iară de va și uita muierea acestea, ci eu pre tine nu te voiu uita, zice Domnul.” /Is. 49:15/
Pentru fiecare fiu credincios al Său, însuși Dumnezeu grăiește prin gura Psalmistului: „Că spre mine a nădăjduit, și voiu izbăvi pre el; acoperi-voiu pre el, că a cunoscut numele meu. Striga-va către mine, și voiu auzi pre el, cu dânsul sunt în necaz, scoate-voiu pre dânsul și-l voiu slăvi.” /Ps. 90:14-15/
Nu sunt, oare, toate acestea, o adâncă mângâiere pentru fiecare inimă ce suferă? Creștine, tu, care vei afla aceste rânduri și le vei citi, află prin ele mângâiere în durerea ta, dacă suferi! Să știi că Dumnezeu numai pe cei ce și-au vândut sufletele diavolului ca să dobândească de la acesta toate bucuriile și plăcerile pământești nu-i pedepsește! Dumnezeu numai pe cei ce nu sunt ai Săi nu-i pedepsește, așa cum orice tată nu este îngrijorat de îndreptarea și educarea copiilor străini!
Fiecare tată își pedepsește fiii săi.
Dacă Dumnezeu îți trimite încercări și necazuri, nu te întrista fără mângâiere, „ci te bucură că ești fiul Său, că El se îngrijește de mântuirea ta!” Întristează-te, nu este un păcat! Dar întristează-te cu credință! Plângi, dar nu fără mângâiere! Varsă-ți durerea înaintea Domnului, dar nu cârti. „Aruncă spre Domnul grija ta, și el te va hrăni.“ /Ps. 54:25/ „Rabdă pre Domnul; îmbărbătează-te, și să se întărească inima ta, și rabdă pre Domnul.” /Ps. 26:20/ Prin suferințe, Dumnezeu te tămăduiește și te pregătește pentru slava cea mare ce va să vină!

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox

Păcătoșii fericiți

Tocmai prin aceste cuvinte insuflate de Dumnezeu, primim răspunsul la anevoioasa întrebare: De ce sunt fericiți cei necredincioși? Răspunsul este: Fericirea lor este vremelnică pe acest pământ, căci sunt păcătoși neîndreptați, pe care Domnul i-a părăsit, fiindcă nici suferințele nu i-ar mai putea îndrepta. Pe căi lunecoase i-a pus Dumnezeu și i-a doborât când se înălțau. Noi știm că copiii în timpul iernii caută povârnișurile alunecoase, ca să se dea pe ele cu sania. Și cât de plăcut le este când alunecă în jos pe ele! Dar dacă în calea lor este vreo piedică, deși zboară în jos ca săgețile, cei nechibzuiți cad în groapă, își sparg capul, își frâng mâinile sau picioarele! Și atunci abia văd cât de scump i-a costat această plăcere! Dar este prea târziu! Asemenea este și cu bunăstarea necredincioșilor neîndreptați din lumea aceasta. Și ei alunecă pe sania ușoară a reușitelor lor necontenite, pe calea cea largă a plăcerilor și se desfată cu veselie de-a lungul întregii lor vieți. Pentru ei nu există opreliști neplăcute. Ei zboară în jos ca săgețile… spre pierzanie! O, de-ar fi în calea lor opreliști! Negreșit le-ar strica rânduiala, i-ar chinui, dar ar însemna pentru ei o adevărată binecuvântare, căci i-ar opri și i-ar feri de alunecarea lor în prăpastia fără de fund a pierzaniei veșnice! O, de-ar fi pentru ei suferințe! De n-ar fi existența lor pământească numai încântare și bucurie! Atunci și-ar aminti cu drag de Dumnezeu și s-ar mântui. Dar vai! „Nu este chin întru moartea lor.” /Ps. 72:4/ Pentru ei, suferințele sunt păstrate până după moartea lor. Și când mor, adică la vremea când se trezesc din scurtul și fericitul, dar mincinosul lor somn pământesc, vor vedea că toate bunurile pământești, toate bucuriile și desfătările au dispărut, așa cum piere visul după trezire, și cu amărăciune vor înțelege că chipul lor de nimic s’a făcut… dar va fi târziu, prea târziu!…

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox