Sfântul Ioan cel Milostiv și femeia

Noiembrie 23, 2017

0349836443025

Cei mai adânci lucrători de taină ai credinței au prețuit suferințele ca niște mângâieri ale lui Dumnezeu, niște încredințări ale dragostei nespuse a lui Dumnezeu, ale grijilor părintești și purtătoare de grijă ale lui Dumnezeu – pe care noi, în lumea aceasta, nu le putem încă înțelege pe deplin, dar care privite din viața viitoare ni se vor părea ca binecuvântare a lui Dumnezeu. Predania Bisericii istorisește că Sfântul Ioan cel Milostiv, sfârșind într-o zi Dumnezeiasca Slujbă, a băgat de seamă că o femeie plânge amarnic într-un colț al bisericii. L-a privit pe diaconul său și i-a spus: „Mergi și adă pe femeia aceea, să vedem de ce este atât de plânsă: oare bărbatul ei a murit sau copiii îi sunt bolnavi, sau vreo altă nenorocire i-a trimis Dumnezeu?” Diaconul a mers și a adus-o pe aceea la sfânt. Când Patriarhul Ioan cel Milostiv a întrebat-o de ce plânge, nemângâiată, ea i-a spus: „Cum să nu plâng, sfinte Vlădică! Iată, sunt trei ani de când nici un necaz nu s-a mai abătut asupra mea. Dumnezeu parcă ne-a uitat cu totul. Nici o boală nu este în casa noastră, nici boul nostru nu s-a pierdut, nici vreo oaie nu a murit și casnicii mei au început să trăiască fără grijă și cu nepăsare. Mă tem ca nu cumva să pierim din pricina vieții noastre în bunăstare. Iată, de aceea plâng!”
Sfântul Vlădică s-a minunat de răspunsul ei și l-a preaslăvit pe Dumnezeu. Așa priveau odinioară Creștinii suferințele, ca o venire a lui Dumnezeu, și se îndurerau când nu aveau suferințe! Și dacă ei aveau nevoie de încercări în viață, spre a nu uita de Dumnezeu și a nu se răci de Dânsul, cu atât mai trebuincioase și mai mântuitoare sunt suferințele pentru noi, Creștinii de astăzi, care ne-am cufundat în păcate! Dumnezeu nu ne-ar trimite în viață dureri, dacă nu ar avea puterea să ne mântuiască de chinurile veșnice ale iadului.

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox

Anunțuri

Suferințele sunt fericire

Noiembrie 22, 2017

aiud1

De aici se vede limpede ce fericire mare sunt pentru noi suferințele vieții. Așadar, vom mai cârti când Dumnezeu îngăduie necazurile? Nu, ci vom săruta mâna nevăzută care ne pedepsește.
„Că pre carele iubește Domnul, îl ceartă, și bate pre tot fiul pre carele priimește. De veți suferi certarea, ca unor fii vouă se va afla Dumnezeu. Căci care fiu este pre carele nu-l ceartă tatăl? Dară de sunteți fără de certare, căreia toți s-au făcut părtași, iată dar că sunteți
copii din curvie, iar nu fii.” /Evr. 12:6-8/
Nu se află nici măcar un sfânt care să nu fi mers pe calea pătimirilor, până la mântuire. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Să nu socotim când ni se aduc ispitiri drept un semn că Dumnezeu ne-a părăsit și ne-a disprețuit, ci aceasta să ne fie încredințare că Domnul se grijește de noi, căci prin îngăduirea acestor ispitiri ne curățește păcatele!”
Dumnezeu nu l-a uitat pe cel căruia îi trimite suferințe și încercări, ci tocmai prin aceasta își arătă apropierea de el.
„Aproape este Domnul de cei zdrobiți la inimă și pre cei smeriți cu duhul va mântui. Multe sunt necazurile drepților, și din toate acelea va izbăvi pre ei Domnul.” /Ps. 33:17-18/
Cu cât este mai adânc necazul, cu atât mai aproape fi-vom de Dumnezeu, cu cât mai întunecată este noaptea, cu atât mai puternic străluci-vor stelele! Toți cei aflați în necazuri și smeriți sunt plăcuți lui Dumnezeu. Oare Dumnezeu îi va lăsa pe ei? Nu, nu-i va părăsi nici în lumea aceasta, nici în cea viitoare. Iată, pe toți cei ce suferă îi cheamă cu blândețe să vină la Dânsul: „Veniți către Mine toți cei osteniți și împovărați, și eu voiu odihni pre voi.” /Mt. 11:28/ Încă din Vechiul Legământ, Domnul a dat o minunată mângâiere poporului Său iubit: „Au doară uita-va muierea pre copilul ei, au nu va avea milă de odrasla pântecelui ei? Iară de va și uita muierea acestea, ci eu pre tine nu te voiu uita, zice Domnul.” /Is. 49:15/
Pentru fiecare fiu credincios al Său, însuși Dumnezeu grăiește prin gura Psalmistului: „Că spre mine a nădăjduit, și voiu izbăvi pre el; acoperi-voiu pre el, că a cunoscut numele meu. Striga-va către mine, și voiu auzi pre el, cu dânsul sunt în necaz, scoate-voiu pre dânsul și-l voiu slăvi.” /Ps. 90:14-15/
Nu sunt, oare, toate acestea, o adâncă mângâiere pentru fiecare inimă ce suferă? Creștine, tu, care vei afla aceste rânduri și le vei citi, află prin ele mângâiere în durerea ta, dacă suferi! Să știi că Dumnezeu numai pe cei ce și-au vândut sufletele diavolului ca să dobândească de la acesta toate bucuriile și plăcerile pământești nu-i pedepsește! Dumnezeu numai pe cei ce nu sunt ai Săi nu-i pedepsește, așa cum orice tată nu este îngrijorat de îndreptarea și educarea copiilor străini!
Fiecare tată își pedepsește fiii săi.
Dacă Dumnezeu îți trimite încercări și necazuri, nu te întrista fără mângâiere, „ci te bucură că ești fiul Său, că El se îngrijește de mântuirea ta!” Întristează-te, nu este un păcat! Dar întristează-te cu credință! Plângi, dar nu fără mângâiere! Varsă-ți durerea înaintea Domnului, dar nu cârti. „Aruncă spre Domnul grija ta, și el te va hrăni.“ /Ps. 54:25/ „Rabdă pre Domnul; îmbărbătează-te, și să se întărească inima ta, și rabdă pre Domnul.” /Ps. 26:20/ Prin suferințe, Dumnezeu te tămăduiește și te pregătește pentru slava cea mare ce va să vină!

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox


Păcătoșii fericiți

Noiembrie 21, 2017

bisoc-vasile-74774-10011

Tocmai prin aceste cuvinte insuflate de Dumnezeu, primim răspunsul la anevoioasa întrebare: De ce sunt fericiți cei necredincioși? Răspunsul este: Fericirea lor este vremelnică pe acest pământ, căci sunt păcătoși neîndreptați, pe care Domnul i-a părăsit, fiindcă nici suferințele nu i-ar mai putea îndrepta. Pe căi lunecoase i-a pus Dumnezeu și i-a doborât când se înălțau. Noi știm că copiii în timpul iernii caută povârnișurile alunecoase, ca să se dea pe ele cu sania. Și cât de plăcut le este când alunecă în jos pe ele! Dar dacă în calea lor este vreo piedică, deși zboară în jos ca săgețile, cei nechibzuiți cad în groapă, își sparg capul, își frâng mâinile sau picioarele! Și atunci abia văd cât de scump i-a costat această plăcere! Dar este prea târziu! Asemenea este și cu bunăstarea necredincioșilor neîndreptați din lumea aceasta. Și ei alunecă pe sania ușoară a reușitelor lor necontenite, pe calea cea largă a plăcerilor și se desfată cu veselie de-a lungul întregii lor vieți. Pentru ei nu există opreliști neplăcute. Ei zboară în jos ca săgețile… spre pierzanie! O, de-ar fi în calea lor opreliști! Negreșit le-ar strica rânduiala, i-ar chinui, dar ar însemna pentru ei o adevărată binecuvântare, căci i-ar opri și i-ar feri de alunecarea lor în prăpastia fără de fund a pierzaniei veșnice! O, de-ar fi pentru ei suferințe! De n-ar fi existența lor pământească numai încântare și bucurie! Atunci și-ar aminti cu drag de Dumnezeu și s-ar mântui. Dar vai! „Nu este chin întru moartea lor.” /Ps. 72:4/ Pentru ei, suferințele sunt păstrate până după moartea lor. Și când mor, adică la vremea când se trezesc din scurtul și fericitul, dar mincinosul lor somn pământesc, vor vedea că toate bunurile pământești, toate bucuriile și desfătările au dispărut, așa cum piere visul după trezire, și cu amărăciune vor înțelege că chipul lor de nimic s’a făcut… dar va fi târziu, prea târziu!…

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox


Psalmul 72

Noiembrie 20, 2017

allsaints

În minunata Carte a Psalmilor, blândă mângâietoare pentru toată inima aflată în suferință și care caută pe Dumnezeu, se găsește un psalm precum balsamul pentru rănile sufletului, slăbind și tămăduind durerile acestuia. Acesta este Psalmul 72. În el, de Dumnezeu însuflatul cântător dă răspuns chinuitoarei întrebări: De ce adesea necredincioșii au viață bună pe pământ și nu știu ce este durerea, pe când cei drepți suferă? Iată și cuvintele Psalmistului: „Cât este de bun Dumnezeul lui Israíl, celor drepți la inimă. Iar mie puțin de nu mi s-au alunecat picioarele, puțin de nu s-au vărsat pașii mei. Că am râvnit asupra celor fără de lege, pacea păcătoșilor văzând. Că nu este chin întru moartea lor.”
Luați aminte! Numai până la moartea lor nu este suferință pentru ei! Iar după moarte? O, atunci vor începe chinurile veșnice pentru necredincioșii care nu s-au pocăit! Mai departe, psalmistul urmează prin a zugrăvi trufașa lor purtare pe pământ: „și întărire [este] în bătaia lor. Întru ostenelele oamenilor nu sunt și cu oamenii nu vor lua bătăi. Pentru aceasta a cuprins pre ei mândria lor până în sfârșit, îmbrăcatu-s-au cu nedreptatea și cu păgânătatea lor. […] Iată aceștia, păcătoșii și cari se îndestulează în veac, au cuprins avuție. Și am zis: Au doară în deșert am îndreptățit inima mea, și am spălat întru cei nevinovați mâinile mele? Și am fost bătut toată ziua, și mustrarea mea în dimineți. (adică: Oare în zadar m-am nevoit și am viețuit cu credincioșie?)… Și am socotit să cunosc aceasta, osteneală este înaintea mea. Până ce voiu intra la sfințitorul lui Dumnezeu și voiu înțelege spre cele de apoi ale lor.”
Iată unde poate fi înțeleasă taina vieții, în lăcașul cel sfânt a lui Dumnezeu! Și, apoi, sfârșitul ne dă dezlegarea tuturor tainelor.
Sfârșitul încununează lucrarea! Aici vin cele mai pline de tâlc gânduri ale cântătorului de Dumnezeu însuflat. El grăiește mai departe: „Însă pentru vicleșugurile lor ai pus lor rele, doborât-ai pre ei când s-au înălțat. Cum s-au făcut întru pustiire; îndatăși s-au stins, pierit-au pentru fărădelegea lor. Ca visul celui ce se deșteaptă, Doamne, în cetatea ta chipul lor de nimica vei face. […] Că iată cei ce se depărtează pre sineși de la tine vor pieri, pierdut-ai pre tot cel ce curvește de la tine.”

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox


Răbdare și smerenie

Noiembrie 19, 2017

arizona

Cât de multă învățătură cuprinde această istorisire vrednică de crezare! Amândoi eroii ei pătimeau în viață, schilodul suferea de greaua lui neputință, iar Evloghie de bună voie, slujind celui schilod! Pe amândoi îi aștepta mare răsplată în cer, pentru ducerea cu răbdare a crucilor lor. Dar cel viclean căuta să piardă osteneala celor doi, îndemnându-i să cârtească. De aceea Sfântul Antonie i-a mustrat cu asprime pe amândoi. Iar apoi, descoperindu-le cât de aproape le este sfârșitul, i-a sfătuit să rabde, ca să nu-și piardă cununile, din înrâurirea drăcească. Prin răbdarea lor, cei doi s-au mântuit cu adevărat. Nu cârtire, ci răbdare în suferințe vrea Dumnezeu de la noi.
„Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre.” /Lc. 21:19/ ne-a poruncit Mântuitorul, căci „prin multe necazuri se cade nouă a intra în Împărăția lui Dumnezeu.” /F. Ap. 14:22/ În această Împărăție a lui Dumnezeu nu se intră cu mândria care ne învață să cârtim, ci cu smerenia care ne îndeamnă să răbdăm. Nu există învățători mai buni spre smerenie decât necazurile. De aceea, însuși Dumnezeu ne trimite suferințele, ca să ne smerim înaintea lui. Nimeni nu s-a mântuit prin mândrie. Căci „Dumnezeu celor mândri le stă împrotivă, iar celor smeriți dă har.” /I Pet. 5:5/ Porțile Împărăției Cerurilor sunt foarte joase, încât cel mândru nu poate intra prin ele. Printr-însele poate trece slobod numai cel smerit și zdrobit în suferințele vieții. Mândria este un păcat foarte josnic înaintea lui Dumnezeu. Diavolul nici nu a ucis, nici nu a furat, nici nu a săvârșit desfrânare sau alt păcat. El doar s-a trufit – și acest singur păcat l-a făcut din înger al luminii, satană întunecat.
Spre a ne izbăvi de această mândrie pierzătoare, Dumnezeu ne trimite suferințe puternice, spre a ne smeri. Cât de mult trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru necazurile pe care ni le trimite, care ne smeresc și ne mântuiesc! „Smeriți-vă subt cea tare mână a lui Dumnezeu, ca să înalțe pre voi la vreme” /I Pet. 5:6/ spune Sfântul Apostol Petru. Iar Psalmistul grăiește: „Fericit este omul, pe carele vei certa, Doamne, și din legea ta vei învăța pre el.” /Ps. 93:12/ Prin necazuri, Dumnezeu ne păzește de multe și mari nenorociri. Cei care nu cunosc ce este boala, necazul, neizbândirea, se trufesc și uită de sine.
Să ne amintim de Napoleon Bonaparte. La începutul veacului al XIXlea, el era cea mai vestită personalitate din lume. A cucerit aproape întreaga Europă. Nimic nu l-a putut opri și nu l-a putut împiedica în expedițiile sale de cucerire. Orice armată vrăjmașă se risipea înaintea puterii sale precum fulgerul. Și, iată, ajuns în fața zidurilor Moscovei, a poruncit în orbirea sa trufașă să se scrie pe un steag: „Cerul este al tău [al lui Dumnezeu], pământul este al meu!” Din acea zi au început pentru Napoleon nenorocirile. Generalul Kutuzov l-a zdrobit și a nimicit restul jalnicei sale oștiri, izgonind-o peste hotarele Rusiei. Atunci, pe un alt steag, ofițerii ruși au poruncit să se scrie: „Spatele este al tău, iar biciul este al meu!” Steaua lui Napoleon a apus de pe bolta cerească. Marele conducător de oști și-a sfârșit viața surghiunit pe insula Sfânta Elena. Și acolo, smerit de dreapta lui Dumnezeu, el a scris vestitele cuvinte: „Alexandru, Cezar, Carol cel Mare și eu am întemeiat mari împărății, dar pe ce temelie ne-am înălțat creațiile geniului nostru? Pe putere. Numai Iisus și-a întemeiat împărăția pe iubire, încât și astăzi sunt milioane de oameni gata să moară pentru El.”
Se istorisește despre un preot Rus foarte evlavios că i-a spus odată unui enoriaș, care trăia în îndestulare și nu știa ce înseamnă necazul și suferința: „Dumnezeu te-a părăsit, fericitule nefericit! Roagă-te, să vină să te cerceteze cu vreo pedeapsă ca să te izbăvești din trufia și îndestularea ta de sine!” Nu după multă vreme, casa acelui bogat a ars. Acesta a plâns mult și, cugetând la cuvintele bunului preot, a întâmpinat cu smerenie pedeapsa de la Dumnezeu, care pentru el a fost o adevărată binecuvântare dumnezeiască, căci din ziua aceea s-a făcut un bun Creștin. Astfel, prin necaz s-a mântuit omul acesta.
Într-însul s’au împlinit cuvintele lui Moisí: „Întru necazul tău… te vei întoarce la Domnul.” /Deut. 4:29-30/ O, câtă înțelepciune aduc în viață suferințele! Numai prin ele se înțelepțește omul, după cum grăiește Psalmistul: „Mai înainte de ce m-am smerit, eu am greșit; pentru aceasta cuvântul tău am păzit.” /Ps. 118:67/

Arhim. Serafim Alexiev – Viata duhovniceasca a crestinului ortodox


Evloghie și săracul cel slăbănog

Noiembrie 18, 2017

athos.jpg

În minunata carte „Lavsaiconul” a Episcopului Paladie al
Elenopolisului se istorisește o întâmplare plină de tâlc. Un oarecare monah, anume Evloghie, se întreba ce cale de nevoință călugărească să aleagă. Viața mănăstirească nu îi era pe plac, iar pentru însingurarea pustnicească nu se hotăra. Pe când șovăia el așa, a văzut un oarecare olog, care nu avea nici mâini, nici picioare, zăcând lepădat în uliță. Săracul avea numai limbă ca să ceară milostenie trecătorilor. Evloghie s-a oprit, a privit la el și s-a rugat lui Dumnezeu, făgăduindu-se lui cu acestea: „Doamne, pentru numele tău, voi lua pe acest slăbănog și-l voi odihni pe el până în ziua morții lui, ca și eu, pentru aceasta, să mă mântuiesc. Și-mi dă mie, Doamne, răbdare ca să slujesc lui.” Deci, apropiindu-se de slăbănog, i-a zis lui: „Voiești, prietene, ca să te iau în casa mea și să te odihnesc pe tine?” și i-a zis lui slăbănogul: „Adevărat, stăpâne, voiesc!.” Evloghie l-a suit pe slăbănog pe un catâr, l-a dus la sărăcăcioasa lui casă și l-a îngrijit pe el în toate trebuințele lui. Așa au petrecut cincisprezece ani. Iar Evloghie îi slujea ca unui părinte și-l iubea pe el cu totul: îl spăla, îl hrănea și-l purta cu mâinile sale. Însă după acei cincisprezece ani, din lucrarea diavolului, slăbănogul s-a răzvrătit într-atât, încât a început cumplit a se mânia și a-l defăima pe Evloghie: „Tu ești rob și de la stăpânul tău ai fugit, că avuția lui i-ai furat și acum, arătând că ești milostiv, luându-mă pe mine în casa ta, voiești, prin mine, a te mântui! Aruncă-mă iarăși pe ulițe! Eu carne vreau să mănânc!”
Iar răbdătorul Evloghie i-a adus lui carne, însă, văzând-o, acesta a răcnit iarăși: „Nu mai pot să mai fiu numai cu tine singur, ci popor vreau să privesc. De ce mă ții aici ca un întemnițat? Du-mă de unde m’ai luat!” Dracul îl mânia în așa măsură, încât dacă ar fi avut mâini, și-ar fi luat viața.
Atunci Evloghie, plecând, s-a dus să ia sfat de la niște călugări nevoitori și binecinstitori, zicând: „Ce voi face, că în deznădăjduire m-a adus pe mine slăbănogul acesta? Să-l lepăd pe el iarăși în uliță? Dar m-am făgăduit lui Dumnezeu și mă tem. Iar de nu o voi face, îmi va amărî întreaga viață și mă pune în mare încercare.” Și i-au zis lui aceia: „Să mergi la Marele Antonie, ia-l într-o corabie pe slăbănog și-l du la mănăstire, așteaptă până ce va ieși din peșteră și lasă-i lui hotărârea. Cere-i sfatul și fă după cum îți va spune, căci Dumnezeu îți va grăi printr-însul.” Iar Evloghie, închinându-se, i-a ascultat pe dânșii, urcând cu corabia pe Nil până la mănăstire, la Marele Antonie.
Acesta era în pustie, unde se nevoia, dar în scurtă vreme s-a întors în mănăstire. Era seară. Mult norod îl aștepta pe Sfântul Antonie, care a ieșit degrabă. Deși nimeni nu-l înștiințase despre numele oaspeților săi, a strigat în întunericul nopții: „Evloghie! Evloghie! Evloghie!”
Călugărul din Alexandria tăcea, socotind că Sfântul Antonie pe vreun alt cunoscut lui îl strigă, tot Evloghie. Dar Antonie a rostit iarăși cu glas mare: „Ție îți vorbesc, Evloghie, cel venit din Alexandria.” Evloghie s-a cutremurat și a strigat: „Rogu-te, ce poruncești?” Antonie zise: „Pentru ce ai venit?” Răspunse Evloghie: „Cel ce ți-a descoperit numele meu, ți-a descoperit și pricina.” Îi zise Antonie: „știu pentru ce ai venit, dar spune înaintea tuturor fraților, ca să audă și ei!” Spuse Evloghie: „Pe acest slăbănog l-am aflat lepădat pe uliță și m-am făgăduit lui Dumnezeu să-l îngrijesc în boala lui, ca și eu să mă mântuiesc prin el și el să fie odihnit de mine. Și iată, sunt cincisprezece ani de când suntem împreună, și osteneală multă îmi face mie acum. Pentru aceasta am venit la Sfinția ta, ca să mă înveți ce să fac eu și să te rogi pentru mine, căci acum cumplit mă ostenește.” Iar Antonie i-a grăit lui cu glas greu și mânios: „Oare îl vei lepăda? Dar Hristos nu se va lepăda de el. Cu adevărat vrei să faci aceasta? Tu îl vei lepăda pe el, dar Domnul îl va socoti mai bun decât tine.” Și aceasta auzind, Evloghie s-a înspăimântat. Iar lăsând pe Evloghie, Marele Antonie a început a bate prin cuvânt pe slăbănog, grăind lui: „Șchiopule și slăbănogule, nevrednic cerului și pământului! Cum îndrăznești a te împotrivi lui Dumnezeu? Au nu știi că Hristos este cel ce-ți slujește ție? Cum îndrăznești a-l huli pe Hristos? Au doară nu pentru Hristos s-a robit Evloghie pe sine a-ți sluji ție?” Iar, după ce l-a mustrat și pe acesta prin cuvinte, a mai tăcut puțin. Și, după aceasta, i-a învățat pe amândoi și le-a zis lor: „Să mergeți cu pace și să nu vă depărtați unul de altul! Că ispita v-a venit vouă de la satana, de vreme ce știu că amândoi sunteți aproape de sfârșit și vrednici de cununi veți fi de la Hristos. Deci, de acum nimic rău să nu mai gândiți, că atunci când va veni îngerul și nu vă va afla pe voi împreună la același loc, lipsiți de cununi veți fi…” Iar ei îndată s-au întors acasă, și după patruzeci de zile a murit Evloghie, iar, după acesta, la nici trei zile, a murit și slăbănogul, ducându-se amândoi la Dumnezeu.

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox


Cârtirea este de la diavol

Noiembrie 17, 2017

bfpunUl

Iată cu ce scopuri înalte și purtătoare de grijă ne trimite Dumnezeu suferințele! Avem însă un vrăjmaș cumplit, care caută să strice tot ce e bine și să facă rău. Acesta este diavolul. El l-a mințit pe Adam în Rai că va ajunge dumnezeu dacă va gusta din roadele cele oprite ale pomului cunoștinței binelui și răului. Adam a gustat, a cunoscut răul, a pierdut binele și nu s-a făcut dumnezeu, ci a căzut mai jos decât dobitoacele, în unele privințe. Astfel, diavolul i-a insuflat neascultare față de Dumnezeu, Care îi dăduse poruncă să nu mănânce din acest pom, și astfel l-a dus la pierzanie. Iar acum, când Dumnezeu ne trimite iarăși suferințele spre binele nostru, diavolul caută să strice și acest bine, încât nici din ele să nu avem folos, ci numai vătămare sufletului nostru. Dar cum caută să facă el aceasta?
Viclene și subțiri sunt mrejele Celui Viclean. Când Dumnezeu ne trimite suferințe spre înțelepțirea noastră, ca să ne atragă către Sine și să ne despartă de Cel Viclean, diavolul ne învață să cârtim împotriva lui Dumnezeu și prin aceasta, în mijlocul suferințelor, ne ține în puterea sa. Astfel, el își atinge un îndoit țel întunecat: vom rămâne și aici în suferințe, căci nu avem putere să le îndepărtăm, vom fi și în veacul ce va să vină în chinurile iadului, căci am cârtit – și, prin cârtire, am pierdut roadele suferințelor. Cârtirea este ca bruma de toamnă care, când cade, distruge toată truda grădinarilor. Puțini înțeleg cât de pierzătoare pentru suflet este cârtirea. Aproape toți o socotesc un păcat mic. De fapt, se poate să aibă înfățișarea unui păcat mic, dar are multe urmări triste. În vremea toamnei, înainte să cadă bruma, grădinarii cei bătrâni și iscusiți, văzând semnele răcirii vremii, își cheamă tinerele ajutoare să culeagă ardeii și roșiile. Tinerii râd: „De ce să le culegem? Vremea este încă atât de frumoasă!” Dimineața următoare, însă, văd că a dat prima brumă și a prăpădit grădinile. Rup un ardei, caută să-l încerce, dar acesta este amar ca otrava, nu poate fi mâncat! Puțină nebăgare de seamă a dus la pierderea întregii lor
osteneli… La fel, și cârtirea mănează toate virtuțile sufletului și face amare toate roadele pline de har ale suferințelor. Adeseori, cârtirea poate ajunge, din înrâurirea diavolului, la nemulțumire și chiar la hulă împotriva lui Dumnezeu. Nu ați văzut, oare, oameni nefericiți, aflați în suferință, căzuți la pat, care mult timp, cu îndelungă-răbdare și-au purtat crucea, dar din insuflarea diavolului, dintr-odată, încep să cârtească, să fie nemulțumiți, și chiar să-l hulească pe Dumnezeu?
Sărmanii, prin aceasta nu-și ușurează soarta, ci dimpotrivă, și-o fac mai rea, căci suferă și aici, și în veacul ce va să vină se vor chinui din pricina hulelor împotriva Ziditorului, dacă nu se pocăiesc de acest păcat mare a lor. Diavolul i-a prins în mrejele sale și-i ține strâns, dacă nu se vor desprinde cu putere din ghearele lui.

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox