Cum s-au aflat Sfintii pe malul celalalt… (11)

Ianuarie 6, 2014

Fiecare zi este o noua realitate

Miscarea fireasca a trenului este sa mearga pe sine. Daca iese de pe sine, se va zdrobi. Starea fireasca a omului este sa mearga spre Dumnezeu, sa nu se gandeasca la sine. Numai asa simte ca exista, ca este fericit si ca il are in el pe Dumnezeu. Acest parcurs, aceasta miscare trebuie sa o faca el.
Din pacate omul s-a intors spre sinele sau, s-a indumnezeit pe sine, iar inlauntrul sau s-a creat o stare confuza. Dupa cum spun specialistii psihologi, o mica parte din sufletul sau poate fi cunoscuta si controlata, si aceasta este constientul, iar subconstientul si inconstientul nu pot fi controlate. Cel care se incredinteaza pe sine lui Dumnezeu, va trai fiecare zi ca pe o noua realitate. In fiecare zi o parte din ce in ce mai mare a sufletului sau o va incredinta lui Dumnezeu. Va veni ziua cand se va simti cu totul incredintat lui Dumnezeu, chiar si subconstientul sau. Astfel, va deveni un om simplu, un om al lui Dumnezeu.
Cineva m-a intrebat intr-o zi la spovedanie: “Spuneti-mi parinte, in fapta cum este?”. In fapta inseamna ca eu m-am incredintat ieri lui Dumnezeu, o fac si astazi, o fac si maine, si o fac in fiecare zi? Ce inseamna “ma incredintez pe mine lui Dumnezeu, pun inceput?” Inseamna nu doar ceva teoretic, ci inseamna sa am credinta ca nu se poate fara Dumnezeu. Cand pleaca Harul omul simte ca a fugit de la fata lui Dumnezeu. Adica, ceea ce s-a intamplat cu Eva, se intampla cu fiecare dintre noi. Eva nu a luat, pur si simplu, fructul interzi si l-a mancat, ci a incetat sa mai stea cu fata spre Dumnezeu, a incetat sa mai aiba respect fata de Dumnezeu, a incetat sa mai aiba iubire fata de Dumnezeu, a incetat sa se increada in Dumnezeu. A inceput sa banuiasca, a inceput sa vicleneasca nu cumva ceea ce i-a spus diavolul este drept? Din pacate a crezut in acel lucru si a cazut.
Trebuie ca omul sa izgoneasca toate acestea din mintea lui, sa creada in Hristos, sa se increada in El, sa-L iubeasca pe Hristos si sa se incredinteze ca si sufletul lui poate trai cele traite de Sfinti.

Arhim. Simeon Kraiopoulos – Sufletul meu. Temnita mea.


Persoanele Sfintei Treimi

Iunie 3, 2012

Dogma Sfintei Treimi cuprinde nu numai invatatura despre unitatea fiintei, egalitatea celor trei ipostase, ci si invatatura despre insusirile fiecarei persoane, adica ce este propriu unei persoa­ne si o face distincta de celelalte. Fiinta unica a lui Dumnezeu nu poate fi conceputa in afara exis­tentei ipostatice a celor trei persoane. Dumnezeu-Unul este Dumnezeu-Treime. Nici o persoana nu se cugeta, nu se numeste fara sau in afara de celelalte.

In modul in care persoanele ipostaziaza in chip liber fiinta, se pot face urmatoarele distinctii:

Persoanele sunt caracterizate prin nume ipostatice: Dumnezeu-Tatal, Dumnezeu-Fiul si Cuvantul, Dumnezeu-Preasfantul Duh. Ipostasele nu au venit una dupa alta, ci exista concomitent din vesnicie in mod personal.

 Tatal este principiul unic al Treimii, originea Fiului pe care L-a nas­cut si a Duhului pe Care il purcede din veci. Caracterul definitoriu al Tatalui este nenasterea.

Fiul este de-o-fiinta cu Tatal, nascut din Tatal din vesnicie, inainte de timp. Nu este posterior Tatalui, ci El este Cuvantul si chipul Tatalui, care S-a intrupat „la plinirea vremii” (Gal. 4, 4).

Duhul Sfant este coetern si consubstantial cu Tatal si cu Fiul. In uni­tate inseparabila cu Tatal si cu Fiul, Duhul purcede din Tatal si e dat lumii prin Fiul, dupa cum si Fiul S-a nascut in lume prin Duhul.

„Trebuie sa marturisim cu evlavie nenasterea, nasterea si purcederea, cele trei insusiri personale, nemiscate si neschimbate ale Prea Sfintei Tre­imi: pe Tatal, ca nenascut si fara de inceput; pe Fiul, ca nascut si impreu­na fara de inceput; pe Duhul Sfant, ca purces din Tatal, dat prin Fiul si impreuna vesnic” (Grigorie Sinaitul)

Proprietatile personale, ipostatice, nu trebuie sa fie confundate cu atributele comune, identice ale dumnezeirii (Eunomie, identificand fiinta lui Dumnezeu cu nenasterea Tatalui, concludea ca Fiul nu are natura dum­nezeiasca, deoarece nu este nenascut, ci nascut). Or, Tatal nu este numele firii sau al proprietatii comune, ci numele ipostasului, iar felul in care El ipostaziaza fiinta este nenasterea. Proprie­tatile ipostatice trebuie sa fie atribuite numai persoanelor respective fara confuzie.

Dogma trinitara are o importanta capitala pentru hristologie, dar si pentru invatatura despre har. Aceasta ne impiedica sa facem o separare intre De Deo uno si De Deo trino, ceea ce ar sugera un dualism intre trans­cendent si imanent. De asemenea, separarea intre ousia – fiinta necreata si energia necreata  –  actul de comunicare, ar duce la doua moduri de experienta a vietii divine: o experienta a Treimii si o experienta a harului. Or, pentru traditia ortodoxa experienta harului inseamna comunicare ontologica, experienta a vietii divine necreate.

Cele trei persoane nu sunt trei principii ale esentei divine. Orientarea ipostaselor catre Tatal nu inseamna ca fiinta sau persoana Fiului si a Sfantului Duh ar fi incomplete sau inferioare. Fiul este nascut ca ipostasa desavarsita din ipostasa desavarsita: „Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat”. In raport cu Dumnezeu-Tatal, principiul, fiecare persoana este libera sa-si pastreze caracterul ei ipostatic, fara confuzie si fara separare. Insu­sirea este ceva netransmisibil.

„Nu a fost candva Tatal, cand n-a fost Fiul, ci o data cu Tatal si Fiul, care S-a nascut din El. Caci Dumnezeu nu S-ar putea numi Tatal fara de Fiu. Iar daca ar fi fara sa aiba Fiul, n-ar fi Tata. Si daca ar avea mai pe urma Fiu, ar deveni mai pe urma Tata, nefiind inainte de aceasta Tata, si astfel S-a schimbat din a nu fi Tata in a deveni Tata, lucru mai rau decat orice blas­femie. Caci este cu neputinta sa spunem ca Dumnezeu este lipsit de facul­tatea fireasca de a naste. Iar facultatea de a naste consta in a naste din El, adica din propria sa fiinta ceva asemenea cu El dupa fire” (Sf. Ioan Damaschin).

Nu trebuie sa fie confundata nasterea care determina raportul Tatalui cu Fiul, cu zidirea sau creatia, care determina relatia Creatorului cu creatia: „Este insa necucernic sa spunem cu privire la nasterea Fiului ca a mijlocit oarecare vreme si ca existenta Fiului este posterioara existentei Tatalui. Deoarece spunem ca nasterea Fiului este din El, adica din natura Tatalui. Iar daca admitem ca Fiul nu coexista dintru inceput cu Tatal, din care este nascut, atunci introducem o schimbare in ipostasa Tatalui, anume ca nefiind dintru inceput Tata, a devenit pe urma Tata. In adevar, chiar daca lumea s-a facut pe urma, totusi nu s-a facut din fiinta lui Dumnezeu. Ea a fost adusa, prin vointa si prin puterea Lui, de la neexistenta la exis­tenta; dar prin aceasta nu urmeaza o schimbare a firii lui Dumnezeu. Nas­terea este actul prin care se scoate din fiinta celui care naste cel ce se naste asemenea cu el dupa fiinta. Zidirea si crearea, insa, sunt un act extern, in care ceea ce se zideste si se creeaza nu provine din fiinta celui care zideste si creeaza, ci este cu totul deosebit de el” (Sf. Ioan Damaschin).

Sursa: www.crestinortodox.ro


Invatatura la pomenirea Sfantului Apostol si Evanghelist Marcu

Aprilie 25, 2010

Fratilor, Domnul Dumnezeul nostru de-a pururea inseteaza de mantuirea noastra si neincetat ne cheama pe noi la vesnica viata, prin Sfanta Evanghelie, poruncindu-ne totdeauna, ca toata intinaciunea si viata cea necurata sa o lepadam de la noi, si cu inima curata, sa ne apropiem de Dansul, si sa luam Imparatia din care am cazut, calcand porunca infranarii, data, mai inainte, lui Adam, stramosul nostru, in Rai; ca, de ar fi pazit-o Adam, in veci ar fi trait fara de intristare, si fara de moarte, neimbatranind, nici stricandu-i-se trupul. Iar dupa ce, prin zavistia diavolului, omul s-a departat de la slava lui Dumnezeu, prin neinfranare, de atunci, au cazut asupra neamului omenesc dureri si batranete si moarte, schimband viata omeneasca. ‘

Deci, locul acela dorindu-l Sfintii Mucenici si dreptii, incingandu-si tare mijloacele lor si razboi facand cu potrivnicul, si biruindu-l pe el, au intrat, iarasi, in Raiul cel dintai, prin Hristos. Si, acolo, intra, si acum, cei ce se impodobesc cu fapte bune. Ca acela ce se robeste vietii acesteia, si uita de Dumnezeu, vrajmas se face lui Hristos si pierzator sufletului sau. Drept aceea, sa ne desteptam, de acum, ca sa nu ne lipsim de slava lui Dumenzeu si de vesnica bucurie, sa ne ridicam, deci, din inselarile lumii acesteia, precum ne-am fagaduit Domnului la nasterea cea de-a doua, a Sfantului Botez, inaintea multor martori, zicand asa: „Ma lepad de satana si de toate lucrurile lui!„. Iar lucrurile satanei acestea sunt: slujirea la idoli, ura de frati, clevetirea, tinerea de manie, minciuna, invidia, iutimea, razboiul, ura, furtisagul, betia, asuprirea, cantecele dracesti, hula, cuvintele de rusine, vrajile, pierderea de copii, mandria, calcarea de juramant, desfranarea, juramantul stramb. Daca vom parasi aceste lucruri, vom afla toate faptele cele bune, precum este scris: „Fereste-te de rau si fa bine” (Ps. 33, 13). Deci, de ne vom feri de acum de lucrurile cele rele, apoi vom intra iarasi in Rai.

Ce, dar, este mai urat decat faptele cele rele ? Ca printr-insele, mania lui Dumnezeu vine peste noi. Sa savarsim, deci, fagaduintele noastre cele catre Domnul nostru, sa-L iubim pe El cu toata inima si cu tot cugetul nostru si pe aproapele, ca pe noi insine, inflorind cu iubirea de frati, ca sa intram, bucurandu-ne, in viata cea vesnica si fara de moarte si in frumusetea cea negraita, pe care, dorind-o fericitul Apostol al lui Hristos, Marcu, s-a pornit a calca dulcetile vietii acesteia, impartind bogatia sa la saraci si nevoindu-se a se salaslui in lacasurile cele vesnice. Ca acesta a auzit glasul lui Hristos, chemandu-ne pe noi la Sine, adica: „Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-lucida; temeti-va mai curand, de acela care poate si sufletul si trupul sa le piarda in gheena.” (Matei, 10,82).

Drept aceea, fratilor, ce folos ne este macar si lumea toata de am castiga, iar sufletul nostru il vom pierde, sau il vom pagubi? Cu ce-l vom rascumpara, pe el din munca cea vesnica, fara numai daca ne vom feri de rele si ne vom indrepta si vom da la saraci milostenie. Sa ne sarguim, deci, de acum, a intra, prin calea cea stramta, in viata cea vesnica, adica, prin infranare, prin postire, nu numai de bucate si de pofte infranandu-ne, ci, si de tot raul; fugi de pacatul cel ce-ti pierde sufletul si trupul. Oboseste-ti trupul tau, pentru Hristos, precum a patimit Sfantul Marcu Apostolul, ca toate chinurile si moartea cea de ocara, el, pentru Hristos, Fiul lui Dumnezeu, le-a luat. Drept aceea, straluceste el acum, intru slava lui Dumnezeu, mai mult decat razele soarelui. Si intru pomenirea lui, minunate semne si vindecari face Domnul, Dumnezeul nostru. Ca cela ce cu credinta cinsteste pomenirea Sfantului Apostol, de toate primejdiile si pacatele se izbaveste si din toate ispitele scapa. Acestuia, fratilor, sa-l ravnim si, ca dansul, fapte bune sa facem, ca si Sfantul acesta om era, ca si noi, dar el toata rautatea a urat, iar voia lui Dumnezeu a facut. Pe care voie, sa ne sarguim si noi a o face, ca sa fim fii ai Luminii si partasi ai Imparatiei lui Hristos, a Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Sursa: Proloagele – Luna Aprilie in 25 de zile


Saptamana Patimilor

Aprilie 3, 2010

Sâmbãta Mare

În aceastã sfântã zi, prãznuim îngroparea dumnezeiascã a Mântuitorului nostru Iisus Hristos si pogorârea în iad, prin care neamul nostru, fiind chemat din stricãciune, a fost mutat spre viatã vesnicã.punerea_in_mormant
Iosif cel din Arimateea, coborând de pe cruce Sfântul trup al Domnului, l-a îngropat în mormânt nou, punând o piatrã mare la intrarea lui:
“Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat trupul Tãu, cu giulgiu curat înfãsurându-l si cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus”. (Tropar)
Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt iar cu sufletul lui curat si dumnezeiesc Se pogoarã în iad. Sufletul a fost despãrtit prin moarte de trup si l-a dat în mâinile Tatãlui. Si-a dat si propriul Sãu sânge, pretde rãscumpãrare pentru noi. Trupul Domnului a suferit si despãrtirea sufletului de trup, dar nicidecum stricãciunea în întelesul unei putreziri a trupului.
Dupã-amiazã se sãvârseste Liturghia Sfântului Vasile unitã cu vecernia.

“Sã tacã tot trupul omenesc si sã stea cu fricã si cu cutremur si nimic pãmântesc întru sine sã nu gândeascã, cã Împãratul împãratilor si Domnul domnilor merge sã se junghie si sã se dea spre mâncare credinciosilor. Si merg înaintea lui cetele îngeresti cu toatã cãpetenia si puterea , heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu câte sase aripi, fetele acoperindu-si si cântând cântare: Aliluia, Aliluia, Aliluia”. (Heruvic)

(Pr. Sabin Voda – Biserica Memoriala Mihai Viteazul, Alba Iulia)


Saptamana Patimilor

Aprilie 2, 2010

                           Vinerea Patimilor

În aceasta zi, se pomenesc sfintele si mântuitoarele si înfricosãtoarele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos pe care le-a primit de bunãvoie pentru noi. Se mai face încã pomenire de mãrturisirea mântuitoare fãcutã de tâlharul recunoscãtor care a fost împreunã cu El.

patimile_domnului
Biserica numeste Patimile Domnului: sfinte – pentru cã Cel ce le-a rãbdat este Sfântul Sfintilor, sfintenia însãsi; mântuitoare – pentru cã ele sunt pretul cu care Domnul a rãscumpãrat neamul omenesc din robia pãcatului; înfricosãtoare pentru cã nu poate fi ceva mai înfricosãtor decât ocara pe care Fãcãtorul a rãbdat-o de la fãptura Sa.

În aceastã zi nu se sãvârseste Liturghia pentru cã însusi Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total, pentru cã Mirele s-a luat de la noi. (Matei 9, 15). Se fac numai ceasurile împãrãtesti care ne pun înainte nemãrginita smerenie a Domnului, Crucea cea dãtãtoare de viatã si credinta tâlharului.
Seara sãvârsim denia prohodului Domnului, care este ultima treaptã a tânguirii pentru Hristos, înainte de Învierea Sa. Se înconjoarã de trei ori biserica cu Sfântul Epitaf – semn al celor trei zile petrecute în mormânt.

“În mormânt, Viatã, pus ai fost, Hristoase, si s-au spãimântat ostirile îngeresti, smerirea Ta cea multã preamãrind”. (Starea întâi – Prohod)

(Pr. Sabin Voda – Biserica Memoriala Mihai Viteazul, Alba Iulia)

Patimile lui Hristos, pomenirea mortii si despre lacrimi – Petru Damaschin  –   asculta aici


Saptamana Patimilor

Aprilie 1, 2010

Joia Cinei celei de Tainã

“Când mãritii ucenici la spãlarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rãu credincios, cu iubirea de arginti bolnãvindu-se, s-a întunecat … Vezi, iubitorule de avutii, cel ce pentru acestea spânzurare si-a agonisit. Fugi de sufletul nesãtios care a îndrãznit unele ca acestea asupra Împãratului. Cel ce esti peste toti bun, Doamne, slavã Tie”. (Tropar)

incaceadetainaPatru lucruri mai prãznuim în aceastã zi: spãlarea picioarelor, Cina cea de tainã, Rugãciunea din grãdina Ghetsimani si vânzarea si prinderea Domnului.
Înainte de a începe Cina, Hristos S-a sculat, Si-a dezbrãcat hainele si El singur a spãlat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut sã îl facã pe Iuda sã se rusineze, iar celorlalti sã le aducã aminte sã nu umble dupã întâietãti: “Cel care vrea sã fie întâiul sã fie slujitorul tuturor” (Marcu 9, 35), dându-Se El însusi pildã. La sfârsitul mesei aduce vorbã si despre vânzarea Lui. Dupã putin timp, luând pâinea a zis: “Luati mâncati”; la fel si paharul, zicând: “Beti dintru acesta toti, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi. Aceasta sã o faceti întru pomenirea Mea” (Matei 26, 26-28).
Dupã aceea, arãtându-Se om, spune ucenicilor: “Întristat este sufletul meu pânã la moarte” (Matei 26, 38) si S-a rugat în Grãdina Ghetsimani cu sudoare de sânge (Luca 22, 44). Iuda cunostea locul si, luând câtiva soldati, a venit sã-L prindã. A fost prins si dus la Ana, la Caiafa, si în cele din urmã la Pilat. Acum Petru se va lepãda de trei ori de Hristos, tãgãduind cã-L cunoaste.
Pentru a ne reaminti de toate acestea, seara se scoate în mijlocul bisericii Sfânta Cruce.

(Pr. Sabin Voda – Biserica Memoriala Mihai Viteazul, Alba Iulia)


Saptamana Patimilor

Martie 31, 2010

Miercurea cea Mare

În aceastã zi, se face pomenire de femeia cea pãcãtoasã (Matei 25, 17-13; Luca 7, 37-50), care a uns cu mir pe Domnul pentru cã lucrul acesta s-a întâmplat putin înainte de mântuitoarea patimã.

mary_magdalene
Când Iisus s-a suit în Ierusalim si era în casa lui Simon cel lepros, o femeie pãcãtoasã s-a apropiat de El si a turnat pe capul Lui acel mir de mare pret. Pomenirea ei s-a pus în acea zi pentru ca, dupã cuvântul Mântuitorului, sã se predice pretutindeni si tuturor fapta ei cea cu multã cãldurã. Ce-a îndemnat-o oare la asta? Dragostea pe care ea a vãzut cã o are Hristos pentru toti, dar mai cu seamã faptul de acum, când L-a vãzut cã intrã în casa unui lepros. Se gândea deci femeia cã îi va vindeca boala dupã cum l-a vindecat si pe acela. Si într-adevãr Hristos a tãmãduit-o dându-i iertare de pãcate.

“Doamne femeia ce cãzuse în pãcate multe, simtind dumnezeirea Ta, luând rânduiala de mironositã si tânguindu-se, a adus tie mir mai înainte de îngropare…” (Casiana monahia)

(Pr. Sabin Voda – Biserica Memoriala Mihai Viteazul, Alba Iulia)

Corul Tronos, Doamne, femeia ceea ce cazuse – asculta aici