30 Noiembrie – Pomenirea Sfantului Apostol Andrei ocrotitorul romanilor

Sfantul Andrei, desi era iudeu de neam, a propovaduit intr-o parte a pamantului romanesc, la stramosii nostri geto-deaci, si anume in teritoriile situate pe tarm apusean al Marii Negre (Pontul Euxin).

CIne era Sfantul Andrei, „cel intai chemat” la apostolie?

Era frate al lui Simon Petru, care s-a numarat, de asemenea, printre cei 12 apostoli ai Domnului, fiind amandoi fiii pescarului Iona. Erau originari din Bersaida, localitate situata pe tarmul Lacului Ghenizaret (Marea Galileii), din provincia Galileea, in nordul Tarii Sfinte. Amandoi au fost pescari, alaturi de tatal lor. Amandoi s-au numarat printre „ucenicii” Sfantului Ioan Botezatorul, ascultand timp indelungat predicile acestuia in pustiul Iordanului, cu indemnuri la pocainta si proorocia despre venirea lui Mesia. De la acesta a auzit Andrei cuvintele „Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii” (Ioan 1, 29). A fost si el martor, alaturi de alti ucenici, la botezul Domnului si la cunoscuta convorbire dintre Iisus si Ioan, intarindu-se in convingerea ca Acesta era Mesia cel prezis de prooroci.

Acatistul Sfantului Apostol Andrei – aici

A doua zi dupa botezul Domnului in Iordan, Ioan Botezatorul statea pe tarmul acestui rau cu doi dintre ucenicii lui, Andrei si Ioan (viitorul apostol si evanghelist), carora le spune din nou: „Iata Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 36). Auzind aceasta marturisire, cei doi ucenici au pornit dupa Iisus, in dorinta de a-L cunoaste. Iisus I-a observat si I-a intrebat: „Ce cautati?” La care ei au zis: „Invatatorule, unde locuiesti?” El le-a zis: „Veniti si veti vedea”. Au mers deci si au vazut unde locuia si au ramas la El in ziua aceea (Ioan 1, 37-39). Andrei a anuntat apoi si pe fratele sau Simon Petru ca „a gasit pe Mesia” (Ioan 1, 41).

Chemarea lui Andrei la apostolie s-a petrecut ceva mai tarziu. Este relatata de Sfantul Apostol si Evanghelist Matei prin cuvintele: „Pe cand (Iisus) umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: <<Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni>>. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El” (Matei 4, 18-20 si Marcu 1, 16-18).

Sfintele Evanghelii mai pomenesc pe Sfantul Andrei doar de doua ori: la inmultirea painilor, dincolo de Marea Galileii, cand el a instiintat pe Mantuitorul ca acolo, in multime, era un baiat care avea cinci paini de orz si doi pesti (Ioan 6, 8-9), iar a doua oara, dupa invierea lui Lazar cand, impreuna cu Filip, au instiintat pe Domnul ca niste elini (greci), veniti in Ierusalim cu prilejul sarbatoririi Pastelui iudaic, voiau sa-L vada (Ioan 12, 20-22).

Alaturi de ceilalti ucenici, a fost trimis si Andrei de catre Mantuitorul la propovaduire (Matei 10 si urm)>. L-a insotit pe Mantuitorul pe drumurile Tarii Sfinte, a fost martor la minunile pe care le-a savarsit, a ascultat cuvintele Sale de invatatura si parabolele pe care le-a rostit in fata multimilor, a suferit alaturi de ceilalti apostoli, atunci cand Domnul a fost prins, judecat, chinuit si apoi rastignit pe cruce; s-a bucurat alaturi de ei cand a aflat de minunea invierii din morti si L-a vazut pe Domnul inviat in prima zi, si dupa opt zile, apoi la aratarea din Galileea, cand au primit porunca predicarii Evangheliei la toate neamurile (Matei 28, 19).

In urma poruncii Domnului, de a vesti Evanghelia la toate neamurile, dupa pogorarea Duhului Sfant si intemeierea Bisericii crestine la Ierusalim, in ziua cincizecimii din anul 30, Sfintii Apostoli si apoi ucenicii lor, au inceput sa predice noua invatatura adusa in lume de Mantuitorul Iisus Hristos. Potrivit traditiei si celor scrise de unii istorici si teologi din primele veacuri crestine, Sfantul Apostol Andrei a fost primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci, in teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra – cunoscut pe atunci sub numele de Scythia (Scitia), dar si in teritoriile de dincolo de Prut, in nordul Marii Negre. Dar pana a ajunge aici, el a predicat in Asia Mica, de unde s-a indreptat spre teritoriile amintite de la Dunare si Marea Neagra. Trebuie sa notam ca in aceste teritorii, locuite de geto-daci, prin secolele VII-VI i.Hr. s-au asezat colonisti greci, care au intemeiat cunoscutele cetati de pe tarmul apusean al Marii Negre:Tyras (Cetatea Alba), Histria (Istria), Tomis (Constanta), Callatis (Mangalia), si altele. Spre sfarsitul secolului al IV-lea i. Hr. s-au asezat aici triburi de sciti, populatie nomada de origine iraniana, care au fost asimilati cu timpul de autohtoni; ei au dat insa teritoriului respectiv numele de „Scitia” (Scythia). Mai tarziu, teritoriile de pe tarmul apusean al Marii Negre, pana inspre gurile Bugului, au facut parte din statul geto-dac condus de regele Burebista (sec. I, i.Hr.), dar in anul 28 cetatile grecesti de aici au acceptat protectoratul statului roman. In anul 46 d. Hr., intreg teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra a fost cucerit de romani si anexat la provincia Moesia Inferior (Bulgaria rasariteana de azi), iar in anul 297, in timpul imparatului roman Diocletian, a devenit

Clevetirea

Un soi de păsări când zboară peste un munte din ţara Cilicia, ţin în cioc câte o pietricică până ce trec muntele. Ele ţin pietricica pentru ca să nu poată striga, căci fără piatră n-ar putea răbda să nu strige, şi atunci, auzindu-le, vulturii le-ar prinde şi le-ar mânca!

Oamenii clevetitori ar face tare bine dacă ar lua pildă de la aceste păsări fără minte, dar, totuşi foarte cu minte. Ei ar face bine dacă şi-ar lega limba ca să nu mai clevetească pe aproapele cu fel de fel de vorbe urâte. Atunci nu i-ar auzi nici pe ei diavolul – vulturul iadului ca să-i înghită în văpaia cea nestinsă a muncilor veşnice.

Protos. Nicodim Mandita

Cele trei trepte ale maniei

Mânia ne biruieşte pe toţi! Vai de capul nostru! Dar să vorbim, după Sfântul Ioan Scărarul, care sunt treptele mâniei.

Mânia se împarte în trei feluri; este mânia numită pe greceste „holos”, care înseamnă „repede”, când omul se mânie repede şi tot repede îi trece. Asta nu-i mânie periculoasă. Este ceea ce spune Duhul Sfânt în Psaltire: Mâniaţi-vă şi nu greşiţi.
Aceasta-i mânia cea firească. A greşit o dată, a cerut iertare, se împacă. Inima omului este împărţită în trei părţi: partea mânioasă, partea raţională şi partea poftitoare. Această mânie este dumnezeiască, căci din fire este sădită în sufletul omului, să se mânie asupra păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Mânia ta să nu fie asupra fratelui, ci asupra şarpelui prin care ai căzut”.

Când vezi pe un om că te ocărăşte sau îţi face rău, nu te supăra pe el, că nu-i vinovat el. Nu s-ar fi pus legea iubirii de vrăjmaşi dacă era aşa. Urăste boala lui, nu pe om, că nu-i vinovat omul, diavolul îl îndeamnă. Urăşte boala, că boala-i de la draci, ca să-l facă să te urască, să te ocărască, să te păgubească, să te bată. El nu-i vinovat, că omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar cel îndemnat de diavol aşa face.
Mânia cea dreaptă nu urăşte, ci împlineşte porunca Domnului, care zice: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă.

Această mânie, „holos”, este primul grad al mâniei.

A doua treaptă a mâniei este mânia numită „catos” sau „pizmă”, pe româneste. Acesta-i un şarpe rău. Acesta când a muşcat inima noastră, nu numai că ne mâniem, dar ţinem mânie câte o săptămână, două, pe cel care ne-a făcut rău. Aceasta-i grea.
Când omul ţine mânie şi gândeşte: „Lasă că-i răstorn eu planul la acela; lasă că am să-i zic eu; lasă că am să i-o fac eu”, şi când vei vedea acestea în mintea ta, să ştii că ai trecut în treapta a doua a mâniei. Te-a muşcat mai mare balaur de inimă. Şi să te duci să ceri iertare, să te împaci cu fratele, zicând: „Iartă-mă, soţule; iartă-mă, soţie!”, că dacă nu trece această mânie, nu putem zice „Tatăl nostru”.
Atunci ar trebui să ne rugăm aşa: „… şi nu ne ierta nouă, Doamne, greşelile noastre, precum nici noi nu iertăm…”. Aşa ar trebui să ne rugăm, că dacă nu iertăm, altfel nu putem zice „Tatăl nostru”. În nici un fel de mânie nu putem zice „Tatăl nostru”. Condiţia-i pusă de înţelepciunea lui Dumnezeu Cuvântul.
Apostolul spune: Soarele să nu apună întru mânia voastră, iar cel ce a trecut în al doilea grad de mânie, nu numai soarele îl apucă cu mânia, îl apucă şi două, trei zile, şi o săptămână şi o lună.

Apoi este mânia cea mai grea decât toate, „zacos”, care pe româneste se cheamă „zavistie”. Asta-i mai rea decât dracul. Este un drac mai rău decât toti dracii, zavistia. Să ne ferească Dumnezeu de asemenea mânie! Dar de ce se cheamă „zacos”? Fiindcă zace mult în inima omului. Omul când a ajuns în treapta a treia a mâniei, nu ţine mânie numai două-trei zile sau o săptămână, ci ani de zile.
S-au văzut oameni bolnavi de această boală, de zavistie, care nici la moartea lor n-au iertat pe fratele. „Uite, cutare a murit, şi pe patul de moarte i-a cerut iertare fata sau nepoata, şi n-a vrut s-o ierte”. Să ferească Dumnezeu! Acesta-i balaurul zacos sau zavistia, şi de acesta arată dumnezeiescul Ioan Gură de Aur că-i mai rău decât satana, în „Cuvânt la Saul şi la David”.

Saul era împăratul lui Israel şi era bolnav de epilepsie, de duh necurat, că adeseori cădea la pământ şi făcea spume la gură, că îl părăsise Dumnezeu de când l-a ucis pe împăratul Ahab. David venea şi-i cânta din harpă psalmi şi gonea duhul cel rău de la Saul şi îl făcea sănătos şi se liniştea.

Dar Saul îi mulţumea lui David că a scos dracul din el? Nu. Dracul, auzind puterea psalmilor, îl părăsea pe Saul şi fugea. Iar Saul se liniştea, dar zavistia din el nu.
Căci fecioarele Ierusalimului, după ce au auzit că David, un copil, a bătut pe filisteanul Goliat şi i-a tăiat capul şi a ridicat ocara dintre fiii lui Israel, ele băteau din tambure şi strigau aşa: Bătut-a Saul cu miile şi David cu zecile de mii. Adică îl lăudau mai tare pe David decât pe Saul. Şi de atunci Saul a prins ură, tot din iubirea de slavă, a prins mare zavistie, zicând că de-acum David are să fie împărat.

Şi atâta zavistie avea, cu toate că David îl tămăduia şi izgonea dracul de la dânsul, încât când se scula de jos întreba: „Unde-i David, să-l omor?” şi a aruncat de trei ori cu suliţa după David. Pe cine voia să omoare? Pe doctorul lui, care-l făcea sănătos.
Ai văzut că dracul se ducea de la Saul, din cauza psalmilor, dar zavistia din inima lui nu se ducea? Voia să-l omoare pe David, ca să nu ajungă împărat.

De aceea spun Sfinţii Părinţi şi mai ales Sfântul Vasile cel Mare: „Zavistia este mai rea decât dracul”. Asta-i mânia zacos şi când se tulbură omul de zavistie, fierea varsă venin în jurul inimii, că partea cuvântătoare a sufletului este în inimă. Atunci se întunecă raţiunea şi creierul şi partea sentimentală a sufletului omului şi degeaba îi spui că aici este alb, că el vede negru. Nu mai vede bine, fiindcă i s-a întunecat mintea şi inima de zavistie.
Zacos, adică zace mult în sufletul omului. Zavistia este mai rea decât toate. Numai diavolul este

Slava omeneasca

Gândul deşert care umblă după slava oamenilor te lipseşte de slava lui Dumnezeu. Nu te îndulci cu cinstirea acestei lumi, ca să nu te amărăşti dintr-o dată şi pe neaşteptate de necinstirea ei. Pentru că, pe pământul acesta, slava este urmată de obicei de necinstire. După euforie vine nefericirea, după veselie tristeţea, după bucurie durerea, după viaţă moartea.

Iudeii L-au cinstit şi L-au întâmpinat pe Domnul ca pe un împărat, cu ramuri de finic. Şi, după puţină vreme, L-au necinstit, L-au batjocorit, L-au pălmuit… La început au îngenuncheat în faţa Lui şi I s-au închinat, şi după aceea L-au prins şi L-au răstignit pe cruce. Într-o zi au rostit cu bucurie: „Osana, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” iar în ziua următoare strigau „Să fie răstignit!”.

Când eşti înstărit, oamenii te cinstesc şi te slăvesc. Când eşti nenorocit, te părăsesc şi îţi întorc spatele. Când toţi Îl cinsteau şi-L admirau pe Domnul, Apostolii erau lângă El. Însă în ceasul patimilor Sale L-au părăsit şi s-au îndepărtat de El.

Cu cât mai mare este slava, cu atât mai mare este şi frica. Cei care se caţără pe vârfurile primejdioase ale cinstirilor sunt mai în pericol decât cei care păşesc cu siguranţă pe câmpiile netede ale neînsemnătăţii. Sub înălţimile cinstirii se ascund prăpastiile necinstirii şi ale durerii, fie aici pe pământ de către oameni, fie dincolo de către diavoli.
Aşadar, cu cât eşti cinstit mai tare, cu atât consideră-te pe tine mai nevrednic de cinste şi păstrează statornică în inima ta smerita cugetare. Adu-ţi aminte de moartea care-i face pe toţi egali, pe bogaţi şi săraci, pe stăpâni şi slugi, pe cei slăviţi şi pe cei neînsemnaţi, pe înţelepţi şi proşti, pe viteji şi neputincioşi. Toţi sunt închişi într-un mormânt rece.

Sfantul Dimitrie de Rostov

Rugaciunea de dimineata a Arhimandritului Sofronie

Împărate Sfânt, cela ce eşti mai nainte de toţi vecii, Fiul Tatălui şi Cuvântul Lui cel împreună fără de început şi împreună veşnic, Iisuse Hristoase, Făcătoriul Ceriului şi al pământului, Ziditoriul meu, Carele prin atotziditoare porunca Ta ai scos toate dintru nefiinţă, şi pre mine întru această viiaţă m’ai adus, cela ce bine ai voit a-mi dărui în scăldătoarea Botezului harul naşterii cei de Sus în Sfântul Duh, şi a pune pecetea Darului acestuia pre mădulările trupului meu în Sfânta Taină a Mirungerii, Cela ce ai pus în inima mea dorul de a Te căuta pre Tine, Unul Dumnezeul cel Adevărat – auzi rugăciunea mea. Că nici lumină am, nici bucurie, nici înţelepciune, nici viaţă, nici putere afară de Tine; dară nici vrednic sînt, pentru mulţimea păcatelor mele, să caut către Tine, Dumnezeul meu; ci pentru Cuvântul Tău, că „tot ceea ce veţi cere în rugăciune, crezând, veţi priimi” şi „tot ce veţi cere întru Numele Meu voi face vouă,” îndrăznind chem către Tine: Binecuvântează, Doamne, ziua aceasta, care mi-o ai dat, pentru cea negrăită bunătatea Ta; şi mă învredniceşte, în puterea binecuvântării Tale, ca toată fapta şi cuvântul din ziua ce încep acum, să le săvârşesc, însuţi pentru Tine, spre slava Ta, în frica Ta, dupre voia Ta, în duhul întregii cugetări şi al curăţiei, al smeritei cugetări, al răbdării, al dragostei, al blândeţii, al păcii, al bărbăţiei, al înţelepciunii, cu rugăciune, şi în tot ceasul amintindu-mi că pretutindenea eşti.

Aşa, Doamne, pentru nemărginită bunătatea Ta, cu Duhul Tău cel Sfânt mă povăţuieşte întru tot lucrul şi cuvântul cel bun, şi-mi dăruieşte fără poticnire să trec toată calea vieţii înaintea feţei Tale, ca nici o fărădelege să mai adaug dreptăţii care o ai descoperit nouă.

Doamne, cel mare şi multmilostiv, îndură-Te spre mine, cela ce rău mă pierd; să nu ascunzi de la mine faţa Ta, nici căile mântuirii Tale; iară de mă va duce voia mea cea stricăcioasă pre alte căi, atunci nu mă cruţa, Mântuitoriul meu, şi cu sila mă întoarce la calea Ta cea sfântă. Căci Tu, Cunoscătoriule de inimi cel bun, cunoşti toată nimicnicia mea, şi nebunia, toată orbirea mea, şi toată nepriceperea; dar şi durerea inimii mele, şi suspinurile sufletului meu înaintea ta sînt. Pentru aceasta mă rog Ţie: auzi-mă în scârba mea, întăreşte-mă de Sus cu puterea Ta; ridică-mă, pre cel doborât de păcat, slobozeşte-mă, pre cel robit de patimi, tămăduieşte-mi toată rana cea ascunsă, curăţeşte-mă de toată întinăciunea trupului şi a duhului; păzeşte-mă de tot lucrul şi cuvântul stricător de suflet, de toată mişcarea cea lăuntrică şi cea dinafară, Ţie neplăcută, şi aproapelui meu nefolositoare. Arată mie, Doamne, Calea în carea voi merge, Însuţi mă învaţă ce mi se cade să grăiesc; iară de este voia Ta să tac, învaţă-mă cum, în duhul păcii să tac, nu scârbind, nici smintind pre fratele.

Rogu-mă Ţie, lege pune mie în căile poruncilor Tale, şi nu mă lăsa până la suflarea mea cea mai de pre urmă să mă înstreinez de Lumina Aşezămintelor Tale, până ce va fi porunca Ta singura lege a întregii mele firi: şi cea vremelnică şi cea veşnică.

Dăruieşte mie, Doamne, să ajung la cunoştinţa Adevărului Ţău. Prelungeşte-mi viaţa până voi aduce Ţie roadă de pocăinţă adevărată; să nu mă iei la jumătatea zilelor mele, nici în ceasul întunecării mele, ci, înainte de a mă întoarce în pământul dintru care am fost luat, binevoieşte să mă întorc la Tine, Dumnezeul meu, şi mai înainte de a părăsi această viaţă, să vază sufletul meu slava fiilor Învierii. Iar când, întru adâncul Înţelepciunii Tale, ai rânduit a pune capăt vieţii mele pre pământ, atunci mai nainte fă mie cunoscută moartea mea, ca să se gătească sufletul meu spre a Te întâmpina. În ziua aceea, cea mare şi sfântă mie, fii cu mine, Doamne, şi dăruieşte mie bucuria cea negrăită a mântuirii Tale . Curăţeşte-mă de toată greşala cea văzută şi cea ascunsă, şi de toată fărădelegea ce se tăinuieşte întru cele dinlăuntru ale mele, şi mă învredniceşte să aduc răspuns bun înaintea Scaunului celui înfricoşat al Judecăţii Tale .

Dumnezeule, Dumnezeul meu, multe lucruri şi mari cer eu de la Tine, Împăratul cel Preaînalt, dară nu am uitat nevrednicia mea, nici spurcăciunea mea, nici urâciunea; ci, rogu-mă Ţie, miluieşte-mă şi nu mă trece cu vederea, nici lepăda pre mine dela faţa Ta, pentru preamultă îndrăzneala mea; ba mai vârtos şi înmulţeşte în mine această sfântă şi dreaptă îndrăzneală, şi întru puterea dragostei Tale mă călăuzeşte pre urmele paşilor Tăi. Dăruieşte mie, celui mai de pre urmă şi mai lepădat dintre toţi oamenii, să te iubesc pre Tine, precum Însuţi ai poruncit nouă: din toată inima mea, şi din tot sufletul meu, şi din tot cugetul meu, din toată vârtutea mea; cu întreaga mea făptură îmi dăruieşte să Te iubesc pre Tine, Doamne.

Că Singur eşti acoperitoriul cel Sfânt şi atotputernic, şi apărătoriul vieţii mele, şi Ţie rugăciunile mele aduc şi cuvântările de slavă, acum şi în vecii vecilor, Amin.

Viata si patimirea Sfintei Mare Mucenite Ecaterina, fecioara cea preainteleapta – 25 Noiembrie

Pe vremea păgînului împărat Maximin se afla în cetatea Alexandriei o fecioară cu numele Ecaterina, fiica lui Consta, care fusese mai înainte împărat. Ea, fiind de optsprezece ani, era foarte frumoasă, de statură înaltă şi foarte înţeleaptă. Căci învăţase tot meşteşugul cărţii elineşti şi se deprinsese cu înţelepciunea tuturor făcătorilor de cărţi, celor de demult, a lui Homer, a lui Virgiliu, Aristotel, Platon şi ale celorlalţi. Dar nu numai ale filosofilor, ci şi cărţile doctorilor le-a deprins bine, ale lui Asclipie, ale lui Hipocrat, Galin şi, în scurt, tot meşteşugul ritoricesc şi silogistic a învăţat, încît toţi se mirau de înţelepciunea ei. De aceea mulţi din domnii cei bogaţi căutau să o ia de soţie de la maica sa, care era creştină în ascuns de teama prigoanei celei mari, care o ridicase în acea vreme asupra creştinilor păgînul Maximin.

Acatistul Sfintei Mare Mucenite Ecaterina – aici

Deci, rudeniile şi maica sa adesea o sfătuiau să se mărite, ca să nu se înstrăineze împărăţia tatălui său vreunui alt străin şi astfel să se lipsească de dînsa. Iar fecioara Ecaterina, ca o înţeleaptă ce era, foarte mult iubea fecioria şi nicidecum nu voia să se mărite. Dar, văzînd că o supără mult, a zis către dînşii: „De voiţi să mă mărit, apoi aflaţi-mi un tînăr care să fie asemenea mie, cu patru daruri, cum sînt eu, precum singuri mărturisiţi că întrec pe toate celelalte fecioare şi atunci îl voi lua de bărbat; pentru că mai nevrednic şi mai prost decît mine nu voiesc a lua. Cercetaţi dar pretutindeni şi de se va afla vreunul asemenea mie, bun cu neamul, cu bogăţia, cu frumuseţea şi cu înţelepciunea, atunci mă mărit. Iar dacă îi va lipsi vreunul din aceste daruri, apoi nu-i vrednic de mine”.

Ei, văzînd că nu este cu putinţă a se afla vreun tînăr aşa, îi spuneau că feciorii de împăraţi şi alţii de domni mari pot să fie de bun neam şi mai bogaţi decît dînsa, dar în frumuseţe şi în înţelepciune nu se va asemăna nimeni cu dînsa. Iar Ecaterina zicea: „Eu bărbat necărturar nu voiesc a avea!”

Maică-sa cunoscînd un părinte duhovnicesc, om sfînt şi plăcut lui Dumnezeu, care vieţuia într-un loc ascuns afară de cetate, a luat pe Ecaterina şi a mers cu dînsa la acel bărbat ce petrecea cu plăcere de Dumnezeu, ca să primească un sfat bun de la dînsul. Iar el, văzînd pe fecioara cu chip frumos şi cu bună rînduială şi auzind măsuratele ei cuvinte cele cu bună înţelegere, şi-a pus în minte s-o vîneze pentru slujba lui Hristos, Împăratul ceresc.

Astfel, a zis către dînsa: „Eu ştiu un tînăr minunat, care fără asemănare te întrece pe tine în toate darurile care ai zis că le ai; pentru că frumuseţea Lui întrece strălucirea soarelui, iar înţelepciunea Lui îndreptează toate făpturile şi pe cele simţite şi pe cele gîndite. Apoi vistieria bogăţiei Lui se împarte în toată lumea şi niciodată nu se împuţinează, ci cu cît este împărţită, tot mai mult se înmulţeşte; iar neamul Lui cel bun este negrăit, neajuns şi neştiut”.

Acestea auzindu-le fericita Ecaterina, socotea că spune de vreun domn pămîntesc şi s-a tulburat cu inima şi s-a schimbat la faţă şi a întrebat pe bătrînul dacă sînt adevărate cele grăite. Iar el o încredinţa că sînt adevărate şi încă mai multe daruri are tînărul acela pe care nu-i este cu putinţă a le spune. Atunci a întrebat fecioara: „Al cui fecior este Acela pe care tu Îl lauzi atîta?” Iar el a răspuns: „Acest tînăr nu are tată pe pămînt, ci S-a născut negrăit mai presus de fire dintr-o fecioară de bun neam, preacurată şi preasfîntă, care, pentru curăţenia şi sfinţenia ei, s-a învrednicit a naşte un fiu ca acesta. Ea este înălţată mai presus de ceruri şi ei i se închină toţi îngerii, ca unei împărătese a toată făptura”.

Ecaterina a zis către dînsul: „Oare este cu putinţă ca să-L văd pe tînărul Acela, de care vorbeşti nişte lucruri atît de minunate?” Iar bătrînul a zis către dînsa: „Dacă vei face precum te voi învăţa eu, apoi te vei învrednici a vedea preastrălucita Lui faţă”. Iar ea a zis către dînsul: „Te văd pe tine om priceput, bătrîn cinstit şi cred că nu minţi. Deci gata sînt a face toate cele ce-mi vei porunci, numai să văd pe Cel lăudat de tine”.

Atunci bătrînul i-a dat icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care avea pe dumnezeiescul Prunc în braţe şi a zis către dînsa: „Aceasta este închipuirea Fecioarei şi a Maicii tînărului Aceluia, de Care ţi-am spus nişte asemenea minunate vrednicii. Deci, ia-o în casa ta, şi închizînd uşile cămării tale, fă rugăciune către dînsa cu bună cucernicie, toată noaptea; iar numele ei este Maria. Apoi roag-o pe dînsa, ca să-ţi arate pe Fiul său; şi am nădejde că de o vei ruga cu credinţă, te va asculta pe tine şi te va învrednici a vedea pe Acela de Care doreşte sufletul tău”.

Atunci, luînd fecioara sfînta icoană s-a dus la casa sa. Şi după ce a înnoptat s-a închis singură în camera sa şi s-a rugat precum o învăţase bătrînul. Deci rugîndu-se, a adormit de osteneală şi a văzut în vedenie pe Împărăteasa îngerilor, precum era închipuită pe icoană, cu Preasfîntul Prunc în braţe, care dădea raze mai strălucite decît soarele. Dar îşi întorcea faţa către Maica Sa, încît nu putea Ecaterina să-L vadă în faţă; deci a mers în acea parte, iar Hristos şi-a întors faţa Sa şi de acolo.

Aceasta făcîndu-se de trei ori, a auzit pe

Citatul saptamanii

„Nu trebuie să dorim moartea păcătosului, ci pocăinţa sa. Nimic nu-L îndurerează mai mult pe Domnul, Cel ce pentru păcătoşi a pătimit pe Cruce, ca atunci când Îi cerem moartea unui păcătos, să-l înlăture pe acesta din calea noastră. Apostolul Carp şi-a pierdut odată răbdarea şi s-a rugat lui Dumnezeu să trimită moartea asupra a doi păcătoşi: un păgân şi un lepădat de credinţă. Atunci însuşi Domnul Hristos i s-a arătat lui Carp şi i-a zis: ‘Loveşte-mă! Sânt gata să mă răstignesc din nou pentru mântuirea oamenilor’. Sfântul Carp i-a povestit această întâmplare Sfântului Dionisie Areopagitul, care a aşternut-o pe hârtie, drept învăţătură tuturor celor din Biserică că trebuie să ne rugăm pentru mântuirea păcătoşilor, nu pentru nimicirea lor – fiindcă nici Domnul nu vrea să piară cineva, ci toţi la pocăinţă să vie (2 Petru 3:9)” – Prologul de la Ohrida.

23 Noiembrie – Pomenirea Prea Cuviosului Parintelui nostru Antonie de la Iezeru-Valcea

In codrii si in pesterile Carpatilor au trait, in curgerea veacurilor, numerosi sihastri de neam roman, departe de lume si cunoscuti de prea putini, fapt pentru care numele celor mai multi dinre ei n-au ajuns pana la noi. Intre acesti putini cunoscuti se numara si cuviosul sihastru Antonie de la schitul Iezeru din partile Valcei, unul din marii parinti cu viata aleasa pe care i-a odraslit neamul nostru.

S-a spus despre el ca ar fi un aroman, originar din orasul Ianina, din Grecia. Socotim, totusi, ca se tragea dintr-o familie de buni crestini din satele de sub munte ale Olteniei, regiune cu multe manastiri si schituri, ctitorite de domnii, boierii si calugarii romani din veacurile trecute. Cunoscand aceste vetre stravechi de evlavie crestineasca, a dorit inca de tanar sa imbrace ingerescul chip al calugariei. Impresionat in mod deosebit de viata aleasa pe care o duceau calugarii de la Iezeru, – ctitoria lui Mircea Voda Ciobanul, pe la mijlocul veacului al XVI-lea – a intrat frate in acest schit. La vremea randuita de pravila calugareasca, a fost tuns in monahism, primind numele marelui Antonie indrumatorul pustiurilor din Egipt, la inceputul veacului al IV-lea. Aici a deprins toate randuielile vietii calugaresti, cu rugaciune, post, privegheri si alte nevointe duhovnicesti.

Cunoscand insa si viata mult mai induhovnicita pe care o duceau sihastrii retrasi cu totul de lume in muntii din preajma schitului, cuviosul monah s-a aprins de ravna sfanta de-a le urma pilda vietii. Drept aceea, in jurul anului 1690 s-a retras si el la cativa kilometri de schitul Iezeru, in muntele cu acelasi nume, unde si-a gasit adapost intr-o pestera. Aceasta i-a devenit chilie si loc de reculegere. Nemultumit ca nu avea un loc anume randuit pentru rugaciune, a inceput sa sape alaturi un mic paraclis in stanca, largind stanca in asa fel incat sa poata face din ea un lacas de inchinare si de preamarire a lui Dumnezeu. Terminand aceasta bisericuta, i-a pus o catapeteasma si icoane, inzestrand-o cu cele trebuitoare savarsirii dumnezeiestilor slujbe. A rugat apoi pe episcopul Ilarion al Ramnicului, care pastorea atunci, sa o sfinteasca. Trei ani de zile a lucrat singur, cu dalta si cu ciocanul. In aceasta bisericuta s-a rugat mereu cuviosul Antonie sihastrul, pana la sfarsitul vietii, impreunand rugaciunea cu postul si cu munca in gradina pe care o avea in jurul pesterii lui. Cobora la schit doar in zilele de duminici si sarbatori pentru a asculta Sfanta Liturghie si a primi Trupul si Sangele Domnului.

La indemnul sau, prin anii 1700-1705, episcopul Ilarion a refacut biserica si chiliile schitului Iezeru, ctitorite de domnitorul Mircea Ciobanul, dupa cum ne incredinteaza si noua pisanie care a fost pusa atunci. Traditia populara stie ca insusi schimonahul Antonie cobora mereu de la pestera lui si ajuta la refacerea schitului.

Vestea despre traiul si nevointele Cuviosului Antonie s-au raspandit curand in toate satele si targurile Olteniei, ajungand pana si dincolo de munti, in Transilvania. Calugarii si credinciosii care auzeau de sfintenia vietii lui, se indreptau spre schitul Iezeru sau spre pestera lui, pentru a-i cere cuvant de invatatura si de mangaiere.

Asa si-a petrecut viata, in post, rugaciune si aspre nevointe duhovnicesti, cuviosul Antonie de la pestera din Muntele Iezeru, timp de 28 de ani. Traise, deci, in timpul domniei lui Constantin Voda Brancoveanu si a pastoririi lui Antim Ivireanu, ca episcop de Ramnic si apoi ca mitropolit al intregii Tari Romanesti.

Dumnezeu l-a chemat la Sine cu putin inainte de anul 1714. Unul din fiii sai duhovnicesti, ieromonahul transilvanean Nicolae din Teius (jud. Alba), i-a purtat de grija in ultimele zile ale vietii si l-a impartasit cu Sfintele Taine. Plans de intreaga obste a schitului Iezeru, ca si de credinciosii din imprejurimi, a fost asezat spre vesnica odihna in apropiere de intrarea in paraclisul pe care si-l sapase el insusi in stanca. Multa vreme credinciosii care l-au cunoscut sau care auzisera de el urcau la chilia si la paraclisul lui, unde se rugau si isi pomeneau mortii, punand apoi lumanari pe mormantul cuviosului Antonie, pe care-l cinsteau ca pe un adevarat sfant. Ieromonahul Nicolae duhovnicul, de care pomeneam mai sus, i-a scris “Viata” pe scurt, asa cum am aratat-o aici. Dar mormantul sau nu se mai cunoaste, caci o stanca pravalita din munte a acoperit locul in care se gasea. Totusi, amintirea lui printre localnici nu s-a stins niciodata, ci credinciosii olteni il cinstesc neincetat pe acest Cuvios Sihastru Antonie, ca pe un adevarat sfant odraslit din neamul lor.

Tinand seama de viata si nevointele sale, Sfantul Sinod al Bisericii noastre, in sedinta din 20 iunie 1992, a hotarat ca el sa fie asezat in randul sfintilor, urmand ca numele lui sa fie trecut in sinaxar, in cartile de slujba si in calendarele bisericesti. Pomenirea lui cu lauda se face in fiecare an la 23 noiembrie.

Prea Cuvioase Parinte Antonie, luminatorul credinciosilor si al calugarilor, roaga-te lui Hristos-Dumnezeu, sa mantuiasca sufletele noastre.

Cuvant despre cinstirea Maicii Domnului

Floarea cea Nevestejita - Icoana facatoare de minuni

Să aveţi mare evlavie către Maica Domnului, fericită este casa şi familia care are icoana ei. În fiecare zi să citiţi Acatistul şi Paraclisul ei! Împărăteasa Heruvimilor, Împărăteasa a toată făptura, cămara întrupării lui Dumnezeu, uşa luminii, uşa vieţii, uşa cea încuiată prin care n-a trecut nimeni, decât Domnul nostru Iisus Hristos. Ea este scară către cer, cădelniţă dumnezeiască, biserică a Preasfântului Duh. Maica Domnului este mireasa Tatălui, maica Cuvântului, biserica dumnezeiescului Duh.

Câtă milă o să aibă Maica Domnului de cei care au cinstit-o şi au lăudat-o! Şi câtă urgie o să vină peste cei care n-au crezut în sfinţenia ei! Ce-o să facă atunci sectele care au hulit-o? La icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, vezi cerul şi pământul. Domnul reprezintă cerul, este mai presus de ceruri, Maica Domnului reprezintă pământul. Ea este din neamul nostru. Braţele Maicii Domnului sunt mult mai puternice decât umerii Heruvimilor şi ai Serafimilor.

Ea ţine pe cel ce a făcut cerul şi pământul şi toate cele văzute şi cele nevăzute. Ea este mama noastră, care are milă şi de săraci şi de văduve. Pururea se roagă Mântuitorului pentru iertarea păcatelor noastre.

În casele unora, după cum vine la urechea noastră, este mare tulburare. Nu se împacă soţul cu soţia, nu se iubesc fraţii, se bat, se judecă, se ceartă şi este mare neorânduială.

Şi atunci, văzând biata mamă atâta zbucium în familia ei, sau tata, sau bunicul, care este mai credincios, pune mâna pe un Acatist al Maicii Domnului, îngenunchează undeva singur, într-o cameră, şi începe a se ruga: „Maica Domnului, linişteşte casa noastră, linişteşte pe tata, pe mama, pe copii, pe ceilalţi şi dă-le înţelegere, dragoste şi alinare!”.

Şi aşa s-a dus ura, s-a risipit iuţimea, tulburarea, dorinţa de răzbunare şi s-a liniştit familia. Datorită cui? Maica Domnului, cu mila ei, cu îndurarea ei, a coborât mila lui Dumnezeu peste acele suflete care au chemat-o în ajutor.

Ştiţi, oare, în ziua Judecăţii, cine are să fie de-a dreapta Mântuitorului? Maica Domnului! Iar de-a stânga lui, Sfântul Ioan Botezătorul, îngerul întâistătător al tuturor sfinţilor. Câtă slavă şi cinste are Ea acolo, sus, iar noi, păcătoşii, pe pământ, ne lenevim s-o chemăm în ajutor, pentru că nu ştim câtă durere o să aibă sufletul nostru în ceasul morţii.

De aceea, fraţilor, fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt creştinii aceia din casa cărora nu lipseşte icoana Maicii Domnului şi au candelă la icoana ei şi citesc în fiecare zi măcar un Acatist sau un Paraclis al Maicii Domnului.

Părintele Cleopa

Dumnezeu îl primeşte pe om la pocăinţă până la ultima suflare, dacă se întoarce din toată inima şi o cinsteşte pe Maica Domnului.

Intrarea Maicii Domnului in Biserica – Predica Parintelui Cleopa

In biserica slavei Tale stand, in cer a sta ni se pare, Nascatoare de Dumnezeu, ceea ce esti usa cereasca, deschide noua usa milei tale (Slujba Utreniei)

Intrarea Maicii Domnului in Biserica – Troparul

Astazi inainte insemnarea bunavointei lui Dumnezeu si propovaduirea mintuirii oamenilor, in Biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arata si pe Hristos mai inainte Il vesteste. Acesteia si noi cu mare glas sa-i cintam: Bucura-te plinirea rinduielii Ziditorului.

Am pus troparul sarbatorii de azi mai inainte de predica, pentru ca in el dumnezeiestii Parinti au adunat invataturile acestui mare praznic imparatesc. Troparul sau condacul unui praznic sau al unui sfint aduna pe scurt ori viata acelui sfint, ori insemnatatea acelui praznic despre care se vorbeste. Deci precum ati auzit, inceputul troparului este: „Astazi inainte insemnarea bunavointei lui Dumnezeu”. Intrarea Maicii Domnului in Biserica a fost primul semn din rinduiala bunavointei lui Dumnezeu de a mintui neamul omenesc. Dar sa vedem in ce fel s-a implinit acest semn, in ce fel s-a desfasurat el si cum s-a aratat pe pamint aceasta bunavointa a lui Dumnezeu de a mintui lumea prin nasterea Maicii Domnului si prin intrarea ei in Biserica.

Iata in cel fel a fost Intrarea Maicii Domnului in Biserica

Implinindu-se trei ani de la nasterea Maicii Domnului, dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana si-au adus aminte de fagaduinta pe care au facut-o lui Dumnezeu mai inainte de a se naste fiica lor, Fecioara Maria. Caci ei, fiind oameni sterpi si neroditori, numai prin rugaciuni, post si milostenie au dobindit pe aceasta dumnezeiasca prunca, Maria. „Doamne, de ne vei da noua un prunc, ziceau ei, noi il vom inchina Bisericii Tale pentru toata viata, numai sa nu ne lasi sterpi si neroditori, spre ocara lumii”.

Deci, aducindu-si aminte de aceasta fagaduinta pe care au facut-o pe cind Fecioara Maria avea trei ani, Sfintii Parinti Ioachim si Ana s-au hotarit sa o dea Bisericii, dupa fagaduinta de mai inainte. Si gindind acestea, au adunat in Nazaret – orasul in care traiau – rudeniile lor de neam imparatesc si arhieresc, ca Sfintul Ioachim era din neamul lui David, iar Sfinta Ana era din neamul lui Aaron.

Dupa ce s-au sfatuit cu rudeniile lor, Sfintii Parinti Ioachim si Ana au adunat multe copile nevinovate si curate, de o virsta cu dinsa si mai mari din Nazaret, ca sa petreaca pe aceasta copila sfinta pina la Ierusalim cu faclii aprinse in miini, cu cintari si cu psalmi. Si au pornit din Nazaret spre templul din Ierusalim cale de peste 150 km, mergind trei zile in sir. Si era o minune mare si prealaudata acea dumnezeiasca adunare alcatuita din rudele Preasfintei Fecioare Maria. Pe cale cintau mai cu seama psalmii lui David si cele ce se potriveau cu aceasta mare taina si ducere a Maicii Domnului in Sfinta Sfintelor, zicind asa: Asculta fiica si vezi si pleaca urechea ta si uita poporul tau si casa parintelui tau. (Psalm 44, 12). Adica, uita pe tatal tau si pe mama ta, ca a poftit Imparatul – adica Dumnezeu – frumusetea ta, cum zice psalmul 44, si te cheama in Sfinta Sfintelor.

Si mergind ele pe drum, toata lumea se minuna si se intreba: „Unde merge aceasta adunare?” Ca era o adunare de oameni cinstiti, impreuna cu dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana si atit de stralucitoare, ca o adunare de stele pe cer, iar in mijloc stralucea ca o luna Preasfinta si Preacurata Fecioara Maria, prunca cea de trei ani, care mergea in Sfinta Sfintelor. Si sa nu credeti ca mergeau numai ele, caci in chip nevazut mergeau si ingerii lui Dumnezeu, care, la fel, cintau si petreceau pe Preasfinta Fecioara Maria. Caci si chivotul Legii Vechi, cum zice Sfinta Scriptura, l-au dus cu psalmi si cu cintari frumoase, iar inaintea chivotului Legii mergea, cintind si dantuind, imparatul David (II Regi, 6, 5-17). Caci el era si prooroc si vedea ca acest chivot, care poarta in sine mana, este preinchipuirea Preasfintei Maicii lui Dumnezeu, care va purta in sine mana cea dumnezeiasca, pe purtatorul de mana, pe Iisus Hristos.

Dar daca inaintea chivotului, care era inchipuirea Maicii Domnului, dantuia David si era insotit de tot Israelul, apoi inaintea acestui chivot viu si insufletit, care era dumnezeiasca prunca Maria, nu mergea imparatul cel de pe pamint, nu mergeau oamenii din tot Israelul, ci nevazut mergeau milioane de ingeri si mergea Insusi Imparatul cerului si al pamintului, Iisus Hristos. La aducerea Preasfintei Maicii Domnului in templu, ingerii laudau si cintau de bucurie, pentru ca se aducea lui Dumnezeu aceasta biserica vie si insufletita. Se aducea in Sfinta Sfintelor aceasta biserica dumnezeiasca purtata de Duhul lui Dumnezeu, dupa cum auziti ca se cinta in Biserica, la condacul praznicului: „Preacurata biserica a Mintuitorului, camara cea de mult pret si Fecioara, sfintita vistierie a slavei lui Dumnezeu, astazi se aduce in casa Domnului… Acesta este cortul cel ceresc”. Asa o aduceau ingerii si o laudau, caci nu era o copila de rind, ci era biserica insufletita a Duhului Sfint, caci cu dinsa calatorea harul Duhului Sfint, fiind umbrita si plina de puterea Lui.

Cind au ajuns la Ierusalim, dupa o cale de trei zile, s-a facut si acolo o minune preaslavita. Biserica cea zidita de Solomon si restaurata de Zorobabel, dupa ce a fost pustiita pe timpul