Rugăciune şi tăcere

Când vă rugaţi, spunea cu înţelepciune un scriitor ortodox din Finlanda, „eul” vostru trebuie să tacă… Tăceţi şi lăsaţi rugăciunea să vorbească. Dobândirea tăcerii este lucrul cel mai greu şi cel mai important în rugăciune. Tăcerea nu implică însă un caracter pur negativ (o pauză între cuvinte, o oprire temporară a unui discurs), ci o adâncă nuanţă pozitivă: o atititudine de veghe, de trezvie şi mai presus de toate de receptivitate. Isihast (persoana ce a dobândit isihia, pacea şi linistea interioară) este prin excelenţă cel ce vieţuieşte într-o stare de receptivitate continuă. El ascultă vocea rugăciunii din propria-i inima, dar înţelege că aceasta voce nu-i a sa, ci Altcineva îi vorbeşte din adâncuri.
Relatia între „a se ruga” şi „a păstra tăcerea în rugăciune” devine mai evidentă dacă se iau în consideraţie următoarele patru scurte definiţii ale rugăciunii:
„Rugăciunea este o cerere solemnă adresată lui Dumnezeu”. Rugăciunea este văzută aici ca un lucru exprimat în cuvinte, ca o dorinţă a omului de a primi o binefacere din partea lui Dumnezeu. Suntem încă pe treapta rugăciunii „exterioare” si puţini dintre noi suntem mulţumiţi cu o astfel de definiţie.
„Lucrul cel mai important în rugăciune este de a sta în faţa lui Dumnezeu cu mintea-n inimă si a rămâne în această atitudine zi şi noapte fără încetare pană la sfârşitul vieţii”. Conform acestei definiţii mult mai adânci (aparţinând Sfântului Teofan Zăvorâtul, duhovnic rus din veacul trecut), rugăciunea nu mai este o simplă dorinţă de a obţine ceva. A se ruga înseamnă „a sta în faţa lui Dumnezeu”, a intra într-o relaţie imediată şi personală cu El, a cunoaşte că la fiecare nivel al fiinţei noastre, de la cel instinctiv la cel mintal, de la cel inconştient la ce conştient, suntem în Dumnezeu şi Dumnezeu este în noi.
După cum în adâncimea relaţiilor noastre cu ceilalţi nu facem totdeauna uz de cuvinte şi după cum, cu cât ajungem a ne cunoaşte şi a ne iubi mai mult, cu atât avem mai puţină trebuinţă de a exprima verbal atitudinea reciprocă de cunoaştere şi iubire, tot aşa, şi cu atât mai mult, în relaţia noastră personală cu Dumnezeu.
În primele două definiţii ale rugăciunii, accentul este pus mai mult pe acţiunea omului şi mai puţin pe cea a lui Dumnezeu. În relaţia personală de rugăciune însă, iniţiativa şi acţiunea fundamentală aparţin lui Dumnezeu. Acest fapt transpare dintr-o a treia definiţie a rugăciunii, aparţinând Sfântului Grigorie Sinaitul. Într-un text în care se încearcă în diferite feluri o descriere a rugăciunii, acest mare isihast din sec. al XVI-lea se intreabă: „De ce atâta vorbă? Rugăciunea este prezenţa lui Dumnezeu în toţi şi în toate”. „Rugăciunea este prezenţa lui Dumnezeu”: nu am eu iniţiativa, ci particip la acţiunea lui Dumnezeu săvârsită în mine. „Nu mai trăiesc eu, spune Sfântul Pavel, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20). Drumul rugăciuniii launtrice este indicat şi de cuvintele rostite de Sfântul Ioan Botezătorul la adresa lui Hristos: „El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3,30). In sensul acesta, a ne ruga inseamnă a păstra tăcerea. „Tăceţi si lăsaţi rugăciunea să vorbească”; mai precis, „lăsaţi-L pe Dumnezeu să vorbească”. Aceasta este adevărata rugăciune: a tacea şi a asculta vocea fără cuvinte a lui Dumnezeu din adâncul inimii, a inceta să lucrezi de unul singur, a pătrunde în lucrarea lui Dumnezeu. La începutul liturghiei bizantine, slujba utreniei este încheiată şi când totul este gata pentru jertfa euharistică, diaconul se apropie de preot şi rosteşte: „Vremea este a face Domnul”. Aceasta este adevărata atitudine nu numai în rugăciunea euharistică, ci şi în orice fel de rugăciune, comună sau particulară.
A patra definiţie, aparţinând şi de această dată Sfântului Grigorie Sinaitul, arată, cu şi mai multă precizie, că rugăciunea este lucrarea lui Dumnezeu în noi: „Rugăciunea este manifestarea efectivă a botezului”. Lucrarea lui Dumnezeu nu este prezentă insă numai în cei botezaţi; Dumnezeu este prezent, sau în lucrare, în toţi oamenii, căci toţi sunt creaţi după chipul şi asemănarea Lui. Acest chip a fost însă întunecat şi întinat prin păcat, deşi nu cu totul distrus. El a fost restaurat la frumuseţea şi la strălucirea originară în taina botezului prin care Hristos şi Duhul Sfânt îşi fac lăcaş în ceea ce Sfinţii Părinţi numesc „adâncul şi locuinţa tainică a inimii”. Cei mai mulţi dintre noi însă am primit botezul în pruncie şi, desi Hristos şi Duhul Sfânt nu încetează niciodată să lucreze înlăuntrul nostru, nu suntem totuşi cu totul conştienţi de prezenţa şi lucrarea lor în noi. Adevărata rugăciune înseamnă, deci, redescoperirea şi „manifestarea” harului botezului. A se ruga înseamnă a depăşi starea în care harul este prezent în inimile noastre în mod secret şi inconştient pentru a atinge starea de deplină percepţie lăuntrică şi de cunoaştere conştientă, prin experienţă şi prin „simţire”, a lucrării Duhului în noi. „Telul vieţii creştine, spun sfinţii Kallistos şi Ignatie Xantopulos (sec. al XIV-lea), este redescoperirea plinătăţii harului Duhului Sfânt, izvor al vieţii, dăruit nouă la început prin dumnezeiescul botez”.
Telul rugăciunii poate fi rezumat în aceste cuvinte: „Fii ceea ce eşti”. Fii, în mod conştient şi activ, ceea ce potenţial şi tainic eşti deja în virtutea creării tale după chipul lui Dumnezeu şi a re-creării prin botez. Fii ceea ce eşti, fii tu însuţi; ascultă vocea celui ce niciodată n-a încetat să-ţi vorbească. Iată deci mesajul adresat de Dumnezeu celui ce voieşte să se roage: „Tu nu M-ai cauta dacă nu M-ai fi găsit deja”.
Dar cum vom începe? Cum vom putea invăţa să nu mai vorbim şi să începem a tăcea, a asculta? În loc de a-i vorbi lui Dumnezeu, cum putem să ne însuşim rugăciunea prin care Dumnezeu ne vorbeşte? Cum putem trece de la rugăciunea exprimată prin cuvinte la rugăciunea în tăcere, de la rugăciunea făcută „cu efort” la rugăciunea „ce lucrează prin ea însăşi” (expresia aparţine Sfântului Teofan Zăvorâtul), de la rugăciunea „mea” la rugăciunea lui „Hristos în mine”?
Pentru cel ce voieşte să se angajeze în această călătorie lăuntrică, invocarea Numelui lui Iisus poate fi una din căile rugăciunii.

Episcop Kallistos Ware – Puterea Numelui. Rugăciunea lui Iisus în spiritualitatea ortodoxă

HRISTOS SE NASTE! SLAVITI-L!

Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peşteră Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci.

Dragostea care ne sminteste

„Crestinismul este dragoste, crestinismul este si durere. Crestinismul este dragoste izvorata din durere. Si ce este aceasta porunca stranie adusa de Hristos, daca nu durere? Ce inseamna, de fapt, a iubi pe aproapele tau? Sa-i cumperi un hamburger? Sa-i dai zece lei? Uneori si asta. Dar daca necazul aproapelui tau nu poate fi alinat cu un hamburger si nici cu zece lei, daca el depaseste puterile tale? Iar mie mi se pare ca orice necaz si orice durere depaseste puterile noastre. Atunci singurul lucru pe care il putem noi face este sa ne indureram cu durerea aproapelui nostru, cu durerea intregii lumi, daca se poate. Arhimandritul Sofronie Saharov, scriindu-i unei femei bolnave, careia ii murise fiul in varsta de opt ani, povesteste aceasta intamplare: „Eram odata impreuna cu Sf. Siluan si priveam de langa chilia noastra din Sfantul Munte o corabioara nimerita in furtuna. Oamenii panicati aveau de ales intre a ramane in corabie, asteptand terminarea furtunii sau a veni cu luntrea pana la mal. Amandoua variantele erau la fel de primejdioase. Atunci unul din calugari a suspinat si a zis: „Ah, cum ma doare sufletul meu pentru ei!” Sf. Siluan i-a raspuns: „Daca sufletul tau s-a indurerat pentru ei, inseamna ca ei sunt salvati!”. Si-ntr-adevar, oamenii aceia au ajuns toti la mal. Asa si eu, isi continua fericitul Sofronie scrisoarea, cred ca boala in care va aflati va va lasa, pentru ca sufletul meu ma doare pentru dumneavoastra”.

fragment din „Dragostea care ne sminteste” de Ieromonah Savatie Bastovoi

In lumina lui Dumnezeu toate se aranjeaza (3)

Victima unor stari inexistente

Demult am vazut un teatru de papusi, care avea doua personaje. Unul facea pe judecatorul, iar celalalt chiar credea ca are de-a face cu un judecator si statea cuminte in fata lui si-l asculta. Judecatorul ii spunea o mie de lucruri, iar celalalt statea neclintit. Pana cand si-a dat seama cine este judecatorul si i-a spus: „A, tu erai?! Si eu stau de atata timp si te ascult!”.
Cam asa se intampla cu complexele care se cuibaresc in sufletul omului. Omul crede ca cine stie ce sunt, desi, in realitate, ele nu sunt nimic. Sunt de fapt inexistente. Foarte multe lucruri la care ne inchinam o viata intreaga, carora le facem hatarul o viata intreaga, care ne tarasc unde vor ele, care isi fac cuib in noi desi  n-au ce cauta acolo sunt inchipuite. Nu le dam importanta, le credem, ne rusinam de ele, ne infricosam de prezenta lor.

Arhim. Simeon Kraiopoulos – Sufletul meu. Temnita mea.

In lumina lui Dumnezeu toate se aranjeaza (2)

Indrazneala care-ti trebuie pentru a te vindeca

Eu cred ca pentru fiecare este foarte important sa gaseasca o persoana in care sa se increada. Fiti insa cu luare-aminte. Domnul a spus: „Daca orb pe orb va calauzi, amandoi vor cadea in groapa!”. In viata cotidiana s-au creat si se creeaza probleme infricosatoare, chiar intre oamenii duhovnicesti, atunci cand cineva se incredinteaza orbeste unui om. Este necesar sa se incredinteze cuiva care il poate ajuta, nu oricui.
Sa faca un mic sacrificiu, sa riste putin, daca-mi este ingaduit sa spun asa. Solutia nu poate veni daca omul sta comod si se impaca cu starea lui. Ca sa gaseasca pe cineva caruia sa i se incredinteze este nevoie de indrazneala. Sa riste putin, sa iasa din cochilia lui. Daca va avea indrazneala nu va intarzia sa vada ca va fi ajutat.
Cunosc multi oameni care s-ar fi putut sfinti pana astazi. Au elemente bune in ei, au o dispozitie buna, au dor de viata vesnica, de viata daruita de Hristos. Sunt multi, trebuie s-o spunem. Insa nu indraznesc. Le este frica si de aceea vegeteaza. Adica, unul se apuca de bautura. Ii trebuie ceva curaj sa spuna: „Pana aici, gata!”. Altul se lasa prada placerilor. Ii trebuie curaj sa spuna: „Ori le omor eu pe ele, ori ma omoara ele pe mine!”. Sa taie raul de la radacina. Sa se respecte putin pe sine si sa spuna: „Nu ti-e rusine, ticalosule, ce hal de om esti? Ce vrei sa faci cu tine? Haide, asuma-ti responsabilitatea vietii tale, asuma-ti responsabilitatea faptelor tale!”. Totul este sa risti putin si sa ai indrazneala. Vei fi ajutat si vei putea deveni sfant. Sfintenia este pentru toti.

Arhim. Simeon Kraiopoulos – Sufletul meu. Temnita mea.

In lumina lui Dumnezeu toate se aranjeaza (1)

Nu cumva nici prin gand nu-ti trece sa darami coliba pe care ti-ai cladit-o?

Cineva spune ca este deranjat cand altii se ocupa de persoana lui, cand comenteaza despre el. Nu numai negativ, dar nici pozitiv nu suporta. Nici laude nu vrea sa auda. Ce se intampla? As spune ca a adunat in sine elemente bolnavicioase de o viata intreaga, unele chiar din pantecele mamei sau chiar din clipa nasterii. Astfel, pana la o varsta cladim in noi un sine corespunzator.
In momentul in care cineva se intoarce sa-si vada spatele, privirea lui nu are unghiul potrivit si nu vede nimic. In felul acesta si-au facut salas in noi elemente bolnavicioase, dar nu vrem sa le vedem, nu vrem sa ne gandim la ele. Altele ne preocupa. Pentru ca ne vedem prin ele, ne identificam cu ele. Trebuie sa se intample un cutremur in noi. Fiecare ne-am cladit propria coliba, ne-am asigurat, stam comod si nici prin gand nu ne trece sa o daramam. Doar daca altcineva ne va construi o alta coliba, sau chiar o vilisoara! Altminteri o vom ocroti, o vom pazi sa nu pateaasca nimic.
Adica, un om poate fi complexat, poate avea multe slabiciuni, dar si-a randuit lucrurile in sinea lui, le-a stivuit astfel incat nu vrea sa le strice pentru nimic in lume, desi este tarat in toate partile de starile lui. Are temerile lui, rusinea lui, nelinistea lui, dar a reusit sa-si construiasca propria coliba.

Arhim. Simeon Kraiopoulos – Sufletul meu. Temnita mea.

Accepta-ti sinele asa cum este (3)

Sa cunoastem alcatuirea noastra psihica

Fiecare trebuie sa se cunoasca bine pe sine din punct de vedere psihic. Pentru ca este entuziast sa nu creada ca merge bine; sau pentru ca este mereu deprimat, sa nu creada ca cine stie ce lucruri cumplite a facut si de aceea se afla in aceasta stare. Nu, aceea este constitutia lui. Sa se cunoasca bine si sa se accepte asa cum este. Si cel care are sentimente de inferioritate sa le constientizeze, sa accepte ca le are si sa se smereasca.
Daca omul se cunoaste bine pe sine si se trudeste, se straduieste, chiar daca alcatuirea lui psihica ar fi bolnavicioasa, se va transforma in bine, va merge spre bine.

Arhim. Simeon Kraiopoulos – Sufletul meu. Temnita mea.

Accepta-ti sinele asa cum este (2)

Cele patru tipuri de oameni dupa Galin

Galin, doctorul din antichitate distingea, din punct de vedere psihologic, patru categorii de oameni: flegmaticii, sangvinii, colericii si melancolicii.
Flegmaticii sunt persoane domoale, greoaie care par ca nu au vlaga, nu au flacara in ei, dar sunt consecvente, rabdatoare, harnice. Indeosebi anglo-saxonii sunt flegmatici. Asa a devenit Churchill invingator.
Sangvinii sunt persoane optimiste in viata, entuziaste, spontane, pline de chef. Pentru acestia viata straluceste. Sunt alt tip de oameni. Este bine sa stim ca, intrucat tipul sangvin inca din nastere este asa, nu inseamna ca este un tip mai duhovnicesc decat cel care este trist. Sa avem asta in mintea noastra.
Colericii sunt persoane irascibile, cartitoare, rautacioase. Sunt oameni mereu suparati, mereu nervosi, cauta neincetat motive sa se certe cu ceilalti.
Melancolicii sunt persoane interiorizate, retinute, blande.
Asadar, oamenii apartin acestor patru categorii, dar pot avea caracteristici din celelalte categorii, insa la fiecare predomina caracteristicile tipului sau. Cineva poate fi flegmatic, dar si putin coleric. Poate fi melancolic, dar si putin sangvin, etc.

Arhim. Simeon Kraiopoulos – Sufletul meu. Temnita mea.

Accepta-ti sinele asa cum este (1)

Sa ne smerim

Cand omul isi vine in sine, cand isi cunoaste sinele si se lasa in voia lui Dumnezeu inseamna ca se smereste. Dar sentimentul de inferioritate nu dispare complet, el ramane si se manifesta la prima ocazie. Isi face aparitia indata ce se mandreste. Trebuie sa-si accepte sinele asa cum este. Numai atunci se va linisti si sentimentul de inferioritate va disparea. Va disparea complet si-i va fi de mare folos. Il va ajuta sa-si revina cu picioarele pe pamant, sa-si vada sinele si sa-l accepte asa cum este.
Din punct de vedere duhovnicesc sentimentul de inferioritate este o rana cumplita si un obstacol foarte mare in viata duhovniceasca. Egoismul este in permanenta viu in forma lui bolnavicioasa, care este si mai rea. Dar noi, crestinii, nu abordam problema aceasta doar psihologic, ci si duhovniceste. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cu ajutorul Harului, omul se smereste. Sentimentul de inferioritate devine smerenie. Smerenie servita pe tava, care altminteri ne cere ani intregi pentru a o dobandi. Este de ajuns ca omul sa priveasca corect lucrurile.
Sa accepte sinele sau asa cum este si sa spuna: „Asta sunt!”. Multi oameni arunca doar o privire inlauntrul lor, incearca sa-l descopere si cand vad ca sinele lor nu este deloc cum credeau ei se sperie, se nelinistesc, se supara, se revolta, nu suporta. Aceasta nu este o abordare corecta. Este una total gresita. Accepta sinele tau asa cum este si smereste-te! Te vei folosi foarte mult duhovniceste.
Desi sentimentul de inferioritate este o piedica cumplita in viata duhovniceasca, sunt situatii in care, cineva care vrea sa se smereasca, este ajutat si de sentimentul de inferioritate. Din aceasta conlucrare iese mult folos duhovnicesc. „Dumnezeu celor smeriti le da Har”. Acolo vine darul lui Dumnezeu, vine binecuvantarea lui Dumnezeu si omul se foloseste foarte mult.
Un monah nu simte prea mult sentimentul de inferioritate si nu sufera prea mult de acesta. Sentimentul de inferioritate apare mai mult in lume, sufera de el oamenii care traiesc in lume si acestia trebuie sa se vindece. Cand te compari neincetat cu altii: „Iata, ceilalti sunt superiori, ceilalti au reusit mai multe, ceilalti au inaintat pana acolo…!”, suferi. Mult mai mult decat in viata monahala, omul din lume  trebuie sa fie atent la starile lui psihologice, la alcatuirea lui psihica pentru a fi ajutat duhovniceste si pentru a spori duhovniceste.

Arhim. Simeon Kraiopoulos – Sufletul meu. Temnita mea.

Inferioritate si superioritate (5)

Mania perfectiunii

Mania perfectiunii! Alt chin si acesta! Ce fiinte sarmane sunt unii! Norocosi sunt cei care nici calitati n-au avut, nici altceva, ci s-au izbavit de toate. Unii oameni, sarmanii, se agata de calitatile pe care le au si sufera foarte mult.
Mania perfectiunii! Sunt gospodine care au mania perfectiunii. Sunt mereu cu matura in mana, sa nu stai acolo, sa nu calci dincolo, etc. Sunt altele la cealalta extrema. Nu numai femeile, ci si barbatii au mania perfectiunii. Mania perfectiunii nu este nimic altceva decat o reactie la sentimentul de inferioritate, o incercare de echilibrare a lucrurilor.
Ce sa va spun! Este atat de trist! Cred ca v-am spus un lucru pe care-l spunea Kalliafas (profesor la catedra de Pedagogie a Facultatii din Atena). Anumiti oameni, datorita complexelor, sunt foarte activi in viata si tocmai din cauza acestei hiperactivitati fac multe lucruri. Societatea ar fi mai saraca daca ar fi fost lipsita de reusitele acestor oameni foarte activi, dar care sunt activi din pricina complexelor pe care le au. Kalliafas – pentru ca unii contemporani de-au lui era se pare in favoarea acestei realitati – crede ca si in epoca noastra se intampla la fel. Daca-mi aduc bine aminte, a depus toate eforturile, s-a straduit sa faca totul pentru ca oamenii sa fie sanatosi, pentru ca oamenii sa nu sufere de complexe si stari bolnavicioase. De asemenea, a lasat sa se inteleaga ca omul, si fara a fi complexat, poate reusi, poate avea succese, poate oferi multe societatii in care traieste.

Arhim. Simeon Kraiopoulos – Sufletul meu. Temnita mea.