77. Nu vom posti cu prisosinţă de ne vom feri de tot păcatul

Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Prin care? Veţi zice.
De vedeţi un sărac, aveţi milă de el, un duşman, împăcaţi-vă cu el, un prieten înconjurat de bun nume, nu-l invidiaţi, o femeie frumoasă, întoarceţi capul.
Nu numai gura voastră să postească, ci şi ochiul, şi urechea, şi picioarele, şi mâinile, şi toate mădularele trupului vostru.
Mâinile voastre să postească, rămânând curate de hrănire şi de lăcomie. Picioarele, nealergând la teatrul cu spectacole proaste. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine. Hrana ochilor este ceea ce ei văd. Dacă-i o privelişte neîngăduită şi potrivnică Legii, postul suferă din pricina aceasta şi mântuirea sufletului este vătămată întru totul; dacă-i o privelişte îngăduită de Lege şi fară greşeală, postul se împodobeşte cu ea. Ar fi peste fire de ciudat ca, în vremea postului să te ţii chiar şi de la hrana îngăduită, şi să te duci să guşti priveliştile oprite.
Nu mâncaţi carne? Atunci opriţi şi ochii de a privi neruşinarea. Asemenea, urechea voastră se cade să postească.
A posti pentru ureche înseamnă a o astupa pentru vorbirile de rău şi pentru zavistii. “Nu aplecaţi urechea voastră la vorbirile deşarte” – este scris. Gura, pe de altă parte, trebuie să postească de sudalme sau alte vorbiri ruşinoase.
La ce bun să te ţii de la carne de pasăre şi de la peşte, de-ţi vei sfâşia şi ucide pe fratele tău?
Apoi, ceea ce trebuie să cercetăm, cu privire la post, este dacă am căpătat mai multă râvnă, dacă ne-am îndreptat unele din nedesăvârşirile noastre, dacă ne-am spălat de greşeli. E un obicei răspândit în vremea postului mare, de a ne întreba unii pe alţii câte săptămâni am postit.
Şi auzim pe unii: o săptămână, pe alţii: două, pe unii: toate. Dar unde-i prisosirea, dacă săvârşim postul cu mâinile goale de fapte bune? Când cineva îţi va zice: “Eu am ţinut tot postul”, răspunde-i: “E aveam un duşman şi m-am împăcat cu el, obisnuiam să bârfesc şi m-am oprit, suduiam, şi m-am lăsat”.
Ceea ce foloseşte negustorilor, nu este atât să străbată o mare depărtare pe mare, ci de a aduce o bună încărcătură de mărfuri din belşug. Nu prisosim nimic cu postul, dacă numai îl săvârşim, fară să ne gândim la nimic şi cum o fi.
Dacă postul ne este abţinerea de la mâncare, odată ce au trecut cele patruzeci de zile, a trecut şi postul. Dar de ne vom abţine de la păcat, postul acesta nu va înceta după ce celălalt a trecut. Ne va fi de folos necontenit – şi înainte de împărăţia cerurilor, ne va aduce aici, pe pământ, bună răsplătire.

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

76. Temeiul postului

Nu-i nici o vinovăţie să mănânci. Domnul fie slăvit!… Ceea ce strică este pofta nesăţioasă, îmbuibarea peste ceea ce trebuie, umflarea stomacului până la refuz. Tot aşa cu vinul. A-l folosi cu măsură, nu-i nici o greşeală. Greşeala e a te da beţiei şi a fi necumpătat, a-ţi perverti folosinţa minţii. Dacă slăbiciunea voastră trupească nu vă îngăduie să treceţi ziua fără să mâncaţi, nici un ins înţelept nu v-ar putea ţine de rău.
Stăpânul nostru e blând şi cu omenie, nu ne cere de nimic peste puterile noastre. Dacă ne cere să ne înfrânăm de la mâncare şi să postim, aceasta nu-i fără un temei şi nu aşa, numai ca să stăm fără să mâncăm, ci pentru că dezlipindu-ne de lucrurile acestei lumi, să ne încredinţăm celor ale sufletului în toată vremea care ne stă la îndemână.
Dacă am duce viaţa într-un duh cumpătat, dacă toată vremea noastră slobodă ar fi hărăzită lucrurilor duhovniceşti, dacă ne-om atinge de hrană numai pentru a ne îndestula nevoile şi vom folosi întreaga noastră viaţă în lucrări bune, n-am avea ce face cu ajutorul pe care ni l-ar da postul. Dar firea omenească trândavă fiind, atrasă mai ales spre moleşeală şi bucurie, stăpânul nostru, cel plin de bunătate, ca un duios părinte, a închipuit pentru noi leacul postului, ca să smulgă moliciunea din inimile noastre şi să ne facă să ne strămutăm grija de la lucrările lumii acesteia la cele duhovniceşti…

Sf. Ioan Gura de Aur – Cuvinte alese

75. Ce-mi sunt mie şi ţie bunurile acestei lumi?

Când vedeţi pe un bogat, gândiţi-vă la unul mai bogat ca el – şi veţi vedea că el şi voi sunteţi totuna. Apoi, priviţi pe unul mai sărac decât voi, cugetaţi la toţi cei care s-au culcat înfometaţi, la cei care şi-au pierdut tot avutul, la cei care zac în închisoare, şi-şi cheamă necontenit moartea.
Şi nici sărăcia nu-i aceea care zămisleşte tristeţea, după cum nici bogăţia, bucuria. Strângătorul de gunoaie suferă şi geme fiindcă-i legat de o îndeletnicire, care-i pare ticăloasă şi ruşinoasă. De-l veţi dezrobi de ea şi de-l veţi face să aibă ce-i trebuie, în îndestulare şi în toată siguranţa, el va suferi din nou că nu are încă mai mult peste nevoile lui. De-i daţi încă, el de două ori mai mult va vrea şi, neavând, nu va geme mai puţin ca înainte. Daţi-i de trei ori, de patru ori mai mult, el se va jelui că nu are nici o părtâşie la treburile obşteşti. Daţi-i această părtăşie, el se va socoti nefericit că nu-i în rândurile celor dintâi ale celor ce se îndeletnicesc cu aceasta. De va căpăta această învrednicire, se va plânge că nu-i el care conduce. De va conduce, se va jelui că nu conduce întreg poporul. Când va conduce întreg poporul, că nu conduce mai multe popoare. Iar când va conduce mai multe popoare, că nu le conduce pe toate. Păşind astfel până la nesfârşire, cugetul nu-i va îngădui să guste nici o bucurie. Vedeţi în felul acesta că urcând pe tron împărătesc pe un om de rând, pe un cerşetor, nu ucideţi deloc tristeţea din el, de nu-i veţi fi îndreptat mai înainte duhul lui doritor să aibă necontenit mai mult.
Vă voi arăta acum că, dimpotrivă, de veţi coborî pe cel înţelept de la locul cel mai înalt la cel mai de jos, nu veţi putea să-l aruncaţi în descurajare şi în mâhnire. Să coborâm, de vreţi, scara pe care am urcat-o adineaori. Să răsturnăm în gând pe înaltul dregător de pe jilţul lui şi să-l despuiem de învrednicirea ce i s-a încredinţat. Dacă va ţine socoteală de cele ce-i vom spune, el nu va afla în sine nici o mâhnire, căci nu va cugeta la aceea ce i-a fost luat, ci la aceea ce-i rămâne, la binemeritata slăvire pentru felul cum şi-a împlinit sarcina. De-i veţi lua şi aceasta, el se va gândi la acei care niciodată n-au avut asemenea înalte însărcinări – şi această bogăţie îi va fi lui deajuns ca să-i dea o mângâiere deplină. Coborâţi-l şi din acest loc, el va cugeta la cei ce trăiesc în nevoie.
Luaţi-i şi aceasta – şi lăsaţi-i numai ceea ce e trebuitor să trăiască, el va cugeta la cei care nu au nici chiar atât, dar luptă neîncetat cu foamea sau zac în temniţă. Trimiteţi-l în această tristă locuinţă, el îşi va aduce aminte de cei sfâşiaţi de boli fără leac, de dureri fără tămăduire, şi se va simţi într-o prea bună stare.
Adunătorul de gunoaie ajuns împărat, nu va gusta pacea sufletului; înţeleptul, chiar în închisoare, nu se va mâhni… Să avem aceste gânduri în duh – şi să purtăm privirile totdeauna spre cei mai de jos…

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

74. Cum să facem mustrările

Iată, mergeţi la omul acela, care trăieşte în neregulă cu o femeia… Mustrarea voastră fie aşa…
Mai întâi aduceţi-i laudă pentru cele bune ale lui. Spălaţi-i, ca să zic aşa, rana, cu aceste laude, ca şi cu o apă călduţă, spre a-i micşora umflătura. Spuneţi-i că înşivă nu sunteţi decât un biet om, învinuiţi firea cea obişnuită a oamenilor, arătaţi-i că toţi trăim în păcat, cereţi-i iertare pentru că v-aţi luat o însărcinare peste puterea voastră, adăugând că dragostea îşi ia povara de a îndrăzni toate.
Aduceţi apoi, sfatul vostru, nu pe glas de poruncă, ci ca un frate. Când, prin mijloacele acestea, veţi fi micşorat rana, când veţi fi înmuiat mai dinainte durerea ce va veni, din pricina tăieturii mustrării ce-i veţi face, când vă veţi fi cerut, cu stăruinţă, iertare şi veţi fi rugat pe fratele vostru să nu se tulbure; când, mulţumită acestora, veţi fi înlănţuit într-un fel pe suferind, daţi-i lovitura, nici cu prea multă tărie, dar nici prea cu moliciune, ca nu cumva el, fie să nu se dea deoparte, fie să nu ţină socoteală de ea.
De nu veţi lovi drept, nimic nu faceţi – de loviţi prea tare, voi sunteţi pricina că el se va răzvrăti.
De asemenea, când, spre isprăvire, ajungeţi la reproşuri, amestecaţi-le cu laude – şi cum fapta lui, în ea însăşi, nu dă prilejul (traiul cu acea femeie în felul acesta nemeritând lăudare) aşezaţi-vă pe temeiul intenţiei şi ziceţi: “Ştiu că ai făcut aşa pentru dragostea lui Dumnezeu, pentru că ai văzut pe această necăjită, uitată de toţi, fără ajutor, i-ai întins mâna”. Vorbiţi aşa, chiar dacă acela căruia-i spuneţi, n-ar fi avut gândul acesta – şi adăugaţi apoi, mereu cerându-vă iertare: “îţi vorbesc în felul acesta nu ca să-ţi dau poruncă, ci pentru a-ţi aduce aminte ceva. Ştiu, ai făptuit aşa pentru dragostea lui Dumnezeu, dar bagă de seamă, ca din binele acesta, să nu iasă, în alt fel, vreun rău. Păstrează, de vrei, femeia la tine, măreşte mai departe lucrarea de devotare pe care ai început-o, nimeni nu te împiedică, dar dacă poate ieşi de aici o pagubă, mult mai mare ca profitul, trebuie să veghezi, te rog, la aceea ca grija ce-ai luat să aduci liniştea unui suflet, să nu fie pricină de poticnire pentru altele”.
Nu adăugaţi aşa, dintr-odată, care-s pedepsele pentru cei care pricinuiesc poticnirile. Chemaţi chiar mărturisirea lui, zicându-i: N-ai nevoie să înveţi din gura mea, ştii acestea fară să ţi le spun, ce pedeapsă ameninţă pe oricine va face să poticnească pe unul din aceştia, mici…” îndulciţi astfel vorbirea voastră – faceţi neputincioasă mânia – şi, acestea săvârşite, daţi leacul mustrării… Sfaturile să fie scurte; nu-i nevoie să daţi lecţii lungi.
Dimpotrivă, semnele îngăduinţei voastre să fie dese şi repetate. Chemaţi mereu dragostea – învăluiţi mereu ceea ce e greu de primit în vorbirea voastră – lăsaţi fratelui vostru slobozenia faptei, ziceţi-i: “îţi dau numai o părere, un sfat, – eşti stăpân să-l urmezi, – nu te silesc la nimic, las totul în mâna ta”.
De vom săvârşi astfel mustrarea, vom reuşi bine să îndreptăm pe cei ce păcătuiesc…

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

73. Folosul dojenirilor tainice

M-aţi auzit ieri slăvind tăria rugăciunii şi dojenind, fără a spune vreun nume, pe acei care se roagă cu trândăvie.
Cei ce aveau cugetul că sunt fierbinţi, am avut pentru ei lăudarea rugăciunii – şi laudele mele i-au făcut încă mai fierbinţi.
Cei care aveau cugetul că-s trândavi, au luat pe socoteala lor dojana şi s-au despuiat de lenevie.
Nu-i cunosc nici pe unii, nici pe alţii – şi necunoaşterea aceasta li-i deopotrivă de utilă tuturor.
Cum, vă voi spune. Cel ce m-a auzit făcând lauda rugăciunii, şi-şi dădea seama de ardoarea lui, de-ar fi avut numeroşi martori ai lăudării ce i se făcea şi lui, ar fi alunecat în trufie. Primind lăudarea în taină, el e la adăpost de orice cădere. De partea lui, cel ce se ştia că-i lenevos, s-a folosit de această dojenire, ca să se îmbunătăţească, fără ca nimeni să afle de dojana ce primea.
Şi aceasta nu-i lucru puţin pentru el. Grijulii cum suntem de părerea altora, ne silim să ne îmbunătăţim, atâta vreme cât socotim că viciile noastre sunt necunoscute; s-au arătat ele în faţa tuturor, am pierdut reazimul care ni-l dădea taina – şi neruşinarea şi neobrăzarea noastră cresc.
Rănile dezgolite, atingându-se necontenit aerul rece de ele, se agravează. Aşa şi sufletul păcătos, de-l vei mustra, pentru greşelile lui, pe faţă, se face mai neruşinat. Ca să depărteze primejdia aceasta, predica ne tămăduieşte în taină.

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

72. Nu certaţi pe cei săraci pentru nelucrarea lor

De ce – va zice careva – Pavel, scriind către Tesaloniceni a alcătuit această lege: “Cine nu munceşte, să nu mănânce?” Ca înşivă să înţelegeţi acest îndreptar – şi să împliniţi vorbele apostolului nu numai săracului, ci încă şi vouă înşivă. Voi grăi, oare, un lucru nepotrivit şi izbitor?
Vă veţi supăra, ştiu – totuşi voi grăi – nu ca să jignesc ci ca să îndreptez, de aceea grăiesc.
Ţinem de rău pe săraci pentru nelucrarea lor, care, de multe ori, poate fi acoperită de iertare – şi noi, noi aceştia ne îndeletnicim adesea cu nişte lucruri cu mult mai proaste decât nelucrarea însăşi. Dar – veţi zice – eu am averea mea. Atunci, pentru că acest om este sărac şi născut din săraci, pentru că n-a avut părinţi îndestulaţi, e drept să moară? Tocmai pentru aceasta e vrednic de milă şi îndurarea celor care sunt îndestulaţi.
Vă petreceţi adesea vremea la teatru, la adunări, la întruniri, unde nu-i nimic foloselnic, aveţi câtime nesocotită de vorbiri ticăloase, fară să fiţi încredinţaţi că faceţi în felul acesta, vreun rău sau că sunteţi trândavi. Şi când acest nenorocit, acest uitat, îşi petrece ziua cerând, plângând, suferind tot soiul de necazuri, voi îl judecaţi, îl târâţi în faţa tribunalului, îi cereţi socoteală! Sunt acestea, simţăminte omeneşti?
Dar – ziceţi – nimic mai fără ruşinare ca un sărac. De ce – vă rog – pentru că vine, strigând, după voi?
Vreţi să vă vădesc că noi depăşim neruşinarea săracilor şi că o ducem până la cea mai de pe urmă măsură? Aduceţi-vă aminte ce se petrece, adesea, în vremea postului, la masa de seară. Chemaţi slujitorul care vă serveşte şi, dacă vi se pare că vine prea încet, răsturnaţi toate, daţi din picioare, ocărâţi, – toate acestea din pricina unei mici întârzieri. Şi ştiţi, totuşi bine că de nu aveţi de îndată mâncarea pe masă, o veţi avea curând. Aşa că, atunci când pentru o nimica toată vă purtaţi nedrept, găsiţi că aceasta nu-i neruşinare, iar când cel sărac se teme şi tremură pentru pricini cu mult mai grele (căci de ceea ce-i lui teamă, nu-i că va avea de suferit o întârziere, ci fiindcă suferă de foame) îl socotiţi îndrăzneţ, neruşinat, obraznic – şi alte denumiri mai jignitoare.
Nu-i aceasta culmea neruşinării? Dar noi nu cugetăm la acestea – şi de aceea găsim că săracii sunt neobrăzaţi. Dacă vom cerceta propria-ne purtare şi vom asemui-o cu a lor, vom vedea că nu-i atât de greu să-i suferim.
Cerşetorul acesta este un prefăcut – ziceţi. Cum? Pentru o bucăţică de pâine, pentru un veşmânt, îi ziceţi înşelător? Dar el vinde de îndată ceea ce-i daţi. Dar voi, chivernisiţi totdeauna bine ceea ce aveţi? (…) Ci noi, când auzim pe vreunul din ei jeluindu-se cu glas mare, când îl vedem ridicându-şi ochii la cer, cu părul învălmăşit, acoperit cu zdrenţe, de îndată îi şi zicem înşelător, prefăcut, mincinos.
Nu ne e ruşine? Cui zicem înşelător?
Nu daţi nimic, dar nu mai învinuiţi pe acest om. El are şi se face că nu are. Aceasta vă învinuieşte pe voi, nu pe el. El ştie că are de-a face cu fiinţe crude, şi, că prin cuvinte miloase, pe nimeni nu va înduioşa şi, de aceea e silit să-şi ia un veşmânt încă şi mai ticălos, ca să vă înmoaie.
Dacă cineva ne iese înainte să ne ceară – şi-i îmbrăcat mai cuviincios, zicem: Iată un înşelător, se înfăţişează aşa ca să ne facă să credem că-i din bună familie, iar dacă altul se arată într-o înfăţişare ticăloasă, noi iar îl ţinem de rău… Ce-i de făcut, atunci?

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

71. Împăcarea între cele două cuvinte ale Sfântului Pavel

Pavel a dojenit adesea pe leneşi şi-a zis: “Cel ce nu munceşte, să nu mănânce!” Dar nu s-a oprit aici, ci a adăugat: “Cât despre voi, nu osteniţi a săvârşi binele!”
Iată lucruri – veţi zice – potrivnice unul altuia. Dacă porunceşti ca aceşti oameni să nu mănânce, cum ne poţi îndatora să facem milostenia?
Când Sfanţul Pavel zice: “Cine nu munceşte, să nu mănânce!” el grăieşte către leneşi. Nouă ne spune dimpotrivă: “Nu osteniţi a săvârşi binele!”
Tot aşa facem în viaţa noastră casnică. Când doi se află în nepotrivire, îi luăm pe fiecare, aparte, şi le dăm sfaturi opuse. Adesea dacă un dascăl a asuprit pe un şcolar, tatăl acestuia îl ţine de rău în ascuns, zicându-i: “Nu fii atât de aspru, nu fii atât de tare…” Dar copilului, dimpotrivă, îi zice: “Chiar de te-ar asupri pe nedrept, suferă” – lucrând astfel prin mijloace opuse să capete acelaşi bun rezultat.
Tot astfel, Pavel spunea cerşetorilor sănătoşi, ca să-i îndemne la lucru: “Cine nu munceşte să nu mănânce!” – şi celor ce sunt nehotărâţi în a face milostenie, ca să-i hotărască: “Ci voi, nu osteniţi a săvârşi binele!…”

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

70. Cum trebuie să facem milostenia

Cel ce vrea să dea dovadă de omenie nu trebuie să ceară socoteală altora de cum îşi duc viaţa, ci trebuie numai să îndestuleze nevoia, să vindece lipsa. Nevoia, lipsa, iată ce trebuie să vă grăiască vederea unui sărac, nu-i cereţi mai mult.
Fie el cel mai râu dintre oameni, dacă n-are hrana care-i trebuie, să punem un capăt foamei lui!…
Aceasta ne-a poruncit Hristos, când a zis: “Fiţi asemeni Tatălui vostru din ceruri, El răsare soarele Lui şi peste cei buni şi peste cei răi şi lasă să cadă ploaia Sa şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi”.
Omul milostiv este un adăpost pentru toţi cei în lipsă, dar acest adăpost primeşte pe toţi cei care s-au rătăcit şi-l apără de alte primejdii.
Buni sau răi, oricine ar fi acei ce se află în primejdie, el îi primeşte în adăpostul său. Aşadar voi, când vedeţi pe cineva care-i primejduit de sărăcie, nu-l judecaţi, nu-i cereţi socoteală, ci puneţi mâna şi-i sfârşiţi necazul.
De ce să vă faceţi încurcături? Dumnezeu v-a scutit de orice cercetare amănunţită.
Alt lucru-i a judeca, alta-i lucrarea milei.
Milosteniei i se zice aşa, pentru că o facem şi celor nevrednici. Pavel ne pofteşte la aceasta, când zice: “Nu vă descurajaţi de a săvârşi binele, mai deosebit către cei ce vă sunt aproape prin credinţă…”
Dacă vom cerceta pe cei nevrednici, nici chiar cei vrednici nu vor mai vrea să vină, de bunăvoie, spre noi, să ne ceară; şi, dimpotrivă, dacă dăm chiar celor nevrednici, cei ce sunt vrednici de milă şi cumpănesc nevrednicia celorlalţi, vor veni la noi.
Aşa s-a petrecut cu preafericitul Avraam. Nu cerceta prea aspru pe trecători – şi iată că într-o zi îi fu dat să primească nişte oaspeţi, care nu erau cu mult mai prejos decât nişte îngeri.
Să ne asemuim lui şi totodată şi lui Iov, care cobora din el şi care zicea: “Uşa mea deschisă-i orişicui”. Nu deschisă unuia şi închisă altuia, el o lasă deschisă tuturor, fără deosebire. Să facem la fel, vă rog, fără să mai săvârşim cercetări zadarnice…

Sf. Ioan Gură de Aur  – Cuvinte alese

69. Milostenia trebuie făcută din plin şi cu bucurie

Nu-i de ajuns să săvârşim milostenia. Trebui s-o săvârşim din plin şi fără părere de rău. Fără părere de rău este puţin spus, ci cu bucurie, cu grăbire. Fără părere de rău şi cu bucurie nu sunt, într-adevăr, acelaşi lucru.
In una din epistolele către Corinteni, Apostolul punea accent pe această învăţătură, îndemnând pe credincioşi la cât mai mare deplinătate, zicea: “Cine seamănă slab, va culege slab. Cine seamănă în binecuvântări, în binecuvântări va şi culege…” Şi ca să îndrumeze băgarea de seamă, adăuga: “Fără părere de rău şi nu de nevoie…”
Trebuie, când săvârşeşti milostenia, să se împlinească două condiţii: deplinătate şi bucurie.
De ce vă jeluiţi când daţi săracilor? De ce să fiţi întunecaţi când săvârşiţi faptele milei lepădând, în felul acesta, de la voi roadele unei bune fapte?
De vă supăraţi, nu mai sunteţi milostivi, ci aspri şi neomenoşi. De vă supăraţi, cum veţi ridica pe fratele vostru aflat în necaz? Socotiţi-vă fericiţi, chiar când îi daţi cu bucurie, căci nimic nu pare oamenilor mai ruşinos decât de a primi de la semenii săi. Aşa că dacă nu îndepărtaţi orice urmă de regret prin marea bucurie pe care o arătaţi, dacă nu faceţi să se vadă că voi preţuiţi mai mult a primi decât a da, departe de a ridica pe cel căruia-i daţi, îl veţi doborî mai mult. De aici vorbele Apostolului: “Daţi cu bucurie!…”
Cine poate fi întunecat, când capătă împărăţia? Cine se poate da întristării, când îşi capătă iertarea greşelilor? Nu fiţi aşadar cu băgare de seamă la banul pe care-l daţi, ci la aceea ce el vă aduce în schimb.
Semănătorul, cu bucurie aruncă sămânţa, cu toate că nu ştie ce va culege. Cu atât mai bucuros se cade a fi acela care, în chip de ogor, cultivă cerul.
Dacă daţi cu bucurie, daţi mult, dând puţin; de daţi mult cu întristare, acest mult îl micşoraţi.
Numai aşa văduva care şi-a dat cei doi dinari, a întrecut cu mult pe cei cu talanţii. Ea dădea cu deplinătate de suflet. Dar dacă cineva e sărac – şi se despoaie de tot ce are, cum va face aceasta cu dragă inimă? Intrebaţi pe văduvă, ea are să vă înveţe modul: veţi afla că mâna zgârcită nu-i urmarea sărăciei. Căci se poate fii mărinimos fiind sărac şi bogat fiind, să fii mână zgârcită…

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

68. Puterea milosteniei

Mare lucru-i milostenia…
De aceea, Solomon zicea: “Omul e mare, omul milostiv e nepreţuit…”
Milostenia are aripi mari, ele străbat văzduhul, depăşesc luna, străbat prin razele soarelui şi se ridică până în înaltul cerului. Nici acolo nu se opresc. Depăşesc cerul. Lasă în urmă legiunile de îngeri, carele arhanghelilor şi toate puterile cele înalte, nu se opresc decât la picioarele tronului împărătesc.
Scriptura însăşi vă învaţă când spune: “Corneliu, rugăciunile şi milostivirile tale s-au ridicat până la faţa lui Dumnezeu…” Până la faţa lui Dumnezeu, aceasta înseamnă: Dacă ai săvârşit multe greşeli, dar ţi-ai făcut apărător milostenia, nu te teme; nici o putere de sus nu i se împotriveşte, ea cere ce i se datorează, ţinând în mână zapisul datoriei, însuşi Stăpânul a grăit: “Ceea ce aţi făcut pentru unul din aceşti mici ai Mei, Mie mi-aţi făcut”. Oricare ar fi greşelile voastre, milostenia le precumpăneşte pe toate.
Nu înţelegeţi voi, în Evanghelie, pilda celor zece fecioare? Nu vedeţi, oare, cum cele care nu făcuseră milostenia, cu toate că erau părtaşe fecioriei, rămaseră afară din odaia nunţii?
“Este scris, erau zece fecioare, cinci nebune, cinci înţelepte”, cele înţelepte aveau untdelemn, cele nebune nu şi li se stinseră acestora, candelele.
Focul înfăţişează fecioria, untdelemnul, milostenia. Şi după cum focul se stinge dacă untdelemnul nu-l hrăneşte picătură cu picătură, tot aşa se stinge fecioria, dacă milostenia nu-i ţine tovărăşie. “Daţi-ne untdelemn din candelele voastre”. Şi cele înţelepte răspunseră: “Nu putem să vă dăm, de teamă că nici noi, nici voi nu veţi avea… Mergeţi şi cumpăraţi de la cei care
vând…”
Cine-s negustorii care vând untdelemnul acesta? Cerşetorii care stau la uşa bisericilor ca să fie milostiviţi. Şi cu ce preţ? Cu acel pe care-l vreţi. Nu hotărăsc cât, ca să nu-mi scoateţi în faţă lipsa voastră. Daţi, spre a cumpăra, atât cât aveţi la îndemână.
Aveţi un dinar? Cumpăraţi cu el cerul, nu fiindcă cerul se poate cumpăra cu preţ mic, ci fiindcă Stăpânul e milostiv oamenilor.
N-aveţi un dinar? Daţi un pahar cu apă proaspătă: “Celui ce va da în numele Meu la unul din aceşti prea neînsemnaţi fraţi ai mei un pahar de apă proaspătă ca să-i ostoiască setea, să nu-i fie teamă că-şi va pierde plata”.
Cerul se cumpără, cerul se câştigă – şi noi nici nu vrem să ştim de aceasta!…
Daţi o pâine şi câştigaţi raiul – daţi puţin şi veţi căpăta mult; daţi lucruri pieritoare şi veţi primi în schimb din cele fără pieire, daţi din cele ale putreziciunii şi veţi avea din cele ale neputreziciunii.
Dacă ar fi un iarmaroc şi preţurile ar fi scăzute, fiind prisos de mărfuri şi multe din ele s-ar vinde pe nimic, nu aţi face avere şi n-aţi da deoparte toate celelalte treburi ale voastre ca să profitaţi de prilejul acesta?
Aşadar când e vorba de lucruri ce se trec, arătaţi atâta pornire zeloasă, iar când e vorba să cumpăraţi veşnicia, atâta delăsare, atâta lenevire!…
Daţi celui sărac, şi chiar de nu veţi deschide gura, mii de guri şi vă vor lua partea, milostenia care-i răscumpărarea sufletului. Şi nu-¬mi vorbiţi de lipsa voastră, văduva care era nici se poate mai săracă, dădu găzduire lui Ilie, aşa că lipsa ei nu a fost nici o împiedicare. Ea l-a primit cu mare bucurie şi astfel a cules roadele pe care le merita – şi a secerat snopul milosteniei.
Poate unul din noi îmi va zice: “Dă-mi pe Ilie”. De ce cereţi pe Ilie? Eu vă dau pe stăpânul lui Ilie -şi nu-l hrăniţi. De aţi fi întâlnit pe Ilie, aţi fi făcut altfel? Hristosul, Stăpânul a toate, a zis: “Ceea ce aţi făcut unuia din aceşti prea neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi-aţi făcut…”
Cugetaţi la Hristos, chemând pe alesul Său, în ziua judecăţii, de faţă fiind îngerii şi toate puterile, zicând: “Acela, pe pământ m-a găzduit, acela m-a încărcat de binefaceri, acela m-a primit, când străin am fost”.
Şi mai gândiţi-vă la temeiul vostru înaintea îngerilor, la izbânda de care vă veţi bucura în faţa neamurilor cerului. Cel pe care Hristos îl va mărturisi, cum oare, temeiurile lui nu-l vor pune pe deasupra îngerilor? Aşadar, lucru mare este milostenia, fraţii mei. S-o îmbrăţişăm; nimic n-o ajunge, ea este în stare să şteargă toate greşelile, în stare de a îndepărta judecata…

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese