Sfinţii doctori fără de arginţi Chir şi Ioan şi Sfînta Muceniţă Atanasia, cu cele trei fiice ale ei (31 Ianuarie)

Ianuarie 31, 2010

Sfîntul Chir, plăcutul lui Dumnezeu, avusese naşterea şi creşterea sa în părţile Egiptului, în cetatea Alexandriei, cea zidită de Alexandru Macedon; el era slăvit cu meşteşugul de doctor şi se tămăduiau de către el bolile trupeşti, neluînd plată, iar cu cuvintele sale cele de Dumnezeu insuflate şi cu chipul vieţii sale celei îmbunătăţite tămăduia sufleteştile neputinţe ale oamenilor.

Pentru că, intrînd la cei bolnavi, le spunea, nu de la Galin şi de la Hipocrate, ci din aşezămintele sfinţilor prooroci şi apostoli, să se ferească de vătămările păcatelor, care se fac pricinuitoare bolilor trupeşti; căci boala sufletului este mai grea decît toate bolile trupului, şi cînd acela boleşte cu păcatele, de multe ori se întîmplă că şi trupul cade în boală mai grea, dîndu-i Dumnezeu pedeapsă pentru păcate.

Astfel sfîntul învăţînd pe bolnavi, încă şi cuvîntul lui Dumnezeu propovăduindu-l, pe mulţi elini i-a adus la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi i-a făcut creştini, îngrijind sufletele şi trupurile acelora, cu doctorie preaaleasă.

Într-acea vreme Diocleţian (284-305), păgînul împărat, a ridicat prigonire asupra creştinilor. Deci, a fost clevetit Sfîntul Chir, slăvitul doctor alexandrin, la ighemonul Alexandriei, că este creştin şi învaţă pe mulţi credinţa creştinească; ighemonul a poruncit îndată să-l prindă. Dar Sfîntul Chir, înştiinţîndu-se de aceasta, a fugit din cetate şi din părţile Egiptului şi a mers în Arabia. Aceasta a făcut-o, nu temîndu-se de chinuri şi de moartea cea pentru Hristos, ci ascultînd cuvintele lui Hristos: Cînd vă vor izgoni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă; apoi, încă vrînd ca să ajute celor de aproape şi dorind ca mai bine să se pregătească spre pătimirea pentru Domnul său, întru rînduirea monahicească. Deci, mergînd în Arabia, îndată a luat asupră-şi îngerescul chip al monahilor. Dar mai ales, după rînduiala lui Dumnezeu, a fost mergerea lui în Arabia, ca şi acolo pe mulţi să-i aducă la Hristos, izbăvindu-i de pierzare idolească şi apoi la calea mîntuirii să-i povăţuiască.

Deci, a lăsat meşteşugul său cel doctoricesc, pentru că a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni, şi acum nu cu doftorii şi cu ierburi, ci cu rugăciuni şi cu cuvîntul tămăduia toate bolile; iar pentru nişte faceri de minuni ca acestea, se preamărea numele lui Iisus Hristos; iar mulţime mare de închinători de idoli lăsîndu-şi rătăcirea lor, se întorceau la Hristos, adevăratul Dumnezeu.

Sfîntul Ioan era de neam din Edessa, creştin binecredincios şi cinstit în rînduiala ostăşească. Atunci ridicînd Diocleţian prigonire asupra creştinilor, şi-a lăsat rînduiala cea ostăşească şi slava acestei lumi, patria, casa, neamul şi bogăţia, pe care, socotindu-le a fi toate gunoaie, s-a dus la Ierusalim, unde, petrecînd cîtăva vreme, a auzit despre Sfîntul Chir şi despre minunile ce le făcea; căci străbătuse vestea despre dînsul pretutindeni şi dorea foarte mult să-l vadă şi să vieţuiască împreună cu acel om plăcut lui Dumnezeu.

Drept aceea a mers mai întîi în Alexandria, căutînd pe cel dorit, dar neaflîndu-l acolo, cu dinadinsul întreba despre dînsul unde este. Şi înştiinţîndu-se că este în Arabia, a mers acolo cu sîrguinţă şi, găsindu-l, s-a lipit de dînsul cu tot sufletul; apoi, s-a făcut singur văzător al minunilor aceluia, şi următor al vieţii lui celei îmbunătăţite.

Într-acea vreme a fost prinsă, spre chinuire pentru Hristos, o femeie iubitoare de Dumnezeu, anume Atanasia, cu cele trei fiice ale ei, ale căror nume sînt: Teoctista, Teodosia şi Eudoxia, şi le-au dus în cetatea Canon, în care era un ighemon cu numele Sirian. De care lucru auzind Sfîntul Chir şi cu Ioan, se temeau ca să nu cadă de la credinţa în Hristos acele fecioare tinere, care puteau să se înşele nu numai de îngrozirea chinurilor, ci şi lesnicios, cu momirile, puteau a fi ademenite, în tînăra lor vîrstă; căci Teoctista, cea mai mare dintre ele, era abia de 15 ani, iar cealaltă, Teodosia, de 13 ani, iar cea mai de pe urmă, Eudoxia, era numai de 11 ani.

Dar Sfîntul Chir se îndoia şi despre maica lor Atanasia, ca nu şi ea pentru fiice să se plece la păgînătate, nevoind să vadă pe fiicele sale cumplit chinuindu-se şi vărsîndu-se sîngele lor fără cruţare; pentru că este ştiut lucru, că pe mame le doare inima pentru copiii lor.

Astfel, sculîndu-se s-a dus în cetate ca să întărească în mărturisirea în Hristos pe fecioare şi pe maica lor şi să le facă temătoare de Dumnezeu şi îmbărbătate la chinuri. Apoi Sfîntul Ioan a urmat Sfîntului Chir, ducîndu-se amîndoi la cetatea Canon, la Atanasia, cea ţinută în legături cu fiicele, pe care le întăreau cu felurite cuvinte de Dumnezeu insuflate, pentru dragostea lui Iisus Hristos, încît cu osîrdie să-şi pună sufletele pentru El.

Dar îndată a aflat de aceasta ighemonul Sirian, pentru că ducîndu-se unul din păgîni la dînsul, i-a spus acestea: „Doi oameni oarecare s-au arătat în cetatea noastră, unul în îmbrăcămintea monahicească şi altul în cea ostăşească şi sfătuiesc pe fecioarele cele prinse să nu se închine la zeii noştri, ci să petreacă Citește restul acestei intrări »


30 Ianuarie – Soborul Sfintilor Trei Ierarhi

Ianuarie 30, 2010

Pe acesti trei Sfinti Parinti: Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur, ii sarbatorim astazi laolalta, ca pe cei mai mari invatatori si Pastori ai Bisericii, din toata istoria crestinatatii. Viata lor sfanta si invataturile lor alcatuiesc, adica, niste indreptare de ortodoxie, vrednice de toata lauda si increderea. Este o dovada limpede ca este ratacire sa nu crezi ca ei. Ei arata la treapta cea mai inalta „drumul imparatesc” in Biserica Ortodoxa. Ei sunt adevaratii ctitori ai Ortodoxiei. Si pentru ca, pe langa darul talmacirii Sfintelor Scripturi, ei s-au invrednicit si de inalta treapta a arhieriei, ei sunt cunoscuti indeobste sub numele de Sfintii Trei Ierarhi.

Viata lor se afla istorisita la zilele in care se face pomenirea fiecaruia din ei, in parte. Asa, viata Sfantului Vasilie se afla la 1 ianuarie, viata Sfantului Grigorie Teologul, la 25 ianuarie, iar viata Sfantului Ioan Gura de Aur, la 13 noiembrie si la 27 ianuarie. Astazi praznuim doar roadele pe care multa lor stradanie le-a adus Bisericii Mantuitorului Hristos.

Asa, mai intai, cei Trei Ierarhi au trait toti cam in aceeasi vreme, adica in secolul IV, si toti trei au adus Ortodoxiei si Bisericii chezasia si stralucirea sfinteniei unor oameni cu inalta stiinta de carte, cunoscand, adica, nu numai adancurile invataturii lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, mostenita de la Apostoli, ci pretuind, de asemenea, si toata stiinta si filosofia pagana a vremii lor.

Acatistul Sfintilor Trei Ierarhi – Vasile, Grigorie si Ioan aici

Vietuind, apoi, in anii cand Biserica crestina, abia scapata din prigonirile cele sangeroase ale imparatilor romani, ajunsese primejduita de ereziile de la dreapta credinta, din pricina multimii invataturilor gresite ce se ivisera, Sfintii Trei Ierarhi au dus o lupta grea si fara incetare, pentru adevarata intelegere, pentru pazirea dreptei credinte apostolice, cu privire, indeosebi, la dogma Sfintei Treimi, cea mai de seama Taina a credintei crestine. Si invatatura lor a ramas invatatura ortodoxa, de atunci, de azi si de totdeauna.

Fiind toti trei mari ierarhi ai Bisericii, au folosit amvonul, dar fiecare din ei in felul sau.

Sfantul Vasilie, de pilda, a fost totodata si pastor al mirenilor, dar si mare indrumator al calugarilor. Cele mai vestite cuvantari ale lui, din amvon, sunt talcuiri din Cartea Facerii si talcuiri la Cartea Psalmilor. Cat priveste randuielile date de el calugarilor, acum 16 veacuri, ele dainuiesc si astazi. Vrednic de insemnat este locul pe care Sfantul Vasilie il da muncii, alaturi de rugaciune, in viata calugarilor. Cu adevarat invatator al mirenilor, el uneste cuvantul cu fapte, chemand pe cei bogati sa sprijine asezamintele crestine intemeiate de el, pentru ajutorarea saracilor, a bolnavilor, a tuturor celor slabi si neputinciosi din cetate. Mai amintim, in sfarsit, ca Sfantul Vasilie si Sfantul Ioan Hrisostom s-au straduit si cu infrumusetarea si desavarsirea Sfintei Liturghii din timpul lor, si cele doua Liturghii: Liturghia Sfantului Ioan si Liturghia Sfantului Vasilie, poarta si astazi numele lor si se savarsesc in Biserica Ortodoxa, asa cum le-au desavarsit ei.

Tot in felul sau, a folosit amvonul si Sfantul Grigorie de Nazianz. Vorbitor innascut, poet si mare teolog, Sfantul Grigorie si-a castigat renumele de „Cuvantator de Dumnezeu”, adica renumele de teolog, talmacind pe intelesul oamenilor din timpul lui, Taina Sfintei Treimi. Chemat la Constantinopol, cetate care cazuse atat de mult in ratacirea lui Arie, incat in toata capitala imperiului nu mai ramasese decat o singura biserica ortodoxa, biserica Invierii, dupa cinci ani de cuvantari in aceasta biserica, starea lucrurilor s-a rasturnat si in toata capitala, nu mai ramasese decat o singura biserica a lui Arie, toate celelalte fiind ortodoxe. Pentru aceasta a si fost el ales patriarh al Constantinopolului. Putini teologi s-au ridicat la inaltimea si la adancimea teologiei lui. Cele mai vestite din cuvantarile lui sunt Cele cinci Cuvantari Teologice, tinute de el in biserica Invierii din Constantinopol.

In ceea ce priveste pe Sfantul Ioan Gura de Aur, acesta a folosit amvonul, mai ales, pentru invatarea mirenilor, chemandu-i spre intoarcerea la Dumnezeu si la milostenie, de la cei mai smeriti, pana la cei, mai semeti, imbarbatandu-i si dojenindu-i si dandu-le ca pilda viata sa de nevointa, dar si de darza barbatie. A fost socotit ca cel mai iscusit vorbitor, pe care l-a avut Biserica. Drept marturie a cuvantarilor lui, el a lasat Bisericii, Talmacirea Evangheliei dupa Matei si Talmacirea celor 14 Epistole ale Sfantului Pavel. Talmacirile lui sunt o adevarata evanghelie practica.

In sfarsit, Sfintii Trei Ierarhi s-au asemanat intre ei si prin slabiciunea lor trupeasca. Toti trei au avut o sanatate plapanda. In slabiciunea vasului lor trupesc salasluia insa, taria cea neasemanata a Duhului si cuvantul lor era unit cu fapta.

Impodobiti cu asemenea daruri, Sfintii Trei Ierarhi au fost slaviti in toata lumea crestina, dar, mai cu osebire, in imparatia dreptcredincioasa de rasarit, atat de mult, incat, in chip neasteptat, slavirea lor a ajuns o pricina de Citește restul acestei intrări »


Cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, despre faptul ca se cade a ne ruga pentru vrajmasi si pentru cei ce ne fac suparare

Ianuarie 29, 2010

Cu cat te rogi mai din suflet pentru cei ce te clevetesc pe tine, cu atat mai mult adeveresti pe Dumnezeu si face EI insusi izbanda pentru tine: „Ca a mea este izbandirea, Eu voi rasplati, zice Domnul.” Si iarasi a zis Domnul: „Iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine celor ce va urasc pe voi. Rugati-va pentru cei ce va fac voua suparare, pentru cei ce va izgonesc pe voi.” Si pentru care pricina a poruncit El aceasta ? Pentru ca, adica, sa te izbaveasca pe tine de necaz si de manie si de pomenirea de rau si ca sa te invredniceasca pe tine de dragostea Lui cea desavarsita. Ca voieste ca sa mantuiasca pe toti oamenii si la cunostinta adevarului sa-i aduca. Si ca un Dumnezeu ce este din fire, pe toti la fel ii iubeste, dar pe cel cu fapte bune il proslaveste, iar pe cel rau, in veacul acesta, se sileste spre cele bune a-l intoarce, ca pe unul ce intru intuneric umbla cu nebunia sa. Pentru ca cel desavarsit, fiind bun daruitor, nu stie deosebirea, nici ce este al sau, nici ce este al strainului, nici robului, nici celui slobod, nici credinciosului, nici necredinciosului, ci pe toti asemenea miluieste. Ca, dupa cum zice Apostolul, nu este nici evreu, nici elin, ci toti una sunt in Hristos, Caruia este slava, impreuna cu Tatal si cu Preasfantul Duh, Cel de viata datator. Amin.

Sursa: Proloagele – luna Ianuarie in 29 de zile


Viata Cuviosului Parintelui nostru Efrem Sirul (28 Ianuarie)

Ianuarie 28, 2010

Minunatul Efrem a răsărit din pămîntul sirienilor. Şi fapta bună din pruncie alegînd-o, se silea de-a pururea a fugi de vorbirile cele vătămătoare ale celor de o vîrstă. El citea neîncetat, mai vîrtos sfintele cărţi, iar sîrguinţa, îndeletnicirea şi cugetarea întru acestea îi erau lui Efrem mai plăcute decît toată dulceaţa. Încît şi el împreună cu proorocul zicea: Cît sînt de dulci gîtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decît mierea.

De atunci a avut tovarăşe fapta bună şi sîrguinţa în osteneli. Căci care faptă cu dinadinsul nu s-a săvîrşit de dînsul? Nu postul? Nu privegherea? Nu culcarea pe jos? Nu blîndeţea? Nu necîştigarea? Nu, peste atîta bogăţie de bunătăţi, şi smerita cugetare? Încă şi de darul cel învăţătoresc a fost împărtăşit. Apoi şi pînă acum prin cuvintele sale, vorbeşte cu noi, îndemnîndu-ne, mîngîindu-ne şi sfătuindu-ne. Din care putem folosi nu numai cuvîntul credinţei cel drept, ci şi ne deşteptăm spre cîştigarea faptei bune. Iar de nădejdea cea către Dumnezeu şi de dragostea cea către aproapele, atîta grijă a avut Efrem, încît el însuşi cînd a vrut să se ducă din viaţă, zicea astfel:

„Nicidecum în toată viaţa mea n-am ocărît pe Domnul şi cuvînt nebun din buzele mele n-a ieşit. În toată viaţa mea n-am blestemat pe nimeni. Şi nicidecum nu m-am sfădit cu vreunul din cei dreptcredincioşi”.

Cele sapte plansuri ale Sfantului Efrem Sirul – aici

Avea încă şi lacrimi neîncetat în ochii lui, încît mai cu înlesnire puteau izvoarele cele de-a pururea curgătoare să-şi înceteze curgerea, decît Efrem Sirul lacrimile. Şi împreună cu lacrimile ieşeau şi suspinurile, arătînd focul cel dinlăuntru aprins al umilinţei, pe care mai luminat îl va pricepe cineva citind scrierile aceluia. Căci el se afla pretutindeni filozofînd despre judecata şi a doua venire a lui Hristos, înfricoşatul divan avîndu-l înaintea ochilor şi ziua aceea în minte întipărind-o; apoi pe sine osîndit socotindu-se şi foarte cu jale tînguindu-se. În astfel de cugetări ale minţii îndeletnicindu-se Efrem, pururea se nevoia după cîntătorul de psalmi, fugind de gîlceava cea lumească şi în pustie sălăşluindu-se. Apoi, din loc în loc se muta pentru a sufletelor zidire şi folos, fiindcă era mişcat de duhul dumnezeiesc.

Odată îşi lăsă patria şi aceasta fiindu-i poruncit ca dumnezeiescului Avraam, a ajuns la cetatea Edesa, pe de o parte, pentru închinăciunea sfintelor moaşte, care erau întru dînsa, iar pe de alta, pentru întîlnirea cu un oarecare bărbat dintre cei cuvîn-tători, ca să ia model de viaţă de acolo. Acest lucru îl cerea de la Dumnezeu, adesea, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Stăpîne al tuturor, învredniceşte-mă ca, intrînd în cetatea Edesa, să mă întîlnesc cu acel bărbat, care va fi puternic a-mi grăi cele spre folosul sufletului”. Astfel rugîndu-se, cînd a ajuns la porţile cetăţii, era îngrijorat: cum adică se va apropia de acel bătrîn, ce va afla de la dînsul şi ce folos va dobîndi?

Deci, călătorind astfel cu aţintirea minţii, o femeie îndată îl întîmpină şi aceasta era desfrînată. Negreşit al lui Dumnezeu lucru era acesta; căci pentru cele bune, de multe ori le rînduieşte tainic pe cele potrivnice. Deci, sfinţitul Efrem, astfel întîlnind pe desfrînata, stătea uimit oarecum, căutînd către dînsa, mîhnindu-se şi pătimind întru sine cu sufletul, că nu i s-a împlinit cererea după rugăciune, ci cu totul potrivnic. Iar ea văzîndu-l, iarăşi privea la dînsul cu ochi necuvioşi. Şi fiindcă astfel multă vreme se priveau unul pe altul, vrînd s-o ruşineze şi întru sfiala ce se cuvine femeilor a o aduce, i-a zis: „Pentru ce nu te ruşinezi, o! femeie, privind la mine cu ochii aţintiţi?” Şi aceea zise: „Dar mie aşa mi se cade a privi la tine, că din tine şi din a ta coastă sînt luată. Iar ţie ţi se cade a te uita nu către noi, ci în pămînt, din care ai şi fost luat”.

Acestea auzindu-le Efrem a mulţumit şi femeii, pentru folosul ce a avut din vorbele ei, şi lui Dumnezeu cu fierbinţeală îi înălţa mulţumire; care chiar prin cele fără de nădejde de multe ori poate face lucruri bune.

Deci, după ce au trecut zile destule, în cetatea Edesei dumnezeiescul Efrem era, locuind aproape de dînsul, o desfrînată care s-a făcut organ de răutate al vicleanului. Şi printr-însa, ca prin şarpele cel dintîi, năvălea asupra dreptului. Deci, de vreme ce s-a întîmplat, că dumnezeiescul Efrem fierbea nişte bucate, acea femeie deschizînd fereastra care era în perete, se plecă cu neruşinare, apoi cu obrăznicie căutînd la cuviosul, îi zise: „Binecuvintează, părinte”. Iar el cu blîndeţea cea cuviincioasă lui şi cu graiul îi zice: „Domnul să te binecuvinteze”. Şi aceasta iarăşi cu rîs necuvios a zis: „Dar ce lipseşte bucatelor tale?”. Iar acela a zis: „Trei pietre şi puţin noroi, ca fereastra aceasta să se astupe”. Aceea cu obrăznicie a zis: „Pentru că te-am cinstit, aceasta a făcut întru tine mîndrie? Eu voiesc a dormi împreună cu tine, iar tu de prima dată mă deznădăjduieşti?”.

Însă precum aceea avea graiuri sataniceşti, astfel şi el cu mult mai vîrtos n-a fost lipsit de cuvinte duhovniceşti, căci a zis: „De voieşti împreună cu mine a dormi, trebuie s-o faci unde-ţi voi zice eu”. Iar aceea, dacă a auzit cuvîntul, a şi întrebat de locul unde voieşte a dormi. „Nu într-alt loc, a zis el, decît chiar în mijlocul cetăţii voi dormi cu tine”. Iar ea a zis: „Dar nu ai sfială şi ruşine de bărbaţii ce ne vor vedea dormind în mijlocul cetăţii?”. Deci, femeia aceea dorind să vîneze sufletul cel pătimaş, n-a voit a cunoaşte ceea ce zice Solomon: Că ochii Domnului Celui Preaînalt de milioane de ori mai luminaţi sînt decît soarele; căci caută peste tot căile oamenilor.

Atunci sfîntul a răspuns îndată: „Dacă ochii oamenilor i-ai judecat că sînt puternici a ruşina sufletul şi a-l opri de la fapta cea rea, dar oare de ochii lui Dumnezeu, care văd toate cîte se lucrează în ascuns şi întru arătare, nu ne vom teme şi nu ne vom spăimînta cu mult mai vîrtos?”. Acestea destule au fost ca să înduplece pe desfrînata a se depărta de vicleana poftă către dînsul şi să se căiască de cele dintîi fapte rele ale ei. Căci îndată apropiindu-se şi căzînd la pămînt, cerea iertăciune de dobitoceasca şi neînfrînata ei pornire.

Apoi, făcînd adevărată pocăinţă, a luat povăţuitor şi dascăl pe Sfîntul Efrem în calea cea Citește restul acestei intrări »


Aducerea moastelor celui intre sfinti, Parintelui nostru Ioan Gura de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului (27 Ianuarie)

Ianuarie 27, 2010

Acest dumnezeiesc parinte al nostru, de trei ori fericit, Ioan Gura de Aur, a fost mare luminator si învatator al lumii. El nu trecea cu vederea nedreptatea si nu cauta la fata oamenilor. Astfel chiar pe împarateasa Eudoxia a înfruntat-o pentru faradelegile si nedreptatile ce le facea, printre altele si pentru chipul tiranic cu care luase via unei vaduve, numita Calitropia. De aceea a fost izgonit de doua ori din scaun, si iarasi a fost chemat la pastoritii sai. Dar a treia si cea din urma oara, a fost trimis la Cucus. De aici l-au dus la Aravissos si apoi la Pitius, orase nu numai lipsite de cele trebuincioase, dar si totdeauna pradate de isauri, vecinii lor. Deci, aflându-se acest mare parinte si înger în trup acolo în Pitius, a fost chemat de Domnul si Stapânul tuturor si s-a mutat la vesnicele locasuri, în anul 407. Iar sfintele lui moaste au fost îngropate în Comane, împreuna cu moastele sfintilor mucenici Vasilisc si Luchian. Curând dupa îngroparea sfântului parinte Ioan Gura de Aur, Arcadie împaratul a parasit viata pamânteasca împreuna cu sotia sa Eudoxia, urmându-le la împaratie fiul lor Teodosie. Mai târziu a ajuns patriarh al Constantinopolului, cu alegerea tuturor, Proclu, ucenicul si slujitorul sfântului Ioan. În al patrulea an al patriarhatului si dupa treizeci si trei de ani de la adormirea sfântului Ioan Gura de Aur, Proclu a înduplecat pe împaratul Teodosie sa trimita sa aduca moastele sfântului. Dar sfântul nevrând sa se lase înduplecat, si stând nemiscat, împaratul a trimis o epistola de rugaminte, care avea acest cuprins:

Învatatorului a toata lumea si parintelui duhovnicesc, sfântului Ioan Gura de Aur, patriarhul, scrie acestea Teodosie împaratul: „Noi, cinstite parinte, socotind ca trupul tau este mort ca al altora, am vrut fara multa chibzuiala sa-l ridicam si sa-l aducem iarasi la noi. Din cauza aceasta dorinta noastra, pe buna dreptate, nu ni s-a împlinit. Dar tu, cinstite parinte, ca cel care ai învatat pe toti pocainta, iarta-ne greseala si te daruieste noua ca unor fii iubiti de parintele lor, si veseleste cu venirea ta pe cei ce te doresc”.

Deci, când au dus scrisoarea aceasta si au pus-o pe racla sfântului, sfântul îndata s-a lasat usor. Purtatorii raclei au ridicat racla si au purtat-o fara osteneala. Când au ajuns de cealalta parte de Constantinopol, a trecut împaratul, cu tot senatul si patriarhul cu tot clerul, si au pus racla ce era cu trupul sfântului într-o corabie împarateasca. Dar iscându-se furtuna pe mare, celelalte corabii s-au împrastiat în toate partile, numai corabia cu trupul sfântului s-a abatut la via vaduvei aceleia, pe care o napastuise Eudoxia, precum s-a spus mai înainte. Iar daca s-a dat vaduvei îndarat via, îndata valurile marii s-au linistit. Moastele sfântului au fost duse mai întâi la biserica apostolului Toma, numita a lui Amantie; dupa aceea la biserica sfintei Irina si aici au fost puse în sintronul sau si strigara toti:

„Primeste-ti scaunul tau, sfinte”. Dupa aceea fiind asezata racla într-o careta împarateasca, a fost dusa la biserica cea mare a Sfintilor Apostoli, unde fiind asezata pe tronul cel sfintit, s-a auzit glas graind: „Pace tuturor”. Dupa aceasta racla cu sfintele moaste a fost îngropata în pamânt, în altar, unde se afla si acum, iar când se savârsea sfânta Liturghie, se faceau minuni mari. Asa stie Dumnezeu sa mareasca pe aceia, care îl slavesc prin vietuirea lor.

Cu privire la izgonirea sfântului Ioan Gura de Aur aratam aici chiar cuvintele sale, pe care le-a grait catre episcopul Chiriac, care era si el izgonit.

„Vino sa-ti potolesc rana mâhnirii si sa-ti risipesc negura cugetului. Ce te mâhneste si te întristeaza? Ca iarna este grea si ca furtuna ce cuprinde Biserica este amara? Stiu si eu aceasta si nimeni afara de Dumnezeu nu o poate înlatura. Dar, daca voiesti, îti voi zugravi icoana starii de acum. De multe ori vedem ca marea se cutremura si se umfla tocmai din fundul adâncului. Vedem si pe corabieri care neputând birui furtuna, stau încremeniti punându-si mâinile pe genunchi. Nu vad nici cerul, nici marea, nici pamântul, ci zac jos în asternuturi, plâng si se tânguiesc. Asa se întâmpla pe marea cea vazuta. Dar acum furtuna care s-a dezlantuit asupra Bisericii lui Dumnezeu este mai rea si valurile sunt mai multe.

Ci, roaga-te Domnului nostru Iisus Hristos, Care nu biruieste furtuna cu mestesugul, ci potoleste viforul numai cu amenintarea. Iar daca te-ai si rugat de multe ori si n-ai fost ascultat, nu te lenevi. Caci astfel este vointa iubitorului de oameni Dumnezeu, Care se îngrijeste mai dinainte de mântuirea noastra. Au doara nu putea sa izbaveasca pe cei trei tineri, ca sa nu fie aruncati în cuptor? Ci, când au fost robiti si dusi în tara barbarilor, îndepartati de îngrijirea parinteasca, de nimeni cunoscuti si în cuptor aruncati, atunci adevaratul Dumnezeu pe neasteptate a facut minune, a risipit focul din cuptorul haldeilor si cuptorul s-a prefacut în locas de închinare. Iar tinerii au chemat toata faptura si pe îngeri si puterile, si adunându-se toti împreuna ziceau: „Binecuvântati toate lucrurile Domnului pe Domnul”. Vezi, frate, cum rabdarea dreptilor a primenit focul acela în roua? Cum a înduplecat pe tiranul împarat sa trimita carti în toata lumea si sa zica: „Mare este Dumnezeul lui Sedrah, Misah si Avdenago!” Si vezi câta groaza a pus. Caci a scris: „De va grai cineva cuvânt rau asupra lor, sa-i fie casa de jaf si sa i se ia averile”.

Deci nu te mâhni, frate Chiriac. Eu, când ma izgoneau din Constantinopol, nu ma îngrijeam de mine, ci ziceam în inima mea: De-i este voia împaratesei sa ma izgoneasca, izgoneasca-ma, ca „al Domnului este pamântul si plinirea Lui”. De va vrea sa ma ferastruiasca, ferastruiasca-ma, ca am pilda pe Isaia. De va vrea sa ma arunce în mare, îmi voi aduce aminte de proorocul Iona. De-i este voia sa ma bage în groapa, am pilda pe Daniil care a fost aruncat în groapa leilor. De va vrea sa ma ucida cu pietre, am pe Stefan, întâiul mucenic, care a patimit uciderea cu pietre. De va vrea sa-mi ia capul, am pe Ioan Botezatorul. De va vrea sa-mi ia averea, de va gasi ca am, sa mi-o ia; caci „gol am iesit din pântecele maicii mele si gol ma voi si duce”.

Pe mine ma învata si apostolul când Citește restul acestei intrări »


Citatul saptamanii

Ianuarie 26, 2010


„Creştinismul ne cheamă nu numai la oarbă supunere, ci şi la toleranţă, înţelepciune, dreaptă socotinţă şi inteligenţă. Dacă însă, la nevoie şi la adicătelea, nu mai există scăpare, orice iscusinţă este exclusă: arborăm drapelul naţional (al credinţei), ne vindem haina şi cumpărăm sabie, ne aşternem de moarte, înfruntăm primejdia.”
 
Părintele Nicolae Steinhardt


25 Ianuarie – Pomenirea Sfantului Episcop Bretanion al Tomisului (Vetranion)

Ianuarie 25, 2010

La 25 ianuarie Biserica sarbatorea pe Sfantul Bretanion (Bretanion, Vetranion), stralucit episcop din secolul al IV-lea.

Despre viata si activitatea acestuia au ramas destul de putine stiri. Se stie insa sigur ca el pastorea Biserica tomitana si a intregii provincii Scitia (Dobrogea), in vremea cand pe tronul imperial al Constantinopolului se afla imparatul Valens. Venit in partile Dunarii de Jos cu prilejul unor razboaie purtate cu barbarii goti, acesta a poposit in anul 369 la Tomis, unde a fost intampinat de ierarhul tomitan in catedrala orasului. Intalnirea aceasta, relatata de istoricii bisericesti Sozomen si Teodoret al Cyrului, este momentul sigur al intrarii episcopiei Tomisului in istorie.

Evenimentui mai prilejuieste constatarea ca Biserica tomitana era condusa de ierarhi destoinici, aparatori ai credintei ortodoxe formulate la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325).

Istoricii de mai sus relateaza ca Valens, care era un aprig sustinator al ereziei ariene, a venit la Tomis si, intrand in catedrala orasului, a incercat sa-l determine pe Episcopul Bretanion sa imbratiseze credinta ratacita: „Si era acolo popor mult, aproape tot orasul, fiindca voia sa-l vada pe imparat, banuind ca se va intampla si ceva deosebit. Insa Bretanion, plin de credinta, si-a aprins cugetul cu ravna (dumnezeiasca) si a discutat cu mult curaj in fata stapanitorului, aparand dogmele Sinodului de la Niceea, asemanandu-se dumnezeiescului David, care a zis: „Grait-am intru marturiile Tale inaintea imparatilor si nu m-am rusinat” (Psalmi 118,46). Dupa aceea l-a parasit pe imparat mergand in alta biserica, iar poporul l-a urmat”. Istoricul Sozomen da si amanuntul ca Valens, „parasit acolo, a suportat cu greu aceasta infruntare si prinzandu-l pe Bretanion a poruncit sa fie trimis in exil, dar nu dupa mult timp l-a readus la locul sau.” Motivul restabilirii episcopului in drepturile sale a fost, dupa Sozomen, teama imparatului de o revolta a poporului, fiindca stia ca „locuitorii tinutului sunt viteji din fire si prin pozitia locurilor necesari lumii romane, fiind asezati ca un zid in fata presiunii barbarilor”.

Din cele relatate de acest istoric bizantin, deducem ca Bretanion trebuie sa fi fost de mai multa vreme in fruntea episcopiei Tomisului, fiindca poporul se simtea legat de el incat n-a ezitat sa-l paraseasca pe imparat si sa mearga cu episcopul in alta biserica. Comportarea aceasta a crestinilor este cu atat mai semnificativa cu cat trebuie sa ne imaginam ca vizitele imparatesti in orasele de granita, cum erau si cele din Scitia, nu reprezentau evenimente curente in viata de atunci a imperiului, si, pe de alta parte, ca imparatii dispuneau de puteri discretionare in deciderea pedepsei lor impotriva celor care li se opuneau. In confruntarea dintre ierarhul tomitan si Valens, constatam, deci, ca primul a iesit biruitor fata de cel de al doilea. Istoricul citat isi incheie relatarea cu urmatoarele consideratii: „In acest chip, Bretanion s-a aratat mat puternic decat zelul stapanitorului; era de altfel un barbat destoinic si renumit prin virtutea vietii sale, dupa cum marturisesc chiar scitii (locuitorii Scitiei) insisi”. Teodoret al Cyrului aminteste si el ca Bretanion stralucea prin tot felul de virtuti si ca pastorea ca arhiereu peste cetatile intregii Scitii”.

Curajul si virtutile care-i impodobeau viata l-au impus in fata poporului in asa masura, incat nici chiar imparatul bizantin n-a putut sa-l persecute prea mult timp. Bretanion a fost foarte iubit si respectat de credinciosii sai, el numarandu-se printre acei pastori sufletesti despre care Sozomen spune ca „daca se intampla ca Bisericile sa fie bine conduse de oameni indrazneti, poporul nu-si schimba credinta de mai inainte”.

Desigur, istoricul bizantin se refera aici la statornicia in vechea credinta niceeana (ortodoxa).

Alte stiri despre viata si activitatea Sfantului ierarh tomitan le dobandim din evenimentele legate de mucenicia Sfantului Sava de la Buzau si de trimiterea moastelor sale in Capadocia, la cererea Marelui Vasile.

Unii invatati considera ca actul martiric al Sfantului Sava a fost scris de Bretanion sau de oamenii din imediata lui apropiere si ca Sfantul Vasile i se adreseaza episcopului tomitan in legatura cu aceasta si cu primirea moastelor in Capadocia, in scrisorile sale numarul 164 si 165. Din citirea atenta a actului martiric al Sfantului Sava reiese insa ca redactarea lui s-a facut „pe pamant roman”, unde fusesera aduse moastele din ordinul guvematorului Iunius Soranus de dincolo de Dunare, „din tara barbara”. Acelasi guvernator, care era capadocian de neam, trebuie sa fi dispus si redactarea actului martiric, fapt care a fost realizat de Episcopul Bretanion sau de oamenii din jurul sau. De altfel, limba in care e compus documentul este o greaca literara, care cu greu putem admite ca se vorbea in mediu etnic atat de amestecat din stanga Dunarii, unde predomina latina si gotica. Aceasta limba era insa la ea acasa la Tomis, cetate de veche traditie greaca. In afara de aceasta, autorul actului martiric se dovedeste un om de aleasa formate teologica si cu profunde cunostinte ale Sfintei Scripturi, elemente care ne duc cu gandul la Tomis, centru teologic atat de important in aceasta vreme.

Exista insa in Scrisoarea nr. 165 a Sfantului Vasile cel Mare cateva amanunte care, credem, constitute dovezi clare in favoarea adresarii ei lui Bretanion; totodata din aceasta se poate deduce participarea directa a episcopului tomitan la trimiterea moastelor in Capadocia.

Marele ierarh capadocian il considera pe adresantul scrisorii „un cetatean al patriei sale, care intocmai ca o creanga inflorita din radacina nobila a umplut cu fructele Duhului o tara indepartata”. Aceasta „tara indepartata” nu putea fi decat Citește restul acestei intrări »