Paraclisul Sfintelor Slăvitelor Femei Mironosiţe

Facere, în Sfântul Munte al Athonului, a ieromonahului Athanasie Simonopetritul imnograful Sfintei și Marii Biserici a lui Hristos

De este preot, zice: Binecuvântat este Dumnezeul nostru…
Iar de nu este preot, zice:
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pre noi.
Strana: Împărate ceresc, Sfinte Dumnezeule, Preasfântă Treime, Tatăl nostru;
Preotul: Că a Ta este împărăţia…
Strana: Doamne miluiește (de 12 ori),
Slavă… Şi acum…
Veniţi să ne închinăm (de 3 ori), apoi

Psalmul 142

Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru adevărul Tău, auzi-mă întru dreptatea Ta. Şi să nu intri la judecată cu robul Tău, că nu se va îndreptăţi înaintea Ta tot cel viu. Că a prigonit vrăjmaşul sufletul meu, smerit-a la pământ viaţa mea, aşezatu-m-a întru întunerece ca pre morţii veacului. Mâhnitu-s-a întru mine duhul meu, şi întru mine inima mea s-a tulburat. Adusumi-am aminte de zilele cele din început, cugetat-am la toate lucrurile Tale, la facerile mâinilor Tale am cugetat. Tins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ fără de apă Ţie. Degrabă auzi-mă, Doamne, slăbit-a duhul meu: nu întoarce faţa Ta de la mine, şi mă voi asemăna celor ce se pogoară în groapă. Auzită fă mie dimineaţa mila Ta, că spre Tine am nădăjduit. Arată mie, Doamne, calea în care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scoate-mă de la vrăjmaşii mei, Doamne, la Tine am scăpat. Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun mă va povăţui la pământul cel drept. Pentru numele Tău, Doamne, mă vei via, întru dreptatea Ta vei scoate din necaz sufletul meu; şi întru mila Ta vei sfârşi pre vrăjmaşii mei, şi vei pierde pre toţi cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

Auzi-mă, Doamne, întru dreptatea Ta, şi să nu intri la judecată cu robul Tău.
Auzi-mă, Doamne, întru dreptatea Ta, şi să nu intri la judecată cu robul Tău. Duhul Tău cel bun mă va povăţui la pământul cel drept.

Slavă… Şi acum… Aliluia (de 3 ori) și Dumnezeu este Domnul (de 3 ori);

iar apoi troparele, glasul 4, asemenea cu :
„Cel ce Te-ai înălțat pre Cruce…“

De-a Învățătorului iubire rănite, către mormântul cel preasfânt alergat-ați să ungeți cu evlavie al Său trup preacurat; acolo ați și auzit de la îngeri vestirea, o, Mironosițelor, a Învierii slăvite! Și-a nesimțirii piatră prăvăliți de pe a noastră trândavă inimă.

Slavă, acelaşi sau al hramului; Şi acum, al Născătoarei de Dumnezeu, asemenea;

Nu vom tăcea, de-Dumnezeu-Născătoare, de a grăi noi stăpâniile tale; că pentru noi de n-ai fi stat solind la Hristos, cine ne-ar fi izbăvit dintr-atâtea primejdii?; sau cine ne-ar fi păzit nerobiți până acuma?; nu vom lipsi, dar, de a te ruga, că mântui pururi, Stăpână, pe robii tăi.

apoi Psalmul 50

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte, că fărădelegea mea eu o cunosc, şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie unuia am greşit şi ce este viclean înaintea Ta am făcut, ca să Te îndreptăţeşti întru cuvintele Tale şi să biruieşti când Te vei judeca Tu. Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Că iată adevărul ai iubit, cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei, şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie, bucura-se-vor oasele cele smerite. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi bucuria mântuirii Tale şi cu duh povăţuitor mă întăreşte. Învăţavoi pre cei fărădelege căile Tale şi cei necinstitori la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de sângiuri, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de ai fi voit jertfă, aş fi dat: arderi de tot nu vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu, duhul zdrobit, inimă zdrobită şi smerită Dumnezeu nu va defăima. Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea  Ta, Sionului şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci  vor pune pre altarul Tău viţei.

Canonul

Al cărui acrostih în limba elină este: «Înmiresmați sufletele noastre, Sfintelor Mironosițe. A(thanasie)»

Cântarea 1, glasul al VIII-lea:

„Apa trecându-o ca pe uscat“

Sfintelor de-mir-Purtătoare, mijlociți pentru noi.

Cu mirul cel tainic înmiresmați sufletele care pomenirea v-o prăznuiesc, și prealuminata bucurie a Învierii în inimi sădiți-ne-o.

Sfintelor de-mir-Purtătoare, mijlociți pentru noi.

Cu ardoare iubitu-L-ați pe Iisus mai presus de toate, Purtătoarelor-de-mir, de aceea și frica alungând-o, la al Său mormânt împreună ați alergat.

Slavă…

Plinit-ați cuvintele lui Hristos cu desăvârșire, Preacinstitelor Femei, de aceea și pe noi să ne faceți sârguincioși plinitori ai acelora.

Şi acum…

Cu milă privește către noi toți ce cântăm, Curată, pătimirea Fiului tău și dumnezeiasca Înviere, care-au lucrat mântuire celor căzuți.

Cântarea a 3-a „Cela ce ai făcut“

Sfintelor de-mir-Purtătoare, mijlociți pentru noi.

Răstignit voi văzându-L și coborât de pe Lemn, pe Cel ce-i Stăpân peste toate înmiresmatu-L-ați. Și pe noi, Sfintelor, învredniciți-ne tainic cu duhovnicescul mir să-L ungem pururea.

Sfintelor de-mir-Purtătoare, mijlociți pentru noi.

Dumnezeu în ființă ce s-a făcut om în trup pentru mântuirea de obște crezut-ați pe Hristos. Către Acela soliți ca în credința cea dreaptă să umblăm netulburați, de-mir-Purtătoarelor!

Slavă…

Cu a „Cântării“ Mireasă, care-a strigat către Cel pe Care-L iubea cu ardoare, asemănatu-v-ați, că, tânguindu-vă, cu ale dragostei lacrimi trupul Mirelui ați uns,Mironosițelor!

Şi acum…

Untr-ale Patimei zile și-a punerii în mormânt, le-ai aflat pe Mironosițe cu tine-ntristându-se, și grăbindu-vă la groapă, Maică-Fecioară, pe Hristos văzutu-L-ați zicând: „Bucurați-vă!“

Acoperă cu mijlocirea Femeilor de-mir-Purtătoare pe cei ce cinstesc Patima și Învierea Ta, și-n loc de mir, harul Mângâietorului ne dăruiește.

Caută cu milostivire, de-Dumnezeu-Născătoare prealăudată, spre necazul meu cel cumplit al trupului și vindecă durerea sufletului meu.

Preotul zice ectenia: Miluiește-ne pre noi, Dumnezeule…, și pomenește pe cei pentru care se face paraclisul.
Strana: Doamne miluiește (de 12 ori);
Ecfonisul: Că milostiv și iubitor de oameni…
Dacă nu este preot, se zice îndată
Sedealna, glasul al 2-lea, asemenea cu: „Rugătoare fierbinte“

Pe Mirul-Hristos cu miruri îngropatu-L-ați, și-apoi la mormânt dimineața grăbitu-v-ați, dar acolo limpede înviat văzându-L, precum a zis, de bucurie sfântă v-ați umplut, pe care și nouă dăruiți-ne-o.

Cântarea a 4-a „Auzit-am, Doamne“  

Sfintelor de-mir-Purtătoare, mijlociți pentru noi.

Sufletească dârzenie celor ce-n al vieții vifor se zbuciumă dăruiți, Mironosițelor, căci cu îndrăzneală la mormânt ați mers.

Sfintelor de-mir-Purtătoare, mijlociți pentru noi.

Întrecând voi hotarele firii femeiești, de-mir-Purtătoarelor, întărire de la Dumnezeu, în a noastră luptă dăruiți-ne.

Slavă…

Auzirea cea veselă despre Învierea Mântuitorului cu osârdie vestiți-ne-o, o, sobor preasfânt al Miroforelor!

Şi acum…

Veselitu-te-au îngerii cu vestea Învierii Celui născut al tău, cu aceeași veselește dar pre cei ce te laudă cu dragoste.

Cântarea a 5-a „Luminează pre noi“

Sfintelor de-mir-Purtătoare, mijlociți pentru noi.

Întunericul risipitu-s-a, Miroforelor, prin strălucirea Învierii lui Hristos, ci luminate și pe noi luminați-ne.

Sfintelor de-mir-Purtătoare, mijlociți pentru noi.

Ca o lespede de păcate avem pe suflete, ci cu solirea voastră, Sfintelor, rostogoliți-o ca îngerul pe-a mormântului.

Slavă…

A patimilor grea rușine mă împiedică să mă apropii cu căldură de Hristos, dar voi, Miroforelor, preacurat arătați-mă.

Şi acum…

Precum L-ai văzut, Preacurată, pe Iisus înviat și te-ai umplut de bucurie atunci, tot așa dă-ne și nouă vederea Aceluia.

Cântarea a 6-a „Rugăciune voi vărsa către Domnul“

Sfintelor de-mir-Purtătoare, mijlociți pentru noi.

Lepădat-ați pe cele vremelnice, amăgirea lor cea rea deslușind-o, și lui Hristos, Împăratul cel veșnic, a-I sluji cu credință v-ați rânduit. Pe Acela a-L urma și noi cu ale voastre soliri întăriți-ne.

Sfintelor de-mir-Purtătoare, mijlociți pentru noi.

Ale vieții graiuri auzitu-le-ați și învierea lui Hristos ați văzut-o, lumii întregi pe Acesta vestindu-L desăvârșit Dumnezeu și om de asemenea. Cu ale voastre mijlociri dintr-a Lui plinătate pliniți-ne.

Slavă…

Devenit-ați preasfințite trâmbițe ale Celui înviat, în toată lumea, căci risipind idoleasca-nșelare, călăuzit-ați la viață noroadele, de-aceea vă rugăm cu sârg adevărata viață să moștenim.

Şi acum…

Idolii din pătimașa-mi inimă depărtează-i, Preacurată Fecioară, și ca pe-un dar preacinstit dăruiește-mi mântuitoarea chemare a Numelui, prin care tainic mintea mea de Hristos să se lege de-a pururea.

Acoperă cu mijlocirea Femeilor de-mir-Purtătoare pe cei ce cinstesc Patima și Învierea Ta, și-n loc de mir, harul Mângâietorului ne dăruiește.

Curată, care prin cuvânt pre Cuvântul în chip netâlcuit L-ai născut în zilele din urmă, nu înceta rugându-L, ca una ce ai îndrăznire de maică.

Preotul zice ectenia mică și pomenește iarăși ca după cântarea a 3-a; apoi

Condacul glasul al 2-lea: „Păzitoarea creştinilor“

Mironosițelor, Stăpânului rugați-vă pentru cei ce vi se-nchină, cerându-vă dumnezeieștile rugăciuni înălțate către El, să dea izbăvire ca un Bun din încercări și din nevoi și din toate împrejurările; toată vina să o șteargă, păcatele să le ierte și Împărăția cea de Sus să ne-o dea, milostivindu-Se.

Prochimen, glasul al 4-lea
Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi.
Stih: Sfinţilor celor ce sunt în pământul Lui minunate a făcut Domnul toate voile Sale întru dânşii.

Evanghelia
Din Sfânta Evanghelie de la Luca citire. (XXIV, 1-12)

În ziua cea dintâi de după sâmbătă, foarte de dimineață, ele au venit la mormânt, aducând miresmele pe care le pregătiseră. Și au găsit piatra răsturnată de pe mormânt. Și, intrând, nu au găsit trupul Domnului Iisus. Și, fiind ele încă nedumerite de aceasta, iată doi bărbați au stat înaintea lor, în veșminte strălucitoare. Și, înfricoșându-se ele și plecându-și fețele la pământ, au zis aceia către ele: „De ce căutați pe Cel viu între cei morți? Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceți-vă aminte cum v-a vorbit fiind încă în Galileea, zicând că Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcătoși și să fie răstignit, iar a treia zi să învieze.“ Și ele și-au adus aminte de cuvântul Lui. Și, întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece și tuturor celorlalți. Iar ele erau: Maria Magdalena și Ioana și Maria lui Iacov și celelalte împreună cu ele, care ziceau către apostoli acestea. Și cuvintele acestea au părut înaintea lor ca o aiurare și nu le-au crezut. Și Petru, sculându-se, a alergat la mormânt și, plecându-se, a văzut giulgiurile singure zăcând. Și a plecat, mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase.

Slavă… glasul al 2-lea

Pentru rugăciunile de-mir-Purtătoarelor, Milostive, curățește mulțimea greșalelor noastre.

Şi acum…

Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Milostive, curățește mulțimea greșalelor noastre.

și stihira, glasul al 6-lea: „Toată nădejdea“
Stih: Miluieşte-mă, Dumnezeule după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea.

Piatra fărdelegilor întunecate și grele, ce ne-apasă sufletul, o ați răsturnat, Mironosițelor! Iară groasa negură a deznădăjduirii ca pe-un nor o ați risipit văzând voi lespedea dată la o parte de pe mormânt. Și glas ați auzit atunci zicând: „Bucurați-vă pururea!“, în lumea întreagă vestind învierea lui Hristos, Căruia grabnic rugați-vă pentru a noastre suflete.

Preotul zice rugăciunea: Mântuiește, Dumnezeule, norodul Tău…
Strana: Doamne miluiește (de 12 ori); apoi
Ecfonisul: Cu mila și cu îndurările…

Cântarea a 7-a „Feciorii lui Israil strămutaţi din Iudeea“

Sfintelor de-mir-Purtătoare, mijlociți pentru noi.

Înfrângând toată frica, la mormânt ați ajuns, de-mir-Purtătoarelor, și, văzând pe cei doi îngeri la locul îngropării, de bucurie umplutu-v-ați; acesteia și pe noi părtași a fi ne faceți.

Sfintelor de-mir-Purtătoare, mijlociți pentru noi.

Rugăciune să faceți către Cel înviat, de-mir-Purtătoarelor, din suflet să ne piardă pricina întristării și să pună în locul ei a Învierii bucurie, ca toți să-L slăvim pe El.

Slavă…

Ca un alt mir să fie a lacrimilor curgere, Miroforelor, pe care dăruiți-o celor ce pomenirea v-o plinim bucurându-ne, ca să ne curățim de-a noastră întinăciune.

Şi acum…

Întristatu-te-ai foarte pe Iisus răstignit văzându-L, Stăpâna mea; dar mare bucurie avut-ai, căci întâia înviat tu văzutu-L-ai.Această bucurie și nouă ne-o dăruiește.

Cântarea a 8-a „Pre Împăratul ceresc“

Sfintelor de-mir-Purtătoare, mijlociți pentru noi.

Lepădând grija pentru viața aceasta, arătați-ne, Sfintelor, vrednici ca mai întâi de toate să grijim de mântuire.

Sfintelor de-mir-Purtătoare, mijlociți pentru noi.

Pe Stăpânul L-ați urmat cu inima toată, Femeilor de-mir-Purtătoare, sădiți a Lui iubire și-n inimile noastre.

Binecuvântăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Domnul.

Fiind preapline de-a Învierii lumină, la aceasta părtași să ne faceți pe noi, care cu râvnă vă cinstim pomenirea.

Şi acum…

Dragostea  Fiului tău, Preacurată, să rănească ale noastre inimi spre moștenirea raiului preadulce.

Stih: Să lăudăm, bine să cuvântăm și să ne închinăm Domnului, cântându-I și preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Irmosul: Pe Împăratul ceresc, pe Care Îl laudă îngereștile cete, cântați-L și preaînălțați-L, noroade, totdeauna.

Cântarea a 9-a „Adevărată de-Dumnezeu-Născătoare“

Sfintelor de-mir-Purtătoare, mijlociți pentru noi.

Zapisul să mi-l ștergeți, cel cu păcate grele, prin rugăciunile voastre la Domnul Hristos, și arătați-mă partaș al Învierii Lui.

Sfintelor de-mir-Purtătoare, mijlociți pentru noi.

Putere dăruiți-mi să merg după Stăpânul așa cum voi, Miroforelor, ați umblat, și Împărăției din ceruri învredniciți-mă.

Slavă…

De-a patimilor tină mintea izbăviți-mi și mă stropiți, Miroforelor, cu tainicul mir al rugăciunilor voastre aduse Stăpânului.

Şi acum…

Fecioară preacurată, pe Fiul tău roagă-L, cu cele care L-au uns și L-au văzut înviat, să dăruiască în lume pacea și mila Sa.

Cuvine-se cu adevărat… și megalinariile

Bucură-te, corul dumnezeiesc: Ioana lui Huza cu Maria lui Iacov, Suzana, Salomea, Maria Magdalena cu Preanevinovata Maică a Domnului.

Trupul lui Iisus v-ați învrednicit să-l ungeți cu miruri, iar apoi v-ați încredințat de-a Lui Înviere, Purtătoarelor-de-miruri, primind cele dintâi vestea la ușa mormântului.

A urma chemării dumnezeiești și mirul virtuții a-l aduce Stăpânului faceți-ne vrednici, Miroforelor cinstite, pe noi cei ce credem în Învierea Lui.

și acestea două ale Maicii Domnului

Din tine, Născătoare-de-Dumnezeu, Dumnezeu Cuvântul întrupându-Se negrăit, covârșești, Fecioară, Oștirea cea cerească; ție, dar, îți aducem cântare de laudă.

Cu toate Oștirile îngerești, cu Botezătorul, cu Apostolii cei slăviți și cu tot soborul Sfinților, Preacurată, Fiului tău te roagă, toți să ne mântuim.

Sfinte Dumnezeule, Preasfântă Treime, Tatăl nostru,
Preotul: Că a Ta este Împărăţia; apoi
Troparul Mironosiţelor, gl. 5, asemenea cu: „Pe Cuvântul cel fără de început…“

Preacurata Fecioară, ca o verhovnică, cu Magdalena Maria și-ale lui Lazăr surori, ce-au slujit și-au ascultat Cuvântul Tatălui, roage-se împreună cu Salomea și Suzana, Ioana cea a lui Huza cu Maria lui Cleopa, să dobândim și noi a lor dragoste.

Preotul zice ectenia: Miluiește-ne pre noi, Dumnezeule…,
Strana: Doamne miluiește (de 3 ori),
Încă ne rugăm pentru mila, viaţa, pacea…,
Strana: Doamne miluiește (de 3 ori),
Încă ne rugăm să se păzească…,
Strana: Doamne miluiește (de 40 ori),
Auzi-ne, Dumnezeule…,
Strana: Doamne miluiește (de 3 ori),
iar preotul zice ecfonisul: Că milostiv; apoi face otpustul mic, fără însă a zice: Pentru rugăciunile…; după care cântăm

Tropar glasul al 2-lea, asemenea cu: „Când de pre lemn…“

Vestea Învierii lui Hristos v-ați învrednicit mai înainte decât toți s-o primiți, pentru aceea și pe noi învredniciți-ne, de-mir-Purtătoarelor, ca dumnezeiește viața să ne-o săvârșim, pe voi cinstindu-vă, iar în ceea ce va să fie cu toții să moștenim Raiul împreună cu cetele sfinților.

apoi, pe același glas

Stăpână, primește rugăciunile robilor tăi și ne izbăvește pre noi din toată nevoia și necazul. Toată nădejdea mea spre tine o înalț, Maica lui Dumnezeu, păzește-mă sub acoperământul tău.

Şi preotul încheie zicând Pentru rugăciunile…

Mirul înțelegător, al lui Hristos cel preaînmiresmat, peste noi revărsați-l, Femeilor de-mir-Purtătoare.

Acest Canon Paraclis a fost scris, cu ajutorul lui Dumnezeu celui Preasfânt, în Sfânta Mănăstire Simonos Petras, Sfântul Munte Athos, la 16.10.2015

Fericirile Cuviosului Paisie Aghioritul

1. Fericiţi sunt cei care L-au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii şi trăiesc departe de lume şi aproape de Dumnezeu, împărtăşindu-se de bucurii paradisiace încă de pe pământ.

2. Fericiţi sunt cei care au izbutit să trăiască as­cunşi şi, dobândind virtuţi mari, n-au dobândit nici măcar o faimă mică.

3. Fericiţi sunt cei care au izbutit să facă pe ne­bunii pentru Hristos, păzindu-şi în felul acesta bogăţia lor duhovnicească.

4. Fericiţi sunt cei care nu propovăduiesc Evan­ghelia prin cuvinte, ci o trăiesc şi o propovăduiesc prin tăcerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi dă de gol.

5. Fericiţi sunt cei care se bucură când sunt cle­vetiţi pe nedrept, iar nu atunci când sunt lăudaţi pe drept pentru viața lor virtuoasă. Acesta este semnul sfinţeniei, şi nu nevoința seacă a faptelor trupeşti şi numărul mare al nevoințelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie şi cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creează numai simţăminte false.

6. Fericiţi sunt cei care preferă să fie nedreptăţiţi, decât să nedreptăţească, şi primesc netulburați şi în tăcere nedreptăţile, arătând cu fapta că ei cred „întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul” şi de Acesta aşteaptă să fie îndreptăţiţi, iar nu de oameni, în felul acesta izbăvindu-se de deşertăciune.

7. Fericiţi sunt cei care fie s-au născut betegi, fie s-au făcut din neatenţia lor, dar nu murmură (nu cârtesc), ci-L slavoslovesc pe Dumnezeu. Aceştia vor avea locul cel mai bun în Rai, împreună cu mărturisitorii şi mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos şi-au dat mâinile şi picioarele lor spre tăiere, iar acum, în Rai, neîncetat sărută cu evlavie picioarele şi mâinile lui Hristos.

8. Fericiţi sunt cei care s-au născut urâţi şi sunt dispreţuiţi aici, pe pământ, deoarece acestora, dacă slavoslovesc pe Dumnezeu şi nu cârtesc, li se păstrează locul cel mai frumos din Rai.

9. Fericite sunt văduvele care au purtat haine ne­gre în această viaţă, fie şi fără voie, şi au trăit o viaţă duhovnicească albă (curată), slavoslovind pe Dumnezeu fără să murmure, iar nu cele care poartă haine pestriţe şi duc o viaţă pestriţă.

10. Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt orfanii care au fost lipsiţi de afecţiunea părinţilor lor, deoarece unii ca aceştia au izbutit să-şi facă pe Dumnezeu Tată încă din această viaţă, având în acelaşi timp depusă în „casieria” lui Dumnezeu dragostea părinţilor lor, de care s-au lipsit şi care creşte cu dobândă.

11. Fericiţi sunt părinţii care nu folosesc cuvântul „nu” pentru copiii lor, ci îi înfrânează de la rău prin viaţa lor sfântă, pe care copiii o imită şi, bucuroşi, urmează lui Hristos cu nobleţe duhovnicească.

12. Fericiţi sunt copiii care s-au născut sfinţi „din pântecele maicii lor”, dar mai fericiţi sunt aceia care s-au născut cu tot felul de patimi moştenite, însă s-au nevoit cu sudori şi le-au dezrădăcinat, dobândind Împărăţia lui Dumnezeu „întru sudoarea feței lor”.

13. Fericiţi sunt copiii care de mici au trăit într-un mediu duhovnicesc şi astfel, fără osteneală, au sporit în viaţa cea duhovnicească. Dar de trei ori mai fericiţi sunt copiii cei nedreptăţiţi, care nu au fost ajutaţi deloc, ci dimpotrivă, au fost îmbrânciţi spre rău, dar care, îndată ce au auzit de Hristos, au tresăltat în inima lor şi, întorcându-se cu 180 de grade, şi-au întraripat sufletul ieşind din sfera de atracţie a pământului şi mişcându-se în orbita duhovnicească.

14. Mirenii îi numesc norocoşi pe astronauţii care se mişcă în spaţiu, câteodată în jurul lunii, alteori pe lună. Însă mai fericiţi sunt nematerialnicii lui Hristos, „zburătorii” prin Rai, care urcă la Dumnezeu şi adeseori umblă prin Rai, în adevărata lor locuinţă, cu mijlocul cel mai rapid şi fără mult combustibil, ci doar cu un posmag.

15. Fericiţi sunt cei care slavoslovesc pe Dumne­zeu pentru luna ce îi luminează şi îi ajută să meargă noaptea. Însă mai fericiţi sunt cei care au priceput că nici lumina lunii nu este a lunii şi nici lumina lor duhovnicească nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Căci zidirile, fie că lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conservă, dacă însă nu vor cădea razele soarelui peste ele, nu este cu putinţă să lucească.

16. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care trăiesc în palate de cristal şi au toate înlesnirile. Însă mai fe­riciţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa lor şi s-au eliberat de lanţul acestei evoluţii lumeşti a multor înlesniri (de fapt a multor greutăţi), şi astfel s-au slobozit de neliniştea înfricoşătoare a epocii noastre.

17. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care pot să dobândească bunătăţile lumii. Dar mai fericiţi sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos şi se lipsesc de orice mângâiere omenească, aflându-se astfel lângă Hristos zi şi noapte în mângâierea Sa dumneze­iască, care de multe ori este atât de mare, încât unii Îi spun lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multă şi nu încape în inima mea cea mică”.

18. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care au funcţiile cele mai înalte şi casele cele mai mari, deoa­rece aceştia au toate înlesnirile şi duc o viaţă tihnită. Dar mai fericiţi sunt cei care au numai un cuib în care se adăpostesc şi puţină hrană şi îmbrăcăminte, după cum spune dumnezeiescul Pavel. În felul acesta ei au izbutit să se înstrăineze de lumea cea deşartă, fo­losind pământul doar ca reazem picioarelor lor, ca nişte fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lângă Dumnezeu, Bunul lor Părinte.

19. Norocoşi sunt cei care devin generali şi miniş­tri, dar şi cei care devin şi pentru câteva ore, atunci când se îmbată şi se bucură pentru aceasta. Dar mai fericiţi sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat şi au izbutit prin Duhul Sfânt să de­vină îngeri pământeşti. Unii ca aceştia au aflat caneaua (n.r. ‒ țeavă de lemn prevăzută cu un robinet, fixată într-un vas pentru a scoate lichidul) paradisiacă prin care beau şi „se îmbată” mereu de vinul paradisiac.

20. Fericiţi cei care s-au născut nebuni, căci vor fi judecaţi ca nebuni şi astfel vor intra în Rai fără „paşaport”. Dar mai fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt cei foar­te învăţaţi, care fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos şi îşi bat joc de toată deşertăciunea lumii. Această nebunie pentru Hristos preţuieşte mai mult decât toată ştiinţa şi înţelepciunea înţelepţilor întregii lumi.

Cu dragoste în Hristos,
Fratele vostru, Monahul Paisie.

Extras din „Epistole – Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul”

55. Despre dragoste

Să cugetăm la tot binele ce s-ar săvârşi dacă dragostea ar fi stăpâni peste tot…
N-ar mai fi trebuinţă de legi, de tribunale, de pedepse, de temniţe – şi de toate de felul acesta.
Dacă toţi ar iubi şi ar fi iubiţi, nimeni nimănui n-ar face vreun rău. Ucideri, vrajbe, războaie, tâlhării, ruperi, zgârcenii, tot răul s-ar mistui. Chiar numele răutăţii n-ar mai fi.
Dragostea are acest ascendent: în vreme ce altor merite li s-au adăugat şi unele defecte – sărăciei, mândria de a fi sărac; vorbirii alese, patima bolnăvicioasă a slavei; umilinţei, o mândră îndestulare lăuntrică -dragostea se detaşează de toate aceste neajunsuri; căci nimeni nu s-ar putea ridica împotriva a ceea ce iubeşte.
Ca să apreciem virtutea dragostei, să presupunem că nu numai o fiinţă, ci că toată lumea iubeşte.
Sau, mai degrabă – dacă vreţi – „presupuneţi” o fiinţă iubită şi una care iubeşte, dar care iubeşte cum trebuie să iubească.
Fiinţa aceea va trăi pe pământ întocmai ca în cer; va gusta o pace netulburată, împletindu-şi mii de cununi, îşi va păstra inima neîntinată de ură, de mânie, de invidie, de trufie, de deşartă slavă, de năzuinţe ticăloase, de toată dragostea cea rea şi de toată stricăciunea. După cum sieşi nu ar vrea să-şi facă rău, tot asemenea altuia. Arhanghelul Gavriil va sta alături de ea – şi-o va întovărăşi pe pământ.
Astfel este acela care are cu sine dragostea. Cel ce ar săvârşi minuni, cel a cărui cunoaştere ar fi desăvârşită, dar care n-ar avea dragoste, chiar de ar scula mii de oameni din morţi, la nimic de seamă nu va ajunge, despărţit fiind de toţi şi nu se va putea apropia niciodată din semenii lui. De aceea Domnul Hristos a zis că semnul dragostei desăvârşite pentru El, este dragostea aproapelui.
Paiul mai degrabă s-ar împotrivi să nu fie ars de focul în care l-am aruncat, decât diavolul la flacăra dragostei.
Dragostea e mai trainică decât un zid, mai tare ca diamantul; şi dacă am putea închipui un lucru şi mai tare încă, dragostea îl întrece şi pe acela în tărie.
Nici sărăcia, nici bogăţia n-o biruiesc – iar de ar fi dragoste, n-ar fi nici sărăcie şi nici bogăţie peste măsură, ci numai foloasele amândurora.
Din bogăţie am folosi bunăstarea, din sărăcie lipsa de grijă, fără să avem de îndurat temerea pe care-o dă sărăcia şi nici neliniştile pe care ni le dă bogăţia. Dar ce vorbesc eu despre foloasele dragostei?
Să ne gândim cât e de bună ea însăşi, câtă bucurie ne prilejuieşte, în ce stare de vrajă ne ţine sufletul; acestea sunt însuşirile ei neasemuite. Celelalte înfăţişări ale virtuţii aduc cu ele unele îngreuieri: postul, cumpătarea, veghea sunt întovărăşite de invidie, de pofte, de dispreţ; dragostea, ea, în afară de folos, e întovărăşită de plăcere, fără împovărare; ca o albină harnică, ea culege de pretutindeni ce este bun şi-1 aşează în sufletul celui care iubeşte.
Ea preface firea lucrurilor, cele mai grele sarcini le face uşoare şi plăcute, ea ne înfăţişează virtutea ca uşor de săvârşit, iar viciul mai amar ca orice…
Să cugetăm: a cheltui se pare lucru supărător, dragostea îşi face din aceasta o plăcere.
A vorbi de rău pe altul pare multora lucru dulce, dragostea îl găseşte amar, găsind dulce a vorbi bine de cineva.
Nimic nu ne este mai plăcut decât să lăudăm pe cel pe care-1 iubim. De vedem pe cel pe care-l iubim săvârşind o greşeală, ne întristăm, dar chiar mâhnirea aceasta cuprinde în sine o dulceaţă. Lacrimile şi tristeţea dragostei sunt mai dulci decât bucuria şi râsul. Cei ce râd nu se uşurează, cât cei ce plâng pentru prietenii lor.
Credinţa şi nădejdea sunt hărăzite să înceteze, când avem ceea ce credem, ceea ce nădăjduim.
Este ceea ce Pavel arăta prin cuvintele: “Ţelul nădejdii pe care-1 vedem nu mai este ţel al nădejdii – cum să nădăjduim dar, ceea ce şi vedem?” sau: “Credinţa este adeverirea celor nădăjduite, dovada lucrurilor ce nu se văd”.
Aceste virtuţi vor trece când ţelurile lor s-au atins. Dragostea, dimpotrivă, se încălzeşte atunci, cât se poate de mult şi începe să ardă. Aceasta-i o nouă laudă adusă dragostei.
Pavel nu se mulţumeşte numai cu aceasta, ci vrea cu dinadinsul să caute încă o laudă. S-a zis că dragostea este un mare dar, o cale aleasă către cer – s-a zis că, fără ea, celelalte daruri sunt zadarnice, îi înfăţişase icoana cu multe amănunte -acum el vrea s-o proslăvească şi altfel – şi să-i arate măreţia, ieşită din nepierirea ei. De aceea, a zis: “Acum, acestea trei rămân: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare este dragostea”.
De ce, oare, dragostea este mai mare decât toate celelalte? Pentru că toate celelalte vor trece…

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

Avva Dorotei – Să nu judecăm pe aproapele (5)

9) Să ne agonisim deci şi noi iubire, să ne agonisim milă faţă de aproapele, ca să ne păzim de reaua cleve­tire şi de judecarea şi dispreţuirea cuiva, să ne ajutăm unii pe alţii, ca nişte mădulare ce ne aparţinem. Cine, avand o rană la mana lui sau la picior, sau la altul oare­care dintre mădularele lui, se scarbeşte de sine, sau îşi taie mădularul său, chiar dacă ar face puroi, şi nu-l curăţeşte mai degrabă, nu-l spală, nu pune plasture pe rană, nu-l leagă, nu-i dă apă sfinţită, nu se roagă pentru el, nu cere sfinţilor să se roage pentru el, cum a zis şi Ava Zosima? Şi în orice caz nu-l părăseşte, nu se depărtează de mădularul său, nici de uratul lui miros, ci face totul ca să-l însănătoşească. Aşa suntem datori şi noi să pătimim unii pentru alţii, să ne sprijinim unii pe alţii şi prin alţii mai tari, să născocim şi să facem toate ca să ne ajutăm pe noi înşine şi unii pe alţii. «Că mădulare unii altora suntem», cum zice Apostolul; «că de suntem toţi un trup şi toţi mădulare unii altora», «de pătimeşte un mădular, pătimesc împreună şi toate ce­lelalte mădulare» (Rom. 12, 5 ; I Cor. 12, 26). Ce so­cotim noi că sunt manăstirile de obşte? Nu socotim că sunt un trup şi, cei din ele, mădulare unii altora? Cei ce conduc sunt capul; cei ce iau aminte şi îndreptează sunt ochii; cei ce folosesc pe alţii prin cuvînt, gura. Iar urechile sunt cei ce ascultă; mîinile, cei ce lucrează; pi­cioarele, cei trimişi (după cele de trebuinţă) şi cei ce au felurite slujiri. Eşti cap? Condu! Eşti ochi? Ia aminte, cunoaşte! Eşti gură? Grăieşte, fii de folos! Eşti ureche? Ascultă! Eşti mană? Lucrează! Eşti pi­cior? Slujeşte! Fiecare să slujească trupului după pu­terea lui şi sarguiţi-vă pururea să vă ajutaţi unii pe alţii, fie învăţand şi sădind cuvantul lui Dumnezeu în inima fratelui, fie mangaindu-l în vreme de necaz, sau dandu-i mîna la lucrul lui, ajutîndu-l. Şi fiecare, cum am spus, după puterea lui, sarguiţi-vă, să vă uniţi întreolaltă. Căci pe cat se uneşte cineva cu aproapele, pe atat se uneşte cu Dumnezeu.

10) Şi vă spun o pildă de la părinţi, ca să pătrundeţi înţelesul cuvantului. Presupuneţi că este un cerc, o tăie­tură rotundă, făcută de la centrul unui compas. Cen­trul lui este partea cea mai de mijloc a cercului, pană la centrul propriu-zis. Cugetaţi cu mintea la ceea ce vă spun. Socotiţi că acest cerc este lumea, că mijlocul cer­cului este Dumnezeu, iar liniile care duc de la periferie la mijloc sunt căile, sau vieţuirile omeneşti. Deci cu cat intră sfinţii mai mult spre cele din lăuntru, în dorinţa de a se apropia de Dumnezeu, pe măsura pătrunderii lor, ajung mai aproape de Dumnezeu şi întreolaltă. Cu cat se apropie mai mult de Dumnezeu, se apropie în­treolaltă; şi cu cat se apropie mai mult întreolaltă, se apropie mai mult de Dumnezeu. La fel cugetaţi şi des­pre despărţire. Căci cand se despart de Dumnezeu şi se întorc la cele din afară, e vădit că, cu cat ies şi se depăr­tează mai mult de Dumnezeu, cu atat se depărtează mai mult unii de alţii; şi cu cat se depărtează mai mult unii de alţii, cu atat se depărtează mai mult de Dumnezeu. Aşa este firea iubirii. în măsura în care suntem în afară şi nu iubim pe Dumnezeu, în aceeaşi măsură ne aflăm fiecare depărtat faţă de aproapele. Iar de iubim pe Dumnezeu, cu cat ne apropiem de El prin iubirea faţă de El, cu atat ne unim mai mult, prin iubire, cu aproa­pele; şi cu cat ne unim mai mult cu aproapele, cu atat ne unim mai mult cu Dumnezeu. Dumnezeu să ne în­vrednicească să auzim cele ce ne sunt de folos şi să le facem. Căci cu cat ne îngrijim şi ne sarguim mai mult să lucrăm cele ce auzim, cu atat ne luminează şi Dum­nezeu mai mult şi ne învaţă pururea voia Lui.

Filocalia 9

Rugăciune şi tăcere

Când vă rugaţi, spunea cu înţelepciune un scriitor ortodox din Finlanda, „eul” vostru trebuie să tacă… Tăceţi şi lăsaţi rugăciunea să vorbească. Dobândirea tăcerii este lucrul cel mai greu şi cel mai important în rugăciune. Tăcerea nu implică însă un caracter pur negativ (o pauză între cuvinte, o oprire temporară a unui discurs), ci o adâncă nuanţă pozitivă: o atititudine de veghe, de trezvie şi mai presus de toate de receptivitate. Isihast (persoana ce a dobândit isihia, pacea şi linistea interioară) este prin excelenţă cel ce vieţuieşte într-o stare de receptivitate continuă. El ascultă vocea rugăciunii din propria-i inima, dar înţelege că aceasta voce nu-i a sa, ci Altcineva îi vorbeşte din adâncuri.
Relatia între „a se ruga” şi „a păstra tăcerea în rugăciune” devine mai evidentă dacă se iau în consideraţie următoarele patru scurte definiţii ale rugăciunii:
„Rugăciunea este o cerere solemnă adresată lui Dumnezeu”. Rugăciunea este văzută aici ca un lucru exprimat în cuvinte, ca o dorinţă a omului de a primi o binefacere din partea lui Dumnezeu. Suntem încă pe treapta rugăciunii „exterioare” si puţini dintre noi suntem mulţumiţi cu o astfel de definiţie.
„Lucrul cel mai important în rugăciune este de a sta în faţa lui Dumnezeu cu mintea-n inimă si a rămâne în această atitudine zi şi noapte fără încetare pană la sfârşitul vieţii”. Conform acestei definiţii mult mai adânci (aparţinând Sfântului Teofan Zăvorâtul, duhovnic rus din veacul trecut), rugăciunea nu mai este o simplă dorinţă de a obţine ceva. A se ruga înseamnă „a sta în faţa lui Dumnezeu”, a intra într-o relaţie imediată şi personală cu El, a cunoaşte că la fiecare nivel al fiinţei noastre, de la cel instinctiv la cel mintal, de la cel inconştient la ce conştient, suntem în Dumnezeu şi Dumnezeu este în noi.
După cum în adâncimea relaţiilor noastre cu ceilalţi nu facem totdeauna uz de cuvinte şi după cum, cu cât ajungem a ne cunoaşte şi a ne iubi mai mult, cu atât avem mai puţină trebuinţă de a exprima verbal atitudinea reciprocă de cunoaştere şi iubire, tot aşa, şi cu atât mai mult, în relaţia noastră personală cu Dumnezeu.
În primele două definiţii ale rugăciunii, accentul este pus mai mult pe acţiunea omului şi mai puţin pe cea a lui Dumnezeu. În relaţia personală de rugăciune însă, iniţiativa şi acţiunea fundamentală aparţin lui Dumnezeu. Acest fapt transpare dintr-o a treia definiţie a rugăciunii, aparţinând Sfântului Grigorie Sinaitul. Într-un text în care se încearcă în diferite feluri o descriere a rugăciunii, acest mare isihast din sec. al XVI-lea se intreabă: „De ce atâta vorbă? Rugăciunea este prezenţa lui Dumnezeu în toţi şi în toate”. „Rugăciunea este prezenţa lui Dumnezeu”: nu am eu iniţiativa, ci particip la acţiunea lui Dumnezeu săvârsită în mine. „Nu mai trăiesc eu, spune Sfântul Pavel, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20). Drumul rugăciuniii launtrice este indicat şi de cuvintele rostite de Sfântul Ioan Botezătorul la adresa lui Hristos: „El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3,30). In sensul acesta, a ne ruga inseamnă a păstra tăcerea. „Tăceţi si lăsaţi rugăciunea să vorbească”; mai precis, „lăsaţi-L pe Dumnezeu să vorbească”. Aceasta este adevărata rugăciune: a tacea şi a asculta vocea fără cuvinte a lui Dumnezeu din adâncul inimii, a inceta să lucrezi de unul singur, a pătrunde în lucrarea lui Dumnezeu. La începutul liturghiei bizantine, slujba utreniei este încheiată şi când totul este gata pentru jertfa euharistică, diaconul se apropie de preot şi rosteşte: „Vremea este a face Domnul”. Aceasta este adevărata atitudine nu numai în rugăciunea euharistică, ci şi în orice fel de rugăciune, comună sau particulară.
A patra definiţie, aparţinând şi de această dată Sfântului Grigorie Sinaitul, arată, cu şi mai multă precizie, că rugăciunea este lucrarea lui Dumnezeu în noi: „Rugăciunea este manifestarea efectivă a botezului”. Lucrarea lui Dumnezeu nu este prezentă insă numai în cei botezaţi; Dumnezeu este prezent, sau în lucrare, în toţi oamenii, căci toţi sunt creaţi după chipul şi asemănarea Lui. Acest chip a fost însă întunecat şi întinat prin păcat, deşi nu cu totul distrus. El a fost restaurat la frumuseţea şi la strălucirea originară în taina botezului prin care Hristos şi Duhul Sfânt îşi fac lăcaş în ceea ce Sfinţii Părinţi numesc „adâncul şi locuinţa tainică a inimii”. Cei mai mulţi dintre noi însă am primit botezul în pruncie şi, desi Hristos şi Duhul Sfânt nu încetează niciodată să lucreze înlăuntrul nostru, nu suntem totuşi cu totul conştienţi de prezenţa şi lucrarea lor în noi. Adevărata rugăciune înseamnă, deci, redescoperirea şi „manifestarea” harului botezului. A se ruga înseamnă a depăşi starea în care harul este prezent în inimile noastre în mod secret şi inconştient pentru a atinge starea de deplină percepţie lăuntrică şi de cunoaştere conştientă, prin experienţă şi prin „simţire”, a lucrării Duhului în noi. „Telul vieţii creştine, spun sfinţii Kallistos şi Ignatie Xantopulos (sec. al XIV-lea), este redescoperirea plinătăţii harului Duhului Sfânt, izvor al vieţii, dăruit nouă la început prin dumnezeiescul botez”.
Telul rugăciunii poate fi rezumat în aceste cuvinte: „Fii ceea ce eşti”. Fii, în mod conştient şi activ, ceea ce potenţial şi tainic eşti deja în virtutea creării tale după chipul lui Dumnezeu şi a re-creării prin botez. Fii ceea ce eşti, fii tu însuţi; ascultă vocea celui ce niciodată n-a încetat să-ţi vorbească. Iată deci mesajul adresat de Dumnezeu celui ce voieşte să se roage: „Tu nu M-ai cauta dacă nu M-ai fi găsit deja”.
Dar cum vom începe? Cum vom putea invăţa să nu mai vorbim şi să începem a tăcea, a asculta? În loc de a-i vorbi lui Dumnezeu, cum putem să ne însuşim rugăciunea prin care Dumnezeu ne vorbeşte? Cum putem trece de la rugăciunea exprimată prin cuvinte la rugăciunea în tăcere, de la rugăciunea făcută „cu efort” la rugăciunea „ce lucrează prin ea însăşi” (expresia aparţine Sfântului Teofan Zăvorâtul), de la rugăciunea „mea” la rugăciunea lui „Hristos în mine”?
Pentru cel ce voieşte să se angajeze în această călătorie lăuntrică, invocarea Numelui lui Iisus poate fi una din căile rugăciunii.

Episcop Kallistos Ware – Puterea Numelui. Rugăciunea lui Iisus în spiritualitatea ortodoxă

Rugaciune de Anul Nou

După rugăciunile începătoare, zicem:

Doamne Dumnezeul nostru, Preasfântă Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt !

Ţie, Doamne, ne plecăm genunchii sufletului şi ai trupului nostru, Ţie singurului Bun şi fără de păcat, Ţie adevăratului Dumnezeu, care ai făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele, toate cele văzute şi nevăzute.

Ţie Dumnezeule în trei feţe proslăvit ne închinăm, Te lăudăm, îţi mulţumim şi Te rugăm; caută cu milostivire spre smerita noastră rugăciune şi primeşte mulţumirile, laudele şi cererile noastre.

Mai întâi Te lăudăm pentru că ne-ai păzit până acum ca să nu cădem în mâinile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Te lăudăm şi-Ţi mulţumim pentru toate darurile cele sufleteşti şi trupeşti pe care ni le-ai dat nouă până în clipa de faţă.

Îţi mulţumim pentru învăţăturile care ni le-ai dat. Îţi mulţumim pentru sănătate şi pentru toate bunătăţile sufleteşti şi trupeşti pe care ni le-ai dat nouă.

Îţi mulţumim şi te slăvim pentru toate bucuriile şi întristările pe care le-am avut în anul acesta şi în toţi anii vieţii noastre până în clipa de faţă. Îţi mulţumim pentru tot ajutorul pe care ni l-ai dat, pentru că ne-ai păzit cu sfinţii Tăi Îngeri pe drumul acestei vieţi atât de alunecoasă şi primejdioasă, căci cine ne-ar fi păzit pe noi în acele clipe grele dacă nu erai Tu, Păstorul nostru cel Bun cu Sfinţii Tăi Îngeri!

Te rugăm acum Dumnezeul nostru Cel Mare şi Minunat, Cel închinat în Sfânta Treime, Tatăl-Creatorul, Fiul-Mântuitorul şi Sfântul Duh-Sfinţitorul să cauţi cu milostivire şi să faci ca să fie primite la Tine, toate cele lucrate de noi, nevrednicii în numele Tău, în anii trecuţi până în clipa de faţă: rugăciunile, cântările, milosteniile la săraci şi toate ostenelile noastre, căci ştim că noi nu avem nimic al nostru, ci am luat totul dintru ale Tale, ca nişte robi netrebnici, ca să ţi le aducem Ţie.

Învredniceşte-ne Doamne de darul primirii la Tine, căci după dreptatea noastră, noi nu suntem decât o cârpă lepădată şi murdară înaintea Feţei Tale.

Iartă-ne Doamne toate păcatele pe care le-am făcut până acum şi nu ne lăsa ca să mai cădem în ispite, să mai păcătuim înaintea Ta. Dă-ne har şi putere ca să putem a ne lepăda de toate poftele cele rele şi plăcerile pierzătoare de suflet.

Te rugăm Doamne în clipa aceasta să-Ţi aduci aminte de fraţii noştri creştini, care sunt asupriţi şi prigoniţi, de toţi cei bolnavi şi din spitale, de văduve şi orfani, de cei săraci şi lipsiţi.

Adu-Ţi aminte Doamne şi de vrăjmaşii noştri, care ne asupresc şi ne prigonesc pe noi; îmblânzeşte-i pe dânşii, ca să cunoască ei că Tu eşti Dumnezeul nostru, căci vrăjmaşii noştri sunt mai întâi vrăjmaşii Tăi Doamne şi ei se laudă că Tu ne-ai părăsit; dar nădejdea noastră la Tine este, ca să primeşti rugăciunile împărătesei noastre, ale Preasfintei Fecioare Maria şi să ne ierţi păcatele, depărtând de la noi pedeapsa ce o merităm.

Sfarmă Doamne, toate lojile francmasonice, risipeşte toată vrăjitoria şi magia din ţara noastră, ceartă duhurile necurate care vin să se instaleze în locaşul Tău ce Sfânt. Vino în ajutorul robilor Tăi care se luptă pentru împărăţia Ta.

Adu-Ţi  aminte  Doamne şi de păstorii noştri cei duhovniceşti (numele) care s-au ostenit şi se ostenesc spre a ne învaţă cuvântul Tău. Dăruieşte-le lor Harul Tău ca să ne întărească mereu în credinţă. Fii cu ei întotdeauna cum ai fost cu Apostolii Tăi. Dă-le putere ca lui Moise proorocul, ca să ne conducă prin pustiul lumii acesteia spre Canaanul Ceresc. Dă-le râvna lui Ilie şi Enoh, înţelepciunea lui Ioan, vitejia lui David, ca să omorâm cu toţii pe Goliat-diavolul, dimpreună cu toate uneltirile lui şi ajută-i ca să trezească din somnul păcatelor cât mai multe suflete, spre a le aduce pe calea mântuirii. Păzeşte-i Doamne cum ai păzit pe Ilie şi pe Elisei şi trimite-le îngeri păzitori în călătorie şi în tot locul.

Adu-Ţi aminte Doamne de toţi preoţii cei binecredincioşi; păzeşte-i pe dânşii şi îi ajută.

Depărtează Doamne pe toţi lupii îmbrăcaţi în piei de oaie, de la turma Ta şi pe toţi închinătorii la idoli, care vor să rupă turma cu lăcomiile, cu vicleşugurile şi cu toate smintelile lor.

Adu-Ţi aminte de toată Biserica cea ortodoxă şi o scapă de la pierzare.

Pomeneşte Doamne întru Împărăţia Ta pe păstorul nostru duhovnicesc (numele) , pe toţi fraţii şi surorile, pe toată comunitatea noastră creştină ortodoxă, pe toţi care ne-am unit în credinţă şi ascultare ca să facem voia Ta.

Te rugăm Dumnezeule să ne dai răbdare, înţelepciune, dragoste desăvârşită, nădejde nezdruncinată şi toate virtuţile care ne trebuie ca să ne mântuim.

Apără-ne de oameni gâlcevitori, de oameni rătăciţi, de patimi şi păcate.

Ajută-ne Doamne ca să nu ne lepădăm de Tine în nici un fel. Păzeşte-ne de ceasul încercărilor de la Apocalipsă şi scrie numele nostru în Cartea Vieţii Tale.

Deschide Doamne urechile sufletelor noastre, ca să audă glasul trâmbiţei Tale celei de mântuire şi să înviem pentru viaţa veşnică.

Trimite tuturor creştinilor din toată lumea har şi putere, ca să biruiască pe satana şi vino în ajutor la tot creştinul cel necăjit şi întristat, care are trebuinţă de ajutorul Tău.

Doamne, noi, oile păşunii Tale, nu avem nici o altă apărare, ci numai Tu eşti apărătorul nostru cel puternic şi numai în Tine ne încredem, de aceea te rugăm să ne ajuţi şi să nu ne lepezi de la faţa Ta.

Adu-Ţi aminte Doamne şi de cei adormiţi din neamurile noastre, de părinţii noştri, de toţi fraţii şi surorile care au plecat dintre noi, de toţi cei ce s-au pomenit la Sfintele Liturghii şi sărindare şi pomeneşte-i întru împărăţia Ta.

Auzi-ne şi pe noi, Doamne Dumnezeul nostru, cum ai auzit pe Ucenicii Tăi când Te rugau, cum ai auzit pe Prooroci, pe Mucenici, pe Ierarhi, cum ai auzit pe Sfinţii Părinţi şi nu ne lepăda pe noi de la Faţa Ta, că zidirea Ta suntem şi pe alt Dumnezeu nu ştim, ci numai Tu eşti Dumnezeul nostru în care credem şi căruia ne închinăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin.

Cuvine-se cu adevărat…

Slavă… Şi acum…

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu ale Sfinţilor Îngeri, cu ale Sfinţilor Apostoli, cu ale Sfântului Vasile Cel Mare şi pentru ale tuturor sfinţilor, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin!

Sf. Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău 241-256

241 VISELE
Şi visele să-ţi fie spre învăţătură! – deoarece şi visele sunt un mijloc prin care sufletul poate să-şi sporească cunoaşterea de sine.
În vise, adesea, omul ajunge la o cunoaştere mai subţire a simţămintelor sale, a păcatelor, a patimilor, a putinţelor şi-a neputinţelor, a lipsurilor şi-a patimilor decât prin studiile din timpul zilei. Visele sunt cartea tainică pe care sufletul o învaţă fără ajutorul simţurilor.
Sufletul, prin sine, dă naştere cu ajutorul viselor la situaţiile cele mai minunate în care te aşează şi prin care-ţi descoperă firea ta. Visele dojenesc, prezic, răsplătesc şi pedepsesc. Prin unele vise, sufletul îţi descoperă taina atotputerii, atotcunoaşterii, atotpătrunzimii şi slobozeniei sale. Visele sunt şi prorocii ale vieţii viitoare, în care sufletul va fi slobod de legea lumii materiale. Cugetă mai mult la visele tale, dar vorbeşte mai puţin despre ele! Deoarece marea parte a viselor tale numai tu le poţi înţelege, căci numai tu singur îţi cunoşti năzuinţele, dorinţele şi grijile cele mai ascunse. Şi sufletul simte cel mai puternic tocmai ce este cel mai ascuns şi, din această pricină, o şi transpune în vis, reprezentându-ţi-o în chipuri dramatice şi în situaţii fantastice. Şi visele, deci, să-ţi fie spre învăţătură!

242 URMAREA SFINŢILOR
Nu este uşor a-I urma dintr-o dată lui Hristos.
Mai întâi urmează-i pe oamenii buni din satul tău. Aceasta să-ţi fie cea dintâi treaptă. Apoi urmează-i pe oamenii sfinţi din neamul tău. Aceasta să-ţi fie a doua treaptă. Apoi urmează-i pe cei mai mari sfinţi ai Bisericii. Aceasta să-ţi fie a treia treaptă. În cele din urmă, urmează-I lui Hristos. Aceasta este vârful unde nu se poate ajunge dintr’o singură săritură, făcută tocmai de jos. Trudeşte neîncetat asupra sufletului tău ca şi cum ai face-o asupra ţarinii tale celei mai roditoare – care, tocmai pentru că este cea mai rodnică, e şi cel mai uşor acoperită de buruiană. Toate strădaniile tale, cele din afară şi cele din lăuntru, să fie închinate sufletului – căci numai pe el îl poţi izbăvi de potopul morţii. Însă nu te aştepta să-ţi albeşti sufletul fără o lucrare trudnică şi îndelungată, căci aşa se albesc sufletele oamenilor, după amărunţita şi lămurita cercare a Bisericii.
De bună seamă, toată osteneala ta ar putea rămâne zadarnică fără harul dătător de viaţă al lui Dumnezeu. Harul este pentru curăţirea sufletului ceea ce este apa pentru spălarea pânzei. Spălătoreasa se osteneşte cu mâinile, cu maiul, cu pietre şi săpun, dar de fapt apa albeşte. Aşa este şi cu tine; ale tale sânt postul, rugăciunea, privegherea, cugetarea, pocăinţa şi faptele bune, însă harul este apa lui Dumnezeu care spală, curăţă şi albeşte. De aceea Îl roagă Prorocul pe Dumnezeu: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, dupre mare mila Ta…
Spăla-mă-vei, şi mai vârtos decât zăpada mă voiŭ albi.” (Ps. 50)

243 CURĂŢIREA DE REA VOIRE
Caută mai presus de toate să te cureţi pe sine de rea-voirea faţă de oameni. Pentru că, adunând rea-voire faţă de oameni, aduni otravă – care, mai devreme sau mai târziu, te va nimici ca om. Caută mai presus de toate să aduni bună-voire faţă de oameni. Strânge lemnul uscat de corn al sufletului tău şi întotdeauna vei putea stoarce o pricină bună pentru a ierta vrăjmaşilor tăi, pentru a-i îmbrăţişa şi pe ei – ceea ce înseamnă, la urma urmelor, să-i biruieşti cu bună-voirea ta. Nu îngădui Soarelui să fie mai nobil decât tine, luminând şi peste cei buni şi peste cei răi, iar tu să nu străluceşti cu bună-voire şi către prieteni şi către neprieteni. Nu îngădui apei să fie mai folositoare decât tine, şi celor buni şi celor răi, ci bucură-te când oamenii au nevoie de tine, ca să le fii de folos. La apa tulbure nu vine nici boul, nici spălătoreasa.
Oare îi spune apa boului: „Ţie îţi îngădui să mă bei,” iar măgarului: „Ţie nu-ţi îngădui?” Oare nu se dă la fel şi unuia şi altuia, oare nu la fel străluceşte şi oglindeşte înaintea botului şi-a unuia şi-a altuia?
Nu îngădui pământului să fie mai răbdător decât tine, şi când este arat pentru grâu şi când este bătătorit pentru drum. Fii răbdător ca pământul, deoarece eşti hărăzit unei cinste mai înalte decât tot pământul. Nu îngădui cerului înstelat să lumineze cu o strălucire mai puternică decât strălucirea sufletului tău – deoarece în tine este Cel ce a făurit cerul înstelat şi Cel ce îl poate preschimba în nimic.
Ah, fratele meu, tu eşti fiu, iar cerul înstelat este lucru!

244 DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU
Dragostea lui Dumnezeu pentru om merge înaintea dragostei omului pentru Dumnezeu. Cine ştie dacă copilul ar avea vreodată dragoste pentru mama sa de n-ar simţi dragostea mamei pentru el? Tot aşa, nici un om nu se poate aprinde de dragoste pentru Dumnezeu până ce nu simte flacăra de nestins a dragostei lui Dumnezeu pentru el.

245 ŞTIINŢA DESPRE MORALĂ
Ştiinţa despre morală nu se deosebeşte, ca ştiinţă, de chimie. Omul nu poate înţelege chimia până ce nu experimentează.
Nici ştiinţa despre morală nu se poate înţelege fără a o lucra. De aceea, cel mai bine este să înveţi puţin câte puţin despre morală şi să pui numaidecât în practică ştiinţa dobândită, decât să înveţi pe dinafară toată ştiinţa despre morală şi să amâni începutul lucrării ei.
Numai cel ce trăieşte pe deplin Creştineşte poate înţelege pe deplin morala Creştină.

246 OBSERVAŢII ASUPRA TRUPULUI
Hristos niciodată n’a făcut vreo observaţie asupra trupului vreunui om. El nu i-a spus lui Zakhéu: „Cât eşti de mic!”, nici lui Iuda: „Cât eşti de urât!”, nici slăbănogului: „Cât eşti de slab!”, nici leprosului: „Cât de rău miroşi!”El a petrecut neîntrerupt cu realitatea din oameni, adică cu sufletele – căci sufletul le vorbea sufletelor, şi sufletul tămăduia şi ridica sufletele. Hristos a socotit la fel de nepotrivit să vorbească despre trupurile oamenilor adunaţi, aşa cum oamenii serioşi socotesc nepotrivit să vorbească despre hainele celor de faţă.
De aceea, când îţi vorbeşte omul, nu te gândi la trupul lui, nu cerceta trupul lui, ci priveşte la sufletul lui, cercetează sufletul lui, deprinde-te cu sufletul lui – şi atunci îl vei înţelege. Când vorbeşti cu un om, nu te gândi la trupul tău, nici la al lui, ci cugetă la sufletul tău şi la al lui, repetându-ţi în sine acestea: „Iată, sufletul vorbeşte sufletului şi sufletul petrece cu sufletul!” Atunci vei simţi prezenţa lui Dumnezeu între voi doi. Şi vei fi înţeles, şi vei înţelege.

247 DESCOPERITORUL LUI DUMNEZEU ŞI AL OMULUI
Hristos nu a venit să-L descopere numai pe Dumnezeu, ci şi pe om. Când Hristos l-a descoperit pe omul istoric, s-a arătat atâta deznădejde, atâta întuneric şi miros urât, atâta tânguire şi neputinţă, încât oamenii conştienţi, până în ultima zi a istoriei, vor citi cu ruşine vestirea evanghelică despre omenirea bolnavă.
Câtă prostie în nerecunoaşterea adevărului! Câtă respingere faţă de prietenul drag! Ce înşelătorie făţarnică în credinţă!
Câtă slăbiciune în facerea binelui! Câtă neomenie în judecarea dreptului! Ce frică de şoarece pentru puterea, cinstea şi viaţa proprie!
În zadar zici: „Aşa au fost doar Evreii!” Personajele din tragedia evanghelică reprezintă chintesenţa microcosmică a tot ce s-a întâmplat şi se întâmplă în sufletul omenesc, în societatea omenească şi-n întreaga istorie omenească. De aceea se şi poate spune că Hristos n-a venit să-L descopere numai pe Dumnezeu, ci şi pe om: pe doctor şi pe bolnav.

248 ÎMPOTRIVA ÎMPRĂŞTIERII
„Împreunând firile despărţite,” se zice despre Hristos într-un irmos bisericesc. Aceasta însemnă că Hristos a adunat firea noastră cea fărâmiţată, împrăştiată şi răzleţită. Noi toţi suntem împrăştiaţi, până când nu aflăm un centru către care fiinţa noastră să se poată aduna, ca razele împrăştiate într-o lentilă. Acest centru a fost pentru Iisus Hristos Dumnezeul cel viu din Sine.
Iisus nu a rezolvat nici o problemă fără să caute mai întâi către acel centru al fiinţei Sale. El a vorbit întotdeauna din acel centru.
De aceea, El întotdeauna a fost neîmprăştiat şi cu luare-aminte. În fiecare clipă El a fost întreg, fără risipire şi îndoială.
Neîncetatele Sale rugăciunile au fost o petrecere neîntreruptă
cu centrul şi o afundare neîntreruptă în centru – o reculegere şi adunare neîntreruptă. Fă şi tu la fel, şi te vei asemăna lui Hristos.
Iar a te asemăna lui Hristos înseamnă a fi mai frumos decât Soarele şi mai puternic decât cosmosul.

249 TREI FERESTRE
Trei ferestre sunt tăiate în cer pentru omul duhovnicesc: prin cea dintâi priveşte mintea cu credinţă, prin cea de-a doua priveşte inima cu nădejde, iar prin cea de-a treia priveşte sufletul cu dragoste. Cine priveşte cerul printr-o singură fereastră vede numai a treia parte a cerului. Cine priveşte cerul prin toate cele trei ferestre vede cerul întreg. Sfânta Varvára a tăiat trei ferestre în turnul în care fusese închisă de păgânul ei tată, şi prin aceasta a vrut să-şi arate credinţa în Sfânta Treime. Pentru a vedea dumnezeiasca Treime într-o Unime, trebuie să ne înţelegem pe noi înşine ca fiind o treime în unime. Deoarece numai treimea poate vedea Treimea.

250 DRAGOSTEA NU ESTE SINGURĂ
Dragostea niciodată nu este singură. Dragostea nu poate fi singură. Propovăduirea lui Dumnezeu ca dragoste a început o dată cu propovăduirea lui Dumnezeu ca Treime. Înainte de aceasta, Dumnezeu era propovăduit ca judecător – în cazul cel mai bun, ca un drept judecător. Dragostea însă nu înseamnă dezbinare. Dragostea nu înseamnă dualitate. Propovăduirea lui Dumnezeu ca dragoste a început o dată cu propovăduirea Unimii în Trei Ipostasuri.

251 RUGĂCIUNEA
Fiecare rugăciune adevărată este o luptă cu moartea şi o tăgăduire a morţii. Fiecare rugăciune adevărată este o luptă pentru viaţă şi o dovadă a vieţii. Care este adevărata rugăciune? Cea care te face mai tare decât moartea, cea prin care biruieşti frica şi groaza de moarte. Când te ridici de la rugăciune şi, privind în tine însuţi, simţi aceeaşi frică de moarte ca şi mai devreme, atunci să ştii că rugăciunea nu ţi-a fost adevărată.
Când te ridici de la rugăciune şi, privind în tine însuţi, simţi o nepăsare faţă de moarte, atunci să ştii că rugăciunea ţi-a fost adevărată.
Iar când te ridici de la rugăciune şi, privind în tine însuţi, simţi o dorinţă de unire cât mai grabnică cu adevărata viaţă, atunci să ştii că rugăciunea ta este biruitoare. Înainte de a se fi urcat pe cruce, Hristos mai biruise o dată moartea. Aceasta s-a întâmplat la rugăciunea din grădina Ghethsimani. Rugăciunea din grădina Ghethsimani este singurul chip al desăvârşitei rugăciuni luptătoare şi purtătoare de biruinţă, care a fost vreodată arătat omenirii şi lăsat ei ca arvună.

252 MAI PRESUS DE POLITICĂ ŞI NEGOŢ
Când Hristos ajunge un mijloc de politică lumească, de slavă şi bogăţie pământească, atunci El încetează să mai fie mijloc de mântuire. Cu alte cuvinte, când Hristos ajunge un mijloc de câştig al bunurilor mai mici, atunci El ajunge o pricină de pierdere a bunurilor mai înalte. Cine face negoţ cu Hristos, acela are negoţul drept cel mai primejdios tovarăş. Cine ridică sabia împotriva lui Hristos, acela ţine inima sa în vârful săbiei. Douăzeci de veacuri ale istoriei n’au reuşit să-L mărească pe Hristos, dar L-au îndreptăţit.
Nu se poate nici adăuga ceva, nici lua din neasemănata Sa mărire şi din medicina Sa duhovnicească. Ascultarea Sa deplină faţă de Tatăl, smerenia Sa, umilinţa, pătimirea şi iubirea Sa de oameni au fost îndreptăţite de istorie ca fiind singurul leac de folos al sufletului şi singurul chip al trainicei biruinţe.

253 PĂMÂNTUL ŞI HARTA
Aşa cum este pământul faţă de harta pământului, tot aşa este şi înţelegerea Creştină a lumii faţă de filosofia de cabinet.
Într-adevăr, câteodată harta pare mai colorată şi mai frumoasă decât pământul, dar nici pe cea mai frumoasă hartă nu izvorăşte apă şi nu creşte grâul.

254 PURTAREA FAŢĂ DE UN CÂINE RĂU
Aşa cum un câine rău este înfrânt cu nepăsarea faţă de lătratul său, tot aşa şi moartea se înfrânge cu nepăsarea faţă de cursele şi ispitele cele de zi cu zi. Cu cât loveşti mai mult un câine rău sau cu cât fugi mai mult de el, cu atât se apropie mai îndrăzneţ de tine. Cu cât depărtezi mai mult moartea de la tine sau cu cât fugi mai mult de ea, cu atât ea te urmăreşte mai de aproape.
Dar cine poate fi nepăsător faţă de moarte? Cine altul, în afară de cel ce crede în Dumnezeul cel viu şi sfânt şi-n deplin Sa putere asupra morţii?
Dar unde este dovada Dumnezeului celui viu şi sfânt, şi-a deplinei Sale puteri asupra morţii, dacă nu în Hristos Cel înviat? Iată, toate celelalte dovezi despre Dumnezeu şi despre nemurire sânt dovezi ale logicii noastre omeneşti, şi toate au un singur nume: „poate.”

255 DESPRE BIRUINŢA CEA MAI DE PE URMĂ A BINELUI
Toate presimţirile noastre despre biruinţa cea mai de urmă a binelui sânt făgăduinţe ale lui Dumnezeu săpate în inimile noastre.
Oricât de pătate de păcate ar fi aceste înscrisuri, omul duhovnicesc le va citi limpede – chiar şi cel neduhovnicesc, măcar în anumite clipe, nedesluşit le va bănui. Dreptatea va înfrânge nedreptatea.
Viaţa va birui asupra morţii. Bucuria va înghiţi tristeţea.
Lumina va risipi întunericul. Dragostea îşi va întemeia împărăţia sa, în care ura şi răutatea nu vor avea loc. Omul va întineri la vederea lui Dumnezeu, şi omul-animal va deveni dumnezeu-om.
Toate acestea – şi tot restul binelui – sânt făgăduinţe ale lui Dumnezeu săpate în inima omenească cea învăluită de întuneric şi tristeţe. Şi toate aceste făgăduinţe sunt arătate, mai mult decât dovedite! – sunt arătate în persoana lui Iisus Hristos, aşa cum zice Apostolul: „Căci câte sunt făgăduinţele lui Dumnezeu, întru el sânt «Aşa»; şi întru el este Amin-ul.” (II Cor. 1:20)
Toate bunele nădejdi omeneşti şi-au găsit în Hristos împlinirea, un Aşa neclintit şi un Amin puternic. Acesta este singurul optimism care are temei istoric şi adevăr faptic. Orice alt optimism este doar teorie, al cărui nume este „poate.”

256 CHEIA TUTUROR TAINELOR
Hristos a înviat! – înseamnă că, cu adevărat, este Dumnezeu.
Hristos a înviat! – înseamnă că, cu adevărat, este o lume cerească, lumea cea adevărată şi fără de moarte.
Hristos a înviat! – înseamnă că viaţa este mai tare decât moartea.
Hristos a înviat! – înseamnă că răul este mai slab decât binele.
Hristos a înviat! – înseamnă că toate bunele nădejdi ale omenirii s-au îndreptăţit. Hristos a înviat! – înseamnă că toate problemele vieţii s-au dezlegat pe deplin.
S-au dezlegat toate problemele vieţii, s-au descoperit tainele cele mai de seamă şi mai chinuitoare, s-au sfărâmat lanţurile întunericului şi ale întristării, fiindcă Hristos a înviat!

Sf. Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău 231-240

231 PĂCATUL NEASCULTĂRII
Păcatul neascultării de Dumnezeu este atât de greu, încât Adam singur nu l-ar fi putut duce fără să nu fi fost măcinat în
deşert sub greutatea acestui păcat. Înfricoşatul duh al  neascultării a ştiut acest lucru, de aceea l-a şi îndemnat pe întâiul om la păcat – care negreşit duce la moartea veşnică, la nimicirea veşnică. Însă Atotînţeleptul Ziditor a ştiut mai mult decât duhul neascultării. Ziditorul omului a hotărât, de îndată, să-l înmulţească pe întâiul om şi să împartă greutatea păcatului acestuia cu nenumăraţilor săi urmaşi, să înlocuiască moartea veşnică cu cea vremelnică, iar nimicirea cu viaţa în lumea umbrelor şi preînchipuirilor.
Întâiul om a fost ca o oglindă mare şi neprihănită, în care numai Dumnezeu se putea oglindi. Diavolul neascultării a încercat să se oglindească şi el în acea oglindă, însă nu s’a putut vedea. A încercat, atunci, să întunece acea oglindă cu negreala sa deasă şi adâncă, prin care să arate chipul său şi nu cel al lui Dumnezeu. Dar, în acea clipă, oglinda s-a spart şi diavolul a avut de atunci înainte două lucruri de înfăptuit, în loc de unul singur. Iar oglinda – prin înmulţirea omului – s-a spart pe mai departe în tot mai multe şi nenumărate bucăţi, iar diavolul a alergat după aceste bucăţi, cu aceeaşi năzuinţă de la început, din ce în ce mai obosit. Această oglindă se sparge încă şi astăzi în miliarde de bucăţi, şi după diavolul aleargă fiecare bucăţică ca să o întunece cu negreala lui deasă şi adâncă. Şi oglinda se va tot sparge, până la sfârşitul tragediei acestei lumi, când se va săvârşi înfrângerea neascultării şi oglinda va ajunge la strălucirea ei dintru început. Într-o clipă istorică, când diavolul a crezut că întreaga oglindă este sfărâmată în cenuşă şi că a ajuns la capătul trudei sale, Dumnezeu a arătat lumii oglinda în întregime, în toată strălucirea ei – în chipul lui Iisus Hristos. Acest fapt neaşteptat l-a aruncat în deznădejde pe duhul răutăţii şi l-a îndemnat la cea din urmă luptă turbată. Însă zilele sânt numărate, şi tragedia se apropie cu paşi iuţi de sfârşitul ei.
Nu-i aşa că acestea nu seamănă cu filosofia? Dar seamănă cu viaţa, şi acest lucru să-ţi fie de ajuns.

232 OGLINZI
Fiecare om nou-născut este o oglindă nouă a lui Dumnezeu, puţin aburită de păcatul neascultării.
Acea puţină brumă de pe sufletul omului nou-născut este închipuită de feluritele înclinaţii rele ale omului, deoarece păcatul neascultării de Dumnezeu se află înfăţişat în toate celelalte păcate, obiceiuri rele, neputinţe şi patimi. Acea puţină brumă de pe sufletul fiecărui nou-născut închipuie o înclinaţie aparte spre rău. Existând, deci, un mare număr de înclinaţii spre rău, există şi un mare număr de oameni, de situaţii de viaţă şi de tragedii omeneşti. Însă Dumnezeu este drept cu fiecare om. Cunoscând bruma de pe sufletul fiecăruia, El rostuieşte pe fiecare într-o împrejurare de viaţă în care bruma să fie cel mai uşor îndepărtată de lumină. Dacă acea brumă închipuie o înclinare spre mândrie, Dumnezeu va aşeza sufletul nou-născut într-o stare foarte modestă, pentru ca sufletul să se obişnuiască cu smerenia şi să se vindece, astfel, de mândria care-l primejduieşte.
Dacă acea brumă închipuie o iubire de sine, atunci Dumnezeu va aşeza un astfel de suflet într’un loc în care se va putea jertfi mai uşor pentru binele altor oameni, fie pentru o familie numeroasă, fie pentru societate, fie pentru ţară. Dacă sufletul se naşte cu o înclinare spre deznădejde, Dumnezeu îl va aşeza într-un loc foarte dinamic, unde arareori se găseşte prilej de deznădejde.
Dacă sufletul se naşte cu o înclinare spre plăcerile trupeşti, Dumnezeu îl va aşeza într-un loc în care plăcerea trupească nu se va putea atinge uşor. Iată de ce, adesea, ni se pare că nimeni nu-i la locul său în lume; iată pentru ce un negustor seamănă mai mult cu un poliţist, iar poliţistul cu un negustor; un ofiţer cu un călugăr, şi călugărul cu un ofiţer; o slugă cu un împărat, şi împăratul cu o slugă; un Papă cu un voievod, şi voievodul cu un Papă. Însă, fără a ţine seamă de împrejurări, ziua şi noaptea, Dumnezeu stă în slujba fiecărui suflet zidit cu leacurile Sale pline de har, împotriva măsurii de rău a acestuia. Cu cât Dumnezeu îl aşează pe om într-un loc mai anevoios, cu atât îi dăruieşte ajutor mai bogat în har! Iar când oamenii ajung nemulţumiţi de starea în care i-a aşezat Dumnezeu, atunci ei săvârşesc din nou păcatul lui Adam, cel al neascultării; atunci patima cu a cărei înclinaţie s-au născut începe să crească repede şi să-i copleşească. În măsura în care creşte patima unui om, sufletul său începe să se asemene chipului acelei patimi din natură – cum ar fi pisica, câinele, lupul, vulpea etc. Iar dacă o patimă ajunge să stăpânească un om în întregime, atunci omul întrece în rău chipul acelei patimi din natură. Omul-pisică ajunge mai iubitor de sine decât pisica; omul-câine, mai lacom decât câinele; omul-lup, mai crud decât lupul; omul-vulpe, mai viclean decât vulpea etc. Acest lucru nu ţi-l spun doar pentru a-l cunoaşte, ci pentru a te cerceta pe tine însuţi şi a afla cu ce fel de neputinţă te-ai născut, şi câtă neascultare de Dumnezeu ţi-ai îngăduit încât acea neputinţă să te copleşească.
Pentru că atunci când îţi va suna ceasul şi te vei despărţi de trup, sufletul, acum ascuns sub masca trupului, se va arăta în chipul acelei fiare sălbatice pe care ai crescut-o în lăuntru.

233 PĂCĂTOSUL ÎL URĂŞTE PE CEL DREPT
Omul îl urăşte pe cel împotriva căruia păcătuieşte. Mai întâi se teme de el, apoi îl urăşte. Când omul săvârşeşte un păcat faţă de prietenul său, mai întâi îl cuprinde frica, care în curând se preschimbă în ură. Iar ura întunecă totul. Omul îl urăşte pe cel care-i cunoaşte păcatul. Mai întâi se teme de el, apoi îl urăşte.
Când omul află că cineva îi cunoaşte păcatul, mai întâi îl cuprinde frica de acela. Frica se preschimbă curând în ură. Iar ura întunecă totul. Acelaşi lucru se întâmplă în sufletul omului care îşi dă seama că a săvârşit un păcat faţă de Dumnezeu sau că Dumnezeu cunoaşte păcatul lui. Mai întâi îl cuprinde teama de Dumnezeu; teama, în curând, se preschimbă în ură faţă de Dumnezeu. Iar ura întunecă totul. Orbit de ură pentru oameni, omul se gândeşte la ucidere.
Însă deoarece uciderea lui Dumnezeu nu este cu putinţă, atunci omul orbit de ură pentru Dumnezeu face, în loc de ucidere, ceva ce i se pare acelaşi lucru: îl tăgăduieşte pe Dumnezeu. Însă acest lucru se aseamănă doar sinuciderii.

234 MÂNTUIREA SUFLETULUI
Nu socoti nimic altceva drept ţel al acestei vieţi în afară de mântuirea sufletului. Orice alt ideal pe care oamenii îl scot oarecând la iveală ca ţel nu este altceva decât un îndemn în plus, dacă nu un mijloc direct, pentru mântuirea sufletului. Familia, societatea, statul, civilizaţia – toate acestea nu sunt ţeluri în sine.
Toate sunt numai îndemnuri şi, mai mult sau mai puţin, mijloace ale ţelului de căpetenie, ale singurului ţel: mântuirea sufletului. Tot ce clădeşte şi reclădeşte timpul nu-ţi este casă veşnică, ci numai o tristă sau bucuroasă aducere-aminte. Mama îţi aminteşte doar palid de negrăita dragoste de maică care-ţi va întâmpina sufletul tău în lumea cealaltă. Soţia îţi aminteşte doar palid de dulcea nuntire a sufletului tău cu Dumnezeu.
Copiii îţi amintesc doar palid de roadele dulcii nuntire a sufletului cu Dumnezeu. Prietenii îţi amintesc doar palid de tovărăşia preafrumoşilor îngeri din ceruri. Toate descoperirile ştiinţifice îţi amintesc doar palid de neînchipuitele descoperiri şi cunoaşteri din apropierea lui Dumnezeu. Natura îţi arată doar palid întreaga bogăţie şi frumuseţe a lumii viitoare.
Marile oraşe îţi amintesc doar palid de minunata cetate al Marelui Împărat. Tot ce se numeşte fericire în această lume, ce piere mai iute ca zorile de ziuă, îţi aminteşte palid, cu totul palid, de nemincinoasa fericire din lumea cea adevărată. În această lume a umbrelor şi-a preînchipuirilor, numai sufletul are o realitate, pe care o poate păstra sau pierde. La ce-i foloseşte omului să câştige toate împărăţiile umbrelor şi preînchipuirilor, dar să piardă împărăţia realităţii? Într-adevăr, nu-i ajută mai mult decât i-ar ajuta să se încălzească la Lună, sub apă fiind. În această lume a visului şi a visării, numai sufletul omului poartă în sine realitatea. Vai de omul care preface în vis şi-această mică realitate! Când va sosi ziua deşteptării, nu va mai fi într’însul nimic de deşteptat.

235 RUŞINEA
Daţi-mi cultura care sporeşte ruşinea omului, şi o voi alege! Sălbăticia sfioasă îmi este mai dragă decât cultura neruşinată.
Când vorbeşte cineva despre „cultura mincinoasă,” el se poate gândi numai la două lucruri: ori la ruşinea prefăcută, ori la îndrăzneala neruşinată. Prin ruşinea de nedesăvârşirea trupească, omul recunoaşte în chip tăcut că acest trup nu este trupul ce i se cuvine; prin ruşinea de nedesăvârşirea duhovnicească, omul recunoaşte în chip tăcut că acest duh nu este duhul ce i se cuvine.
Prin ruşine, îndeobşte, omul recunoaşte căderea sa din vrednicia împărătească la toiagul de cerşetor.
Când cerşetorul se îmbracă în haină de cerşetor, el nu se ruşinează nici de straiele de cerşetor, nici să cerşească. Însă când fiul de împărat este silit să îmbrace haina de cerşetor şi să cerşească, el se ruşinează de amândouă. Ruşinea naşte smerenia, blândeţea, îndelunga-răbdare şi iubirea de oameni. A pierde ruşinea înseamnă, la urma urmelor, să te socoteşti pe sine desăvârşit. Însă puterile tainice împotriva a nimic nu se răzbună mai aprig decât împotriva pierderii ruşinii. Iată, pierderea ruşinii trupeşti duce la cea mai îngreţăluitoare curvie, iar pierderea ruşinii duhovniceşti duce la cea mai nebunească mândrie!
Curvia şi mândria sânt gemene; câteodată una stă înaintea celeilalte, alteori altminterea.

236 ICONOMIA DUMNEZEIASCĂ
Privind la nedreptatea celui nedrept, adesea ne întrebăm: „De ce, oare, Dumnezeu nu-l trăsneşte de-ndată, izbăvindu-ne de nedreptatea lui?” Însă uităm de obicei să ne întrebăm, mai întâi: „De ce, oare, mama nu-şi omoară de-ndată ce-şi prinde copilul făcând rele?”, şi apoi: „De ce, oare, pe noi” – adică pe mine şi pe tine – „nu ne trăsneşte Dumnezeu de-ndată ce ne prinde făcând rele?” În fiecare om se afla o zestre de viaţă, dată de Dumnezeu. Nici un gospodar nu-şi taie livada dacă nu rodeşte într-un an, ci aşteaptă cu nădejde anul al doilea şi anul al treilea. Nedreptatea unui om înseamnă un an nerodnic, şi Dumnezeu tace cu încredere şi aşteaptă.
Câteodată aşteaptă în zadar; Iúda rămâne tot Iúda. Dar adesea se întâmplă să aştepte şi să ajungă să vadă că livada neroditoare aduce rod îmbelşugat şi că Saul devine Pavel.

237 IUBIREA DE SLAVĂ DEŞARTĂ
De aprinzi toate virtuţile din tine precum lumânările cele mari, bine vei face, dar de vei păstra iubirea de slavă deşartă, aceasta degrabă va stinge toate lumânările aprinse, ca un vânt puternic. Poate că vei aprinde din nou lumânările, dar vântul le va stinge din nou. De aceea, opreşte mai întâi vântul!

238 NOI ŞI MORŢII NOŞTRI
Când ne gândim la vecinii noştri morţi, mari ori mici, ne mândrim într-ascuns – ca şi cum noi, prin puterea şi însuşirile
noastre, am rămas în viaţă; ca şi cum aceia au căzut şi s’au surpat fiind mai slabi şi mai răi decât noi. O astfel de părere este foarte păgubitoare pentru buna-sporire a sufletului nostru. Mult mai bine este să gândim că aceia, ca nişte elevi buni, au sfârşit mai devreme această şcoală a vieţii, iar noi, ca nişte elevi slabi, am fost lăsaţi să mai învăţăm, până ce ştim bine lecţia.

239 ÎNCEPUTUL CALENDARULUI
A greşi zilnic şi a te pocăi zilnic nu poate fi socotit o sporire, ci o batere a pasului pe loc în loc să mergi înainte. Până ce pocăinţa nu covârşeşte şi păcatul nu se împuţinează, zilele noastre vor fi umplute de zidirea şi dărâmarea unuia şi aceluiaşi turn.
Aşadar, se cere stăruinţă din parte-ţi pentru a putea arăta, într-o bună zi, că a rămas ceva nesurpat din ce ai zidit ieri. Aceasta va fi cea dintâi zi din viaţa ta.

240 CEA MAI CURATĂ LACRIMĂ
Neîntrerupta petrecere cu Dumnezeu în liniştea inimii, în înfrânarea minţii, în tăcerea întregului suflet duce la curăţia îngerească a omului lăuntric. Din această curăţie se pot vedea toate lucrurile şi toate făpturile în curăţia lor cea dintâi, o oglindire a curăţiei Ziditorului tuturor lucrurilor şi făpturilor. Această vedere pricinuieşte cele mai curate lacrimi ale omului.
…Deoarece şi lacrima, câteodată, nu este decât apa mării.

Sf. Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău 221-230

221 IARĂŞI DESPRE PĂCATE ŞI PĂCATE, ŞI PĂCATE, PUŢIN ALTFEL
Cine îşi asumă de bunăvoie păcatul asupra sa, aceluia jugul îi este uşor. Cine aruncă însă păcatul său asupra altuia sau îl primeşte cu silă asupra sa, aceluia jugul îi este greu.
Hristos a primit asupra Sa, de bunăvoie, păcatele întregii lumi şi a mărturisit totuşi că jugul Său este uşor. Uşurinţa jugului nu stă în păcat, ci în asumarea de bunăvoie a păcatului asupră. Greutatea jugului nu stă în păcat, ci în asumarea cu rea-voire a păcatului asupră. Adam a aruncat păcatul său asupra Evei, iar Eva asupra şarpelui. De aceea toţi trei au fost aruncaţi în roata vremii, în care şi astăzi se ceartă al cui a fost păcatul. Oare păcatul este al duhului (al bărbatului), ori este al trupului (al femeii, al naturii), ori este al duhului neomenesc înclinat spre păcatul trupesc (al diavolului)?
Privit în grabă, păcatul este şi nu este al celui ce îl ia asupra sa.
Pentru o clipită este, dar pentru veşnicie nu este.
Dacă Adam nu s-ar fi dezvinovăţit, ci ar fi luat păcatul asupra sa, păcatul ar fi rămas asupra Evei şi a diavolului. Dacă Eva nu s-ar fi dezvinovăţit, ci ar fi luat păcatul asupra sa, întregul păcat ar fi rămas asupra diavolului. Când duhul îşi asumă păcatul, păcatul rămâne asupra trupului şi a diavolului. Când duhul şi trupul îşi asumă păcatul, păcatul rămâne doar asupra diavolului.
În cel dintâi caz, duhul dobândeşte întreaga-cugetare; în al doilea caz, şi duhul şi trupul dobândesc întreaga-cugetare, adică tot omul dobândeşte întreaga-cugetare, adică este slobod de păcat, slobod de îndoială şi se supune cu bucurie voii lui Dumnezeu. Omul care de bunăvoie, cu ruşine şi cu pocăinţă ia păcatul asupra sa, fără a învinui pe altcineva pentru el, a aflat rădăcina răului în lume şi a lovit cu securea în această rădăcină. Omul care caută pricina răului
în afara sa nu o va găsi niciodată şi nu va lovi cu securea acolo unde a ţintit – deoarece câtă vreme şarpele se va îmbuiba fără grijă cu păcatul acestuia în inima lui, atâta vreme omul se va repezi cu securea către întregul cosmos, până ce, în cele din urmă, va lovi în rădăcina binelui.

222 MORALA DATORIEI ŞI MORALA DRAGOSTEI
Morala datoriei este morala slugii şi a robului. Morala dragostei este morala omului. Cuvântul „datorie” este jignirea dragostei. Dragostea cu nimic nu este datoare, dar dăruieşte totul.
Singurul lucru necunoscut dragostei este datoria. Dragostea este singurul cuvânt înainte de păcat, datoria este singurul cuvânt după păcat. Dragostea dăruieşte, datoria îndatorează. Dragostea şi-a întins cugetarea dincolo de hotarele cosmosului; de aceea dragostea pare că nu cugetă. Datoria şi-a mărginit cugetarea la lucruri şi întâmplări; de aceea datoria pare că cugetă. Dragostea şi-a întins lucrarea până dincolo de marginile timpului; de aceea dragostea pare că nu este lucrătoare. Datoria şi-a mărginit lucrarea la zilele şi întâmplări; de aceea datoria pare că este lucrătoare. Dragostea este mai presus de împărţirea în bine şi-n rău. Datoria este neobosita împărţire a ce e bine şi a ce e rău. Câtă vreme apa se află în nori, ea nu se împarte în apă curată şi apă murdară. Când însă apa cade în râuri şi mlaştini, atunci se împarte în apă curată şi murdară. Tot aşa şi dragostea, când cade, împarte totul în bine şi rău şi măsoară totul cu măsura datoriei. Păcatul izgoneşte dragostea din propria ei casă şi bagă datoria în casă străină.

223 FEMEIA ŞI MAMA
Femeia îmbătrâneşte, mama nu îmbătrâneşte.
Femeia, ca femeie, se schimbă şi îmbătrâneşte; mama, ca mamă, nu se schimbă şi nu îmbătrâneşte.
Femeia închipuie căderea omului în natură, mama închipuie înălţarea omului spre cer. Maica ce nu a fost femeie şi-a primit cinstea şi mărirea mai mare decât a îngerilor, pe câtă vreme femeia, ca femeie, a fost şi a rămas legătura omului cu natura.
Prin rolul său de mamă, femeia răscumpără şi rolul său de femeie.

224 FRUMUSEŢEA OMULUI
Oamenii par a fi frumoşi numai printre oameni. Omul îi pare frumos omului. De altfel, nimeni în lume nu ia seamă la frumuseţea omului. Natura nu ia seamă la omul frumos. Pentru ea, toţi oamenii sunt măşti, îndărătul cărora se străduieşte să recunoască buna sau reaua voinţă, buna sau reaua înclinare. Însă natura ia cu tărie seamă la bunătatea omului. Nu numai câinele, calul şi boul, ci şi fiarele sălbatice, mai ales fiarele iau seamă la bunătatea omului bun, mai mult decât animalele domestice. Şi nu numai dobitoacele, ci chiar şi plantele şi stihiile iau seamă, în felul lor, la bunătatea omului bun. Şi, aşa cum întreaga natură ia seamă la bunătatea omului bun, tot aşa ia seamă şi la răutatea omului rău.
Multe pilde s-ar putea aduce pentru întărirea acestui fapt, din viaţa oamenilor sfinţi şi-a oamenilor răi. Însă nu este nici o pildă, în afară de închipuitele basme, care să spună că natura ia câtuşi de puţin seamă la frumuseţea din afară a omului. La fel, nici lumea duhurilor nu ia seamă la frumuseţea omului, ci numai la bunătatea sau răutatea lui, adică la frumuseţea sau urâţenia lui lăuntrică.
Oamenii par a fi frumoşi numai unul altuia. La frumuseţea omului, nici o altă lume nu ia seamă. Şi aceasta oare pentru că frumuseţea omului este lipsită de obiect în drama morală şi duhovnicească a lumii? Sau pentru că frumuseţea omului nici nu este de fapt frumuseţe, ci urâţenie faţă de frumuseţea sau cea dintru început? Sau, poate, din pricina amândurora?

225 LUCRAREA FIZICĂ A MORALEI
Morala are o lucrare fizică. Acest lucru îl ştiu şi doctorii când tratează un bolnav, şi ţăranii când seceră. Dacă secerişul este slab, ţăranii din toate satele pământului caută şi cercetează păcatul săvârşit de sat în acel an. Cea mai mare sfinţenie, cea mai mare stăpânire asupra firii o are Hristos; de aceea, El a putut rosti cuvinte pe care nimeni nu le-a rostit vreodată: „Toate sunt date mie dela Tatăl meu.” (Mat. 11:27)
Prin desăvârşita sfinţenie a sufletului, fiarele sălbatice şi otrăvurile se fac nevătămătoare. (Lc. 10:19)
Hristos L-a arătat pe omul desăvârşit în puterea Sa de la început stăpânitoare asupra firii. A arătat, însă, şi pricina acestei puteri şi mărimi a omului. Şi pricina este lipsa de păcat. Iar lipsa de păcat izvorăşte din ascultarea deplină şi de bunăvoie a voii lui Dumnezeu.
O sută de civilizaţii sunt mai puţin puternice în faţa firii decât un singur om fără de păcat.

226 OAMENII ŞI ANIMALELE
Nu în zadar l-a numit Hristos pe Irod vulpe. Firea lui Irod era în întregime o fire de vulpe. Corespondentul lui în natură este vulpea. El era fricos ca vulpea, ascuns ca vulpea şi rău cu cei mai slabi, întocmai ca vulpea. Mulţi oameni răi, pe care istoria i-a făcut nemuritori, arată limpede o fire de fiară sălbatică, ori de groaznice stihii, vijelii, grindini sau molime. Iar mulţi oameni buni, pe care istoria i-a făcut nemuritori, arată limpede o fire de animal blând, ori a unei plante rodnice, a unui fenomen plăcut şi binefăcător din natură. „Iată eu trimit pre voi ca oile în mijlocul lupilor. Deci fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii.” (Mat. 10:16).
Istoria însemnează însă numai chipurile cunoscute ale binelui şi ale răului. Dar şi toţi oamenii care îi urmează pe aceşti reprezentanţi ai binelui şi ai răului, numiţi de istorici gloata sau mulţimea norodului, toţi îşi au firea lor, asemănătoare cu a unei făpturi din natură.
S’ar putea spune, aşadar, că istoria este natura înnoită pe un plan mai înalt, adică pe plan omenesc; sau că istoria este omul lărgit, omul în fragmentele binelui şi răului – într-un cuvânt, materialul omului.

227 NATURA ŞI MORALA
Natura este puţin simţitoare faţă de însuşirile minţii noastre, dar este foarte simţitoare faţă de însuşirile noastre morale.
Întreaga natură este nepăsătoare la cultura noastră materială, dar nu este nepăsătoare la compătimire, bunătate, neprihănire, după cum nu este nici la lăcomie, răutate ori patimi. Aceasta este o mărturie grăitoare a faptului că natura, în raport cu omul, vădeşte mai întâi de toate o însemnătate morală. Natura întreagă este, într’un plan inferior, omul în fragmente. De aceea totul seamănă cu omul şi totuşi, din acest întreg, nimic nu este omenesc afară de om. Natura este, aşadar, materialul risipit al omului. Tot binele şi răul nostru este înfăţişat de natură în nenumărate feluri şi nuanţe. Patimile şi facerile de bine, năzuinţele şi nebunia, pacea şi războiul lăuntric, toate se regăsesc închipuite în făpturi din natură, în lucruri sau elemente, în locuri şi înclinaţii. Natura este omul răsturnat; este întregul om lăuntric, întregul om duhovnicesc, în chipuri şi expresii. Natura este omul lărgit; omul este natura restrânsă. Cine priveşte mai adânc natura, va afla într’însa toate însuşirile sufletului său, toate păcatele, patimile şi facerile de bine înfăţişate limpede în animale, în plante şi-n stihii; în mări, în râuri şi-n mlaştini; în stele, în furtuni şi-n trăsnete. Câteva pilde în această privinţă a dat Pláton, mai multe Sfântul Dionísie Areopaghítul şi Sfântul Grigórie al Nissei, precum şi mulţi alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Zilnic vorbim despre oameni în imaginile naturii, bunăoară: „leneş ca o vacă,” „iute ca un râs,” „blând un miel,” „nevinovat ca un porumbel,” „viclean ca o vulpe,” „dulce ca mierea,” „viclean ca un şarpe,” „turbat ca o hienă,” „răzbunător ca un urs,” „rău ca un lup,” „pofticios ca un câine,” „mieros ca o pisică,” „lacom ca un porc,” „luminat ca un soare,” „neaşteptat ca furtuna,” „proaspăt ca roua” ş.a.

228 IARĂŞI DESPRE NATURĂ ŞI MORALĂ, PUŢIN ALTFEL
În funcţie de fluxul şi refluxul moralităţii printre oameni, şi natura îşi arată fluxul şi refluxul său în cele bune şi-n cele rele.
În vremurile de înaltă moralitate a unui popor, şi natura are un flux în cele bune şi un reflux în cele rele. Dimpotrivă, în vremurile de uitare de Dumnezeu, de atheism şi imoralitate a unui popor, şi natura are un flux în cele rele şi reflux în cele bune. Nici norii de lăcuste nu se arată când vor ei, nici sănătatea copiilor şi nici roadele pământului nu propăşesc fără aceste aspre rânduieli morale. Popoarele care trăiesc mai mult în sânul naturii decât în oraşe şi, pentru aceasta, văd zi de zi faţa şi toanele naturii, au în această privinţă o experienţă statornică. După măsura binelui din oameni, şi natura îşi dăruieşte măsura sa de sănătate şi de roade. Această experienţă a fost zugrăvită în popor printr-o zisă nimerită: „Aşa credinţă, aşa măsură.”

229 ŞI IARĂŞI DESPRE NATURĂ, PUŢIN ALTFEL
Dacă ar pieri cu totul multe din însuşirile rele ale oamenilor, multe păcate şi patimi, ar pieri şi chipurile acestora din natură. Dar, câtă vreme omul este lup pentru om, şi lupul va dăinui. Şi câtă vreme omul este lipitoare pentru om, şi lipitoarea va dăinui. Şi câtă vreme sufletul omenesc se târăşte pe pământ, şi şarpele pe pământ se va târî.
Într-un cuvânt, câtă vreme omul îşi va înmulţi necredinţa şi necuviinţa, natura va înmulţi chipurile răului: fiarele sălbatice, microbii, furtunile, grindina, inundaţiile, seceta şi altele. Deci natura ţine de om, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ.

230 FIERUL RUGINIT
Nu te plânge că Dumnezeu a îngăduit asupra ta boala.
Adu-ţi aminte că Dumnezeu a îngăduit boli şi mai grele asupra
unor oameni mai sfinţi decât tine.
Închipuieşte-ţi un drug de fier care stă ani de zile în fundul fierăriei.
În cele din urmă, el începe să-l roage pe fierar să facă ceva şi din el.
Fierarul îl apucă cu grabă, îl aruncă în foc, şi apoi, înroşit, îl bate pe nicovală. Oare trebuie atunci fierul să se plângă? Şi boala ta este de bucurie, nu de jale – căci tu L-ai rugat pe Dumnezeu să te facă un om mai bun, iar Dumnezeu te-a luat în lucru şi a început să te călească şi să te oţelească. Dumnezeu te-a luat în lucru, bolnavule!
Bucură-te, fier ruginit din fundul fierăriei!

Sf. Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău 211-220

211 BOLDUL
Boldul s-a înălţat din prăpastia cea fără de fund, s-a aplecat
peste marginea împărăţiei luminii şi-a vieţii şi a aruncat un singur scuipat. Acest scuipat otrăvitor s-a înmulţit şi a născut păcatul cel dintâi. Acest dintâi păcat s-a înmulţit şi a născut moartea. Iar moartea a crescut în lume ca un aluat, şi întreaga lume a ajuns ca o pâine, aşa că, din orice parte a acestei pâini ai gusta, guşti doar moarte – căci lumea toată întru cel viclean zace. (I Ioan 5:19)
Prin păcat, deci, a intrat moartea în lume, deoarece din păcat moartea s-a născut, şi prin păcat se naşte moartea. (Iacov 1:15)
Tatăl păcatului este diavolul, iar tatăl morţii – păcatul. Aceasta este singura genealogie adevărată a răului din lume, asemenea nespus de dureroasei tragedii a omului cu întreaga fire din jurul lui.
Aceasta este singura scenă îndeajuns de întinsă pe care se poate juca această sângeroasă tragedie. Celelalte genealogii ale răului, care îl împacă pe om cu păcatul şi moartea, şi care-l tăgăduiesc pe diavol, ascunsul şi iscusitul jucător – toate acele genealogii care-l ascund pe diavol sunt scrise, cu adevărat, nu de-un om sau înger, ci de acel bold din prăpastia cea fără de fund. Şi încă: celelalte genealogii ale răului nu ridică o scenă îndeajuns de largă pentru bilioanele de fiinţe omeneşti şi nenumăratele legiuni de duhuri ale cerului şi ale adâncului, pentru întreaga fire de la un capăt la celălalt – ci numai o singură scândură, pe care doar păpuşile pot juca un vodevil.

212 PĂCATUL ESTE HRANA MORŢII
Moartea nu poate fi nimicită până ce nu este nimicit păcatul.
Însă cine ar putea nimici păcatul afară de cel împotriva căruia se îndreaptă acesta? Dumnezeu este ţinta tuturor păcatelor. Prin urmare, numai Dumnezeu poate nimici păcatul. Numai Dumnezeu poate primi toate săgeţile tuturor prietenilor şi vrăjmaşilor Săi şi numai El singur le poate scoate, sfărâma şi nimici. Dacă Dumnezeu nu ar lua asupra Sa păcatele omului, omul ar fi nimicit şi de un singur păcat – s-ar nimici nu de-o moarte trecătoare, ci moarte veşnică, atât de crâncen şi purtător de moarte este păcatul! De aceea, să nu spui că cea dintâi femeie a săvârşit un păcat neînsemnat şi nevinovat.
În toate lumile nu este otravă mai groaznică şi mai crâncenă decât păcatul, deoarece această otravă este hărăzită nu trupului, ci sufletului şi vieţii acestuia. Unde este trupul când sufletul piere?
Când viteazul cade, haina se aruncă în foc, ca un lucru fără de rost.
Nu ajunge, prin urmare, doar să înnoieşti – aşa cum spun eticienii superficiali, „mergi şi nu mai păcătui!” – căci aceasta înseamnă citirea cărţii pe dos. Trebuie spus: „îţi sunt iertate păcatele, de-acum mergi şi nu mai păcătui!” Însă cine poate ierta, decât numai Cel căruia îi este adusă jignirea? Prin păcate, este jignit Dumnezeu.
Numai Dumnezeu, prin urmare, poate să ierte păcatele.

213 JIGNIREA MAMEI
Când cineva scuipă copilul din leagăn, acesta simte numai pe faţă scuipatul. Însă greutatea cea mare a jignirii cade asupra inimii mamei copilului. Când copilul este pălmuit, va simţi doar o mică durere a trupului. Însă toată otrava şi toată durerea o va cunoaşte inima mamei. Tot aşa, când cineva păcătuieşte împotriva făpturii Ziditorului, făptura va simţi numai o mică durere din pricina săgeţii păcatului, însă întreaga săgeată, cu toată otrava ei, se va opri în inima Ziditorului – aşa cum trăsnetul, zburând dintr-un nor prin aer, doar mişcă aerul, dar aprinde copacul! Aerul ar putea spune atunci: „Ah, cum m-a mai mişcat trăsnetul!”, însă copacul ar putea spune: „Ah, cum m-a mai sfâşiat şi cum m-a mai ars!” Într-adevăr, aşa este şi cu păcatul. Omul simte din pricina păcatului săvârşit doar o zdruncinare mai mică sau mai mare, dar Dumnezeu simte din plin lovitura şi focul păcatului.
De aceea, celor ce privesc şi nu văd, păcatul li se pare a fi un nimic, ceva neînsemnat sau firesc, deoarece grozăvia cea mare şi focul păcatului nu-i atinge pe ei – ah, ce ar fi fost cu ei atunci! – ci pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu, din negrăită dragoste faţă de făptura Sa, primeşte întreaga grozăvie şi întregul foc al păcatului asupra Sa.
Şi, prin nemăsurata Lui putere, poate nimici păcatul şi toată roada păcatului – căci, pentru Dumnezeu, a ierta păcatul este tot una cu a-l nimici. Cine oare dintre muritori ar putea prinde trăsnetul cu mâna sa şi să-l preschimbe în nimic? Care copac ar putea scoate trăsnetul din sine şi să-l arunce înapoi în nori?

214 HRISTOS ESTE UN IMIGRANT ÎN ISTORIE
Hristos este un imigrant în istoria omenirii.
El nu este rodul nici unei evoluţii, ci a imigrat în focul vieţii pământeşti aşa cum este din veşnicie. A imigrat pe pământ Hristos, Dumnezeu împuns de săgeţile tuturor păcatelor omeneşti de la Adam, ca să împlinească trei îndatoriri: – să arate oamenilor că toate săgeţile păcatelor lor L-au lovit pe Dumnezeu şi că Dumnezeu, cu negrăita Sa dragoste, le-a luat asupră-şi dintru bun început; – să ierte păcatele, adică să-Şi smulgă săgeţile din inimă, să le sfărâme şi să le nimicească; – să nimicească şi moartea, prin nimicirea păcatului. Pământul n-a fost în stare să dea un viteaz pentru astfel de îndatoriri. Nu numai neamul omenesc, dar nici întregul cosmos, ba nici amândouă împreună, nu au putere să împlinească astfel de îndatoriri! Pentru astfel de îndatoriri a fost nevoie de un imigrant, şi anume de imigrantul la picioarele Căruia întregul cosmos se pleacă, moale ca şi lutul sub picioarele olarului.

215 PLĂSMUITORUL ETICII
Hristos este plăsmuitor nu doar al unei noi etici, ci al singurei Etici, dramatică precum lumea, bogată şi prea-bogată.
Crucea Lui se pogoară până-n iadul cel făr-de fund, până, adică, la însăşi rădăcina răului, şi se înalţă până în tăria cerului, până, adică, la rodul cel mai dulce al binelui. El nu este numai pomul binelui, ci şi ţinta întregului rău din lume. Nu este nici un rod al binelui, după care omenirea întinde mâna, şi care să nu fie în acest pom; nu a fost, nu este şi nici nu va fi vreun rău, ce ţinteşte în oricine, şi care să nu ţintească în El.

216 VACA ŞI ŞARPELE
Dacă vaca îi îngăduie o singură dată şarpelui să sugă de la ea, atunci ea va alerga în fiecare zi în acel loc, ca să fie suptă de şarpe. Aceasta este fermecătura şarpelui şi dureroasa plăcere a vacii!
Cu cât şarpele se îngraşă mai mult, cu atât slăbeşte mai mult vaca.
Ah, cât de repede se va preface plăcerea dureroasă a vacii în durere neplăcută! Căci atunci când laptele din uger va seca, vaca va fi nevoită să hrănească şarpele cu sângele ei. Iar dacă vaca nu renunţă la aceste nefericite întâlniri, şarpele îi va mânca şi carnea, şi creierul.
Stăpânul va ieşi să ucidă. Pe cine va ucide: pe vacă ori pe şarpe?
Fireşte, pe şarpe. Dumnezeu îi dăruieşte omului belşugul vieţii, ca omul să se bucure liber şi pe faţă. Însă când şarpele miroase o singură dată acest belşug, omul simte o bucurie ascunsă, tainică, amestecată cu jale, şi începe să îndoape în fiecare zi şarpele cu viaţa sa. Aceasta este neagra fermecătură a şarpelui şi jalnica bucurie a omului! Cu cât şarpele se îngraşă mai mult, cu atât se usucă mai mult viaţa omului. Ah, cât de repede se va preface bucuria jalnică a omului în tristeţe nebucuroasă! Căci, cu cât şarpele soarbe mai mult viaţa din om, cu atât mai puţină viaţă îi dă Dumnezeu omului.
Şi dacă omul nu rupe la timp această nefericită prietenie, viaţa din el îşi va da ultima picătură, iar şarpele va mânca atunci sângele lui, carnea şi creierul – învelişul vieţii. Stăpânul va ieşi să ucidă. Pe cine va ucide: pe om ori pe şarpe? Fireşte, pe şarpe.
De aceea Hristos se şi numeşte iubitor de oameni. Deci, Iubitorul de oameni va ieşi să-l ucidă pe omorâtorul omului. La nimic nu ajută toate elegiile etice, fereala sau lungile precepte ale nenumăraţilor înţelepţi când este vorba de şarpele ghemuit sub frunze, care-l aşteaptă pe om şi spre care omul se duce vrăjit de fermecătura acestuia şi obişnuit cu prea-jalnica-i plăcere! La ce ajută, deci, toată minciuna înfumurată şi vorbirea ocolită, când este limpede că şarpele trebuie ucis? La ce pot ajuta filosofii şi hierofanţii, când e nevoie de un viteaz? Însă şarpele era sub frunze, iar filosofii cu hierofanţii laolaltă nu numai că nu l-au văzut, ba chiar, fără să-şi dea seama, l-au acoperit tot mai mult cu frunze. Înşelaţii au ajuns astfel înşelători, şi potrivnicii şarpelui au ajuns tovarăşii lui neştiutori.

217 JERTFELE
Jertfa pentru cei vii şi jertfa pentru cei morţi – aceasta este
jertfa deplină. Cu această îndoită jertfă, dintotdeauna oamenii au exprimat, lămurit sau nelămurit, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, unitatea neamului omenesc de amândouă părţile mormântului. Toţi oamenii sunt ca unul; unele părţi ale acestui om sunt nevăzute şi lipsesc în moarte, celelalte sunt văzute şi de faţă în această viaţă. De aceea, este nevoie şi pentru unii, şi pentru ceilalţi de jertfă, deoarece toţi sunt părţi al aceluiaşi organism a-tot-omenesc. Prin jertfa pentru
cei vii i se tăgăduieşte vieţii veridicitatea şi deplinătatea, iar prin jertfa pentru cei morţi i se tăgăduieşte morţii puterea nimicitoare asupra omului; în amândouă cazurile, prin jertfă se cheamă un Stăpân mai înalt, al vieţii şi-al morţii. Prietenul din vecini care ne vizitează adesea, aduce daruri, când vine, numai pentru cei din casă. Prietenul de departe care ne vizitează arareori, aduce daruri, când vine, şi pentru cei din casă, şi pentru cei ce lipsesc din casă.
Toţi dascălii oamenilor şi-ai popoarelor, prieteni din vecini, îşi aduceau darurile numai pentru cei de faţă. Hristos este singurul prieten al omenirii, prieten de departe, care şi-a adus darurile şi pentru cei de faţă, dar şi pentru cei ce lipsesc. Jertfa Lui este atât pentru cei vii, cât şi pentru cei morţi. Lucrarea Lui mântuitoare este şi pentru cei vii, şi pentru cei morţi. Iar învăţătura Lui este o descoperire nu numai pentru cei vii, ci şi pentru cei morţi. De aceea, stăpânirea Lui este o stăpânire şi asupra celor vii, şi asupra celor morţi.

218 AMĂGIŢI DE NATURĂ
Cei amăgiţi de natură nu pot nicicum înţelege cuvântul „mântuire.” Şi, chiar de simt cele mai amare roade ale amăgirii lor, adesea înţeleg mai uşor cuvântul „sinucidere” decât cuvântul „mântuire.” Câtă vreme oamenii socotesc că natura cea neputincioasă este atotputernică, cuvântul „mântuire” pentru ei rămâne lipsit de înţeles. Iar de la cei ce zilnic privesc şi înţeleg deznădăjduita neputinţă a naturii luată în sine, vraja s-a îndepărtat. Şi în clipa în care această vrajă se îndepărtează din sufletul lor, ei îl cunosc pe vrăjmaşul cel mai aprig decât natura, pe vrăjmaşul lor şi-al naturii.
De aceea, cuvântul „mântuire” capătă pentru ei tot atâta însemnătate cât cuvântul „viaţă.” Dacă Hristos nu S-ar fi arătat mai puternic decât natura, cum ar fi putut îndepărta vraja de la cei amăgiţi?

219 POTOPUL ŞI MÂNTUIREA
În vreme de potop, toţi oamenii rostesc şi înţeleg cuvântul „mântuire.” Ce-şi salvează oamenii în vreme de potop? Sandalele şi fusurile? Nu, ci lucrul care le este cel mai de preţ: viaţa. Ce ne învaţă marile potopuri din istorie? Nimic altceva decât că şi noi suntem în această lume într-o vreme de potop neîncetat. De potopul morţii nu poate scăpa nici un trup. În acest potop se îneacă neajutorate stelele şi mieii. Ce aşteaptă oamenii, pentru ce nu caută scăpare? De potopul morţii numai sufletul se poate mântui. Cei ce iau seamă la potopul cosmic caută la trupuri ca la sandale şi la fusuri, şi se grăbesc cu sufletul gol către farul ce le arată pământul vieţii. Pentru ce se ascund oamenii în spatele naturii, când ea le spune limpede: „sunt cu totul înecată”? De aceea, înţelepţii nu leapădă de pe buze îndemnul: „să ne mântuim!” Iar amăgiţii, măcar că stau pe marginea unei gropi deschise de-ngropăciune, râd şi spun: „nouă ne este bine şi aici!”
Mântuirea sufletului de potopul cel neînlăturat al morţii, în care se îneacă toate, este singura preocupare dreaptă a celor înţelepţi, singura lor grijă şi singura lor învăţătură.
De aceea, când vezi un mort, să-ţi spui: „Pe acest frate al meu l-a ajuns potopul, şi nici eu nu voi fi cruţat. A reuşit el, oare, să scape ce se mai putea scăpa? Eu scap, oare, ceea ce mai poate fi scăpat?”
Aceasta să-ţi fie singura discuţie cu cel mort.

220 PĂCATE ŞI PĂCATE
Sunt păcate şi păcate. Şi unele, şi altele, în cele din urmă duc la scârbă. Un păcat duce la scârbirea de sine, altul duce la scârbirea de viaţă. Întâiul păcat este legat de nădejde, celălalt este lipsit de nădejde. Întâiul păcat este ca o noapte în care se vede o stea pe cerul întunecat; celălalt este ca o noapte cu cer întunecat, fără nici o stea. Cu fiecare nou păcat, omul cel bun se împovărează cu osândă şi scârbire de sine; cu fiecare nou păcat, omul cel rău se împovărează îndeobşte cu osândă şi scârbă de viaţă. Totuşi, povara celui dintâi este mai uşor de dus decât povara celui de-al doilea – deoarece povara cea dintâi va duce cândva la îmbunătăţire, pe când povara cea de-a doua va duce cândva la sinucidere. A te scârbi de sine înseamnă a te scârbi de vasul murdar în care se află viaţa. A te scârbi de viaţă înseamnă a te a scârbi de goliciunea vasului murdar – căci, pe lângă faptul că este murdar, mai este şi gol. Nici un păcat nu este bun, dar sânt păcate urmate de nădejde şi păcate urmate de deznădejde.
– Gândeşte-te la biruinţă, nu la noroi!, i-a spus un comandant ostaşului ce se plângea de noroi.
– Biruinţa mea aparţine noroiului!, i-a răspuns ostaşul fără de nădejde.
Aşa răspund păcătoşii lipsiţi de nădejde la toate sfaturile cereşti.