31. Primejdia teatrului

“Cine privind, pofteşte o femeie, a şi păcătuit cu ea…” Dar – veţi zice – dacă n-o poftesc privind-o?
Veţi putea, oare, să mă faceţi să cred aceasta? Trupul vă este de piatră? Din carne sunteţi alcătuiţi, din carne omenească, mai lesne de aprins decât iarba, la focul poftei. Sunteţi de piatră?
De fier? Necontenit vă voi întreba…
Căci voi ardeţi în dorinţa, aşa că aţi păcătui cu gândul. Şi vă veţi întoarce acasă rănit foarte…
Şi, oare, nu se zămislesc de aici, neliniştile căminelor? Pierderea ruşinii? Desfacerea căsătoriilor?
Discordia, zavistiile, şi dezgustul care nu au alt temei?
Când vă întoarceţi acasă, subjugaţi de femeia aceea, soţia vi se va părea ştearsă, copiii nesuferiţi, casa vă va cădea pe umeri; grijile cele care de obicei vă umpleau viaţa, vă vor plictisi, – oricine vine la voi, va fi povară şi vă va stânjeni.
Pricina? Fiindca nu v-aţi întors singuri acasă – aţi adus cu voi pe femeia aceea păcătoasă, nu pe faţă şi în văzul tuturor (şi răul, în felul acesta, ar fi fost mai mic, fiindcă nevasta voastră ar fi gonit-o), ci aţi aşezat-o în cugetul vostru, în conştiinţa voastră. Acolo, ea suflă în focurile Babilonului şi, mai degrabă, în alte focuri încă şi mai grozave – căci lucru curat nu-i acest foc – e ceea ce ziceam şi, de-aici, cea mai primejdioasă situaţie.

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

30. Trebuie sa ne ferim de tot ceea ce ne impinge spre pacat

Să băgăm în seamă cursele şi să ne depărtăm de ele.
Să băgăm de seamă prăpăstiile şi să nu ne apropiem de ele. Va fi dovadă de înţelepciune a fugi nu numai de păcat, dar şi de ceea ce, părând neînsemnat, ne ademeneşte spre greşeli.
De pildă, râsul, vorbele necugetate, nu sunt ţinute drept păcate grele şi totuşi din râs ies vorbele ruşinoase, şi din vorbele ruşinoase faptele încă şi mai ruşinoase.
Vorbele zadarnice şi râsul zămislesc adesea ocara şi batjocura; ocara şi batjocura, loviturile şi rănirile, uciderea.
Aşa că, de vreţi să apucaţi pe o cale înţeleaptă, feriţi-vă nu numai de vorbele ruşinoase, de faptele ruşinoase, de lovituri, de răniri, de ucideri – ci încă şi de râsul necuvenit şi vorbele necugetate, pentru că acestea rădăcini sunt relelor mai mari care vin după aceea.
De aceea Pavel a zis: “Vorbirea deşartă şi gluma proastă să nu iasă de pe buzele voastre”.
Este aceasta, se pare, puţin lucru în sine însuşi, dar din el ies, pentru noi, rele mari.
Să ne ferim nu numai de greşeli, dar şi de ceea ce pare neînsemnat şi ne împinge, încetul cu încetul, spre deosebite păcate.
Cel ce merge către prăpastie, chiar de nu cade, dar se cutremură, se întâmplă ca această cutremurare să-l facă să se clatine şi să se prăbuşească în gol. Tot aşa, dacă în loc de a ne depărta de păcate, călătorim alături de ele, vom trăi necontenit cu teamă şi adesea vom ceda lor…

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

29. Greşelile mici aduc pe cele mari

Diavolul, în răutatea lui, foloseşte multe metode ca să prindă pe oameni. El îşi începe învăluirile prin ceea ce este mai mic.
Vedeţi, el voia să facă pe Saul să asculte nebuniile Pytonisei, dar dacă l-ar fi sfătuit dintr-odată, Saul n-ar fi luat în seamă, el care a gonit de la sine felul acesta de femei. Aşa că el a acţionat cu surprindere şi progresiv. După ce n-a ascultat de Samuel, şi jertfi în lipsa lui, Saul zice, drept răspuns la imputările ce i se făcea: “Din pricina duşmanilor, nevoit am fost”, şi în loc să plângă, cum s-ar fi cuvenit, el se poartă ca unul care nici un rău n-a săvârşit.
Mai târziu, Domnul dă porunci împotriva Amaleciţilor, şi Saul le calcă. Veniră pe urmă, faptele vinovate împotriva lui David; şi aşa, pe nesimţite, treptat, alunecând necontenit, ajunse la prăpastia pierzaniei şi se prăbuşi în ea.
Acelaşi lucru şi cu Cain. Diavolul nu-l îndeamnă, de la început, la uciderea fratelui său, că nu lar fi determinat s-o săvârşească. Ci, mai întâi, îl sfătui că poate să înfăţişeze lui Dumnezeu jertfe şi mai proaste, zicându-i: “Nu-i aceasta o greşeală”. Apoi, aprinse în el ura şi gelozia, zicându-i mereu: “încă şi aceasta nu poate avea vreo urmare…” După care, hotărî să-l ucidă şi să-şi tăgăduiască fapta – şi nu se opri, până ce nu înfăptui crima.
Aşa că de la început trebuie să ne împotrivim. Chiar de-am rămâne la cele dintâi greşeli, nici aceste întâi greşeli nu trebuie nebăgate în seamă. Dar când voinţa nu veghează, răul se măreşte.
De aceea nimic nu trebuie să lăsăm deoparte ca să-l stârpim dintru început. Nu luaţi, aşadar, în seamă numai însemnătatea greşelii, care poate fi mică, ci cugetaţi că de nu veţi lua seama, ea va deveni rădăcina unui mare rău.
Chiar de vă veţi mira, vă voi spune că păcatele cele grele nu cer atâta băgare de seamă ca greşelile mici şi uşoare.
Greutatea însăşi a celor dintâi ne face să le înconjurăm, greşelile mici, din pricina puţinei lor însemnătăţi, ne îndeamnă la nepăsare; ele nu ne îmboldesc să ne trezim cu bună veghere ca să le gonim, şi în vreme ce lâncezim, cu grăbire ele se fac mai mari. Intocmai ca şi în suferinţele cele trupeşti…
Nimeni nu se aruncă în braţele păcatului degrabă şi dintr-odată. Zace în duhul omului o ruşinare înnăscută, un respect firesc pentru ceea ce este bine. Şi el n-ar putea numaidecât să devină atât de neruşinat, ca să tăgăduiască totul dintr-odată. Se pierde cu încetul, treptat, uitând de sine.
Treptat, idolatria s-a furişat în lume, ca urmare a cinstirilor prea mari ce se dădeau oamenilor.
Treptat, s-a ajuns la adorarea celor vii şi celor morţi – treptat a biruit stricăciunea şi celelalte vicii.
Vedeţi!… Cineva râde când nu se cade. Este dojenit, dar altul îl linişteşte, zicând: “E un lucru fără însemnătate. Ce rău este să râzi? Ce urmări pot fi?”
Ci râsul aduce gustul glumelor proaste, pe acela al vorbirilor ruşinoase, însăşi faptele ruşinoase…
Este ţinut de rău cineva că-şi bârfeşte aproapele, că-l asupreşte cu vorbele, că zice rău de el.
Acela se împacă şi zice: “A bârfi nu înseamnă nimic”.
Cu toate acestea, vorbirea de rău zămisleşte ură grozavă, duşmănii fără odihnă, ocări fără isprăvire. După ocări urmează loviri, după loviri, adesea, ucideri.
Şi aşa, duhul rău ne duce de la micile greşeli la cele mari, şi de la cele mari la deznădejde…

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

28. Cea dintâi treaptă a renunţării: milostenia

Aş fi mulţumit acum, dacă v-aş putea învăţa să nu fiţi zgârciţi, să pricepeţi frumuseţea milosteniei şi îndatorirea de a da ceva din ceea ce aveţi.
De veţi pune în lucrare aceste îndrumări, prea iubiţii mei, ridicaţi-vă curând la şi mai mari învredniciri. Acum se cade să lepădăm de la noi luxul prisoselnic, să ne mulţumim cu normalitatea, să ne deprindem a câştiga, prin muncă dreaptă, toate cele de trebuinţă.
Preafericitul Ioan, vorbind celor de la fisc şi soldaţilor, le poruncea să se mulţumească cu plata lor. Avea, neîndoielnic, dorinţa de a-i îndruma spre o şi mai mare înţelepciune, dar cum ei erau nu erau în stare de a o săvârşi, nu le dă decât o învăţătură din cele de jos, cugetând că de le va da
una mai înaltă, ei n-ar băga-o în seamă şi s-ar depărta şi de cea mai simplă.
De aceea şi noi de asemenea, nu vă punem să vă obişnuiţi decât cu învrednicirile mai mici. Ştiu că ar fi peste puterea voastră, ca deodată să vă lepădaţi de avuţii si că înţelepciunea aceasta departe-i de voi, asemenea cerului de pământ.
Să ne supunem, aşadar, poruncilor de mai jos, şi aceasta poate aduce o mângâiere vizibilă. Fi-vom, cu toate acestea, prea mulţumiţi, în ceea ce vă priveşte, de veţi face milostenii multe, căci, propăşind în felul acesta, ajunge-vom repede la ţinta noastră …

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

27. Virtutea trebuie învăţată treptat

Asemuiţi-vă în deprinderea virtuţii pruncilor. Ei învaţă, mai întâi, forma regulată a literelor, şi aşa, pornind de la acestea, propăşesc pe calea cititului. Să facem ca ei.
Să învăţăm, mai întâi, să nu jurăm strâmb, să nu bârfim, să nu cârtim.
Apoi, să trecem, ca să zic aşa, la altă linie, să nu mai fim invidioşi, lacomi, beţivi, brutali, leneşi.
De aici, să trecem la îndemânările duhovniceşti: cumpătarea, curăţia trupească, dreptatea, fuga de slava cea zadarnică, modestia, abstinenta. Să punem în armonie aceste virtuţi, să le sădim în sufletul nostru.
Să ne dăm osteneala de a le săvârşi pe toate acasă, cu prietenii, cu soţia, cu copiii noştri.
Să începem cu cele mai uşoare, ca înfrânarea de la sudalme, lămurind bine şi cu stăruinţă această dintâi ispravă. Această lămurire adesea este tulburată fie acasă, fie la locul de muncă, fie în alte împrejurări. Dacă, aşadar, cu toate aceste ispite necontenite, veţi izbuti să vă abţineţi, sunteţi pe calea cea bună. Veţi izbuti, de asemenea, să fiţi reţinuţi în vorbe, vă veţi stăpâni şi alte impulsuri.
Căminul vostru să fie o şcoală a virtuţii, în care să vă deprindeţi cu grijă, să înfruntaţi, bine înarmaţi, încercările vieţii. Lucraţi la fel cu slava cea deşartă. Feriţi-vă de ea. Să luptăm zilnic. Să stăpânim toate patimile.
Hristos impunea ucenicilor săi aceste legi şi principii, pentru ca ei să devină buni pedagogi cu ucenicii lor: “Nu se pune vin nou în burdufuri vechi…”
Este acesta un soi de a zice că, de vei vrea să faci să pătrundă în duhul ascultătorilor tăi, înainte de vreme, cine ştie ce înalte învăţături, se poate întâmpla să-i găseşti, când ceasul a venit, a nu fi în stare a învăţa, pentru că i-ai pus, în felul acesta, în afară de înţelegere.
Vina nu-i a vinului şi nici a vasului în care-i vărsat, ci a lipsei de pricepere a celor care-l toarnă.
Astfel, Hristos ne-a învăţat că El totdeauna venea în întâmpinarea ucenicilor săi cu vorbe simple, din pricina slăbiciunii lor, el se adresa ascultătorilor cu cuvinte accesibile.
Sfântul Ioan ni-l arată spunând el însuşi aceste vorbe: “Am încă multe a vă spune, dar voi nu puteţi încă să le purtaţi…” Ca să nu se înţeleagă că era vorba numai de lucrurile pe care le grăise, ci de altele mult mai mari, a pus în lumină slăbiciunea ucenicilor, făgăduind de a grăi totul, când va veni vremea.
Este ceea ce grăiesc aceste vorbe: “Veni-vor zile când Mirele va fi ridicat dintre ei, atunci ei vor posti…”
Să nu cerem, aşadar, totul de la toţi, dintr-un început, ci numai ce este cu putinţă şi curând vom trece dincolo de ele. Sunteţi grăbiţi şi voiţi să ajungeţi mai curând, nu trebuie să vă grăbiţi. Dacă vi se par lucruri îndoielnice ceea ce vă zic, n-aveţi decât să cercetaţi firea şi le veţi afla valoarea…
Să presupunem că aveţi o soţie cu prea multă aplecare spre cele ale modei, guralivă, fară minte…
Să presupunem că se află o asemenea soţie şi că bărbatul ei ar fi în stare să facă totul, ca s-o îndrepte… Cum o va îndrepta? Neimpunându-i de la început, toate jertfele, ci întâi cele mai uşoare, cele care-i pricinuiesc mai puţină stânjeneală. A o sili să se îndrepte întru toate de la început, însemnează a pierde totul. Totul trebuie făcut cu înţelepciune şi răbdare şi rezultatele se vor vedea încet, dar progresiv.
Nu vedeţi voi cum stârnim ţipetele copilaşilor când vrem să-i întărcam, cum îndurăm toate, spre a-i dezobişnui de cea dintâi hrană a lor? Să procedăm la fel şi-n cazul soţiei. Când multa aplecare spre cele ale modei va deveni dezobişnuinţă, restul va urma de la sine. Şi aşa, puţin câte puţin, întocmai ca un pictor îndemânatic, ca un slujitor credincios, ca un plugar priceput, vă veţi aduce soţia pe calea cea bună…

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

26. Tăria şi dulceaţa dragostei lui Dumnezeu

Nu se află nimic, asupra căruia să nu biruiască dragostea.
Când e vorba de dragostea lui Dumnezeu, care-i mai presus de toate; nici focul, nici sabia, nici sărăcia, nici boala, nici moartea, nici orice altceva, nu poate înfricoşa pe acela care adăposteşte în sine această dragoste. El nu va avea ochi nici pentru cer, nici pentru pământ, întreaga-i fiinţă va aspira spre singura ţintă, frumuseţea şi slava dumnezeiască.
Truda vieţii de acum nu-l va putea dobori, după cum nici plăcere nu-l va putea sminti sau trufi.
Să iubim aşadar, cu această dragoste cu care nimic nu se poate asemui, nici acum şi nici în viitor, şi, mai presus de toate, pentru această dragoste “care nu cade niciodată”.
Şi aşa, vom fi descătuşaţi de neplăcerile acestei vieţi şi de acele ale veacurilor ce vor veni; şi vom intra astfel în bucuria împărăţiei. De altfel, nici scăparea de iad, nici bucuria cerescului lăcaş, nimic nu poate copleşi bucuria care le depăşeşte pe toate: să fim, totodată, iubitorii şi iubiţii lui Hristos.
Printre oameni, dragostea împărtăşită este bucuria cea mai înaltă; dar când părtăşia dragostei se statorniceşte între noi şi Dumnezeu, ce cuvinte o vor putea descrie? Numai trăirea însăşi este deplină.
Aşadar, ca să cunoaştem prin trăire această dulceaţă duhovnicească, viaţa cea prea fericită, comoara bunurilor fără sfârşire, să ne lepădăm de toate celelalte lucruri, să sălăşluim în noi înşine dorul pentru Dumnezeul nostru, cel prea iubit…

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

25. Putem şi trebuie să facem orice pentru dragostea lui Dumnezeu

Nu trebuie să facem nimic zadarnic, fără ţintă; în toate, după îndemnul lui Pavel, trebuie să lucrăm spre slava lui Dumnezeu.
“Fie că mâncaţi – zice el – fie că beţi, fie că faceţi orice ar fi, săvârşiţi totul spre slava lui Dumnezeu”.
Dar cum e cu putinţă – veţi zice – să bem şi să mâncăm spre slava lui Dumnezeu?
Chemaţi un sărac – puneţi la masă pe Hristos – şi veţi fi mâncat şi veţi fi băut spre slava lui Dumnezeu.
Dar nu numai a mânca şi a bea, este ceea ce ne îndeamnă Pavel să facem spre slava lui Dumnezeu. Ci toate celelalte fapte, că a merge să ne întâlnim cu alţii sau a rămâne acasă – şi una şi alta trebuiesc făcute pentru Dumnezeu.
Cum e cu putinţă?
Când mergeţi la biserică, sau vă duceţi să ascultaţi o rugăciune sau la o altă lămurire duhovnicească, fapta voastră-i pentru slava lui Dumnezeu.
Tot aşa e cu putinţă să rămâneţi acasă pentru Dumnezeu, în cel fel?
Când aflaţi tulburări, zavistii, petreceri diavoleşti, când ştiţi că străzile sunt pline de oameni răi şi stricaţi, staţi acasă, ţineţi-vă departe de această tulburare; veţi fi stat acasă pentru Dumnezeu.
Ca şi ieşirile şi rămânerile, sunt şi laudele şi dojanele.
Ei bine, cum poţi lăuda sau dojeni pentru slava lui Dumnezeu?
Staţi adesea în faţa caselor voastre – şi vedeţi trecând oamenii răi, care-şi încruntă sprâncenele, care se umflă de mândrie, ducând cu ei mulţime de linguşitori şi de pierde-vară. Şi dacă auziţi zicându-se: “Omul acela nu-i de invidiat? Nu-i el cu desăvârşire fericit?”; ei bine, opriţi pe cel ce grăieşte astfel, ţineţi-l pe loc, închideţi-i gura, dojeniţi pe cel pe care el îl admiră, plângeţi chiar.
Iată ce înseamnă a dojeni pentru dragostea lui Dumnezeu. De asemenea, când vedeţi pe un sărac, dispreţuit, dar trăind în sărăcie şi în virtute, considerat ca nenorocit de cei din jurul lui, lăudaţi-l şi lauda ce veţi face acestui trecător, va fi o învăţătură, un îndemn spre trai cinstit şi spre bine.
Atunci când vă alegeţi prieteni, alegeţi-i pentru dragostea lui Dumnezeu. Şi cum vom alege pentru dragostea lui Dumnezeu, prieteni? Necăutând prieteniile care pot aduce bani, legături de chefuri, protecţii omeneşti, ci urmărind în prietenie pe cei ce sunt în stare a ne da totdeauna un bun îndreptar sufletului, a ne sfătui de bine, a ne atrage atenţia când am greşit, a ne învinui când am păcătuit, a ne ridica dacă am căzut, şi, prin puterea părerilor şi rugăciunilor lor, să ne ducă la Dumnezeu.
Tot aşa, putem să ne facem duşmani pentru dragostea lui Dumnezeu. Dacă vedeţi un om stricat, întinat, plin de răutate, care încearcă să vă facă să cădeţi sau să deprindeţi vreo stricăciune, depărtaţi-vă de el, fugiţi de el, aşa după cum a poruncit Hristos, când a zis: “Dacă ochiul vostru drept vă aduce poticnire, scoateţi-l şi-l aruncaţi departe!” Vorbind astfel, el poruncea să rupem cu aceşti prieteni, tot aşa de scumpi ca ochii şi preţioşi în treburile cele lumeşti, de a ne depărta de ei, dacă contravin mântuirii sufletului nostru.
De veţi sta în adunări şi veţi vorbi despre multe, faceţi-o pentru Dumnezeu. Iar de tăceţi, tăceţi tot pentru Dumnezeu.
Cum vom lua parte la o adunare pentru Dumnezeu? Infrânându-vă, când vă aflaţi laolaltă cu alţii, de a vorbi despre treburile lumii, despre lucruri zadarnice, nepăsătoare şi fără un interes pentru voi, vorbind despre înţelepciunea creştină, despre iad, despre împărăţia cerurilor, evitând lucrurile nefolositoare.
Cât despre tăcere pentru dragostea lui Dumnezeu, ea se realizează, de pildă, atunci când jigniţi fiind, insultaţi fiind, suferind şi de alte multe rele, le îndurăm cu vrednicie, fără să cârtim împotriva celui care ne-a asuprit.
Ca laudele şi dojanele – ca ieşirile şi rămânerile acasă, ca tăcerile şi vorbirile – tot aşa putem întoarce spre slava lui Dumnezeu lacrimile şi suspinările, bucuriile şi înveselirile…
Dar pentru ce să vorbim despre laude şi dojane, despre întristări şi bucurii?
Faptele cele mici, cele neînsemnate, pot să ne aducă roadele cele mai alese, dacă le săvârşim pentru dragostea lui Dumnezeu…
Ce poate fi mai neînsemnat decât a ne pieptăna? Totuşi, este un mod chiar de a ne pieptăna pentru dragostea lui Dumnezeu. Dacă nu vă potriviţi părul pentru ca să vă înfrumuseţaţi, sau pentru a încânta şi a înşela pe cei care vă privesc, ci cu toată simplitatea, fară căutare – şi numai atât cât cere nevoia, atunci aţi făcut aceasta pentru dragostea lui Dumnezeu – şi răsplată, desigur, veţi avea, fiindcă aţi înăbuşit o dorinţă nevinovată şi aţi tăiat scurt o ambiţie nelalocul ei.
Dacă acel care, pentru dragostea lui Dumnezeu, dăruind un simplu pahar cu apă proaspătă, primeşte drept moştenire împărăţia cerurilor, cugetaţi ce răsplată va fi dată aceluia care săvârşeşte toate pentru dragostea lui Dumnezeu.
Poţi merge pentru Dumnezeu, poţi privi pentru Dumnezeu.
Cum aşa? Când nu alergaţi după stricăciune, când nu admiraţi frumuseţile femeilor “străine”, când, văzând o femeie venind spre voi, vă înfrânaţi ochiul şi vă faceţi din teama lui Dumnezeu un zid care vă opreşte privirile, atunci lucraţi pentru Dumnezeu. Şi tot aşa, când în loc de a ne îmbrăca cu veşminte arătoase, luăm pe noi numai veşmintele care ne protejează.
Chiar şi la încălţăminte putem extinde regula aceasta… Putem să ne slujim de încălţămintea noastră pentru dragostea lui Dumnezeu, când avem în vedere numai folosinţa şi când facem din ea măsura bucuriilor noastre. Şi faptele şi întâmplările pot fi extinse.

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

24. Despre frăţietatea creştină

Să nu ne mulţumim de a căuta numai propria noastră mântuire.
La război, dacă un soldat nu se gândeşte decât să se scape fugind, el se va pierde şi cu el dimpreună tovarăşii. Soldatul vrednic, care se luptă pentru alţii, îi mântuie, mântuindu-se şi el.
Fiindcă viaţa noastră este un război, cel mai aspru dintre războaie, războiul contra păcatului, o luptă bine întemeiată; să rămânem în rândul nostru, aşa cum ne-a poruncit împăratul nostru, gata de a lupta, gândindu-ne la mântuirea obştească, îndemnând pe cei ce stau în picioare, ridicând pe cei căzuţi.
Dacă fiecare din noi avem gândul numai la treburile noastre, sorţii noştri de izbândă sunt, în felul acesta, diminuaţi.
Vom avea însă cele mai multe temeiuri de încredere, cea mai mare slavă, dacă vom privi mai întâi interesele altora.
Ceea ce determină slăbiciunea noastră, ceea ce ne face să fim lesne biruiţi de oameni şi de diavol, este tocmai egoismul.
Nu ne protejăm unii pe alţii, nu ne facem o cetate din iubirea de Dumnezeu, ci căutăm prieteniei noastre alte întemeieri: rudenia, obişnuinţa, vecinătatea. Suntem prieteni pentru cu totul alt temei decât pietatea -pe când singură pietatea ar trebui să ne unească prin prietenie.

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

23. Nu trebuie să ne arătăm îngăduitori sau nepăsători faţă de greşelile aproapelui

De cele mai de multe ori, oamenii nu judecă asupra celor ce au de făcut, numai după mintea lor, ci şi după aprecierile altora, de care se lasă adesea.
Dacă păcătosul vede că toţi întorc capul de la el, îşi zice că a săvârşit o faptă, şi încă una grea; dar dacă el bagă seamă că în loc să fie condamnat, i se încuviinţează lesne purtarea, tribunalul conştiinţei lui se va fi stricat; mai mult se va statornici încă şi mai tare vinovata-i cugetare – şi atunci, ce nu va îndrăzni el?
Se va mai învinui pe sine? Inceta-va, oare, de a mai păcătui, păcătuind fară teamă?
De treceţi nepăsători pe lângă aproapele vostru care păcătuieşte, fără a-l dojeni, fără să vă mâhniţi, propriul vostru suflet îl faceţi mai nepăsător.
Cât despre aproapele vostru, cea mai mare pagubă îi faceţi prin bunăvoinţa voastră nelalocul ei.

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

22. Tot creştinul poate lucra la răspândirea învăţăturii celei bune

Nu-i puţin lucru acela de a nu ne interesa de fraţii noştri.
Iată pilda cu omul care şi-a îngropat talantul. Purtarea lui, în ce-l priveşte, părea a nu fi greşită.
El nu păcătuise nimic cu privire la păstrarea lucrului încredinţat, pentru că l-a înapoiat întreg. Dar el a păcătuit cu privire la felul în care a folosit acest lucru. N-a înmulţit ceea ce i se încredinţase – şi de aceea a fost pedepsit.
Vedem aşadar, că pentru a fi mântuiţi, nu-i de ajuns ca noi înşine să fim plini de foc, luminaţi, cuprinşi de dorinţa de a asculta Sfânta Scriptură. Ci trebuie să valorificăm lucrul încredinţat şi să-l înmulţim atunci când, lucrând la propria mântuire, să facem legământ de a avea grijă şi faţă de alţii.
Luaţi aminte, cât de uşoare sunt poruncile Stăpânului, în cele omeneşti, cei ce împrumută banii stăpânului lor, sunt ţinuţi să-i împlinească. Aţi împrumutat – li se zice – vi se cade a-i împlini; eu, eu n-am a face cu cel care i-a primit.
Dumnezeu nu face aşa: el ne porunceşte numai de a da, iar de împlinire, nu mai răspundem noi. (…)
Să ducem învăţătura la fraţii noştri, fie că ne ascultă, fie că nu. De ne ascultă, câştig va fi şi pentru ei şi pentru noi. Nu ne ascultă, îşi asumă răspunderea. Făcut-am ceea ce ni se cerea, dându-le sfaturi; iar ei de nu le lucrează, nimic supărător nu va veni pentru noi. Greşeala nu-i de a încredinţa, ci de a nu-i sfatui.
După ce lucrarea am împlinit şi i-am sfătuit cu bună urmare şi stăruinţă, – nu mai suntem noi, ci vor fi ei cei care vor da socoteală lui Dumnezeu.
Se cade să fim folositori nu numai nouă, ci, asemenea, şi altora.
Hristos ne-a învăţat aceasta, asemuindu-ne sării, dospiturii, făcliei; toate lucruri de folos şi cu folosinţă pentru alţii.
Făclia nu arde pentru ea însăşi, ci pentru cei aflaţi în întuneric. Sunteţi o făclie nu numai pentru voi înşivă, ci pentru a scoate din rătăcire pe cel aflat în ea. La ce bună, făclia, dacă nu luminează pentru cel aflat în întuneric?
La ce bun un creştin, dacă nu câştigă pe nimeni, dacă nu aduce pe nimeni la virtute?
Sarea, la rându-i, nu lucrează numai a se păstra pe sine, ci păstrează lucrurile supuse degradării, împiedicându-le de a se strica şi a se pierde. Asemenea voi, din care Dumnezeu a tăcut o sare duhovnicească, trebuie să ţineţi în picioare, să păstraţi mădularele care se strică, adică pe acei dintre fraţii voştri care sunt comozi şi fără grijă, sau nepăsători, aducându-i la trupul Bisericii. Şi tot aşa.
Mântuitorul v-a spus că sunteţi dospitură. Ea nu se creşte pe sine, ci cu toate că-i mică şi neînsemnată, face să crească cealaltă parte covârşitoare a aluatului. Aşa şi voi. Dacă sunteţi puţini, înmulţiţi-vă prin puterea credinţei şi prin râvna cea dumnezeiască. Şi după cum dospeala e cu tărie, deşi-i mică, cum o ia înainte din pricina căldurii din ea şi a alcătuirii ei, tot aşa voi, de vreţi, puteţi face părtaşi râvnei care vă însufleţeşte, pe încă mulţi alţii…

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese