Sfantul Ignatie Brianceaninov (30 Aprilie)

Aprilie 30, 2010

“La Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse consacrat mileniului de la creştinarea Rusiei (iunie 1988, Lavra Serghiev Posad), Sfântul Ierarh Ignatie a fost alăturat la ceata sfinţilor. De la această dată moaştele sale odihnesc în biserica Mântuitorului din mănăstirea Tolgsk-Vedenski din oraşul Iaroslavl.

Flaut duhovnicesc” a fost numit el în troparul închinat lui. Viaţa sa aminteşte istoria vechilor Paterice. S-a născut la 6 februarie 1807 în satul Pokrovskoie, gubernia Vologda, în familia unui demnitar înstărit. Din copilărie îi plăcea să citească cărţi duhovniceşti. De la vârsta de 15 ani începe să viseze la viaţa monahicească şi la intrarea în mănăstire, dar este trimis de către tatăl său la Şcoala superioară de inginerie militară de la Sankt-Petersburg. La examen era de faţă şi viitorul împărat, marele cneaz Nicolai Pavlovici. Înfăţişarea nobilă a tânărului şi cunoştinţele sale strălucite l-au interesat pe marele cneaz, care l-a invitat la palatul Anicikov, reşedinţa sa. Din acest timp Brianceaninov devine pensionarul marelui cneaz.

Era primul la toate ştiinţele. Puţini însă erau cei care bănuiau ce se petrece în tainiţele sufletului viitorului inginer militar. “Au trecut aproape doi ani de preocupaţii lumeşti – îşi amintea el – în sufletul meu s-a născut şi a crescut o pustietate îngrozitoare, a apărut foamea şi dorul neostenit după Dumnezeu. Am început să deplâng nepăsarea mea, acea uitare şi delăsare a credinţei la care ajunsesem, pacea fericită pe care o pierdusem, acea deşertăciune ce mă cotropise şi care mă apăsa, mă înfricoşa, mă umplea de sentimentul părăsirii, al lipsei de viaţă!

Acatistul Sfantului Ignatie Brianceaninov – aici

Era tânguirea sufletului ce se îndepărtase de adevărata sa viaţă – Dumnezeu.

Cugetările la ştiinţele studiate de el cu asiduitate în şcoală l-au adus în pragul deznădejdii: “Întrebam ştiinţele: “Ce bunuri îi daţi voi omului? Omul este veşnic, şi bunurile sale se cuvine să fie veşnice. Arătaţi-mi acele bunuri veşnice, acea bogăţie veritabilă, pe care aş putea s-o iau în cealaltă lume! Până acum am văzut numai cunoştinţe, ca să zic aşa, împrumutate, la nivel terestru, ne mai fiind bune la nimic după despărţirea sufletului de trup… Ştiinţelor! Daţi-mi, dacă sunteţi în stare, ceva veşnic, pozitiv, daţi-mi ceva inalienabil şi adevărat, ceva vrednic de a fi numit proprietate a omului!” – Ştiinţele tăceau.

În această perioadă Brianceaninov frecventa casa prezidentului Academiei de Arte, Alexei Olenin, unde, conform tradiţiei, se adunau dintotdeauna scriitorii, artiştii, savanţii.

Aici el se întâlnea cu Puşkin, Gnedici, Krîlov, îşi citea compoziţiile sale rămase nouă necunoscute. Dar slava unui scriitor nu-l interesa. Literatura laică ce prospera în societatea cultivată, voit sau ne voit era în opoziţie cu Biserica. Gogol a afirmat că literatura ar trebui să fie “o treaptă nevăzută spre creştinism” – dar în ansamblu literatura rusă n-a mers pe această cale.

Dacă în “artistism”, după cum socoteau Sfinţii Părinţi, aproape negreşit se ascunde păcătoşenia, de aceasta se fac vinovate falsele tradiţii multiseculare. Ştiinţa pătrundea în lume, literatura în suflet, şi dacă el (sufletul) nu era temeinic apărat de credinţa în adevăratul Dumnezeu, atunci el se degrada şi pierea. Pierea de “frumuseţurile” neobişnuite şi de rezultatele extraordinare.

Literatura şi ştiinţa slujeau aceleiaşi tendinţe de respingere a omului de la Hristos, a fărâmiţării sufletului, a împrăştierii şi distrugerii tuturor puterilor sufleteşti ale omului, în loc de a le reuni laolaltă. După cum observa Sfântul Ierarh Ignatie “talentul omenesc în toată puterea şi frumuseţea sa nefericită s-a dezvoltat mai ales în direcţia reprezentării răului; în reprezentarea binelui el apare îndeobşte slab, palid, nefiresc.”

Pentru ca scriitorul să poată deosebi “lumina” de “întuneric”, Sfântul Ierarh Ignatie îl îndruma să-i citească pe Sfinţii Părinţi. “Optsprezece veacuri în glasul lor – scria el în eseul autobiografic “Plângerea mea” (1847) – mărturisesc unanim unicitatea învăţăturii dumnezeieşti!”

Împreună cu colegul său Mihail Cihacev, viitorul ierarh lua parte la slujbele de la catedrala Kazanskaia şi vizita adesea metocul mănăstirii Valaam. În căutările lor duhovniceşti ei au fost ajutaţi foarte mult şi de călugării de la Lavra Sfântului Alexandrii Nevski. “Dimitrie Brianceaninov – scrie biograful său – devenise în suflet un adevărat ascet, înconjurându-se de scrierile Sfinţilor Părinţi, pe care le recitea cu pasiune.”

După terminarea şcolii a început lupta pentru demisie. Împotriva lui s-a ridicat întreaga conducere împreună cu marele cneaz şi cu împăratul Nicolai Pavlovici (era în 1826). A fost chemat la palatul Mihailovski, unde i s-a propus orice slujbă şi orice post în regimentul de gardă, Brianceaninov însă o ţinea una şi bună, zicând că el voieşte să se ducă la mănăstire.

“Mai onorabil e să-ţi salvezi sufletul, rămânând în lume” – a remarcat marele cneaz. “A rămâne în lume şi a dori să te mântuieşti – răspundea tânărul ofiţer – e totuna cu a nimeri în foc şi a dori să nu arzi“. A fost trimis totuşi să slujească în cetatea Dinaburg. Aici el îşi petrecea timpul în singurătate, bolind şi corespondând cu ieromonahul Leonid (Nagolkin), viitorul stareţ de la Optino, cu care făcuse cunoştinţă în Lavră. După convorbirea cu el, Brianceaninov scria: “Părintele Leonid mi-a smuls inima… îl voi urma pe stareţ şi mă voi preda lui cu tot sufletul”.

În cele din urmă sănătatea lui s-a înrăutăţit într-atât încât în 1827 demisia i-a fost acceptată. Asta s-a întâmplat fără ştirea părinţilor, care, aflând vestea, au încetat de a-i mai trimite vreun ajutor bănesc şi au rupt orice relaţie cu el.

Rămânând fără mijloace financiare, a sosit la Petersburg în straie ţărăneşti Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

Puterea rugaciunii

Aprilie 29, 2010

Rugăciunea este atât de tare şi de puternică încât poţi să te rogi şi să faci ce vrei, căci rugăciunea te va povăţui spre o lucrare adevărată şi dreaptă.

Pentru ca să fii plăcut lui Dumnezeu n-ai nevoie de nimic altceva decât să iubeşti – „iubeşte şi fă ce vrei”, spune Fericitul Augustin – căci cine iubeşte cu adevărat, acela nu poate şi nu vrea să facă ceva ce nu este plăcut fiinţei iubite… cum însă rugăciunea nu este decât revărsarea şi lucrarea dragostei, atunci se poate spune cu toată dreptatea despre ea acelaşi lucru: Roagă-te şi fă ce vrei, şi vei atinge ţelul rugăciunii, vei dobândi iluminarea (odihnirea Duhului Sfânt în tine)!…

Pentru ca să putem desfăşura mai amănunţit înţelesul acestei chestiuni o vom lămuri prin pilde:

1. Roagă-te şi gândeşte ce vrei, şi gândurile tale se vor curăţi prin rugăciune. Rugăciunea îţi va lumina mintea, va izgoni şi va linişti toate gândurile necuviincioase. Asta o întăreşte Sf. Grigorie Sinaitul: „Dacă vrei – ne sfătuieşte el – să-ţi alungi gândurile şi să-ţi cureţi mintea, atunci izgoneşte-le cu rugăciunea, căci în afară de rugăciune, cu nimic nu putem opri gândurile”. Sfântul Ioan Scărarul spune în această privinţă acelaşi lucru:”Caută să biruieşti vrăjmaşii ce ţin de gânduri prin Numele lui Iisus. Afară de această armă nu vei găsi alta.”

2. Roagă-te şi fă ce vrei, şi faptele tale vor fi plăcute lui Dumnezeu, iar pentru tine folositoare şi mântuitoare.

Rugăciunea deasă, chiar şi atunci când nu ţine seama de cererea ce o faci, nu va rămâne fără rod (Marcu Ascetul), pentru că în ea însăşi se află o putere plină de dar. „Sfânt este Numele Lui, şi oricine va chema Numele Domnului se va mântui.” Aşa de pildă, cel ce s-a rugat multă vreme fără să simtă vreo îmbunătăţire în viaţa lui vicioasă a primit in cele din urma, prin rugăciunea lui, o înţelepţire şi o chemare la pocăinţă.

3. Roagă-te şi nu prea te trudi să birui patimile prin propriile puteri. Rugăciunea le va dărâma în tine: „Căci Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în lume”, spune Sfânta Scriptură, iar Sf. Ioan Carpatinul învaţă că dacă tu nu ai darul înfrânării să nu te întristezi, ci să ştii că Dumnezeu cere de la tine silinţă spre rugăciune, şi rugăciunea te va mântui.

Bătrânul descris în Pateric, care „căzând a biruit”, adică poticnindu-se de păcat nu s-a deznădăjduit, ci s-a întors cu rugăciunea spre Dumnezeu şi s-a ridicat în picioare, slujeşte drept dovadă printr-o pildă.

4. Roagă-te şi nu te teme de nimic, nu te înfricoşa de necazuri, nu te spăimânta de năpaste, căci rugăciunea te va apăra, le va înlătura. Adu-ţi aminte de puţin-credinciosul Petru care se îneca, de Pavel care se ruga în temniţă şi de alte cazuri asemănătoare. Toate aceste întâmplări arată puterea, tăria şi întinderea atotcuprinzătoare a rugăciunii făcută în Numele lui Iisus Hristos.

5. Roagă-te oricum, numai mereu, şi nu te nelinişti de nimic. Fii vesel şi liniştit cu duhul, căci rugăciunea va rândui toate şi te va înţelepţi. Ţine minte că despre puterea rugăciunii vorbesc Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Marcu Ascetul; cel dintâi spune că: „Rugăciunea, chiar atunci când este făcută de noi, care suntem plini de păcate, ne curăţă numaidecât” iar al doilea vorbeşte astfel: „Ca să te rogi într-un fel oarecare stă în puterea noastră, dar ca să te rogi curat este un dar de sus.” Prin urmare jertfeşte lui Dumnezeu ceea ce îţi stă în putere, adu-I la început măcar cantitatea, adică un număr cât mai mare de rugăciuni şi puterea lui Dumnezeu se va revărsa în neputinţa ta, devenind o deprindere şi făcându-se una cu firea, va ajunge o rugăciune curată, luminoasă, înflăcărată, şi aşa cum se cuvine.

6. Apoi, în sfârşit îţi mai spun că dacă vremea vegherii tale ar fi însoţită de rugăciune atunci, în chip firesc, nu ţi-ar ajunge timpul nu numai pentru faptele păcătoase, dar nici pentru gânduri necurate.

Vezi câte idei adânci sunt înmănunchiate în această înţeleaptă vorbă: „iubeşte şi fă ce vrei”. Roagă-te şi fă ce vrei!… Cât de îmbucurătoare şi mângâietoare sunt toate cele zise mai sus pentru un păcătos, îngreuiat de slăbiciuni, pentru cel ce geme apăsat de povara patimilor care îl luptă!…

Rugăciunea, iată totul! Ea ne este dată ca un mijloc atotcuprinzător ce duce la mântuirea şi desăvârşirea sufletului? Aşa e! Dar cu numele rugăciunii este aici strâns unită şi condiţia ei: „neîncetat vă rugaţi” porunceşte cuvântul Domnului. Ca urmare, rugăciunea îşi va arăta toată puterea ei lucrătoare şi roadele numai atunci când va fi rostită des, neîncetat, căci repetarea deasă a rugăciunii ţine fără nici o îndoială de voinţa noastră slobodă, pe câtă vreme osârdia, desăvârşirea, ca si curăţia rugăciunii este un dar de sus.
Ne vom ruga prin urmare, cât mai des cu putinţă, vom închina întreaga noastră viaţă rugăciunii, chiar de ea va fi risipită la început. Practica repetată des de tot ne va învăţa să fim cu luare aminte, cantitatea ne va conduce negreşit la calitate.

Ca sa învăţăm să facem un lucru bun trebuie să-l săvârşim cât mai des.

(Material preluat din Revista Toaca)


Despre ispite

Aprilie 28, 2010

Din cate parti este ispitit crestinul?

Dupa marturia Sfantului Meletie Marturisitonul, crestinul este ispitit de diavolul din opt parti, si anume:

  1. 1. De sus ne ispitim cand ne silim la nevointe si virtuti peste puterile noastre proprii. Adica post pana la epuizare, osteneala peste masura a trupului, priveghere de toata noaptea si alte fapte bune la care abia ajung cei desavarsiti.
  2. 2. De jos ne ispitim de diavoli prin moleseala si lenevire la lucrarea faptelor bune, slabindu-ne astfel vointa, ratiunea, mustrarea constiintei, barbatia si staruinta in lupta cea duhovniceasca.
  3. Din stanga ne ispitesc diavolii prin patimi trupesti de tot felul, prin betie, lacomie, zgarcenie, manie, ura, razbunare si tot felul de rautati trupesti si sufletesti. Se numesc asa pentru ca vin direct de la diavolul si fiecare isi da usor seama de cursele celui viclean.
  4. Din partea dreapta ne ispitesc diavolii prin patimi sufletesti si rationale subtiri, greu de deslusit si foarte greu de cunoscut si biruit, cum sunt: mandria, trufia, parerea de sine, slava desarta, osandirea altora, razvratirea mintii, neascultarea, egoismul, eresurile, sectele, increderea prea mare in mila lui Dumnezeu, cugetarea inalta, hula, indoiala, necredinta, visurile, vedeniile, vrajitoria etc. Aceste patimi, avand la temelie mandria din care a cazut Lucifer in adanc, sunt foarte cu anevoie de cunoscut si tamaduit.
  5. Din fata ne ispitesc si ne tulbura diavolii cu nalucirea celor viitoare, adica ne arunca in griji, in banuieli asupra altora si in osteneli trupesti peste puteri pentru „ziua de maine „, ca si cum Dumnezeu nu ne-ar purta de grija in toata viata. Cei ispititi de aceste ganduri aduna averi pentru batranete, se ostenesc numai pentru viata aceasta, se tem ca nu vor avea ce manca si ce bea, isi avorteaza copiii, spunand ca nu vor avea cu ce-i hrani, se cearta pentru averi, sunt foarte zgarciti si iubitori de bani, nu fac milostenie si sunt egoisti.
  6. Din spate ne ispitesc diavolii cu aducerile aminte ale pacatelor si patimilor care ne-au stapanit in tinerete, indemnandu-ne sa le facem din nou. Ca ne aduc aminte diavolii de persoanele cu care am pacatuit, de locul in care am gresit, de pricinile pacatelor care ne-au stapanit. Ne aduc aminte de cei cu care am fost certati, de cuvintele cu care ne-au suparat, ca sa incepem din nou a-i uri; ne aduc aminte de pacatele trupesti pe care le-am facut, de fetele care ne-au smintit, de betii si alte rautati din trecut, imboldindu-ne vointa sa cadem in aceleasi pacate de care cu greu ne-am izbavit.
  7. Dinlauntru, adica din inima, ne ispitesc vrajmasii cei nevazuti cu toate patimile care stapanesc inima, precum: mania, rautatea, pofta, razbunarea, impietrirea, zavistia, mandria si celelalte, cum spune Domnul: „Iar ce iese din gura, iese din inima, si acestea spurca pe om. Caci din inima ies gandurile cele rele, uciderile, desfranarile, marturiile mincinoase, hulele… ” (Matei 15, 18-19). De aceea si proorocul David se ruga, zicand : „Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si Duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele” (Psalm 50, 11).
  8. Din afara ne ispitesc si ne biruiesc diavolii prin cele cinci simturi, care sunt ferestrele sufletului. Mai ales prin vedere, prin auzire si prin limba. Despre ispitele ce intra in inima prin simturi auzim pe proorocul Isaia, zicand: „Doamne, a intrat moartea prin ferestrele noastre”. Despre ochi zice Mantuitorul: „Cela ce cauta spre femeie spre a o pofti pe ea, iata, a preacurvit cu dansa intru inima sa” (Matei 5, 28). Iar despre limba auzim pe apostolul Iacob, zicand : „De nu greseste cineva in cuvant acesta este barbat desavarsit, puternic a-si infrana si tot trupul” (Iacob 3, 2).

Iata, dar, ca din toate partile arunca satana sagetile ispitelor asupra noastra, cautand sa ne raneasca prin pacate si sa ne traga in pierzare: Noi, insa, suntem datori sa ne marturisim toate cugetele cele rele la duhovnic si sa alungam de la noi ispitele diavolului cu rugaciunea, cu postul, cu smerenia, cu pazirea mintii si cu citirea cartilor sfinte. Iar daca, totusi, sagetile ispitelor nu se indeparteaza de la noi este semn ca radacinile patimilor sunt vii in mintea noastra. Este semn ca inca nu ne-am spovedit curat gandurile si a odraslit pacatul in noi. In acest caz este nevoie de mai fierbinte rugaciune, cu lacrimi si post, pana nu pune pacatul stapanire pe noi.

(Fragment din „Razboiul nevazut” de Sfantul Nicodim Aghioritul)


Rugaciune

Aprilie 27, 2010


Ingerul a strigat celei pline de dar:
„Curata Fecioara, bucura-te!
Si iarasi zic, bucura-te!
Ca Fiul tau a inviat a treia zi din mormant.”
Lumineaza-te, lumineaza-te, noule Ierusalime
Ca Slava Domnului peste tine a rasarit!
Salta acum si te bucura Sioane,
Iara tu, curata Nascatoare de Dumnezeu
Veseleste-te intru Invierea Celui nascut al tau.


Citatul saptamanii

Aprilie 26, 2010

„Prin harul Sfintei Impartasanii, Hristos, Cel din ceruri, impreuna cu Tatal, patrunde in taina existentei noastre si prin Duhul Sfant‚ zideste viata celui ce se impartaseste, prefacand-o intr-un locas duhovnicesc, intr-un locas viu al Sau pentru ca sa ne rapeasca pe noi in Taina Sa, in lumina necreata a Dumnezeirii Sale si in ea sa ne transfigureze in Slava Invierii Lui, in oameni ceresti ai veacului ce va sa fie.”
Parintele Antonie, Arhiepiscop de Mihailov si Golansk


Invatatura la pomenirea Sfantului Apostol si Evanghelist Marcu

Aprilie 25, 2010

Fratilor, Domnul Dumnezeul nostru de-a pururea inseteaza de mantuirea noastra si neincetat ne cheama pe noi la vesnica viata, prin Sfanta Evanghelie, poruncindu-ne totdeauna, ca toata intinaciunea si viata cea necurata sa o lepadam de la noi, si cu inima curata, sa ne apropiem de Dansul, si sa luam Imparatia din care am cazut, calcand porunca infranarii, data, mai inainte, lui Adam, stramosul nostru, in Rai; ca, de ar fi pazit-o Adam, in veci ar fi trait fara de intristare, si fara de moarte, neimbatranind, nici stricandu-i-se trupul. Iar dupa ce, prin zavistia diavolului, omul s-a departat de la slava lui Dumnezeu, prin neinfranare, de atunci, au cazut asupra neamului omenesc dureri si batranete si moarte, schimband viata omeneasca. ‘

Deci, locul acela dorindu-l Sfintii Mucenici si dreptii, incingandu-si tare mijloacele lor si razboi facand cu potrivnicul, si biruindu-l pe el, au intrat, iarasi, in Raiul cel dintai, prin Hristos. Si, acolo, intra, si acum, cei ce se impodobesc cu fapte bune. Ca acela ce se robeste vietii acesteia, si uita de Dumnezeu, vrajmas se face lui Hristos si pierzator sufletului sau. Drept aceea, sa ne desteptam, de acum, ca sa nu ne lipsim de slava lui Dumenzeu si de vesnica bucurie, sa ne ridicam, deci, din inselarile lumii acesteia, precum ne-am fagaduit Domnului la nasterea cea de-a doua, a Sfantului Botez, inaintea multor martori, zicand asa: „Ma lepad de satana si de toate lucrurile lui!„. Iar lucrurile satanei acestea sunt: slujirea la idoli, ura de frati, clevetirea, tinerea de manie, minciuna, invidia, iutimea, razboiul, ura, furtisagul, betia, asuprirea, cantecele dracesti, hula, cuvintele de rusine, vrajile, pierderea de copii, mandria, calcarea de juramant, desfranarea, juramantul stramb. Daca vom parasi aceste lucruri, vom afla toate faptele cele bune, precum este scris: „Fereste-te de rau si fa bine” (Ps. 33, 13). Deci, de ne vom feri de acum de lucrurile cele rele, apoi vom intra iarasi in Rai.

Ce, dar, este mai urat decat faptele cele rele ? Ca printr-insele, mania lui Dumnezeu vine peste noi. Sa savarsim, deci, fagaduintele noastre cele catre Domnul nostru, sa-L iubim pe El cu toata inima si cu tot cugetul nostru si pe aproapele, ca pe noi insine, inflorind cu iubirea de frati, ca sa intram, bucurandu-ne, in viata cea vesnica si fara de moarte si in frumusetea cea negraita, pe care, dorind-o fericitul Apostol al lui Hristos, Marcu, s-a pornit a calca dulcetile vietii acesteia, impartind bogatia sa la saraci si nevoindu-se a se salaslui in lacasurile cele vesnice. Ca acesta a auzit glasul lui Hristos, chemandu-ne pe noi la Sine, adica: „Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-lucida; temeti-va mai curand, de acela care poate si sufletul si trupul sa le piarda in gheena.” (Matei, 10,82).

Drept aceea, fratilor, ce folos ne este macar si lumea toata de am castiga, iar sufletul nostru il vom pierde, sau il vom pagubi? Cu ce-l vom rascumpara, pe el din munca cea vesnica, fara numai daca ne vom feri de rele si ne vom indrepta si vom da la saraci milostenie. Sa ne sarguim, deci, de acum, a intra, prin calea cea stramta, in viata cea vesnica, adica, prin infranare, prin postire, nu numai de bucate si de pofte infranandu-ne, ci, si de tot raul; fugi de pacatul cel ce-ti pierde sufletul si trupul. Oboseste-ti trupul tau, pentru Hristos, precum a patimit Sfantul Marcu Apostolul, ca toate chinurile si moartea cea de ocara, el, pentru Hristos, Fiul lui Dumnezeu, le-a luat. Drept aceea, straluceste el acum, intru slava lui Dumnezeu, mai mult decat razele soarelui. Si intru pomenirea lui, minunate semne si vindecari face Domnul, Dumnezeul nostru. Ca cela ce cu credinta cinsteste pomenirea Sfantului Apostol, de toate primejdiile si pacatele se izbaveste si din toate ispitele scapa. Acestuia, fratilor, sa-l ravnim si, ca dansul, fapte bune sa facem, ca si Sfantul acesta om era, ca si noi, dar el toata rautatea a urat, iar voia lui Dumnezeu a facut. Pe care voie, sa ne sarguim si noi a o face, ca sa fim fii ai Luminii si partasi ai Imparatiei lui Hristos, a Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Sursa: Proloagele – Luna Aprilie in 25 de zile


Despre milostenie

Aprilie 24, 2010

din „Margaritare”, Sfantul Ioan Gura de Aur

Nu suntem noi datori sa miluim si sa cintim numai pe cei ce sunt de-o credinta cu noi, iar pe cei necredinciosi sa nu-i socotim, ci cand ii vei vedea si pe acestia la nevoie si patind rau nimic altceva sa nu cautam numai cum am putea sa-i miluim ca asa vom dobandi plata milosteniei si a ajutorului, ca nu stim de unde s-a luat acest obicei fatarnic, ca de vedem un om plecat si neputincios nimic nu intindem mana sa-i dam, iar de vom vedea vreun calugar venind de la pustie noi ne nevoim si ne silim sa-l ospatam si sa-l cinstim adica ca si cum ar fi sfant, dar tu macar elin de ai vedea sau evreu sau alt om fara de lege fiind in nevoie si in primejdie ti se cade sa-i faci bine. Pentru ca cel ce alege si cauta sa faca bine numai calugarilor, mai pe urma ii va certa si pe acestia si-i va ocari si, sau ca nu sunt drepti sau ca nu fac minuni si de viclesug pe nimeni nu chivernisesc, deci iata ca lipsesti ce este mai bun al milosteniei ca pe incet va inceta si acea milostenie putina.

Ca de vezi vreun magar inecandu-se tu il scoti si nu mai intrebi al cui este, cu mult mai mult nu se cade sa-l cercetezi pe om de unde este si al cui este. A lui Dumnezeu zidire este, macar elin de este, sau evreu, sau fara de lege, lui ii trebuieste ajutor de la tine.

Deci de vom da totdeauna si la cei nevrednici fara sminteala cu acestia vor veni si cei vrednici la mainile noastre ca de vom vrea sa cercam cinstea si folosul slugilor noastre si vom cerceta peste masura aceea va face si Dumnezeu cu noi. Ca vrand cei ce sunt slugi lui Dumnezeu ca sa dea raspuns ca si noi, atunci noi ne vom scapa de mila si de iertarea lui Dumnezeu, ca cel ce face milostenia si primeste strainii nu trebuie sa caute lucrurile bune la sarac. Ci numai sa ajute saracia lui si sa-i sature foamea, pentru aceea cand vezi saracul nu fugi de dansul nici nu-ti intoarce ochii in alta parte, ci zi cu mintea ta cuvantul proorocului David ce zice: „Fericit cel ce socoteste saracul si nenorocitul, in ziua cea rea il va izbavi pe el Domnul” adica ca si cum ti-ar zice ce de-as fi ca acest orb sau schiop sau ca cel ce are strambatate ce ar fi de mine ticalosul asa as cere si eu si m-ar mustra.

N-ai auzit ca fecioara cea milostiva Tavita cand a murit nu au inviat-o slugile cele ce-i slujeau, cu au inviat-o saracii, iar tu pe sluga lui Dumnezeu cea sloboda, adica saracul, nu o primesti sa fie macar intocmai cu slugile tale, care sarac numai cu chipul poate sa te faca sa-ti fie mila de dansul.

Dar tu cum te rogi lui Dumnezeu ca sa te auda si sa-ti ajute cand iti vine vreo paguba sau primejdie, ca de vreme ce tu te faci a nu vedea pe cela ce ti-a gresit nici nu te-a pagubit vreodata, care are osteneala si durere si se pedepseste cu foame si cu goliciune in gerul iernii, dar Dumnezeu Caruia ii gresesti in toate zilele cum te va lasa nemuncit si nepedepsit?