Paraclisul Icoanei Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu Hodighitria (Povatuitoarea) – 21 Ianuarie

Ianuarie 21, 2013

Indrumatoarea(povatuitoarea)
Slava Tie, Doamne (de 3 ori)
Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, care pretutindenea esti si toate le implinesti, vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si te salasluieste intru noi si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre,
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, milueste-ne pe noi! (de 3 ori),
Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-se numele Tau, vie imparatia Ta, faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel viclean. Ca a Ta este imparatia si puterea si slava, a Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.
Doamne miluieste (de 12 ori),
Veniti sa ne inchinam Imparatului Nostru Dumnezeu! Veniti sa ne inchinam si sa cadem la insusi Hristos, Imparatul nostru Dumnezeu! Veniti sa ne inchinam si sa cadem la insusi Hristos, Imparatul si Dumnezeul nostru! (de 3 ori)

PSALMUL 142
Doamne, auzi rugaciunea mea, asculta cererea mea, intru credinciosia Ta, auzi-ma, intru dreptatea Ta.
Sa nu intri la judecata cu robul Tau, ca nimeni din cei vil nu-i drept inaintea Ta.
Vrajmasul prigoneste sufletul meu si viata mea o calca in picioare; facutu-m-a sa locuiesc in intuneric ca mortii cei din veacuri.
Mahnit e duhul in mine si inima mea incremenita inlauntrul meu.
Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mainilor Tale m-am gandit.
intins-am catre Tine mainile mele, sufletul meu ca un pamant insetosat.
Degrab’ auzi-ma, Doamne, ca a slabit duhul meu. Nu-ti intoarce fata Ta de la mine, ca sa nu ma aseman celor ce se pogoara in mormant.
Fa sa aud dimineata mila Ta, ca la Tine mi-e nadejdea. Arata-mi calea pe care voi merge, ca la Tine am ridicat sufletul meu.
Scapa-ma de vrajmasii mei, ca la Tine alerg, Doamne.
Invata-ma sa fac voia Ta, ca Tu esti Dumnezeul meu. Duhul Tau cel bun sa ma povatuiasca la pamantul dreptatii.
Pentru numele Tau, Doamne, daruieste-mi viata. Intru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu.
Fa bunatate de starpeste pe vrajmasii mei si pierde pe toti cei ce necajesc sufletul meu, ca eu sunt robul Tau.

Dumnezeu este Domnul si S-a aratat noua. Bine este cuvantat, Cel ce vine intru numele Domnului, (de 4 ori)

Troparele Paraclisului
Glas IV
Sa ne inchinam toti cu evlavie Sfintei Icoane a indrumatoarei si catre aceasta din suflet sa strigam: ca Ceea ce esti ajutatoare si calda aparatoare, da-ne noua totdeauna ajutorul Tau cel cald, Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara Marie, si de toate bolile izbaveste-ne.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh
Si acum si pururea si in vecii vecilor.

Nu vom tacea, Nascatoare de Dumnezeu, pururea a spune puterile Tale, noi, nevrednicii. Ca de nu ai fi stat Tu inainte rugandu-Te, cine ne-ar fi izbavit dintru atatea nevoi? Sau cine ne-ar fi pazit pana acum slobozi? Nu ne vom departa de la Tine, Stapana, ca Tu mantuiesti pe robii Tai pururea din toate nevoile.

PSALMUL 50

Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta
Si dupa multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea.
Mai vartos ma spala de faradelegea mea si de pacatul meu ma curateste.
Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu inaintea mea este pururea.
Tie unuia am gresit si rau inaintea Ta am facut, asa incat drept esti Tu intru cuvintele Tale si biruitor cand vei judeca Tu.
Ca iata intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea.
Ca iata adevarul ai iubit; cele nearatate si cele ascunse ale intelepciunii Tale mi-ai aratat mie.
Stropi-ma-vei cu isop si ma voi curati; spala-ma-vei si mai vartos decat zapada ma voi albi.
Auzului meu vei da bucurie si veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite. Intoarce fata Ta de catre pacatele mele si toate faradelegile mele sterge-le.
Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele.
Nu ma lepada de la fata Ta si Duhul Tau cel Sfant nu-L lua de la mine.
Da-mi mie bucuria mantuirii Tale si cu Duh stapanitor ma intareste.
Invata-voi pe cei fara de lege caile Tale, si cei necredinciosi la Tine se vor intoarce.
Izbaveste-ma de varsarea de sange, Dumnezeule, Dumnezeul mantuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.
Doamne, buzele mele vei deschide si gura mea va vesti lauda Ta.
Ca de ai fi voit jertfa, Ti-as fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi.
Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi.
Fa bine, Doamne, intru bunavoirea Ta, Sionului, si sa se zideasca zidurile Ierusalimului.
Atunci vei binevoi jertfa dreptatii, prinosul si arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tau vitei.

CANONUL

CANTAREA 1 (GLAS VIII)

Apa trecand-o ca pe uscat si din rautatea egiptenilor scapand, israeliteanul striga: Izbavitorului si Dumnezeului nostru sa-I cantam.

Stih: Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi.

Tu esti aparatoare si ajutor, Ceea ce esti plina de har, indrumatoare Marie, celor ce cu credinta si cu dragoste cauta la grabnica Ta mijlocire, Preacurata.
Maica fiind Izbavitorului, izbaveste de toate primejdiile si greutatile pe cei ce cu credinta cheama in tot ceasul numele Tau cel cinstit de indrumatoare.
Venit-a Icoana Ta cea minunata din Vatoped prin chemare ne­vazuta in sfanta stana a Xenofontului, revarsand noua har, indrumatoare.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Tamaduiri izvoraste in chip minunat tuturor credinciosilor Icoana Ta cea dumnezeiasca, de aceea cantam Tie cantare de multumire, tot sufletul dreptcredinciosilor.

Si acum si pururea si in vecii vecilor.

Fiind bolnav cu trupul si cu sufletul, cercetarii celei Dumnezeiesti si purtarii Tale de grija invredniceste-ma Tu, Maica lui Dumnezeu, ca Ceea ce esti buna si Nascatoarea Celui Bun.

CANTAREA A 3-A

Doamne, Cel ce al facut cele de deasupra crugului ceresc si ai zidit Biserica, Tu pe mine ma intareste intru dragostea Ta, ca Tu esti marginea doririlor si credinciosilor intarire, Unule, Iubitorule de oameni.

Stih: Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi

Din cer, Fecioara, cu privirea Ta senina, vezi pe cei ce stau la Icoana Ta, Preacurata. Implineste, Te rugam, cererile noastre, Nascatoare de Dumnezeu, ca Ceea ce esti Maica indurata a Atottiitorului.
Har si mila din belsug revarsa Icoana Ta, Preacurata, pe care o numim, Fecioara, indrumatoare, si vindeca totdeauna patimile cele netamaduite ale celor ce alearga la Tine.
Harul Tau cel luminat care cu adevarat a iesit in toata lumea din sfanta Ta Icoana, degrab’ intampina pe cei ce sunt in primejdii si dureri, Fecioara indrumatoare; pentru aceasta pe Tine Te laudam.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Femeilor neroditoare le dai rod, Preacurata, si din calea pierzarii, la Domnul ii calauzesti, sub acoperamantul Tau cel sigur, pe cei ce se pocaiesc din inima, Tu, singura indrumatoare.

Si acum si pururea si in vecii vecilor.

Fiind cuprins de neputinte cumplite si de chinurile bolilor, Tu, Fecioara, ajuta-mi; cer ajutorul Tau, Fecioara, ca pe Tine Te stiu comoara de tamaduiri neimputinata si necheltuita, Ceea ce esti cu totul fara de prihana.

CATAVASIE

Izbaveste de toata stricaciunea si primejdia si necazul pe cei ce cauta la acoperamantul Tau cel dumnezeiesc, ca Ceea ce esti indrumatoare tuturor, Nascatoare de Dumnezeu.
Cauta cu milostivire, cu totul laudata, Nascatoare de Dumnezeu, spre necazul cel cumplit al trupului meu si vindeca durerea sufletului meu.
Ceea ce esti rugatoare calda si zid nebiruit, izvor de mila si lumii scapare, cu dinadinsul strigam catre Tine, Nascatoare de Dumnezeu, Stapana: Vino degrab’ si ne izbaveste pe noi din nevoi, Ceea ce esti singura grabnic folositoare.

ECTENIE SI SEDEALNA (GLAS II)

Izvor de bunatati ni s-a dat noua Icoana Ta cea Preacinstita Fecioara indrumatoare, de care noi, apropiindu-ne cu credinta, ne umplem de bucurie sfanta si vestim tuturor lucrarea minunilor Tale celor multe, Curata.

CANTAREA A 4-A

Auzit-am, Doamne, taina randuielii Tale, am inteles lucrurile Tale si am preaslavit Dumnezeirea Ta.

Stih: Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi.

Icoana Ta cea preacinstita, Fecioara Stapana, intarire s-a facut noua, robilor Tai, si izbavire din primejdii.
Harul Tau vestesc cei izbaviti din boli si necazuri, Nascatoare de Dumnezeu, indrumatoare, ca Tu ne intampini pretutindeni, Preacurata.
Intarire si tamaduire daruieste celor suferinzi in necazurile vietii, Nascatoare de Dumnezeu, indrumatoare, ca Ceea ce esti izvor nesecat al milei.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Curatire pacatelor noastre si izbavire de greseli cere pentru cei ce alearga cu credinta la acoperamantul Tau, Nascatoare de Dumnezeu, indrumatoare.

Si acum si pururea si in vecii vecilor.

Nadejde si intarire si zid de scapare nemiscat castigandu-Te pe Tine, Ceea ce esti intru tot laudata, de tot necazul ne izbavim.

CANTAREA A 5-A

Lumineaza-ne pe noi, Doamne, cu poruncile Tale si cu bratul Tau cel inalt; pacea Ta da-ne-o noua, Iubitorule de oameni.

Stih: Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi.

Intinde, Curata, acoperamantul Tau cel prealuminos catre Manastirea Mihai Voda cea cinstita, care se infrumuseteaza cu Icoana Ta, indrumatoare.
Ai auzit glasul celor ce Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

Viata Sfantului Antonie cel Mare (17 Ianuarie)

Ianuarie 17, 2013

Cuviosul părinte Antonie s-a născut în anul 251, în satul Come, lângă Eraclea, în Egiptul de Sus, din părinţi de bun nume şi bogaţi. Creştini fiind, au crescut creştineşte pe fiul lor, care de mic arăta multă aplecare pentru viaţa bisericească. În loc să se joace cu ceilalţi copii de seama lui, el mergea împreună cu părinţii săi la biserică. Nu se lenevea, şi nici plăcerile lumii nu căuta, îndestulându-se cu puţin, cu toate ca era din familie de oameni cu stare.

După ce au murit părinţii, Antonie, atunci în vârstă de 18 ani, îngrijea de casă şi de sora sa mai mică, păzind cu multă băgare de seamă poruncile legii şi regulile Bisericii.
Mergând într-o zi la biserică se gândea cum apostolii lăsaseră toate şi urmaseră Mântuitorului, iar alţi creştini din vremea aceea îşi împărţiseră averea la săraci – şi cum pentru aceasta îi aştepta mare rasplată în ceruri.
Acestea gândind, Antonie a intrat în biserică. Tocmai atunci se citea Sfânta Evanghelie la locul unde Domnul zice celui bogat: „De voieşti să fi desăvârşit, du-te, vinde-ţi toate averile şi le dă săracilor, apoi vino de-mi urmează Mie şi vei avea comoara în ceruri”.
Auzind acestea Antonie – şi simţind că Dumnezeu pentru el poruncise citirea aceasta – a ieşit din biserică, a mers acasă şi, de îndată, chemând pe vecini, le-a dăruit toate averile sale, care erau mari, ca la trei sute de pământuri mişcătoare, a vândut-o toată şi banii i-a împărţit săracilor, oprind o parte pentru sora sa.
Pe urmă, a încredinţat pe sora sa unor fecioare credincioase, iar el începu o viaţă retrasă de pustnic, urmând poruncile învăţăturii.
Deci era atunci în satul cel mai apropiat de al lui Antonie, un batrîn care din tinerete se nevoia în viata monahiceasca; pe acesta vazîndu-l Antonie, i-a rîvnit fapta sa buna, deci, mai întîi a început si el a petrece în locurile apropiate de satul sau; si nu numai pe acesta l-a rîvnit, dar, daca ar fi auzit ca se afla cineva din cei sîrguitori si îmbunatatiti într-un alt loc oarecare, se ducea si îl cauta, ca o albina înteleapta, ca sa suga florile si nu se întorcea la locul sau, pîna ce nu-l vedea pe acesta; apoi ca o merinde luînd fapta buna de la dînsul, se întorcea acasa.
Petrecînd acolo în acest chip, îsi iscusea mintea ca sa nu se întoarca lui lucrurile parintilor sai, nici pe rudeniile sale sa le mai pomeneasca; ci tot dorul si toata sîrguinta s-o aiba spre cautarea pustniciei. Auzind ca Apostolul zice: Iar cei ce nu lucreaza sa nu manînce, pentru aceea lucra cu mîinile sale, din care o parte cheltuia pentru dînsul, iar cealalta o da saracilor. Si se ruga adeseori, auzind ca linistitorului se cade deseori a se ruga necontenit; caci atît de mult lua aminte la citire, încît nimic din cele scrise sa nu ramîna neîntelese de dînsul, ci toate sa le tina minte; si astfel sa i se faca mintea în loc de carti.
Astfel petrecînd Antonie, era iubit de toti; el se supunea celor îmbunatatiti, catre care se ducea si-i iubea pe toti; apoi deprindea în sine sporirea faptei bune si pustnicia fiecaruia; privind pe a unuia cu bucurie, urmînd altuia cu rugaciunea, altuia cu nemîncarea, iar altuia cu iubirea de oameni; si învata de la unul privegherea, iar de la altul cinstirea; dupa aceea, se minuna de unul pentru rabdare, iar de altul pentru postirea si culcarea pe jos si reaua patimire, vedea blîndetea unuia si îndelunga rabdare a altuia; în sfîrsit, urma dupa a tuturor buna credinta întru Hristos, si însemna dragostea ce aveau între dînsii, unii catre ceilalti. Astfel plin de pildele faptelor bune, se întorcea la locul sihastriei sale. Deci, adunînd în sine multe de la fiecare, se sîrguia sa urmeze pe ale tuturor. El nu voia sa se arate ca întrece în fapte bune pe cei de o vîrsta cu dînsul, ca astfel aceia sa se bucure. Deci, toti cei din sat iubitori de bine, pe care îi avea întru obisnuinta, vazîndu-l astfel, îl numeau iubitor de Dumnezeu. Si unii ca pe un fiu, iar altii ca pe un frate îl salutau.
Iar urîtorul de bine si pizmasul diavol nu suferea vazînd un tînar cu o nevointa ca aceasta. Ci, cele ce a cugetat sa faca, a început asupra acestuia sa le aduca. Mai întîi îl supara pe dînsul ca din nevointe sa înceteze, aducîndu-i aminte de avutii, de purtarea de grija a surorii sale, de prietenia multora, de iubirea de argint, de iubirea de slava, de dulceata desfatarii si celelalte odihne ale vietii; si mai pe urma, aratîndu-i asprimea faptei bune si cum ca este mai mare osteneala ei. Îi punea în minte si neputinta trupului si lungimea vremii, si în scurt timp, multime de gînduri a ridicat în mintea lui, vrînd sa-l departeze de la gîndirea lui cea dreapta.
Dar vrajmasul s-a vazut slabind în scopul lui si mai ales biruindu-se de taria lui Antonie, rasturnîndu-se de marea lui credinta, si cazînd jos prin rugaciunile acestuia cele dese; dar, bizuindu-se pe armele sale cele necurate, adica placerile trupesti si cu aceasta falindu-se asupra celor tineri, s-a apropiat de tînarul Antonie. Atunci, noaptea tulburîndu-l pe el, iar ziua atît de mult suparîndu-l, chiar cei ce-l vedeau simteau lupta ce era între amîndoi. Caci acela îi punea în minte gînduri întinate, iar el cu rugaciunile le rasturna pe acestea; cînd vrajmasul îl momea, el socotind rusinea, cu credinta, cu rugaciunile si cu postirile îsi îngradea trupul; însa diavolul ca o femeie a voit sa se închipuiasca noaptea, si în tot chipul sa-l urmeze si sa-l amageasca pe Antonie. Dar el de Hristos aducîndu-si aminte si de bunurile date oamenilor printr-Însul, stingea carbunii înselaciunii celui rau.
Dupa aceea, vrajmasul îi punea în minte placerea dezmierdarii; iar el asemanîndu-se celui mînios si scîrbit, de îngrozirea focului si de durerea viermelui îsi aducea aminte, si pe acestea punîndu-le împotriva, ramînea neatins. Toate acestea se faceau spre rusinarea vrajmasului, caci cel ce a socotit sa se faca asemenea lui Dumnezeu, de un tînar acum se batjocorea; cel ce se falea asupra trupului si a sîngelui, de un om ce purta trup se rasturna. Caci îi ajuta Domnul, Care a purtat trup pentru noi si trupului i-a dat biruinta asupra diavolului; întrucît fiecare din cei ce cu adevarat se nevoiesc, poate zice cu Apostolul: Nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este cu mine. Deci, mai pe urma, daca n-a putut necuratul sa biruiasca pe Antonie nici prin aceasta, ci înca se vedea împins afara si scos din inima lui , scrîsnind din dinti, cu nalucirea s-a aratat lui, ca un copil negru. Apoi, desi cazut, înca prin gînduri mai navalea asupra lui; în urma a iesit afara vicleanul si glas omenesc scotînd, zicea: „Pe multi am amagit si prea multi am surpat si, precum asupra multora am navalit, astfel si asupra ta, dar în zadar, ca am slabit”.
Antonie l-a întrebat: „Cine esti tu, care graiesti unele ca acestea catre mine?”. Acela îndata a raspuns, cu glasuri jalnice: „Eu sînt care am primit sarcina prinderii trupului si duhul desfrînarii ma numesc: pe cîti voiesc sa fie întelepti, i-am amagit; pe cîti i-am momit cu placeri, i-am plecat mie; eu sînt cel pentru care si proorocul mustra pe cei ce au cazut, zicînd: de duhul desfrînarii v-ati amagit; caci prin mine aceia s-au împiedicat. Eu sînt care de multe ori te-am suparat si de atîtea ori am fost rasturnat de tine”.
Antonie multumind Domnului si îmbarbatîndu-se, a zis catre dînsul: „Deci, prea mult esti defaimat; pentru ca daca esti negru cu mintea si neputincios ca un copil, nici o grija nu am de tine de aici înainte; caci Domnul îmi este ajutor si eu voi privi asupra vrajmasilor mei”. Acestea auzind negrul acela, îndata a fugit, temîndu-se de cuvintele lui Antonie si, înfricosîndu-se, nu mai îndraznea sa se apropie de barbatul acesta. Aceasta a fost cea dintîi lupta a lui Antonie asupra diavolului, dar mai vîrtos era ajutorul Mîntuitorului; si aceasta fapta de Domnul s-a ispravit, Care a osîndit pacatul în trupul Sau, ca îndreptarea legii sa se împlineasca întru noi, care nu umblam dupa trup, ci dupa duh.
Cu toate acestea, nici Antonie, dupa ce a cazut diavolul si s-a biruit, nu se lenevea si nu se trecea pe sine cu vederea; si nici vrajmasul, iarasi ca un biruit, nu înceta de a-l bîntui, caci înconjura iarasi ca un leu, cautînd o pricina asupra lui. Antonie, învatînd din Scripturi ca sînt multe mestesugirile vrajmasului, neîncetat avea nevointa, gîndindu-se ca, desi n-a putut sa-i amageasca inima lui cu dulceata trupului, dar negresit îl va ispiti momindu-l prin alta mestesugire, ca diavolul este foarte iubitor de pacat.
Deci, s-a hotarît ca sa se obisnuiasca cu mai aspre petreceri. Si multi se minunau de nevointa lui cea mare pe care o savîrsea; dar el cu înlesnire suferea osteneala, caci avînd osîrdia sufletului, lucra într-însul deprinderea buna, încît cea mai mica pricina de nevointa daca ar fi avut de la altii, arata multa sîrguinta. Caci priveghea atît de mult, încît de multe ori toata noaptea o petrecea fara somn; si aceasta nu o data, ci de multe ori facînd-o, era de mirare la multi. Apoi mînca o data pe zi, dupa apusul soarelui, uneori si dupa doua zile; ba de multe ori si dupa patru zile se împartasea de hrana, iar hrana lui era pîine si sare si bautura era numai apa; caci pentru carne si pentru vin, de prisos este a grai, cînd nici la ceilalti sîrguitori de acest fel nu se afla.
Pentru somn se îndestula cu o rogojina, apoi mai de multe ori se culca chiar pe pamînt. Si se ferea de a se unge cu untdelemn, zicînd ca se cuvine celor tineri sa aiba mai multa sîrguinta spre pustnicie si sa nu caute cele ce trîndavesc trupul, ci sa-l obisnuiasca cu ostenelile, gîndind totdeauna la graiul Apostolului: Cînd sînt slab, atunci sînt puternic. Caci zicea: „Atunci este tare virtutea sufletului, cînd dulcetile trupului vor slabi”.
Si era gîndul lui acesta cu adevarat preaslavit, caci nu voia cu vremea sa masoare calea faptei bune, nici sihastria cea pentru dînsa, ci numai cu dorinta si cu vointa; caci el nu pomenea vremea trecuta, ci în fiecare zi socotea ca acum a pus început de pustnicie si mai mare osteneala avea pentru sporire, zicînd adeseori în sine graiul Apostolului: Cele din urma uitîndu-le si la cele dinainte întinzîndu-ne. Aducîndu-ne aminte si de cuvîntul proorocului Ilie, care zice: Viu este Domnul, Caruia i-am stat eu înainte astazi. Deci, zicînd el „astazi” nu masura cea trecuta, ci ca si cum ar fi început în fiecare zi, se sîrguia în felul acesta, precum se cuvine a se arata lui Dumnezeu, curat cu inima si gata a se supune voii Lui si nimanui altuia. El zicea în sine: „Se cade sihastrului ca petrecerea marelui Ilie s-o aiba pururea ca oglinda în viata sa”.
Deci, asa vietuind Antonie, s-a dus la niste morminte, care erau departe de sat, si poruncind unuia dintre cunoscutii sai, ca dupa mai multe zile sa-i aduca pîine, a intrat într-unul din morminte, apoi a închis usile, ramînînd acolo singur. Vrajmasul nesuferind, ba înca temîndu-se sa nu umple de sihastrii pustia, venind la dînsul într-o noapte, cu multime de diavoli, atît de mult l-au zdrobit cu bataile, încît din pricina ranilor zacea jos fara glas. Astfel ca bataile de la oameni nu puteau sa-i pricinuiasca cîndva vreo munca asemanatoare.
Însa cu purtarea de grija a lui Dumnezeu – caci nu trece cu vederea Domnul pe cei ce nadajduiesc spre El -, a doua zi a venit cunoscutul lui, aducîndu-i pîine si, deschizînd usa, îl vazu zacînd pe pamînt, jos, ca un mort; apoi, ridicîndu-l, l-a dus în biserica satului si l-a pus la pamînt. Multi din rudenii si cei din sat sedeau lînga Antonie, ca lînga un mort. Iar la miezul noptii, Antonie venindu-si în simtire, vazu pe toti dormind, numai pe cunoscutul lui priveghind; deci a facut semn sa vina la dînsul, si l-a rugat sa-l ridice iarasi si sa-l duca la mormînt, nedesteptînd pe nimeni. Atunci a fost dus de barbatul acela si dupa obicei usa închizîndu-se, ramase iarasi singur înauntru, dar nu putea sta pentru ranile cele de la diavoli. Deci, zacînd, se ruga si dupa rugaciune zicea cu mare glas: „Aici sînt, eu, Antonie, nu fug de bataile voastre, ca macar de-mi veti face si mai multe, nimic nu ma va desparti de dragostea lui Hristos”. Apoi cînta: De s-ar rîndui asupra mea tabara, nu se va înfricosa inima mea.
Deci nevoitorul lui Hristos, astfel cugeta si se ruga. Iar urîtorul de bine si pizmasul vrajmas, mirîndu-se ca dupa batai a îndraznit a veni iarasi în locul sau, adunîndu-si cîinii sai, a zis catre dînsii: „Daca nici cu duhul desfrînarii, nici cu bataile nu l-am slabit pe acesta, ci înca se si semeteste împotriva noastra, ia sa navalim într-alt fel asupra lui”, caci cu înlesnire îi este diavolului a afla diferite chipuri de rautate.
Deci, atunci noaptea au facut mare zgomot, încît parea ca tot locul acela se clatina, iar cei patru pereti ai mormîntului pareau ca i-ar fi desfacut diavolii. Apoi s-a parut ca au intrat naluciri de fiare si de tîrîtoare. Dupa aceea s-a umplut locul acela de naluciri de lei, ursi, leoparzi, tauri, aspide, scorpii si de lupi. Si fiecare din acestea se pornea dupa chipul si naravul sau: leul racnea, vrînd a se napusti asupra lui; taurul parea ca îl împunge; sarpele, tîrîndu-se, nu ajungea la dînsul si lupul voia a se porni. Si, în scurt, vederea tuturor celor aratate era înfricosatoare, iar mînia lor cumplita.
Antonie fiind muncit si împins de ele, simtea cumplita durere trupeasca, dar fara tulburare veghind cu sufletul, suspina pentru durerea trupului, dar trezindu-se cu mintea, ca si cum batjocorindu-i, zicea: „Daca ar fi fost oarecare putere întru voi, ajungea chiar numai unul dintre voi sa vina; iar de vreme ce v-a slabanogit Domnul, pentru aceasta în zadar va ispititi cu multimea a ma înfricosa. Semnul neputintei voastre este ca v-ati facut în chipul fiarelor celor necuvîntatoare”. Apoi, îndraznind iarasi zicea catre dînsii: „Daca puteti si ati luat stapînire asupra mea, nu zaboviti, ci navaliti asupra-mi, iar daca nu puteti, pentru ce va truditi în zadar? Pecetea noastra si zidul de întemeiere este nadejdea cea întru Domnul nostru”. Deci, mult ispitindu-l diavolii, scrîsneau asupra lui cu dintii, însa mai vîrtos pe ei se batjocoreau, iar nu pe Antonie.
Dar Domnul nici întru aceasta ispita Citește restul acestei intrări »


Soborul Sfantului Ioan Botezatorul – Predica Parintelui Cleopa

Ianuarie 6, 2013

Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor (Matei 3, 2)

Iubiti credinciosi,

Ieri am sarbatorit Botezul Domnului in raul Iordan. Astazi praznuim, dupa cuviinta, pe cel ce s-a invrednicit sa-L boteze pe Fiul lui Dumnezeu, adica pe Sfantul Ioan Botezatorul si Inaintemergatorul. Ieri l-am preamarit pe Iisus Hristos Mantuitorul lumii, Care a cerut sa fie botezat de sluga. Astazi cinstim pe slujitorul cel credincios, pe proorocul Ioan, pe „cel mai mare om nascut din femeie”, pe sfetnicul Luminii, pe cel ce s-a atins cu mana de crestetul Stapanului, Care a zidit cu dreapta Sa cele vazute si nevazute.

sf_ioan_botezatorul_Mare a fost praznicul de ieri, nu mica este si ziua de astazi. Ieri L-am cinstit pe Stapanul, astazi laudam pe sluga Stapanului. Ieri am slavit pe Treimea cea de o fiinta, Care S-a aratat la Iordan, astazi laudam pe Sfantul Ioan Botezatorul care s-a inchinat PreaSfantei Treimi la Iordan. El a auzit glasul Tatalui din nor; el a botezat pe Fiul in Iordan si tot el a vazut pe Duhul Sfant in chip de porumbel, sezind deasupra Fiului.

Vedeti ce mare si placut este inaintea Domnului Sfantul Ioan Botezatorul? Ca cine altul a postit mai mult ca el in pustie? Cine a propovaduit mai cu putere pocainta, in pustiul Iordanului? Cine mustra mai cu asprime pe carturari si farisei, numindu-i „napirci” si „pui de serpi”? Cine L-a marturisit si L-a aratat pe Hristos inaintea lumii cu mai multa indrazneala si putere decat Ioan Botezatorul?

Asadar se cuvine sa cinstim cu laude astazi pe Sfantul Ioan Botezatorul, glasul celui ce striga in pustie, cum spune Sfantul Prooroc Isaia. Sa laudam astazi pe cel mai mare postitor si rugator dintre oameni, pe proorocul cel minunat, pe Inaintemergatorul lui Hristos, care L-a marturisit oamenilor, pe propovaduitorul Prea Sfantei Treimi, pe apostolul pocaintei, pe Sfantul Ioan Botezatorul.

Dar ca sa intelegem mai bine misiunea pe care a indeplinit-o pe pamant Sfantul Ioan Botezatorul, vom aminti pe scurt viata si nevointa lui.

Parintii sai se chemau Zaharia si Elisabeta si nu aveau copii. Zaharia era preot al Legii Vechi, din neamul lui Abia, iar sotia lui era din neamul lui Aaron si erau rude cu Sfantii Parinti Ioachim si Ana. Deci, rugindu-se mult lui Dumnezeu sa le dea un copil, pe cind Zaharia slujea la templu in Ierusalim, i-a vestit Arhanghelul Gavriil ca femeia sa Elisabeta va naste un fiu la batrinete si se va chema Ioan. Si pentru ca Zaharia se indoia de aceasta minune, a ramas mut pina ce Elisabeta, femeia sa, a nascut. Dar n-a durat mult aceasta bucurie. Caci auzind Irod de nasterea lui Hristos si temindu-si tronul imparatiei, a pornit o grea persecutie si ucidere in masa a tuturor copiilor din Ierusalim si Betleem.

Atunci Fecioara Maria a fugit cu Pruncul in Egipt, iar Elisabeta cu Ioan, care era numai cu sase luni mai mare ca Iisus, au fugit in muntii Iudeei. Murind indata mama lui, Ioan a trait singur ca un inger si sihastru in pustie timp de aproape treizeci de ani. Acolo se ruga neincetat ziua si noaptea, se hranea cu acride si miere salbatica, se imbraca cu o haina de piele de camila si se odihnea cu capul pe bolovanii de piatra. Dinainte de nastere, Ioan a fost ales de Dumnezeu si vestit de prooroci si de mic a fost randuit sa sufere, sa traiasca ascuns in munti, in liniste, in post si singuratate; fara parinti, fara imbracaminte si haine moi, fara adapost si odihna.

Pustia i-a fost cea mai inalta scoala de formare duhovniceasca, de pregatire pentru a fi prooroc si Inaintemergator, propovaduitor al pocaintei si botezator al lui Hristos. Ca nimeni dintre oameni nu poate forma pe Sfantii lui Dumnezeu, ca viata de pustie, in post, in rugaciune si liniste. Nimic si nimeni nu-i poate ajuta si lumina, pe cei alesi de Dumnezeu, sa-L marturiseasca pe pamant, precum Harul Duhului Sfant si nevointa in feciorie si in neincetata rugaciune. Iata scoala Duhului cea mai inalta! Iata cat de Sfant trebuie sa fie un prooroc si cat de ingereasca viata trebuie sa duca pentru a deveni vas al Duhul Sfant!

Vedeti cum il pregatea Dumnezeu pe Ioan in pustie pentru a-l face prooroc, apostol al pocaintei si botezator? La fel si pe Fecioara Maria, rudenia sa, o pregatea in templul din Ierusalim tot prin aceleasi virtuti, ca sa o faca vrednica sa-L nasca pe Hristos Mantuitorul pe pamant. Biserica si singuratatea sunt cele mai inalte scoli de formare a sufletelor si a Sfantilor.

Ajungand la varsta de treizeci de ani, Sfantul Ioan a fost chemat de Dumnezeu la propovaduire si a iesit din pustie ca dintr-un palat imparatesc. Sufletul lui acum era plin de Duhul Sfant, trupul lui era neprihanit, curat, mai mult ingeresc decat pamantesc. Inima lui era plina de har si ravna pentru adevar, iar cuvantul lui era puternic, indraznet, tare, care taia ca o sabie pacatul, care trezea constiintele si tamaduia sufletele oamenilor.

Asa a iesit Ioan din muntii Iudeei si a fost trimis de Duhul in pustiul Iordanului, aproape de Marea Moarta. Venea aici nu la odihna, ci sa propovaduiasca iudeilor botezul pocaintei, sa pregateasca poporul ales pentru a crede in Mesia, venea sa-L arate lumii pe Hristos si apoi sa-L boteze in apele Iordanului.

Dar de ce l-a trimis Dumnezeu pe Ioan sa propovaduiasca pe Mesia si pocainta in pustie si nu in Ierusalim, in mijlocul multimii? Pentru ca astfel ar fi silit pe oameni la pocainta si ei n-ar fi avut aceeasi plata. Dar cind oamenii, de bunavoie lasa cetatea, lumea, pacatul si vin in pustie, adica in loc pustiu de pacate sa-l asculte pe Ioan, si-i urmeaza invatatura, atunci plata lor este mai mare, pocainta lor este de bunavoie si roadele sint mai bogate.

Iubiti credinciosi,

Dar ce invata Ioan pe oameni? Care sunt primele lui cuvinte de invatatura catre cei ce veneau la el in pustiul Iordanului? Iata primele cuvinte cu care Sfantul Ioan isi incepe misiunea pe pamant: Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor (Matei 3, 2). Aceste cuvinte nu sunt o rugaciune, ci mai degraba o porunca de foc fara de care nimeni nu poate dobandi viata vesnica. Este prima porunca pe care o da Dumnezeu celui ce vrea sa se intoarca la El, prima datorie pe care trebuie s-o implinim cei ce voim sa ne mantuim.

Aceasta o cerea si Ioan de la cei ce veneau la el. Adica sa se pocaiasca, sa paraseasca pacatele facute, sa le marturiseasca cu cainta, sa le spele prin baia botezului si a lacrimilor, sa ierte pe cei ce i-au nedreptatit. Apoi, asa curati, spalati, dezlegati de pacate, ca niste prunci nou-nascuti, sa se apropie de Dumnezeu, sa vina la Hristos, sa primeasca harul Sfantului Duh, sa lucreze faptele bune si apoi sa fie primiti in Imparatia cerurilor, unde nimic necurat nu poate intra.

Tot asa a inceput si Mantuitorul Hristos Evanghelia Sa. Primele cuvinte pe care le-a rostit la Capernaum cind a iesit sa propovaduiasca sunt acestea: Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor (Matei 4, 17). Cu aceleasi cuvinte incepe si Fiul lui Dumnezeu sa ne vesteasca Evanghelia Sa. Deci, atit pentru iudeii de acum doua mii de ani, cat si pentru noi crestinii de astazi, porunca este aceeasi. Inceputul mantuirii, a iertarii celor ce cred in Hristos este pocainta, spovedania cu cainta pentru pacate, parasirea lor si apropierea de Dumnezeu. Pocainta este prima si singura usa de intrare in imparatia cerurilor. Degeaba credem in Hristos daca nu facem si fapte bune, degeaba mergem la biserica daca nu parasim rautatea, pacatul, patima cea veche, ura din inima, pofta trupului care ne Stapaneste si iubirea de sine care ne omoara sufleteste.

A doua mare invatatura si porunca a Sfantului Ioan este aceasta: Faceti, dar, roade vrednice de pocainta! (Luca 3, 8). Roadele de pocainta se fac de credinciosi dupa ce mai intai s-au pocait de pacatele facute. Caci nimeni nu seamana saminta pe pamantul nearat si nepregatit. Nimeni nu poate face roade vrednice de pocainta daca mai intai nu-si curata inima si mintea de pacate prin spovedanie si cainta. A ne pocai inseamna a ara ogorul sufletului, a smulge din radacina buruienile patimilor, a grapa gradina, adica a sfarama bulgarii patimilor si numai dupa aceea putem iesi la semanat. De vom face asa, multe fapte bune vom putea lucra pe pamant.

A treia mare invatatura a Sfantului Ioan Botezatorul este amenintatoare: Acum securea sta la radacina pomilor – spune marele prooroc – deci orice pom, care nu face roada buna, se taie si se arunca in foc (Luca 3, 9). Prin aceasta el invata pe iudei, ca si pe noi cei de astazi, ca pocainta este obligatorie pentru toti cei ce vor sa urmeze lui Hristos si sa dobindeasca Imparatia cerurilor. Lucrarea pocaintei trebuie facuta acum, astazi, cat mai grabnic, pina avem vreme. Ea nu poate fi aminata, nici inlocuita cu alte fapte bune, pentru ca pocainta este al doilea botez si fara dezlegarea si parasirea pacatelor nimeni nu se poate mantui.

Daca amanam pocainta, spovedania, si nu ne spalam pacatele prin cainta si fapte bune, atunci ne asteapta pedeapsa lui Dumnezeu, care incepe de pe pamant prin tot felul de suferinte si se continua dincolo prin osanda. Pomii sint toti oamenii; securea care sta la radacina este moartea, care taie viata oamenilor de pe pamant si desparte sufletul de trup, iar focul in care se arunca pomii fara roade bune este focul iadului, in care se arunca toti crestinii fara pocainta si fapte bune.

Iata ce frumoase invataturi dadea Sfantul Ioan celor ce veneau la el in pustiul Iordanului. Iar dintre roadele de pocainta pe care Botezatorul Domnului le cerea de la iudei erau doua: sa creada in Hristos si sa faca fapte de milostenie. Ca il intrebau cei ce veneau la dansul: Ce sa facem deci? (Luca 3, 10). Iar Ioan ii invata zicand: Cel ce are doua haine sa dea celui ce nu are si cel ce are bucate sa faca asemenea. Vamesilor, adica celor ce incasau impozite de la oameni, le raspundea: Nu faceti nimic mai mult decat ce va este rinduit. Iar ostasilor le spunea: Sa nu asupriti pe nimeni, nici sa invinuiti pe nedrept si sa fiti multumiti cu solda voastra (Luca 3, 11-14). Numai carturarilor si fariseilor le adresa Sfantul Ioan Botezatorul cuvinte de mustrare pentru necredinta lor, zicandu-le: Serpi, pui de vipera, cine v-a aratat sa fugiti de mania ce va sa fie? (Luca 3,7).

Evanghelistul Marcu spune ca: Ieseau la el tot tinutul Iudeii si toti cei din Ierusalim si se botezau de catre el in raul Iordan, marturisindu-si pacatele (Marcu 1, 5). Dupa ce ii invata calea pocaintei ii boteza in Iordan, adica ii afunda cu miinile sale in apa, in timp ce fiecare isi marturisea pacatele sale. Botezul lui Ioan nu era un botez deplin, desavarsit, pentru ca nu se facea in numele PreaSfantei Treimi si nu avea efectele botezului crestin. Adica nu dadea omului iertarea pacatelor si nici harul Duhului Sfant. Botezul lui Ioan era un botez de pocainta, un botez de pregatire pentru adevaratul botez crestin. Era ceva intermediar intre botezul Legii Vechi si botezul din Legea Darului. Aceasta o spunea chiar Ioan, zicand: Eu v-am botezat pe voi cu apa, El insa va va boteza cu Duh Sfant (Marcu 1, 8).

Dupa botez Ioan le vorbea despre Mesia cum ca a venit in lume, ca El va boteza pe oameni cu Duh Sfant si cu foc. Apoi le zicea: Vine in urma mea Cel ce este mai tare decat mine, Caruia nu sint vrednic, plecandu-ma, sa-I dezleg curea incaltamintelor (Marcu 1, 7). Vedeti smerenia lui Ioan? Desi era prooroc si Sfant, in fata Stapanului se smerea. Smerenia si fecioria sunt doua mari cununi ale Sfinteniei pe care le iubeste Dumnezeu si cei ce sunt ai lui Dumnezeu.

Asa isi implinea Ioan misiunea de prooroc si botezator in pustiul Iordanului. Dar iata ca se apropia de el Insusi Fiul lui Dumnezeu, ca sa fie botezat de el. Iar Ioan, vazandu-L, a zis catre multime: Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridica pacatele lumii. Acesta este despre Care eu am zis: Dupa mine vine un barbat Care a fost inainte de mine, fiindca mai inainte de mine era. Si eu nu-L stiam; dar ca sa fie aratat lui Israel, de aceea am venit eu, botezand cu apa (Ioan 1, 29-31).

Vedeti cum il numeste Ioan pe Hristos? Dupa Proorocul Isaia care aseamana pe Mantuitorul rastignit „ca un Miel spre injunghiere” (Isaia 53, 7), al doilea prooroc este Ioan care-L numeste pe Iisus Hristos „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii”. Amandoi proorocii prevesteau lumii ca Hristos a venit pe pamant ca un miel de jertfa Care va fi rastignit pe cruce pentru noi pacatosii si prin jertfa Lui va ridica, adica va ierta, pacatele lumii si va impaca pe oameni cu Tatal.

Iar cand a venit Domnul la botez, Ioan nu voia sa-L boteze, caci se cutremura sa se atinga cu mainile sale de crestetul Facatorului sau. Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine? Dar Iisus Hristos, indemnandu-l sa faca ascultare, i-a raspuns: Lasa acum, ca asa se cuvine noua sa implinim toata dreptatea, adica sa implineasca voia Tatalui ceresc. Si L-a ascultat Ioan si L-a botezat pe Mantuitorul in Iordan. Si, botezandu-Se Iisus, cand iesea din apa indata cerurile s-au deschis si Duhul lui Dumnezeu S-a vazut pogorandu-Se ca un porumbel si venind peste El. Si iata glas din ceruri, zicand: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, intru Care am binevoit. (Matei 3, 14-17).

Iata, deci, marea misiune a Sfantului Citește restul acestei intrări »