Povete pentru o fiica duhovniceasca

Septembrie 30, 2009

Pot să vă spun cu certitudine un lucru: m-aţi pus într-o poziţie dificilă.

saint_macarius_of_optinaCe sfat să vă dau? Dacă spun că, după mine, ar fi un lucru bun să te căsătoreşti cu omul acesta, aş supăra-o pe mama ta, iar pe tine te-aş îndemna spre fapte contrare voinţei ei. Şi nu vreau să fac aşa ceva, de vreme ce, fără îndoială, eşti datoare să o asculţi, pentru că eşti fiica ei. Dar şi dacă spun că, după părerea mea, căsătoria aceasta nu este bună, am de dinainte asigurarea ta că vei muri de disperare! Deci, ce pot să fac?…
În plus, mă întreb: chiar dacă aş spune una sau alta, ar avea cuvântul meu vreo valoare? Mă îndoiesc. Cred că, în asemenea condiţii, sigurul lucru care ne rămâne tuturor de făcut este să ne rugăm lui Dumnezeu ca să se facă voia Lui.
Dacă Dumnezeu vrea să devii soţia acestui om, orice piedică va fi depăşită şi te vei căsători în mod sigur cu el. Dar dacă Dumnezeu nu vrea, atunci oricât ai încerca, nu vei reuşi. Şi ai grijă, nu te lasa orbita si nu insista spuanand ca lucrurile trebuie sa aiba desfasurarea pe care tu o consideri potrivita si corecta. Vazand uneori la noi o asemenea insistenta oarba, Dumnezeu ingaduie sa se implineasca cele mai inflacarate dorinte ale noastre, chiar daca lucrul acesta nu duce la nimic bun.
In cazurile acestea, implinirea dorintelor este insotita de nefericire si nenorociri, prin care Dumnezeu incearca sa ne deschida ochii, ca sa vedem nesocotinta noastra. Implinirea dorintelor este urmata de nenorocire mai ales atunci cand acestea provin din patimile trupesti.
Roagă-te, aşadar, lui Dumnezeu şi Maicii Sale Preasfinte. El te va lumina, iar ea te va ţine sub acoperământul ei sfânt.
 * * *
Este un lucru foarte rău că nu-ţi iubeşti mama şi că o priveşti cu atâta suspiciune. Roagă-te să-ţi dea Domnul putere, îndelungă-răbdare şi nerăutate, ca să poţi ierta. Trebuie să încetezi să o ataci şi să spui tot timpul că s-a purtat rău cu tine în trecut. Acceptă o dată trecutul acesta ca o parte a planului lui Dumnezeu pentru viaţa ta şi alungă-ţi răutatea din inimă! Uită totul! Păstrând în tine răutatea împotriva celor din trecutul tău, nu faci decât să te războieşti cu Dumnezeu. Ce faptă necugetată!
În plus, dacă vrei să vezi lucrurile cinstit şi corect, vei constata că nu toată viaţa ta a fost grea şi chinuită, aşa cum spui. Ştiu că au existat clipe amare. Dar acum, singurul lucru pe care trebuie să-l faci este să uiţi. Şi să cultivi în tine gândul că nimeni nu a provocat aceste rele şi nimeni nu este responsabil pentru ele. Dacă privim lucrurile din punct de vedere duhovnicesc, oamenii nu sunt altceva decât uneltele lui Dumnezeu.
Nu-ţi pierde curajul. Dumnezeu te va recompensa dacă-ţi vei deschide cu smerenie rănile dinaintea unui duhovnic încercat. Te va înarma cu puterea de care ai nevoie ca să scapi de păcate…
Îţi voi spune şi altceva, dar să nu mă înţelegi greşit -nu vreau sub nici o formă să micşorez valoarea canonului tău de rugăciune de fiecare zi, nici a lecturilor din textele sfinte. Dar te las absolut liberă, fie să-l continui neschimbat, fie să-l modifici, după nevoile şi puterile tale şi după iluminarea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, trebuie să nu uiţi că dragostea pentru aproapele este primul tel pentru cei care lupta duhovniceste.
Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca (I Ioan 4, 20).
Si nu este nevoie sa iesi de la tine din casa ca sa-l vezi pe aproapele tau. Sotul tau este aproapele. Mama ta este aproapele. La fel si copii tai.

Un ultim sfat: nu te descuraja dacă vezi că rugăciunea ta este rece, fără suflet şi fără evlavie. Continuă chiar şi aşa. Iar în paralel, smereşte-te în orice fel şi cu orice ocazie. Numai cei smeriţi se pot ruga cu rugăciune vie, curată şi roditoare.
* * *
Am aflat cu multă bucurie că ţi s-au deschis ochii şi ai descoperit mândria ta ascunsă. Ai început să dobândeşti smerenie. Iar Domnul îi acoperă cu harul şi binecuvântarea Sa pe toţi cei smeriţi.
Însă te întrebi cu frică: „Cum ar trebui să fiu în ochii lui Dumnezeu?” Dar bine, înainte ce credeai? Sau poate aveai impresia că te considera bună, curată şi nepăcătoasă?

In alta ordine de idei, ce nebunie mai e si aceasta sa te plangi ca ai copii? Copiii sunt una din multele binecuvantari ale lui Dumnezeu pentru om. Mai ales pentru femeie, asa cum spune Apostolul: ea se va mantui prin nastere de fii (I Timotei 2, 15). Lui Dumnezeu ii apartine puterea de a hotari daca vei avea sau nu copii si cati anume. Daca iti da – oricati ti-ar da – primeste-i cu bucurie. Daca nu, nu te intrista. Dar nici un caz sa nu indraznesti sa faci voia ta si sa intervii sau sa impiedici voia lui Dumnezeu.
Luptă-te cu gelozia şi cu suspiciunea. Nici una, nici cealaltă nu se justifică. Gândul care s-a lăsat în voia geloziei şi a invidiei naşte cele mai halucinante închipuiri. Diavolul zugrăveşte imagini credibile, care nu au suport decât în imaginaţia omului gelos.
P.S. Tocmai am primit scrisoarea ta, prin care mă anunţi de moartea fetei tale celei mai mici. Ţi-am scris deja despre cât de greşit era gândul tău prin care-ţi doreai să nu ai copii. Dar acum este la fel de greşit să crezi că acest gând ar fi putut în vreun fel să ducă la moartea ei. Nu, cu siguranţă nu eşti tu responsabilă! Domnul a luat-o de lângă tine nu din cauza ta, ci pentru că o voia în cer, alături de El. A fost răpit, ca răutatea să nu-i schimbe mintea sa, înşelăciunea să nu-i amăgească sufletul (Isus Sirah 4, 11).
Ia putere şi mângâiere din încrederea că acum fata ta este mai aproape de Dumnezeu şi că este cu totul şi pentru totdeauna în grija şi în apărarea Sa.

(Sursa: Povete duhovnicesti – Sfantul Macarie de la Optina)

Anunțuri

Rugaciune la icoana Potirul Nesecat

Septembrie 29, 2009
potirul_nesecat

Potirul Nesecat - icoana celor cu patima alcoolului

O, Prea milostiva Stapana! Pentru a dobandi apararea Ta cadem acum la Tine. Cauta spre rugaciunile noastre, auzi-ne cu milostivire pre noi: sotiile, copiii, maicile celor impatimiti de boala cea grea a betiei, fratii si surorile noastre, care din aceasta pricina sunt cazuti de la Maica noastra, Biserica lui Hristos, si deci de la mantuire, si ii tamaduieste pe acestia ce patimesc.

O, milostiva Maica a lui Dumnezeu, atinge-Te de inimile lor si scoate-i degraba din caderile in pacate, adu-i la infranarea cea mantuitoare. Roaga-L pe Fiul tau, Hristos Dumnezeul nostru, sa ne ierte greselile, sa nu isi intoarca milostivirea de la zidirea Sa si sa ne intareasca in trezvie si intelepciune. Primeste, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, rugaciunile maicilor ce varsa paraie de lacrimi pentru copiii lor, ale sotiilor ce plang pentru sotii lor, ale copiilor, orfanilor si neputinciosilor parinti si ale noastre, ale tuturor celor ce cadem la icoana Ta, pentru ca sa ajunga, prin rugaciunile Tale, acest strigat al nostru la Tronul Celui Preainalt.

Acopera-ne si ne pazeste ca sa nu fim robiti de cel viclean si de toate cursele vrajmasilor; ajuta-ne in ceasul cel cumplit al mortii, ca, prin rugaciunile Tale, sa trecem vamile vazduhului. Izbaveste-ne de osanda cea vesnica si mijloceste ca milostivirea lui Dumnezeu sa ne acopere acum si pururea si in vecii cei nesfarsiti. Amin!


Citatul saptamanii

Septembrie 28, 2009

pr_galeriu

 

 

Omul se realizeaza prin trei dimensiuni:
1. prin propria lui zidire dupa chipul lui Dumnezeu;
2. prin operele lui;
3. si prin urmasi: fii sau ucenici.
(Parintele Galeriu)


27 Septembrie – Sf Ierarh Martir Antim Ivireanul

Septembrie 27, 2009

200px-AntimAntim Ivireanu este cel mai de seama dintre mitropoliţii munteni, prin munca lui neobosită în cultura religioasă a neamului, prin cuvântările lui îndrăzneţe, dar pline de suflu moral, pentru societatea şi timpul lui, şi prin strălucirea pe care a ştiut să o dea scaunului mitropolitan din Bucureşti.

Viaţa mitropolitului Antim Ivireanu are încă pentru noi câteva puncte obscure; cu deosebire sunt puţin cunoscute împrejurările copilăriei şi tinereţii lui, până la stabilirea în Ţara Românească.

Mitropolitul Antim Ivireanu – Se pare că era vlăstarul unei familii înstărite de georgieni din părţile Azovului, care pe vremea aceea se aflau sub stăpânire turcească. Căzuse din tinereţe în sclavie, fără să ştim în ce împrejurări şi nici cum a izbutit să-şi recapete libertatea. Del Chiaro, care l-a cunoscut personal, ne spune că era „înzestrat cu talente rare”, că „cunoştea sculptura, pictura şi broderia” şi că „ridicase la perfecţiune arta tipografiei”.

Izbutise să-şi asigure prin aceste calităţi o situaţie independentă, probabil în Constantinopol, când Brâncoveanu l-a adus în ţară. „Eu aci în ţară – aminteşte el – n-am venit de voia mea, nici de vreo sărăcie sau lipsă”. Adus în ţară de Brâncoveanu, fu însărcinat cu direcţia tipografiei domneşti de la mitropolie. Fără nici o legătură cu lumea, în atmosfera religioasă de la mitropolia Bucureştilor, se călugări şi îşi alese ca loc de umilinţă creştinească şi de muncă sihăstria retrasă în marginea Bucureştilor, ridicată pe o insulă liniştită a lacului Snagov.

Acolo, departe de zvonul lumii, retras în mijlocul apelor, călugărul Antim, ales ca egumen al mănăstirii, a instalat o tipografie şi a început o spornică activitate de imprimare, dând la lumină, în acea epocă în care elenismul începuse să-şi ia zborul la noi, o sumă de cărţi greceşti, unele cu caracter religios, necesare serviciului divin, altele cuprinzând norme de îndreptare în credinţa ortodoxă şi, în sfârşit, câteva cu caracter didactic şi moral. Alături de aceste texte greceşti, Antim, care în răstimpul cât îl petrecuse în ţară, învăţase limba, pune sub tipar şi câteva cărţi româneşti, între care şi Floarea darurilor – Fiore Di Virtu.

În primăvara anului 1705, Antim Ivireanu este ales ca episcop de Râmnic, în locul lui Ilarion, care fusese depus din scaun, fiindcă se abătuse de la canoanele bisericeşti, de un sinod de arhierei, prezidat de patriarhul Dosoftei al Ierusalimului.
În ianuarie 1709, bătrânul mitropolit Kir Teodosie, după ce păstorise ţara 40 de ani, a închis ochii „de slăbiciunea bătrâneţelor, cât şi de altă osebită a trupului boală”, spune Greceanu, lăsând pe patul de moarte „diată”, ca să fie ales în locul lui, ca vlădică al ţării, Antim, episcopul de Râmnic.

Acatistul Sfantului Antim Ivireanul – aici


Sfantul Voievod Neagoe Basarab

Septembrie 26, 2009

neagoebasarab„Iubitul mieu fiu, mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi ziditoriul nostru cel înţelept, şi zioa şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul. Şi să foarte cuvine să-L slăveşti şi să-L măreşti neîncetat, cu glas necurmat şi cu cântări nepărăsite, ca pre Cela ce ne-au făcut şi ne-au scos din-tunérec la lumină şi den nefiinţă în fiinţă. O, câtă iaste de multă milă Ta, Doamne, şi gândul şi cugetul Tău, care ai spre noi oamenii! O, mare taină şi minunată! O, cine va putea spune toate puterile Tale şi lauda slavei Tale! Dumnezeu, pentru mila Sa cea multă, lăcui întru noi oamenii şi Să arătă noao. Dumnezeu fu în ceriu şi Om pre pământu şi întru-amândoao desăvârşit. Şi pre om Şi-L făcu fiu iubit şi moştean împărăţiii Sale. O, mare iaste taina înţelepciunii Tale Doamne, care fu spre noi oamenii!”

din Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie

Duhul rugaciunii incepatorului (2)

Septembrie 25, 2009

26) Imprastierea fura rugaciunea. Cel care s-a rugat cu imprastiere simte in sine o pustietate si uscaciune nelamurita. Cel ce se roaga mereu cu imprastiere se lipseste de toate roadele duhovnicesti care se nasc de obicei din rugaciunea cu luare-aminte, isi insuseste starea de pustietate si rugaciune. Din starea aceasta se nasc raceala fata de Dumnezeu, tandavia, intunecarea mintii, slabirea credintei, care, la randul lor, nasc omorarea fata de viata vesnica, duhovniceasca. Toate acestea, luate impreuna, sunt semnul vadit al faptului ca o asemenea rugaciune nu este primita de Dumnezeu.
27) Inchipuirea este in rugaciune inca si mai vatamatoare decat imprastierea. Imprastierea face rugaciunea neroditoare, iar inchipuirea se face pricina roadelor mincinoase: amagirea de sine si asa-numita de catre Sfintii Parinti „inselare draceasca”. Chipurile lucrurilor lumii vazute si chipurile alcatuite de inchipuire ale lumii nevazute, intiparindu-se si adastand in minte, o fac parca materiala, o stramuta din taramul Duhului lui Dumnezeu in taramul materiei si minciunii. In acest taram, inima incepe sa impreuna-simta cu mintea nu prin simtirea duhovniceasca a pocaintei si smereniei, ci prin simtirea trupeasca, simtirea sangelui si nervilor, simtirea la vreme nepotrivita si fara randuiala a unei desfatari – cand desfatarea este atat de nefireasca pentru pacatosi, simtirea gresita si mincinoasa a unei parute iubiri de Dumnezeu. Iubirea nelegiuita si spurcata le pare sfanta celor neincercati in experientele duhovnicesti, in vreme ce ea e de fapt doar o simtire tulbure a inimii necuratite de patimi, ce se desfata cu slava desarta si patima dulcetii care sunt puse in miscare de inchipuire. Starea aceasta e o stare de amagire de sine. Daca omul intarzie in ea, chipurile care i se infatiseaza devin nespus de vii si atragatoare. La ivirea lor, inima incepe a se infierbanta si a se indulci in chip nelegiuit -sau, dupa definitia Sfintei Scripturi, a preacurvi (Ps. LXXII, 26). Mintea socoate starea aceasta drept una harica, dumnezeiasca: atunci este aproape trecerea la inselarea draceasca invederata, in care omul pierde stapanirea de sine, devine jucarie si bataie de joc a duhului viclean. De la rugaciunea visatoare, ce il duce pe om in starea aceasta, Dumnezeu Se intoarce cu manie: si se implineste asupra celui ce se roaga hotararea Scripturii: Rugaciunea lui sa fie intru pacat (Ps. CVIII, 6).
28) Leapada gandurile parut bine si cugetarile parut sfinte ce vin la tine in vremea rugaciunii, care te trag de la rugaciune. Ele vin din taramul „ratiunii” cu nume mincinos, se aseaza pe slava desarta ca niste calareti pe cai. Fetele lor intunecate sunt acoperite, asa incat mintea care se roaga sa nu recunoasca in ele pe vrajmasii sai: dar intrucat sunt vrajmase rugaciunii, abat de la ea mintea, o duc in robie apasatoare, despoaie si pustiesc sufletul – tocmai dupa aceasta se cunoaste ca sunt vrajmasi si vin din taramul stapanitorului acestei lumi. Ratiunea duhovniceasca, ratiunea dumnezeiasca, impreuna-lucreaza cu rugaciunea, il aduna pe om in el insusi, il cufunda intru luare-aminte si strapungere, aduc in minte o evlavioasa tacere, frica si minunare care se nasc din simtirea prezentei si maretiei lui Dumnezeu. La vremea potrivita, aceasta simtire se poate intari foarte mult si poate face rugaciunea pentru cel ce se roaga infricosata judecata a lui Dumenzeu.
29) Rugaciunea intru luare-aminte, straina de imprastiere si visare, este vedere a lui Dumnezeu Celui Nevazut, Care trage la sine vederea mintii si dorirea inimii. Atunci mintea vede in chip fara de chip, si indestuleaza pe deplin de nevederea ce mai inalta decat orice vedere. Pricina acestei fericite nevederi e nesfarsita subtirime si neapropiere a Obiectivului spre care vederea este indreptata. Nevazutul soare al dreptatii – Dumnezeu – trimite raze care tot nu se vad, dar se cunosc dupa simtirea limpede a sufletului: ele umplu inima de minunata liniste, credinta, barbatie, blandete, milostivire, iubire de aproapele si Dumnezeu. Dupa aceste lucrari vazute in camara launtrica a inimii, omul recunoaste in chip neindoielnic ca rugaciunea lui a fost primita de Dumnezeu, incepe sa creada cu credinta vie si sa nadajduiasca cu neclintire in Cel Care-l iubeste si e iubit de el.
30) Roadele rugaciunii adevarate: sfanta pace a sufletului, unita cu o bucurie lina, tacuta, straina de visare, de parere de sine, de izbucniri si miscari infierbantate; iubirea de aproapele care nu face deosebire intre buni si rai, intre cei vrednici si cei nevrednici, ci pentru toti soleste inaintea lui Dumnezeu ca pentru sine, ca pentru madularele sale proprii. Din acest fel de dragoste fata de aproapele rasare cea mai curata dragoste fata de Dumnezeu.
31) Aceste roade sunt dar al lui Dumnezeu. Ele sunt atrase in suflet de luarea-aminte si smerenia lui, sunt pazite de credinciosia lui fata de Dumnezeu.
32) Sufletul ramane credincios lui Dumnezeu atunci cand se indeparteaza de orisice cuvant, fapta si cugetare pacatoasa, atunci cand se pocaieste fara intarziere pentru pacatele in care s-a lasat atras de neputinta sa.
33) Ca dorim cu adevarat sa capatam darul rugaciunii o dovedim cu sederea rabdatoare prin rugaciune la usile rugaciunii. Pentru rabdare si statornicie capatam darul rugaciunii. Domnul, spune Scriptura, este Cel Ce da rugaciunea celui care se roaga (1 Regi II, 9) rabdator doar cu sfortarea proprie.
34) Pentru incepatori sunt mai folositoare rugaciunile scurte si dese decat cele indelungate si indepartate una de alta printr-un rastimp mare de vreme.
35) Rugaciunea e prin minte cea mai inalta indeletnicire.
36) Rugaciunea e capul, izvorul, maica tuturor virtutilor.
37) Fii intelept in rugaciunea ta. Nu te ruga pentru nici un lucru stricacios si desert, amintindu-ti de porunca Mantuitorului: Ci cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate celelalte, adica toate cele de trebuinta pentru viata vremelnica, se vor adauga voua (Mt. VI, 33).
38) Cand hotarasti sa faci ceva sau doresti ceva, precum si in imprejurarile grele ale vietii, arunca gandul tau la rugaciune inaintea lui Dumnezeu: Citește restul acestei intrări »


Duhul rugaciunii incepatorului (1)

Septembrie 24, 2009

Aici i se prezinta cititorului invatatura despre felul de rugaciune care e propriu celui care incepe sa mearga catre Domnul pe calea pocaintei. Ideile cele mai insemnate sunt infatisate fiecare aparte, cu scopul de a putea fi citite cu mai multa bagare de seama si pastrate mai lesne in aducerea-aminte. Citirea lor, hranind mintea cu adevarul, iar inima cu smerenia, poate da sufletului indreptarea cuvenia in nevointa rugaciunii sale si ii poate sluji drept indeletnicire pregatitoare pentru aceasta.
1) Rugaciune e inaltarea cererilor noastre catre Dumnezeu. 
2) Temeiul rugaciunii sta in aceea ca omul e o fiinta cazuta. El nazuieste spre primirea fericirii pe care a avut-o, dar a pierdut-o, si drept aceea se roaga.
3) Limanul rugaciunii este in marea milostivire a lui Dumnezeu fata de neamul omenesc. Pentru mantuirea noastra, Fiul lui Dumnezeu S-a adus pe Sine Tatalui Sau ca jertfa de milostivire si impacare: pe acest temei, poftind a te indeletnici cu rugaciunea, lepada orice indoiala (Iac. 1,6-8). Sa nu iti spui in sinea ta: „Sunt pacatos; oare Dumnezeu ma va asculta?”. Daca esti pacatos, tocmai pentru tine sunt cuvintele de mangaiere ale Mantuitorului: N-am venit sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi (Mt. IX, 13).
4) Omul se pregateste pentru rugaciune nesaturandu-si pantecele, taind cu sabia credintei grijile desarte, cerand iertare pentru toate greselile din inima nefatarnica, dand multumita lui Dumnezeu pentru toate necazurile vietii, departand de la sine imprastierea si visarea, nutrind frica evlavioasa, care este atat de cuviincioasa pentru zidire cand aceasta este primita, din negraita bunatate a Ziditorului fata de zidire, sa stea de vorba cu dansul.
5) Cele dantai cuvinte ale Mantuitorului catre neamul omenesc cel cazut au fost: Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor (Mt. IV, 17). Drept aceea, pana cand vei intra in aceasta imparatie, bate in portile ei prin pocatinta si rugaciune.
6) Adevarata rugaciune e glasul adevaratei pocainte. Atunci cand rugaciunea nu e insufletita de pocainta, ea nu isi implineste menirea sa, nu binevoieste intru ea Dumnezeu. El nu va urgisi duhul umilit, inima infranta si smerita (Ps. L, 18).
7) Mantuitorul lumii numeste „fericiti” pe cei saraci cu duhul, adica pe cei ce au despre sine parerea cea mai smerita, ce se socot pe sine fiinte cazute, care se afla aici, pe pamant, in surghiun, afara de patria lor cea adevarata, care e cerul. Fericiti cei saraci cu duhul, care se roaga avand constiinta adanca a saraciei lor, ca acelora este Imparatia Cerurilor (Mt. V, 3). Fericiti cei ce plang in rugaciunile lor din pricina simtirii saraciei lor, ca aceia vor fi mangaiati (Mt. V, 4) de mangaierea harica a Sfantului Duh, care sta in pacea lui Hristos si in dragostea cea intru Hristos fata de tot aproapele. Atunci nici unul din semeni, fie acesta cel mai rau vrajmas, nu va fi lasat afara de imbratisarea dragostei celui care se roaga; atunci cel ce se roaga e impacat cu toate imprejurarile grele ale vietii pamantesti.
‘8) Domnul, invatandu-ne cum sa ne rugam, aseamana pe rugator cu sufletul vaduvei impilate de potrivnicul ei, care nu inceta a starui pe langa judecator (Le. XVIII, 1-8). Rugandu-te, nu te indeparta prin asezarea sufletului de asemanarea aceasta. Rugaciunea ta sa fie o neincetata jalba, ca sa zic asa, impotriva pacatului care iti face silnicie. Adanceste-te in sine insuti, descopera-te pe tine insuti prin necurmata rugaciune: vei vedea ca esti cu adevarat vaduv de Hristos din pricina pacatului care traieste in tine si iti este vrajmas, care pricinuieste in tine lupta necurmata si chin neincetat, care te face strain de Dumnezeu.
9) „Toata ziua„, graieste despre sine David, „mahnindu-ma umblam (Ps. XXXVII, 6), toata ziua mi-o petreceam in fericita intristare pentru pacatele si neajunsurile mele: ca salele mele s-au umplut de ocari, si nu este vindecare in trupul meu (Ps. XXXVII, 7)”. „Sale” este numita calatoria in calea vietii pamantesti; „trup” e numita starea duhovniceasca a omului. Toti pasii facuti de toti oamenii pe aceasta cale sunt preaplini de poticneli; starea lor duhovniceasca nu poate fi tamaduita de nici un mijloc si sfortare proprie. Pentru tamaduirea noastra este neaparat trebuincios harul lui Dumnezeu, care tamaduieste doar pe cei care se recunosc bolnavi. Omul dovedeste ca se recunoaste bolnav petrecand cu osardie si statornicie in pocainta.
10) Lucrati Domnului cu frica, si va bucurati lui cu cutremur (Ps. II, 9), spune Proorocul, iar al prooroc graieste din partea lui Dumnezeu: Si spre cine voi cauta, fara numai spre cel smerit si bland, si care tremura de cuvintele Mele? (Is. LXVI, 2). Cautat-a spre rugaciunea celor smeriti, si nu a defaimat cererea lor (Ps. CI, 18). El este Cel Ce da viata – adica mantuire – celor cu inima zdrobita (Is. LVII, 15).
11) De ar sta cineva si pe cea mai inalta treapta a virtutii, daca nu se roaga simtindu-se pacatos rugaciunea lui este lepadata de Dumnezeu.
12) „In ziua in care nu plang pentru mine”, a zis un oarecare fericit lucrator al adevaratei rugaciuni, „socot ca ma aflu in inselare de sine”.
13) Chiar de am trece prin toate nevointele – a grait Sfantul Ioan Scararul – ele sunt neadevarate si neroditoare daca nu vor fi insotite de simtamantul dureros al pocaintei.
14) Intristarea gandului pentru pacate este un dar de pret al lui Dumnezeu, cel ce o poarta in santurile sale cu luarea-aminte si evlavia cuvenita poarta un odor sfant. Ea tine locul tuturor nevointelor trupesti, atunci cand puterile nu ne ajung spre savarsirea lor. Dimpotriva, de la un trup puternic se cere multa osteneala in rugaciune; fara aceasta inima nu se va frange, rugaciunea va fi neputincioasa si neadevarata.
15) Simtamantul pocaintei pazeste pe rugator de toate cursele diavolului: acesta fuge de nevoitori atunci cand vede in ei buna mireasma a smereniei, care se naste in sufletul celui ce se pocaieste.
16) Adu ca prinos Domnului in rugaciunile sale gangureala prunceasca, gandul simplu de prunc – nu elocventa, nu ratiune. De nu va veti intoarce – ca din paganism si mahomedanism, din sofisticaria si schizofrenizarea voastra – si nu veti fii ca pruncii, ne-a grait Domnul, nu veti intra intru Imparatia Cerurilor (Mt. XVHI, 3). Citește restul acestei intrări »