Lupta cu slava deșartă

Nevăzutul ațâțător al gândurilor de slavă deșartă în noi este izvoditorul mândriei, vrăjmașul nostru neîmpăcat – diavolul. El insuflă supușilor lingușitori să gâdile auzul sufletelor stăpânite de slavă deșartă cu plăcute laude, fie pentru a dobândi anumite foloase, fie pentru a păgubi pe trufașii iubitori de slavă. Dar sunt și lingușeli care izvorăsc din inimi bune și iubitoare, însă neluminate. Un adevărat Creștin învățat, care știe ce pustiire poate pricinui într-un suflet iubitor de slavă chiar și o singură laudă, nu-și va îngădui niciodată să lingușească și să ațâțe slava deșartă. Adeseori, noi ne lingușim reciproc, fie pentru că dorim să ajungem prietenii cuiva, fie din dorința trufașă de a primi (ca răspuns) înapoi laudă pentru noi, fie pentru că nu înțelegem subțirimile vieții duhovnicești și primejdiile care vin din slava deșartă.
„Domnul ascunde de la ochii noștri de multe ori și pre lucrurile bune care le avem. Iar bărbatul lăudător, iar mai vârtos înșelător, prin laudă pre ochii noștri i-a deschis, și aceștia deschizându-se, bogăția nevăzută s-a făcut de la noi.”
Astfel ne grăiește Sfântul Ioan Scărarul. După cuvintele sale, „lingușitorul este slujitor al dracilor, al mândriei de mână ducător, al umilinței prăpăditor, al lucrurilor celor bune pierzător, al căii
celei drepte rătăcitor. «Că cei ce vă fericesc pre voi, vă înșeală pre voi», zice Prorocul.” /Is. 3:12/
Dar cum să luptăm cu această slavă deșartă care răsare atât de ușor în sufletele noastre și care aduce atâta desfătare inimilor noastre orgolioase? Când auzim un cuvânt de laudă trebuie să ne amintim, după sfatul Sfinților Părinți, de fărădelegile noastre și de îndată ne va smeri cugetul că oamenii ne laudă pentru că nu ne cunosc în toată
jalnica noastră stare sufletească. Atunci apare chiar simțământul mântuitor că nu merităm laude, ci mustrări, pedepse și rușine, împreună cu gândul la Înfricoșata Judecată a lui Dumnezeu, când se vor descoperi toate faptele noastre tainice și se vor osândi toate păcatele noastre pline de rușine. Frica lui Dumnezeu este cel mai puternic vrăjmaș al slavei deșarte.
Dacă, însă, slava deșartă se naște în noi nu în urma laudelor venite din afară, ci țâșnește singură din străfundurile stricatei noastre inimi și ne șoptește cu glasul ei lingușitor: „Vezi cât de deștept ai fost? Vezi cât de bun te-ai arătat a fi? Vezi cât de înțelept te-ai dovedit?,” atunci, după sfatul Sfântului Episcop Theofan Zăvorâtul, trebuie de îndată să începem lupta împotriva simțământului slavei deșarte răsărit în sufletul nostru.
„Luptați-vă și veți birui! spune el. Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l faceți este să înțelegeți și să simțiți că gândul acesta (adică slava deșartă) este vrăjmaș (al sufletului). De aceea, numaidecât ce acesta se ivește, alergați și chemați această înțelegere și acest simțământ.
Sufletul, negreșit, va încerca ură față de acest gând și această ură îl va îndepărta. Simțământul de ură față de slava deșartă poate fi asemuit cu o lovitură dată cuiva în piept. Cel lovit cu putere în piept va cădea la pământ; așa și gândul, biruit de ură, aleargă afară din suflet.”
Pe lângă aceasta, înțelegerea limpede a ceea ce suntem de fapt, a cât de puțin am făcut și a cât de mult ne-a mai rămas de făcut, ne poate smeri și ne poate aduce trezvia.
„Dacă vei face ceva bun, ne sfătuiește Sfântul Dimitrie al Rostovului, ferește-te de lauda de sine! Căci de te vei lauda, vei pierde degrabă, din pricina slavei deșarte, tot ceea ce ai agonisit prin truda ta, iar harul lui Dumnezeu te va părăsi. Căci din laudă se naște înălțarea de sine, din aceasta – căderea, iar din cădere – despărțirea de Dumnezeu.”
De aceea, este chiar mai bine să nu faci nimic vrednic de laudă pe pământ, decât, săvârșind ceva, să te înalți. „Mai bun este înaintea lui Dumnezeu un păcătos smerit decât un drept mândru.” Preaînțeleptul Solomon spune: „Necurat este înaintea lui Dumnezeu tot cel cu inimă înaltă, și cel ce-și pune mâna în mână cu nedreptate nu se va îndreptăți.” /Pil. 16:6/ Slava deșartă este izgonită de adevărata și adânca cunoaștere de sine. De obicei, pentru ce ne lăudăm noi? Din pricină că ne măsurăm cu cei mai mici decât noi. Dar dacă ne vom măsura cu cei mai mari decât noi, oare cât de neîndemânatici, cât de răi și cât de necugetați ne vom arăta a fi? Și atunci se va curma în noi prilejul slavei deșarte. De vom cugeta dacă săvârșim toate cele pe care suntem datori a le săvârși și dacă am săvârșit cum trebuie puținul nostru bine, ne vom încredința că nici aici nu vom găsi nici un temei pentru slavă deșartă. Sfântul Dimitrie al Rostovului ne spune, în chip minunat: „Mulți sunt cei ce au săvârșit multe virtuți, și-au împărțit averile, s-au lepădat de bogății, au făcut lucruri vrednice de laudă, au luminat lumea, i-au înțelepțit pe oameni, i-au izbăvit pe mulți și tot nu s-au mărit. Iar tu, fără să fi săvârșit ceva bun, fără să fi făcut vreun lucru bineplăcut înaintea lui Dumnezeu, pentru nimic, nebunește, te lauzi. Așadar, nu te lăuda de unul singur, ci caută dacă cumva Dumnezeu te laudă. Deoarece dacă săvârșești vreun bine, Dumnezeu îl va cunoaște și fără mărirea ta de sine. Iar dacă îi este bineplăcut, te va mări și fără să vrei… El nu va lăsa pe nimeni nerăsplătit.”
În alt loc, Sfântul Dimitrie al Rostovului lâmurește într-un chip minunat același gând: „De te vei lăuda singur, toți vor începe să te disprețuiască. Iar dacă nu te vei lăuda singur, Dumnezeu și toți oamenii o vor face. Dacă vei tăcea despre tine, Dumnezeu va vorbi despre tine. Dacă, însă, singur te vei mări, Dumnezeu va tăcea despre tine și te va îndepărta.”
Sfântul Proroc și împărat David a grăit prin Sfântul Duh cuvinte minunate, pe care toți cei ce doresc să se izbăvească de slava deșartă trebuie să le țină minte și să le rostească des. El spune într-o dumnezeiască vedere, în rugăciune: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui tău dă slavă…!” /Ps.113:9/ Însuși Mântuitorul ne-a învățat cum să ne tămăduim de boala iubirii de slavă: „Așa și voi, când
veți face toate cele ce s-au poruncit vouă, ziceți că: Robi netrebnici suntem, căci ce eram datori a face am făcut.” /Lc. 17:10/ În ce chip minunat este tăiată, aici, din adânc, rădăcina slavei deșarte prin cuvintele: când veți face toate! Cine dintre noi se poate lăuda că a făcut totul? Nimeni! Se găsește în cele din urmă o privință, ba chiar mai multe, în care șchiopătăm. Iar dacă slava deșartă este oprită și osândită chiar și atunci când am făcut totul, cu atât mai mult este dacă se naște din ceva mărunt: din faptul că am zis o glumă foarte reușită, din pricină că am cântat frumos sau că haina noastră are o croială deosebită și ne stă bine cu ea!
Orice om care se va privi cu trezvie și în adâncime își poate da seama că nu are nici un motiv să se laude, pentru că nu are nimic al său; totul i-a fost dat. Numai păcatele sunt ale lui, pentru că el le-a săvârșit, fără ajutor străin. Dar nu se poate spune același lucru și despre virtuți, pentru că tot binele adevărat, bineplăcut lui Dumnezeu, se săvârșește cu ajutorul lui Dumnezeu, cu sprijinul harului ce ni se împărtășește prin Sfânta Taină a Botezului. „Fără de mine,” spune Mântuitorul, „nu puteți face nimic” /In. 15:5/ Cât de adâncă este Descoperirea Creștină! Numai ea ne învață că nu avem dreptul să ne mărim cu virtuțile noastre, deoarece toate acestea au fost dobândite, cu adevărat, și prin lucrarea voii slobode a omului, dar mai ales cu ajutorul puternic al harului lui Dumnezeu. Fără de acest har, cele mai mari strădanii ale libertății noastre nu ar ajunge pe culmea desăvârșirii, la care s-au înălțat sfinții. Prin acest cuget Creștin al lor, rostit cu o limpezime desăvârșită de Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele: „Cu harul lui Dumnezeu sunt ce sunt,” /I Cor. 15:10/ se lămurește ciudatul paradox potrivit căruia cei ce aveau cel mai mult cu ce să se laude, cei ce au atins desăvârșirea virtuții, cei ce au săvârșit chiar și minuni, se socoteau a fi păcătoși și robi netrebnici ai lui Dumnezeu.
Tot binele pe care îl vedeau la ei, pe deplin îndreptățit, îl puneau pe socoteala bunătății și ajutorului venit de la Dumnezeu.
„E rușine să se mândrească cineva cu podoabă străină, spune plin de înțelepciune Sfântul Ioan Scărarul, dar e nebunia cea mai de pe urmă să se fălească, prin închipuirea de sine, cu darurile lui Dumnezeu. Fălește-te numai cu înfăptuirile tale dinainte de naștere. Căci cele de după naștere Dumnezeu ți le-a dăruit, ca și nașterea însăși. Numai virtuțile ce le-ai înfăptuit fără minte sunt ale
tale. Căci mintea ți-a dăruit-o Dumnezeu. Arată nevoințele purtate fără trup, numai din sârguința ta. Căci trupul nu e al tău, ci al lui Dumnezeu. Nu te încrede, până ce nu vei primi hotărârea, văzând pe acela care, chiar după intrarea în cămara de nuntă, a fost legat de mâini și de picioare și aruncat în întunericul cel mai din afară. /Mt. 22:13/ Nu-ți înălța grumazul, odată ce ești pământesc. Căci mulți au căzut din ceruri, măcar că erau sfinți și nematerialnici.”
După mărturia Sfinților Părinți, nu au fost cruțați de slava deșartă nici marii oameni bineplăcuți lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul ne povestește despre vedenia duhovnicească a unui bărbat sfânt și văzător cu duhul, vedenie în care este zugrăvită, cu o deosebită veridicitate psihologică, atât viclenia subțire a ispitelor slavei deșarte, cât și înțeleapta trezvie a nevoitorilor care se luptă cu slava deșartă.
„A însemnat oarecarele din cei ce puteau să vadă, ne spune Sfântul Ioan Scărarul, și văzând, mi-au povestit cum că «șezând eu,» zice, «în soborașul meu, dracii slavei deșarte și ai mândriei venind, au șezut lângă mine de amândouă părțile. Și unul adică îmi împungea coasta mea cu degetul lui cel măreț în deșert, îndemnându-mă să povestesc vreo vedere, sau vreo lucrare, pre carea o făcusem în pustie. Și după ce pre acesta l-am scuturat de la mine, zicând «Să se întoarcă înapoi și să se rușineze cei ce voiesc mie rele,» /Ps. 39:14/ îndatăși cel de-a stânga la urechea mea îmi zicea: «Bine, bine ai făcut. Și mare te-ai făcut, că pre maica mea cea fără de rușine o ai biruit.»
Către carele, eu, cu dreaptă socoteală, pre stihul cel de-aci înainte iarăși luându-l, am zis: «Să-și poarte îndatăși rușinea cei ce zic mie: Bine, bine.»”
Iată cum se luptau Sfinții Părinții cu slava deșartă. Prin învățăturile și pilda lor, ei ne învață cum trebuie să ne luptăm și noi cu această slăbiciune primejdioasă a duhului nostru, ca să ne izbăvim, cât mai este vreme, de treapta de început a pierzătoarei mândrii. Pentru că dacă slava deșartă nu va fi dezrădăcinată din sufletele noastre, aceasta va crește mai repede ca pleava, va înăbuși tot ceea ce este sfânt și bun, și va trece către o treaptă mai înaltă de creștere, se va învechi, va deveni obicei și maică a tuturor roadelor pierzării, se va preface în soarta noastră veșnică și amară.

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox

Treptele mândriei – slava deșartă

Trei sunt treptele mândriei. Cea dintâi, nevătămătoare la prima vedere, este slava deșartă. Diavolul este viclean și nu-l înalță pe om dintr-odată la o înălțime amețitoare, ci caută, mai întâi, să trezească în el năzuința după dobândirea slavei. Slava deșartă înseamnă căutarea slavei omenești celei păguboase, goale, deșarte. Mare cunoscător al virtuților și patimilor omenești și fin psiholog al vieții duhovnicești, Sfântul Ioan Scărarul socotește că slava deșartă și mândria sunt momente diferite în creșterea aceleiași patimi. După cuvintele sale: „osebirea dintre aceste două patimi este aceeași ca dintre prunc și bărbat… Slava deșartă este începutul, iar mândria sfârșitul.” Omul
iubitor de slavă deșartă a simțit gustul dulceței otrăvitoare a slavei omenești și de aceea caută numai lingușiri și laude. Această patimă își arată întreaga sa vrăjmășie față de Dumnezeu încă din pântecele mamei. Iubitorul de slavă deșartă caută și însetează după slavă deși aceasta aparține numai Dumnezeului celui Veșnic. /Deut. 32:3; Lc. 2:14/ Cuvântul lui Dumnezeu strigă totdeauna și pretutindenea: „Fie slava Domnului în veci!” /Ps.103:31/ Psaltirea, mai cu seamă, este plină de preamărire adusă lui Dumnezeu și de cununi de laudă
pentru lucrările Lui minunate. /Ps.135,137,145 – 150/ Și iată, iubitorul de slavă deșartă uită că și el este chemat să aducă slavă Ziditorului.
El, sărmanul, îndrăgostit de sine, se crede el însuși dumnezeu și caută slavă pentru sine. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul are dreptate atunci când îl numește pe omul iubitor de slavă deșartă „slujitor de idoli credincios.” Și mai neobișnuit este faptul că slava deșartă se poate strecura chiar și în sufletul credincios și evlavios. Un astfel de om începe să se laude chiar și cu faptul că îl slăvește pe Dumnezeu.
Slava deșartă nu cunoaște nici un fel de opreliști și hotare. Ea găsește pretutindeni prilej de iubire și laudă de sine. Sfântul Ioan Scărarul a dezvăluit acesta în chip deosebit în următoarele cuvinte: „Soarele cu îndestulare strălucește tuturor. Și slava deșartă se bucură de toate meșteșugirile. Cum? Eu zic: Postind, mă măresc în deșert, și dezlegându-mă ca să nu fiu cunoscut, ca un înțelept iarăși mă slăvesc în deșert. Cu haine strălucite îmbrăcându-mă, de aceasta mă biruiesc. Și în cele proaste schimbându-mă, iarăși mă slăvesc în deșert. Grăind, mă biruiesc, și tăcând, iarăși m-am biruit. Cât dacă vei arunca jos pre aceasta carea este cu trei ciulini, ea drept în sus cu ciulinul stă.”
Mare nenorocire este slava deșartă, căci în toate își poate afla hrană.
Cu ce nu se laudă, oare, un om? Cu bogăția sa, cu frumusețea, cu mintea, cu darurile, cu veșmintele, cu virtuțile, ba chiar și cu patimile sale – toate pot sluji ca prilej de slavă deșartă. Îndeosebi femeile au slăbiciunea de a se lăuda și a se bucura când sunt lăudate.
Atât de adânci sunt rădăcinile slavei deșarte în inima omului încât, dacă acesta nu are nimic anume cu care să se laude, începe să se mândrească cu funda, cu pălăria sa, sau chiar cu pana de la pălărie.
Priviți-i pe cei mici! Până și în inimile lor curate începe, încă de timpuriu, să răsară floarea otrăvitoare a slavei deșarte. Fetițele se laudă cu rochițele, brățările și păpușile lor, iar dacă li se spune cumva că hăinuțele sau jucăriile lor nu sunt frumoase se simt rănite și încep să plângă. O, câtă slavă deșartă umple inima unui băiețel care a primit îngăduința de a purta puțin ceasul unchiului! El iese afară
la prietenii lui de joacă și începe să se laude în fața lor. Nu îngăduie nimănui să atingă prețiosul obiect. Iar când uimirea și pizma încep să se zugrăvească pe chipurile celorlalți, atunci slava deșartă și bucuria micuțului trufaș nu mai are granițe. Dacă slava deșartă răsărită în sufletul
încă nevinovat al copilului nu este grabnic înăbușită, va crește curând și va deveni boală primejdioasă pentru acel suflet.
Slava deșartă nu face deosebire de neam sau clasă socială. Așa cum o boală poate atinge pe oricine, tot astfel și slava deșartă se poate încuiba în orice om. Oamenii însemnați află în măreție prilej de slavă deșartă. Dar și simplii muritori știu să afle în sine ceva cu care să se mărească. Blaise Pascal, cu adâncimea cugetului său, exprimă acest fapt în următoarele cuvinte: „Vanitatea este atât de adânc înrădăcinată în inima omului, încât și ostașul, și slujitorul, și bucătarul, și hamalul se laudă, și fiecare vrea să aibă admiratorii săi.
Și filosofii vor să îi aibă pe ai lor; și aceia care scriu împotriva acestui lucru vor să câștige slavă, pentru că au scris bine; și aceia care citesc cele scrise vor să se mărească cu aceasta, pentru că le-au citit; și eu, care scriu acestea, poate am aceeași dorință; și poate o vor avea și aceia care vor citi acestea scrise de mine…”
Aici, în ironia lui Pascal, se poate distinge durerea sa în fața situației dureroase în care se află sufletul omului căzut. Și într-adevăr, slava deșartă este rezultat al căderii. Până la căderea în păcat, cei dintâi oameni, în Rai, nu cunoșteau nici mândria, nici slava deșartă. Câtă vreme omul a fost vrednic de fericire, nu a căutat slavă, ci dădea
slavă Ziditorului său. De când a ajuns vrednic de plâns, a început să înseteze după a fi fericit și lăudat de alții.
Întâlnim slava deșartă nu numai la cei din lume, ci și la oamenii duhovnicești. Iar dacă la mireni ea este primejdioasă, la oamenii duhovnicești este aducătoare de pierzanie. Pe lângă aceasta, demn de remarcat este și faptul că slava deșartă îl poate sili pe om să se nevoiască, să se trudească, să se roage, să postească și să dea milostenie. Dar toate aceste nevoințe duhovnicești sunt la fel de nefolositoare celui stăpânit de slavă deșartă pe cât este de nebunesc a turna apă într-un urcior spart. Fariseii, despre care ne vorbește Sfânta Evanghelie, nu săvârșeau ei, oare, din dorință de slavă deșartă, toate faptele bune? Și în loc să primească răsplată de la Dumnezeu pentru nevoințele lor, ei au auzit din gura lui Hristos cuvintele pline de osândă: „Vai vouă, cărturari și Farisei fățarnici!” /Mt. 23:14/ Cel ce se slăvește pe sine, chiar de va săvârși cea mai bună faptă, nu are nici un folos din aceasta, dacă va căuta slava omenească.
Pentru aceea și Iisus Hristos îi povățuiește pe ucenicii Săi: „Luați aminte, milostenia voastră să nu o faceți înaintea oamenilor, spre a fi văzuți de dânșii; iar de nu, plată nu veți avea dela Tatăl vostru carele este în ceruri. Deci, când faci milostenie, să nu trâmbițezi înaintea ta, precum fac fățarnicii în adunări și în ulițe, ca să se slăvească de oameni: amin zic vouă că își iau plata lor. Iar tu, făcând milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca să fie milostenia ta întru ascuns; și Tatăl tău, cel ce vede întru ascuns, acela va răsplăti ție întru arătare.” /Mt. 6:1-4/
Mântuitorul îndeamnă la aceeași păzire cu luare aminte de slava deșartă și în rugăciune, și în post, precum și îndeobște în săvârșirea tuturor faptelor bune și bineplăcute. Nu în zadar slava deșartă este asemuită de unii Sfinți Părinți cu o mică furnică târâtoare. Oricât de mică ar fi ea, poate distruge marile roade ale virtuților. „Furnica,” spune Sfântul Ioan Scărarul, „așteaptă să se isprăvească strânsul grâului și slava deșartă să se adune bogăția.” Prin bogății, aici, trebuie să se înțeleagă truda duhovnicească și virtuțile dobândite.
Furnica se bucură că va avea prilejul să fure un bob, iar slava deșartă se bucură că se va putea lăuda cu nevoințele săvârșite. Dar prin puterea legilor duhovnicești, în clipa în care te lauzi cu binele pe care l-ai săvârșit, l-ai și pierdut. Pentru că dacă vei căuta slavă de la oameni, îți primești deja răsplata aici și te lipsești de răsplată în ceruri. Sfântul Episcop Theofan Zăvorâtul numește slava deșartă cel mai vătămător și lingușitor vrăjmaș.
„Acesta îl face pe om să fie asemenea unui muncitor care, oricât ar câștiga, risipește de îndată tot câștigul, fără să lase ceva și pentru ziua de mâine. Cel ce se slăvește pe sine și-a câștigat deja răsplata și nu are ce să aștepte a mai primi în viitor. El este totdeauna gol, asemenea aceluia care risipește tot ce are. Gol se va înfățișa și în lumea de dincolo. Numai păcatele sale îl vor însoți, iar faptele bune,
care i-ar fi putut fi de folos pentru a covârși păcatele, nu vor avea nici o valoare. Iată cât de ucigătoare este paguba pricinuită de slava deșartă.”
Nebunia slavei deșarte constă în aceea că acesta te silește să te trudești în zadar, răpindu-ți răsplata pentru trudă. „Sihastrul ce se mărește în deșert,” spune plin de înțelepciune Sfântul Ioan Scărarul, „îndoit se nedreptățește pre sineși, că și trupul își topește, și plată nu dobândește.” Omul stăpânit de slavă deșartă seamănă cu găina cea proastă. De cum a ouat un ou ea se laudă, cotcodăcind, astfel încât să fie auzită. Dar în felul acesta nu-și face decât sieși rău, căci de cum o aud, oamenii îi și iau oul. Tot astfel și dracii răpesc de la omul stăpânit de slavă deșartă binele săvârșit. Creștinul iubitor de slavă deșartă este întotdeauna nechibzuit, după înțelepciunea dumnezeiască. Din deșertăciune, el se laudă înaintea tuturor cu bogățiile pe care le-a adunat. Și cel care își arată multora comorile, acela negreșit va fi jefuit de hoți.

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox

Despre mândrie îndeobște

Să privim, mai întâi de toate, mândria. Mândria! Care dintre noi nu a întâlnit-o? Care dintre noi nu s-a înțepat în spinii ei? Cine nu a îndurat batjocura și biciuirile ei? Cu toții o cunoaștem din viața noastră, căci o întâlnim adeseori. O aflăm pretutindenea unde trăiesc oameni. Aleargă pe străzi, se arată trufașă și îngâmfată prin piețe, pășește plină de sine prin locurile publice. Tronează plină de importanță în fotoliile moi ale instituțiilor. Intră chiar și în biserică, vădește o trufie fariseică. Pătrunde până și în chiliile călugărilor.
Ea răzbate din orice om de vază, se ivește aproape la fiecare fereastră. Este plină de sine, trufașă, sulemenită și fardată, și trece încrezătoare și mulțumită de sine pentru a fi văzută de toți. Firea ei nu îi îngăduie să se ascundă. Ea vrea să strălucească și să uimească.
Vrea să fie obiectul atenției și al admirației tuturor. Ea singură se arată pe sine și, pentru a fi văzută de pretutindenea, caută să stea la înălțime. Mândria caută să urce tot mai sus. Uneori chiar se avântă spre culmi amețitoare.
Când diavolul l-a ispitit pe Iisus Hristos, a făcut-o pe înălțimea unui munte. Nu s-a coborât în adâncul suferințelor și umilințelor, așa cum Dumnezeu Tatăl a făcut mai târziu cu Mântuitorul, ci l-a ridicat pe loc înalt, făgăduindu-i lucruri mari: îmbelșugare, slavă omenească și stăpânire asupra lumii întregi. Făcea multe făgăduințe, dar putea el, oare, să dea ceva? Nu, pentru că el însuși nu are nimic, decât numai răutatea, mândria și focul iadului.
Așa cum a făcut duhul cel viclean cu Iisus Hristos, ridicându-l pe muntele înalt al ispitelor, așa face și cu noi; ne ridică pe înălțimi, ne cumpără cu făgăduințe mincinoase și înșelătoare, ne prinde cu laude lingușitoare, ne trufește în ochii noștri, ne prorocește belșug, bogății și slavă, ne așază pe un loc înalt, ce nu ne este propriu, unde
ni se poate face ușor rău de înălțime și de unde ne poate doborî cu ușurință în prăpastia veșnicei pierzanii. Și cu cât ne ridică mai sus pe scara mândriei, cu atât mai adânc ne va azvârli de acolo și cu atât mai îngrozitoare va fi prăbușirea.

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox

Primul păcat și cea dintâi virtute

Știți, oare, iubiți cititori, care este cel dintâi păcat care a apărut în lume? Înainte chiar de a fi fost furturi, minciuni, înșelăciuni, ucideri, desfrânări, lăcomie, grăire de rău, mânie, pizmă și celelalte, a fost mândria. Unul dinte primii și cei mai luminoși îngeri ai lui Dumnezeu – Lucifer – s-a mândrit înaintea lui Dumnezeu și s-a socotit asemenea Celui de Sus. Dar această mândrie nu l-a înălțat, ci l-a doborât în cele mai de jos ale pământului. În loc să ajungă dumnezeu, a devenit satana cel întunecat. Această mândrie a pus început răului în lume.
Din ea s-au născut și toate celelalte păcate. Ea a fost cea care a pierdut neamul omenesc. Ea este temelia iadului, izvorul patimilor, cheia păcatului, pricină a căderii, cale spre pierzanie. Satana a pus stăpânire pe împărăția întunericului și s-a așezat pe tronul mândriei.
El i-a împins și pe oameni spre mândrie și prin aceasta a semănat în lume toate nelegiuirile.
Domnul Iisus Hristos, Care a venit pe pământ să piardă lucrurile diavolului, /I Io. 3:8/ ne-a arătat leacul împotriva mândriei: smerenia. Aceasta este cea dintâi virtute pe care El a propovăduit-o în minunata Sa predică de pe munte. Fericirile încep cu dumnezeieștile cuvinte: „Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăția cerurilor.” /Mt. 5:3/ După mărturia obștească a Sfinților Părinți, cei săraci cu duhul sunt cei smeriți.

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox

Despre mândrie și smerenie

În viață sunt două căi. Una este largă și plăcută. Ea duce în sus și îl ispitește pe om spre înălțimi amețitoare. Dar odată pornit pe calea aceasta, nici nu vei simți cum te cufunzi în bezna adâncă a iadului.
Aceasta este calea mândriei. Cealaltă cale este îngustă, anevoioasă. Ea coboară până în adâncuri, trecând prin multe necazuri și umilințe, dar dacă vei alege această cale, cu cât vei coborî mai mult, cu atât mai mult te vei înălța cu ajutorul lui Dumnezeu – până ce, pe nesimțite, te vei înălța chiar până la înălțimile Raiului. Aceasta este calea smereniei. Cât de paradoxal! Urci pe calea mândriei, cobori mai prejos decât dobitoacele! Cobori pe scara smereniei, te faci asemenea îngerilor și te înalți până la cer! Paradoxal, dar adevărat, căci chiar Domnul Iisus Hristos ne spune: „Tot cela ce înalță pre sine se va smeri, iar cela ce smerește pre sine se va înălța.” /Lc. 18:14/
În veacul acesta grosolan, al culturii materialiste, când oamenii au devenit robi vrednici de milă ai betonului și oțelului, când totul se mișcă într’o goană înfrigurată către întunecatul și necunoscutul „înainte,” când suflă viforul nimicirii a toate, când mările și oceanele clocotesc din pricina delfinilor uriași de oțel ce le străbat, când pământul se cutremură de tunete, când cerul vuiește de zgomotul ucigaș al monștrilor apocaliptici ce varsă flăcări și seamănă distrugere și moarte, când cumplita moarte, cu o seceră uriașă în mâini, a ieșit printre oameni la înfricoșat seceriș, când toți sunt cuprinși de ură, unii față de alții – într-un cuvânt, astăzi, când pământul se înconvoaie sub apăsarea propriilor noastre patimi dezlănțuite, mai are, oare, rost să vorbim despre mândrie și smerenie? Mai are, oare, cine să asculte? Mai are cine să înțeleagă? Nu sunt, oare, cuvintele înțelepciunii Evangheliei în deplină potrivnicie cu părerile lumii?
Mândria este prețuită de societatea modernă ca fiind cel mai puternic impuls al progresului personal și al avântului național. Omul fără cinstire de sine, o societate fără conștiința cinstei și a vredniciei, și un popor lipsit de mândrie națională sunt socotite a fi osândite la distrugere și dispariție. Într-o astfel de atmosferă, cine va mai asculta
cuvintele lui Hristos: „Cine va înălța pre sine se va smeri?” Lumea de astăzi se deosebește de cea de odinioară. Povețele evanghelice pline de blândețe sânt înăbușite de vârtejul lumii înnebunite într-o activitate însuflețită. Sirenele uzinelor grăiesc într-o limbă diferită de cea a Sfinților Părinți, acești minunați înțelepți ai Bisericii. Aflată în întrecere, lumea de astăzi aleargă să atingă țeluri amețitoare, uitând de singurul țel suprem al vieții omului – întoarcerea la Dumnezeu.
De aceea, în lumea de astăzi, Evanghelia este asemenea unui om fără adăpost care își caută sălaș în inimile oamenilor, dar pretutindenea vede cum i se închid ușile în față. Omul de astăzi nu dorește să primească învățăturile evanghelice. El nu iubește smerenia și o privește zeflemesitor, socotind-o a fi o resemnare. Astfel, valorile s-au amestecat, au fost răsturnate, așa încât mândria, această rădăcină ucigătoare a tuturor patimilor, este înălțată la rangul de cult, iar smerenia, maica tăcută a tuturor virtuților, este dată batjocurii.
Omul de astăzi s-a îndepărtat de Hristos mai mult decât oricând.
Dar nu cere, oare, acest fapt ca, astăzi, mai mult decât oricând să i se vorbească acestuia despre Dumnezeu? Evenimentele însângerate ce au loc astăzi mărturisesc limpede până unde poate merge omenirea pe drumul amețitor al mândriei și al disprețului față de smerenie.
Tocmai acestea întăresc predica Creștină adevărată. Cu toate acestea oamenii tânjesc în continuare după Dumnezeu. Sărmana inimă a omului, cu toate schimbările care s-au întâmplat în împrejurările exterioare ale vieții, rămâne neschimbată. Când cugetă la nebunia faptelor și lucrărilor ei, fără voie se cutremură, tulburată de grozăvia propriilor ei invenții, într-o năzuință nedeslușită începe să tânjească după ceva veșnic, mai înalt, bun și dumnezeiesc, care să o scoată din labirintul întunecat al contradicțiilor omenești, înspre lumina lină a molcomei și netulburatei veșnicii. Nu sunt, oare, aceste dorințe nedeslușite o năzuință nemărturisită după Dumnezeu, după adevărurile Sale veșnice, descoperite în Evanghelie? Nu sunt ele, oare, o sete după împăcarea cu propriul cuget și cu Dumnezeu?
Într-adevăr, mulți oameni s-au îndepărtat deja atât de mult de Dumnezeu, încât au ajuns vrăjmași înverșunați ai credinței, ai lui Dumnezeu și ai Cerului. Ei simt, fără îndoială, un pustiu chinuitor, o ultimă aducere-aminte a lui Dumnezeu pe care l-au uitat – dar în înverșunata lor mândrie își râd de cei credincioși și, cu învârtoșare, pier prin obraznica tăgăduire a toate. Există însă și oameni care, chiar dacă sunt departe de Dumnezeu, nu și-au pătat cugetul, nu au înăbușit glasul inimii lor, și care, conduși de setea lor, caută Adevărul veșnic. Ei ar fi bucuroși dacă, în obșteasca dezorientare de astăzi, li s’ar arăta calea cea veșnică. Și-ar găsi atunci adevărata bucurie în ascultarea dumnezeieștilor cuvinte ale Evangheliei, care dezleagă taina firii potrivnice a omului, ce sunt leac pentru păcat și dau toate îndrumările de trebuință pentru mântuire. În cele din urmă, în haosul care a cuprins lumea de astăzi, există oameni buni, care, în ciuda tuturor acestor lepădări ale omului modern, merg pe calea către cer și află mare mângâiere în a asculta cuvântul lui Dumnezeu – trebuie ca ei să se întărească în credință, să cerceteze calea pe care au pornit, ca nu cumva să fie una strâmbă, și astfel, mângâiați, înnoiți în nădejde, să meargă în continuare pe calea pe care și-au ales-o. Cercetarea căii alese în viață este necesară pentru că inima omului, vătămată de păcat, înclină întotdeauna spre rătăcire.
De câtă trudă nu este nevoie până ce aceasta se tămăduiește și luminează pe deplin? Sunt mulți creștini care în chip părut doresc binele, dar până la urmă săvârșesc tot răul. Ei par a căuta să afle mântuirea, dar fără să știe, descoperă dintr-odată că merg pe calea mândriei și a pierzaniei.
Viața duhovnicească este o călătorie pe o mare necunoscută, în care pândesc din toate părțile primejdii: aici furtuni, dincolo stânci scufundate, mai încolo vârtejuri de ape și curenți ascunși. Cât de atent și cunoscător trebuie să fie cineva pentru a nu pieri? Pentru
toți acești oameni care însetează după învățătură duhovnicească și mântuire, să ne fie îngăduit a înfățișa cele două căi osebite ale vieții: cea a mândriei și cea a smereniei. Atunci când semănăm, nu toate semințele pier, nu toate sunt ciugulite de păsările cerului.
Mare parte din ele cad totuși și pe pământ bun. Dacă nu am avea această încredințare, ce semănător ar mai porni la semănat? Iar în semănatul duhovnicesc deseori se întâmplă și minuni, cu ajutorul lui Dumnezeu. Cine știe? Poate chiar sămânța căzută pe piatră va afla acolo o crăpătură și va răsări! Adesea pe stâncile golașe ale munților cresc minunați pini uriași.

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox

 

Rugăciune de impăcare cu vrăjmașii

Doamne, Iubitoriule de oameni, Împăratul păcii, Hristoase Dumnezeul nostru! Tu ai nimicit despărțitura vrajbei și pace ai dăruit oamenilor, ca în bunăvoire să petreacă și de viața cea adevărată să se bucure. Tu ai poruncit nouă a ne iubi unii pre alții și în pace a fi cu toți oamenii, mai cu seamă cu cei ce pe adevăratul Dumnezeu cunosc, Tatăl iubirii. Tu ai spus: „Fericiți făcătorii de pace, că aceștia fiii
lui Dumnezeu se vor chema.”
De aceea, de bunăvoie sfintei tale voi supunându-mă, rogu-te, Stăpâne, dăruiește pace robilor Tăi (N), care întru vrajbă și în ceartă viiază.
Cu lumina ta luminează inimile lor și le încălzește cu focul dragostei, ca să nu lași viclenia a-i stăpâni și de la tine a-i depărta. Stinge întru dânții toată vrajba și păzește-i de toată ispita dezbinării. Sălășluiește întru dânșii frica ta, ca inimile lor să nu se semețească și răzbunare să caute.
Dă lor a cunoaște cele ce păcii și zidirii întreolaltă slujesc, căci bun este a locui frații împreună. Nu lăsa pre ei să istovească în vrajba și în robia neamului omenesc, ci îi cheamă la pacea ta și îi mântuiește.
Întărește și pre mine în povățuire și sârguință a stărui, pentru împăcarea celor ce se vrăjmășesc, și voia ta, cea a păcii și dragostei, în norodul tău plinind, să cunosc bucuria făcătorilor de pace, pe care fii ai lui Dumnezeu i-ai chemat.
Că Tu ești pacea noastră și pre Tine te proslăvim, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor, amin!

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox

Răbdarea înseamnă mântuire

Până aici s-a vorbit pe larg despre cele două feluri de relații posibile dintre oameni: despre vrajbă și despre împăcare. S-au spus multe, mai cu seamă în ultimul capitol, și despre al treilea fel de relații dintre cei ce se vrăjmășesc – acela în care unul este înclinat să ierte, iar celălalt este neîmpăcat. Vom adăuga aici și vom lămuri al treilea fel de purtare.
În duhul învățăturii lui Hristos, cel ce este mai înțelept și mai duhovnicesc trebuie să ierte în inima sa, cu mărime de suflet, chiar dacă celălalt nu voiește nici măcar să audă de împăcare. Bunul Creștin trebuie să rabde și să îndure până la capăt necazurile care vin de la potrivnicul lui. „Iar cela ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui,” /Mt. 24:13/ ne învață Mântuitorul; mai bine spus: răbdare = mântuire. O pildă mișcătoare de răbdare și iertare ne-a dat Domnul nostru Iisus Hristos, care a răbdat pe Golgotha fără cârtire patimi cumplite și s-a rugat de pe Cruce pentru vrăjmașii săi neîndurători: „Părinte, iartă lor, că nu știu ce fac.” /Lc. 23:34/ Asemenea a făcut și Sfântul Arhidiacon Ștefan, care, lovit cu pietre fiind, s-a rugat pentru ucigașii săi: „Doamne, nu socoti lor păcatul acesta.” /F. Ap. 7:60/
Întocmai au făcut și toți Sfinții Părinți, Sfinții Mucenici, Preacuvioșii și Sfinții. Toți aceștia au aflat în răbdare și în iertare calea cea îngustă către Rai. Și, pentru aceasta, ne-au lăsat legământ ca și noi să facem asemenea lor. Ne-am certat – să alergăm ca să ne împăcăm! Îndoită ne este biruința dacă ne împăcăm cu vrăjmașul nostru: și pe noi înșine, și pe acela vom slobozi din ghearele celui viclean. De nu izbutim să-l înduplecăm pe vrăjmașul nostru spre împăcare, măcar noi să nu rămânem în vrăjmășie cu el, să nu-l urâm așa cum ne urăște el, ca paguba să nu fie îndoită, ca să nu piară și sufletul nostru odată cu al lui. În astfel de împrejurări, cel mai înțelept lucru este să iertăm noi. Astfel încât, dacă el piere, nu ne-am jertfit celui viclean. Dar, de-l vom răbda și-l vom ierta, sigură este mântuirea noastră, căci răbdarea nu este o nevoință măruntă. Cei înțelepți în cercarea duhovnicească socotesc răbdarea a fi întocmai cu mucenicia. De aceea, cei răbdători și iertători, chiar de au greșit mult mai înainte, vor fi asemenea mucenicilor, primind cunună netrecătoare. Sfinții Părinți, pentru a ne îndruma spre răbdare, ne învață că cei ce ne lingușesc ne sunt vrăjmași, iar cei ce ne ocărăsc ne sunt binefăcători. Cugetări minunate pe această temă aflăm la Sfântul Ioan Gură de Aur.
Să-l ascultăm: „Când vrăjmașul te defaimă pentru vreun păcat pe care îl cunoști înlăuntrul tău,” spune Sfântul Părinte, „auzind aceasta, nu răspunde cu scârbire, ci începe să suspini cu amărăciune și să te rogi lui Dumnezeu, și de îndată vei șterge păcatul tău. Ca să nu socotești că numai te mângâiem, îți vom da mărturie din Sfânta Scriptură. Erau doi oameni: unul fariseu, iar celălalt vameș. Cel din urmă ajunsese la cea mai de jos treaptă a patimii, pe când cel dintâi se grijea cu râvnă de dreptatea lui. Amândoi s-au suit odată la biserică, să se roage. Fariseul, stând, se ruga: „Dumnezeule, mulțămescu-ți că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpitori, nedrepți, preacurvari, sau și ca acest vameș,” /Lc. 18:11/ iar vameșul, departe stând, s-a rugat cu mare durere și întristare, nu a rostit nici
un grai păcătos, cu care ne copleșim unii pe alții zi de zi, ci a zis numai, suspinând cu amar și bătându-și pieptul: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului” /Lc. 18:13/ – și a ieșit îndreptat. Vezi cât de grabnic? Sufletul s-a întinat și și-a spălat întinăciunea. Și-a cunoscut păcatele lui și s-a slobozit de ele. Învinuirea pentru păcat s-a făcut dezbrăcare de păcat și vrăjmașul, împotriva voii sale, s-a făcut lucrător de bine. Este, oare, fericire mai mare decât aceasta?
Este, oare, cale mai lesnicioasă pentru slobozenia de păcate? De fapt, câtă vreme a trebuit să se ostenească vameșul, să se nevoiască prin post, priveghere, să stea pe pământ, să-și împartă averea la săraci, să stea vreme îndelungată în sac și cenușă, ca i se șteargă toate păcatele sale! Iar acum, fără să facă toate acestea, numai printr-un cuvânt a lepădat de la sine toate păcatele și toată rușinea și grăirea de rău a celuia care părelnic l-a ocărât fără îndelungi osteneli și munci i-a adus cununa dreptății.”
Iată roadele adevăratei și Creștineștii îndurări cu răbdare a ocărilor!
Cel ce nu se mânie degrabă, ci știe să rabde, acela îți este prieten sufletului și mântuirii sale. Cel ce nu se lasă vatămat degrabă, ci așteaptă cu blândețe, acela este smerit. Iar cel smerit caută întotdeauna vina pentru tot ce i se întâmplă la el, niciodată la ceilalți. De aceea, cunoscând că numai el este vinovat de ocările pe care le primește, se supără pe sine, nu pe ceilalți; se întovărășește cu oamenii ce îl atacă și astfel, aliat cu vrăjmașii săi, izgonește iute și lesne adevăratul vrăjmaș din sufletul său, adică păcatul. Cel ce stă și se sfădește cu aceia care-i aduc ocară, se pune de partea păcatului său, apărându-l, și întărindu-l astfel în sufletul său. Un astfel de om este mândru, și cu greu se poate mântui. Sfântul Ioan Gură de Aur, într-o convorbire plină de înțelepciune cu cel jignit, întreabă: „De ce nu voiești să te împaci cu vrăjmașul tău? Te-a vorbit de rău, te-a numit preacurvar? și ce-i cu asta? De spune adevărul, îndreaptă-te, iar de nu, râde în sinea ta!… Ci mai bine, nu numai să râzi, ba chiar să te bucuri, după cuvintele Domnului: „Fericiți veți fi când vor urî pre voi oamenii și când vă vor despărți și vă vor ocărî, și numele vostru ca un viclean îl vor scoate pentru Fiul Omului; bucurați-vă întru acea zi și săltați, că iată plata voastră multă este în ceruri.” /Lc. 6:22-23/ Dacă a grăit adevăr, iar tu îți osândești greșelile, vei dobândi răsplată. …Adesea vrăjmașii, prin mustrările lor drepte, izbutesc ceea ce nu pot face prietenii prin laudele și cuvintele lor plăcute.” (Lucrări, vol. XII, pag. 613)
Dacă noi, iubiți cititori Creștini, îi răbdăm pe cei ce vrăjmășesc împotriva noastră și căutăm la noi, și nu la ei, vina pentru reaua lor purtare față de noi, ne vom mântui.
„Într-o mănăstire a venit să trăiască un monah tânăr și neîntărit în viața duhovnicească. El socotea că va afla în sfânta mănăstire o rânduială ca în Rai: că toți acolo îl vor iubi și îl vor cinsti ca pe cel mai drag frate. Dar mare îi fu amărăciunea când își dădu seama, după o vreme, că opt îl iubeau și doi îl urau! Nu putea suferi ura celor doi, și a pornit să caute altă mănăstire unde să nu fie vrăjmășit. În cea de a doua mănăstire, toți frații l-au primit cu bucurie și se purtau foarte iubitor. Dar acest lucru n-a ținut multă vreme. La scurt timp, s-au ivit simpatii și antipatii față de fratele nou-venit. Din nefericire, aici erau numai patru care îl iubeau pe monah, iar patru îl urau – chiar mai rău decât în prima mănăstire: îl necăjeau, îl osândeau, îl luau în batjocură și nu pierdeau nici un prilej pentru a-l ocărî.
Nu s-a putut împăca cu acesta, nefericitul monah! și a plecat și din această mănăstire. În a treia mănăstire în care s-a statornicit, a băgat iute de seamă că aproape nimeni nu-l iubea. Renumele lui de om certăreț și nestatornic l-a întrecut în acea mănăstire, așa încât frații l-au întâmpinat cu neîncredere. Văzând că a căzut din lac în puț, tânărul monah începu să cugete dacă nu cumva vina că nu poate câștiga dragostea celorlalți se află în el, și s-a hotărât să rămână să viețuiască în acea mănăstire, în mijlocul purtărilor vrăjmășești ale fraților, până ce, cu ajutorul lui Dumnezeu, le va câștiga dragostea.
Supunându-și cercetării purtarea, a aflat că el singur era vinovat de gâlcevile cu frații, pentru că nu îndura cu răbdare încercările.
Atunci i-a venit un gând fericit. A scris pe un petic de hârtie: „Voi răbda toate pentru Iisus Hristos,” și l-a îndesat la brâu. De fiecare dată când frații îl batjocoreau și îl ocărau, scotea de la brâu bucata de hârtie, o citea, își amintea de făgăduința făcută înaintea lui Dumnezeu că va răbda, și se liniștea. Unii dintre frați au început a se mira de răbdarea lui și au început să-l iubească. Alții însă, în vrajba lor, spuneau: „Face vreo vrajă ca să se liniștească. Când îl necăjim, scoate o hârtie de la brâu și, de cum o privește, îi trece! Treaba asta nu mi se pare curată. Poate e vrăjitor!”… Cu astfel de bănuieli în inimă, acești monahi vrăjmași au mers și l-au clevetit pe tânărul monah înaintea Starețului. Starețul a cercetat acestea, a cunoscut nevinovăția fratelui și, pentru îndreptățirea lui și spre folosul obștesc, a adunat toți monahii dinaintea lui. Când clevetirile împotriva tânărului frate au urmat pe mai departe, cum că a scos de la brâu o cărțulie tainică să se liniștească, starețul i-a poruncit să arate înaintea tuturor ce carte este aceea. Tânărul călugăr s-a supus, a scos peticul de hârtie și a citit cele scrise acolo: „Voi răbda toate
pentru Iisus Hristos.” Atunci au tăcut rușinați cei ce-l învinuiseră, iar fratele, îndreptățit și lăudat, a trăit cu pace în mijlocul cinstirii și iubirii obștești a monahilor.”
Iată, dacă și noi le răbdăm pe toate în același chip, pentru Iisus Hristos, ne vom mântui. În certuri și gâlcevi, ne socotim totdeauna drepți, iar pe ceilalți vinovați. Aceasta este din pricina mândriei noastre. Iar mândria este cea mai de seamă piedică pentru împăciuirea sufletului nostru. Dacă cineva ne vatămă, ne mâhnim, clocotim și socotim că celălalt este vinovat pentru mânia noastră.
Nu, nu el este vinovat! Vinovate sunt patimile ce mocnesc în noi, care, până ce nu au fost zgândărite, au dormit liniștit, dar care cu primul prilej au prins glas. Cel ce ne-a jignit nu este vinovat pentru că suntem atât de mândri, iubitori de slavă deșartă și simțitori, încât nu putem îndura nici cea mai mică ocară. Faptul că cel ce ne-a vătămat poate chiar aduce folos unui suflet smerit și blând, și se face prilej de păcat numai la cei mândri, grăiește foarte limpede că nu poate fi socotit ca vinovat pentru ura și vrajba noastră. El este numai prilejul pentru ca simțămintele ascunse în sufletele noastre să iasă la iveală. Cel ce rupe pâinea mucegăită care a prins mucegai pe dinlăuntru, iar dinafară și-a păstrat înfățișarea frumoasă este, oare, vinovat de mucegai? Noi, prin patimile ascunse în pieptul nostru, ne asemănăm unor mormânturi frumos văruite, care din afară sunt frumoase, iar dinlăuntru urât-mirositoare. /Mat. 23:27/ Dacă vrem să ne îndreptăm, se cade, după povețele Sfinților Părinți, să ne dojenim pe noi înșine, nu să ne supărăm pe ceilalți. Trebuie mai degrabă să mulțumim acelui frate care s-a făcut prilej spre izbucnirea patimilor noastre, să-i aducem mulțumire că ne-a ajutat spre mântuitoarea cunoaștere de sine – nu să ne mâniem pe el.
Fericit cel ce a cunoscut că singur este vinovat pentru păcatele sale. Mărturisirea lui îl va duce la pocăință, pocăința la smerenie, smerenia la răbdare și răbdarea la mântuire.

Încheind problema vrajbei și a împăcării, n-ar strica să amintim din nou cele trei chipuri posibile de purtare între oameni. Am văzut că oamenii nu pot trăi împreună în pace deplină din pricina păcatului, care domnește în mijlocul lor. De aceea ei trăiesc fie în vrajbă până la moarte (cea mai înspăimântătoare stare a sufletului), fie se iartă unul pe celălalt, fie, dacă unul este neîmpăcat, celălalt rabdă și iartă.
În care dintre cele trei situații ne aflăm noi și voi, dragi creștini?
Dacă iertăm, este bine, dar dacă nu iertăm, suntem vrednici de plâns, căci singuri îl poftim pe Dumnezeu să nu ne ierte. În Rugăciunea Domnească, noi înșine hotărâm ca Dumnezeu să se poarte cu noi așa cum și noi ne purtăm cu semenii noștri: Cum ne va ierta Dumnezeu, dacă noi nu iertăm? În viața Sfântului Vasilie cel Nou, se spune că cea din urmă vamă la care sunt cercetate sufletele ce trec în lumea cealaltă este vama nemilosârdiei. Acest lucru nu este întâmplător.
Este în deplină înțelegere cu legea lui Dumnezeu. Dacă ai plinit toate poruncile, dacă te-ai păzit de toate păcatele, dar ai rămas neîmpăcat și încrâncenat față de vrăjmașul tău, nu vei intra în Împărăția Cerurilor. Numai cei milostivi se vor milui. Cel ce a fost îngăduitor cu ceilalți se va bucura de îngăduința lui Dumnezeu față de neputințele sale. Cei ce vrăjmășesc vor rămâne nemiluiți.
Sfântul Tihon din Zadonsk spune limpede: „Pentru tâlhari, ucigași, desfrânați, vameși și tot felul de păcătoși care se pocăiesc, se deschid ușile milosârdiei lui Dumnezeu, dar înaintea celor ce urăsc se închid.” Dumnezeu este foarte milostiv și îndelung-răbdător. Dacă vrem să ajungem la el, trebuie să ne asemănăm lui măcar în parte, trebuie să fim milostivi și îngăduitori față de semenii noștri și, cu mare răbdare, să îndurăm neputințele lor. Dumnezeu spune: „Milă voiesc, și nu jertfă,” /Osea 6:6; Mt. 9:13/ milă în inimi, dragoste față de aproapele, și nu mari jertfe care slujesc adesea la hrănirea mândriei, deșertăciunii și iubirii noastre de slavă!
Milă, și nu jertfă! Smerenie, împăcare între noi, și nu înfumurare și dezbinare!
Iată, de fiecare praznic mergem la Biserică pentru Dumnezeiasca Liturghie. Vrem să-i aducem acolo lui Dumnezeu mica noastră jertfă, să aprindem lumânări, să lăsăm în cutia săracilor obolul nostru, să ne rugăm Mântuitorului. Dar, pe cale, ne întâlnim cu vecinul nostru cu care ne-am certat aseară. Și trecem pe lângă el, și cu silă ne întoarcem fața de la el. Nu ne gândim că astfel și Dumnezeu își întoarce fața de la noi? Până ce nu ne împăcăm, sau măcar – dacă celălalt nici nu vrea să audă de împăcare – până ce nu-l vom ierta, Dumnezeu nu va primi nici jertfa noastră, nici rugăciunea noastră. Dacă iertăm din inimă semenilor pentru păcatele lor, atunci, numai atunci! ne va ierta și Dumnezeu, și vom putea cu îndrăzneală să ne rugăm: „Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri!”
Căci El Însuși a spus: „Iertați, și vi se va ierta vouă!” /Lc. 6:37/

Arhim. Serafim Alexiev – Viata duhovniceasca a crestinului ortodox

Cel ce iartă va fi iertat

Încetarea vrajbei și iertarea jignirilor ne-a fost lăsată ca poruncă, nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de ea, ci pentru că nouă ne este de folos. Cel ce iartă greșelile aproapelui său, singur va primi iertare de la Dumnezeu, după făgăduința Mântuitorului. Și cât de multe păcate avem înaintea lui Dumnezeu! Când ne gândim că la judecata de apoi vom da socoteală pentru toate, ce frică mare ne cuprinde! Spre marea noastră rușinare, la înfricoșata judecată a lui Dumnezeu ni se vor descoperi toate faptele cele întunecate înaintea întregului univers. Și nu vom putea să ne răscumpărăm prin nimic.
Dar, iată, acum Mântuitorul ne arată un mijloc ușor de a șterge toate păcatele noastre. „Iertați, și vi se va ierta vouă.” /Lc. 6:37/ Iartă din inimă măruntele greșeli ale fratelui tău față de tine și vei primi iertare pentru nenumăratele tale păcate față de Dumnezeu! Este oare ceva mai frumos și mai ușor decât aceasta? Dacă din dragoste de Dumnezeu și de sfintele sale porunci nu iertăm, atunci s-o facem măcar pentru propriul nostru folos. Dar, vai! adeseori nici înaltele imbolduri ale virtuții fără gând de agoniseală, nici măcar chemările stăruitoare ale intereselor noastre nu sunt în stare să ne îndemne la iertarea deplină. Ura ne-a orbit într-atât, încât ne-a preschimbat în cei mai mari vrăjmași ai noștri. În vrăjmășia noastră mergem în chip
deschis împotriva lui Dumnezeu, îndreptăm tăișul urii împotriva propriei noastre inimi, ne otrăvim sănătatea și ne căutăm singuri veșnica pierzanie a sufletului. Este, oare, ceva mai nebunesc decât aceasta?…
Și cât de frumos este să ierți! Sufletul devine atât de ușor și liniștit!
După ce a iertat, omul cearcă o așa umilință, încât e gata să îmbrățișeze lumea întreagă, să-i iubească pe toți oamenii și să ierte toate. Și măcar nici nu este atât de greu să ierți. Pentru aceasta se cere doar puțină bărbăție a sufletului și milostivire a inimii. Taie-ți mândria și vei ierta cu ușurință aproapelui tău! Nimicește-ți ura, acest vrăjmaș al sufletului tău, și îți vei face din potrivnic prieten. De vei birui astfel vrăjmașul din tine, îl vei dezarma pe vrăjmașul cel din afară. Nu ți se cere să-i dai nimic celui cu care te-ai certat, numai să-l ierți din inimă. Și, pentru o astfel de iertare, Dumnezeu nu numai că-ți va ierta mulțimea păcatelor, ci îți va dărui pe deasupra și comoara cea neprețuită – Împărăția Cerurilor, veșnica bucurie în Rai!
Fericit cel ce grabnic izgonește ura din inima sa! El nu-și otrăvește aici nervii și sus, în ceruri, va fi veșnic printre îngeri. Știind acestea, fie ca și noi, iubiții mei, să fim pregătiți ca întotdeauna să ne împăcăm cu dușmanii noștri. Să nu ne îndreptățim că celălalt nu vrea să se împace cu noi, căci dacă el nu vrea să ne ierte, ce ne împiedică pe noi să îl iertăm? Dacă el se sinucide sufletește prin vrajbă, este, oare, chibzuit ca și noi să ne pricinuim aceeași nenorocire? Cât de des nu auzim în viață astfel de îndreptățiri de sine: „Cum să-l iert, dacă nu vine la mine? El e mai mic. Să întindă cel dintâi mâna pentru împăcare. El m-a jignit pe mine, de aceea el trebuie să-ți ceară iertare! Eu nu am nimic împotriva lui. Dar dacă el nu vrea să ne împăcăm, nici eu nu vreau! Cine, eu să mă duc cel dintâi să-mi cer iertare? De ce să mă umilesc în fața lui? Cine e el? și eu am demnitate omenească! ș.a.m.d.”
Oare n-am rostit și unii dintre noi aceste cuvinte de mai sus?
Negreșit! Mai mult, aceste cuvinte mai mult îi învinuiesc decât să-i îndreptățească pe cei ce le rostesc. Nicăieri nu a spus Iisus Hristos să iertăm numai atunci când omul vine la noi să ne ceară iertare. El nu a statornicit nicăieri că trebuie ca acela mai mic să își ceară întâiul iertare. Toți, în orice clipă, sântem datori să-i iertăm pe dușmanii noștri pentru toate cele cu care ne-au vătămat cinstea.
Dacă cel vinovat de ceartă își vine în fire și îi cere smerit iertare potrivnicului lui, va dobândi ștergerea vinovăției sufletului său.
Dacă cel nevinovat rămâne neîmpăcat în mândria lui, tocmai prin aceasta se va face mai vinovat decât cel vinovat. Bine este ca acei mai tineri să facă cel dintâi pas către împăcare. Dar, dacă ei nu au această conștiință, atunci nimic nu-i împiedică pe cei mai bătrâni sau mai mari să se smerească primii. O întâmplare emoționantă ce
înfățișează o asemenea smerenie găsim în viața Sfântului Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei.
„Odată, pe când Sfântul Ioan slujea Dumnezeiasca Liturghie, și-a amintit dintr-odată că un slujitor bisericesc aflat sub omoforul său, de pe o treaptă preoțească mai joasă, era supărat cu ceva pe el. Atunci Sfântul Ioan, Patriarhul, a părăsit pentru puțină vreme Sfântul Altar, l-a chemat pe slujitor la sine și i-a căzut la picioare, rugându-l
să-l ierte. Slujitorul s-a spăimântat și s-a tulburat de marea smerenie a Patriarhului, căzând și el la picioarele acestuia și strigând cu ochii în lacrimi: „Iartă-mă, sfințite Vlădică!” Astfel, Sfântul Ioan a arătat prin pilda sa cum și cei mai mari pot să-și ceară primii iertare de la cei mai mici decât ei. Smerenia celor mari lucrează cu atât mai puternic asupra celor supuși lor.”
Sfinții Părinți ne învață că cel ce iartă întotdeauna câștigă. Oricare ar fi pricina certei, dacă ierți, ți-ai spălat de îndată sufletul și te-ai făcut vrednic de Rai. Dacă ai iertat celui ce a cugetat să te ucidă, ai ajuns întocmai cu mucenicii. Dacă ierți ocara, te-ai liniștit și ai dobândit Împărăția cerurilor. Dacă, cu mărime de suflet, uiți bârfele și pârele împotriva ta, ai amuțit gura vrăjmașului tău. Dacă răspunzi răului cu
bine, ți-ai rușinat vrăjmașul. Dacă primești vătămarea cea răutăcioasă a cinstei tale, te-ai învrednicit de cinstiri cerești. Dacă, având poziție înaltă în viață, îți ceri iertare de la cel mai mic decât tine, nu numai că nu te-ai umilit, ba mai mult ai crescut cu duhul. Dacă nu ești vinovat și ceri celui ce te-a jignit să te ierte, ajutând sufletul acestuia să iasă din iadul vrajbei, ai șters de unul singur multe dintre păcatele tale.
Dacă îți umilești mândria, ți-ai proslăvit smerenia.
Să presupunem însă că te cerți cu cei apropiați ai tăi pentru că au împrumutat bani de la tine sau au întrebuințat în scopuri rele banii tăi și nu mai vor să ți-i înapoieze. Cum trebuie lucrat Creștinește? Să cercetăm mai în amănunt cazul acesta, deoarece printre creștinii de
astăzi se pornesc adesea certuri și chiar lupte pătate de sânge, pentru bani, averi și moșteniri. Patima iubirii de arginți ne împinge să ne simțim adânc jigniți atunci când cineva și-a însuțit pe nedrept banii noștri, ba nici nu recunoaște că ar fi fost ai noștri și refuză să ni-i înapoieze. Suntem, atunci, gata să-l vorbim de rău și să-l defăimăm pe un astfel de om înaintea tuturor, să-l numim tâlhar, jefuitor și chiar să-l dăm în judecată. Prin toate acestea, din pricina păcatului lui, începem și noi să greșim cu îndârjire, lucru care nu este defel bun. Vrăjmașul nostru se îndreaptă spre iad, iar noi alergăm să-l prindem din urmă ca să nu rămânem în afara focului veșnic! Ce se cuvine să facem ca să nu greșim?
Ne spune Iisus Hristos: să iertăm! Putem, desigur, să-l rugăm cu blândețe să ne înapoieze suma datorată. Dacă datornicul nostru își dă seama că este greșit să-și însușească bani străini, și ni-i înapoiază, bine va fi și pentru el, și pentru noi. Dar dacă nu vrea, cu nici un chip, să facă aceasta, atunci va trebui să încredințăm totul lui Dumnezeu și să iertăm. Iar Dumnezeu are chipuri și putințe să ne despăgubească.
Trebuie să avem în vedere un singur lucru: să ne păzim de păcat! Mai bine este să rămânem jigniți decât să mergem la judecată! /I Cor. 6:7/
Este adevărat, în felul acesta vom pierde ceva important pentru trup, dar vom câștiga ceva mult mai de preț pentru suflet. Vom dovedi că prețuim mai mult iubirea frățească decât banii și vom trece drumul vrajbei pentru sufletele noastre! Tocmai pentru a ne învăța această purtare împăciuitoare, în numele păcii și al dragostei, Iisus Hristos
ne-a lăsat porunca: „Celui ce voiește să se judece cu tine și să ia haina ta, lasă lui și cămașa.” /Mat. 5:40/ Astfel au făcut și sfinții cei plăcuți lui Dumnezeu. Iată o pildă. Tâlharii au atacat chilia săracă a unui pustnic în lipsa acestuia. Când schimnicul s-a întors, a văzut că hoții îi scoseseră afară cărțile și hainele. Atunci el, fără să se mânie, i-a ajuns din urmă și a început să-i ajute la căratul lucrurilor…
Hoțul ne răpește bunurile, dar Dumnezeu pe toate le vede.
Dacă noi iertăm, Dumnezeu însutit ne va întoarce în ceruri și ne va socoti fapta ca milostenie. și atunci neprietenul nostru se va preschimba, împotriva propriei voințe, în binefăcătorul nostru, cu ajutorul căruia ne vom mântui mai lesne. Dacă răbdăm și iertăm celor ce ne jefuiesc, vom părea, poate, nebuni în ochii lumii, dar vom fi înțelepți înaintea lui Dumnezeu. Din iertare și răbdare, vom dobândi mare folos pentru sufletele noastre. Atunci nici pe cele răpite nu le vom mai socoti ca pierdute, iar noi înșine vom îndura mai ușor necazurile în viață.
Ca să vă încredințați că acestea nu sânt cugetări deșarte, ci învățătura Sfintei Biserici, vă voi aduce mărturiile scrierilor Sfinților Părinți.
Tocmai în această privință, Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește astfel: „Te-a lipsit cineva de bani? De vei răbda bărbătește răpirea lor, răsplată pe măsură vei primi, ca și cum i-ai fi dat în mâinile săracilor.
Că și cel ce a dat bani celor săraci, și cel ce, pentru Dumnezeu, nu a dorit răul celui ce l-a jefuit, nici măcar nu i-a rostit un cuvânt rău, aceeași lucrare au săvârșit.”
O mărturie minunată a acestui cuget al Sfinților Părinți întâlnim în viața Cuviosului Areta din Pecerska (24 Octombrie). Iată ce se istorisește despre el: „Areta viețuia în Mănăstirea Pecerska, având ascunsă multă bogăție în chilia sa. Și atât de mult era cuprins de zgârcenie, încât niciodată nu dădea vreun ban milostenie săracilor, nici pentru el nu cheltuia nimic. Într-o noapte, venind tâlharii, i-au furat toată averea lui. Atunci el, de mult necaz și întristare, puțin a lipsit de nu și-a pierdut singur viața și a început a asupri pe cei nevinovați și pe mulți a chinuit fără dreptate. Frații îl rugau să înceteze cu toate acestea și-l mângâiau, însă el nu asculta nicidecum și cu cuvinte aspre îi ocăra pe toți.
După câteva zile, s-a îmbolnăvit de o boală cumplită și era aproape de moarte, când nici atunci nu înceta cârtirea și hula. Dar iubitorul de oameni, Domnul, care voiește ca toți oamenii să se mântuiască, a arătat mila sa spre dânsul. Căci, zăcând în boala aceea ca mort, nemaiputând vorbi, deodată în auzul tuturor, a început a striga cu glas mare: „Doamne, miluiește-mă! Doamne, iartă-mă! Doamne, greșit-am! Căci a ta este bogăția, nu plâng eu pentru aceasta.” și după aceasta, s-a sculat îndată din boală și a spus fraților că pricina strigării sale a fost această arătare: „Am văzut,” zicea el, „venind la mine îngerii și mulțimea dracilor și au început a mă cerceta pentru bogăția mea cea câștigată necinstit. Dracii ziceau: „Nu a lăudat pe Domnul pentru aceasta, ci a hulit, și de aceea este al nostru și nouă ne va fi dat.” Iar îngerii ziceau către mine: „O, ticălosule de om! De ai fi mulțumit lui Dumnezeu pentru averea ta cea răpită, și s-ar fi socotit aceasta ca o milostenie, precum s-a socotit lui Iov. Căci de ar face cineva milostenie, mare este înaintea lui Dumnezeu, fiindcă al său bine îl face de bunăvoie. Dar averea jefuită aduce cu sine ispita diavolească, dacă omul nu poate răbda această pagubă, căci vrând diavolul să arunce pe om în hulă, îi face lui aceasta, iar mulțumitorul, de ar fi jefuit, dacă pe toate lui Dumnezeu le socotește, pentru aceasta este întocmai cu milostenia.” Acestea zicându-le îngerii către mine, eu am strigat: „Doamne, iartă-mă! Greșit-am, Doamne! A ta este avuția, nu plâng pentru aceasta!” și atunci îndată s-au făcut nevăzuți dracii, iar îngerii s-au bucurat și, socotindu-mi argintul cel furat în loc de milostenie, s-au dus.”
Acestea auzindu-le frații, au proslăvit pe Dumnezeu, cel ce povățuiește la calea pocăinței pe cei ce greșesc și le arată lor o putere ca aceasta. Iar fericitul Areta, fiind povățuit de Dumnezeu, de atunci cu totul s-a schimbat spre bine, cu mintea și cu obiceiul, ajungând unul dintre marii cuvioși plăcuți Domnului din Lavra Kiev – Pecerska.”
Întotdeauna Sfinții Părinți au răbdat cu recunoștință toate
necazurile din viața lor. Ei știau că cel ce îndură fără cârtire orice încercare, scârbire nedreaptă sau vătămare voită a intereselor sale, cu răbdare, își mântuiește sufletul. A pierdut cele vremelnice, dar a câștigat cele veșnice. De aceea, ei nu se mâniau niciodată pe ceilalți și nu-i vrăjmășeau pe potrivnicii lor. Răbdarea lor față de vrăjmași era o virtute ziditoare și însemnată, în sfânta lor viață duhovnicească.
Cât de drepți erau Sfinții Părinți! Simțiți aceasta, dragi cititori?
Dacă o simțiți, bine este sufletelor voastre. Dar, dacă amintindu-vă de dușmanii și datornicii voștri, clătinați cu nemulțumire din cap, căci nu vă puteți închipui cum îl veți ierta pe înșelătorul care v-a mâncat banii și s-a folosit în chip rău de ei, și cum vă veți împăca cu scorpia care cumplit v-a jignit, atunci nu sunteți pe calea cea dreaptă. Deoarece ne-a fost dată poruncă să-i iertăm tocmai pe acești vrăjmași ai noștri pe care îi urâm. Dacă vă mai chinuie aplecările răuvoitoare, înseamnă că nu ați gustat încă din dulceața iertării depline. Interesele voastre trupești sunt, încă, mai presus de cele duhovnicești. Și voi, prinși în mrejele celor pământești, nu puteți să vă luați zborul până la lăcașurile duhului, unde Iisus Hristos le arată mare fericire celor ce-i urmează. Dar dacă ați simțit că Sfinții Părinți, deși nesocotesc într-o oarecare măsură vremelnicele noastre folosințe materiale, ne sfătuiesc drept atunci când ne învață să-i iertăm pe vrăjmașii noștri, dacă ați încercat umilință și bucurie la citirea acestor rânduri, oricât de nebunești ar părea ele lumii, fericiți sunteți! Căci ați aflat calea ce duce spre Împărăția Cerurilor.

Arhim. Serafim Alexiev – Viata duhovniceasca a crestinului ortodox

Cunoaștere și plinire

Toate acestea le știm și, cu toate acestea, nu le împlinim. Cunoașterea singură, în sine, nu ne va mântui, dacă nu vom purcede la împlinirea voii lui Dumnezeu. Cunoașterea fără împlinire ne va osândi, după puterea cuvintelor lui Hristos: „Iar robul acela ce a cunoscut voia domnului său și nu s-a gătit, nici a făcut dupre voia lui, mult se va bate. Și la tot căruia s-au dat mult, mult se va cere de la el; și căruia
s-au încredințat mult, mai mult se va cere de la el.” /Lc. 12: 47-48/
Am avut în viața mea o întâmplare interesantă, pe care să-mi fie îngăduit a o împărtăși cu voi, iubiți cititori.
Vine odată la mine un prieten al meu și-mi spune: „Sunt foarte mâhnit. Sufletul îmi este rănit de moarte de jignirile pe care mi le-au adus apropiații mei. Nu le pot ierta asta! Îmi voi cere dreptul. Îi voi da în judecată…” După ce l-am ascultat, am încercat
să-l liniștesc și să-i schimb starea sufletească, i-am amintit cât de mult au fost ocărâți și defăimați bineplăcuții sfinți ai lui Dumnezeu și cum ei, deși pătimeau pe nedrept, toate cu bărbăție le-au răbdat; că trebuie și noi să răbdăm, cu atât mai mult cu cât sufletele noastre sunt pline de păcate; că, dacă iertăm, și pe noi ne va ierta Dumnezeu – și altele asemenea. I-am spus că din răbdarea jignirilor nedrepte avem mare folos, și ca o întărire a acestui fapt i-am citit din „Carte de îndrumare în viața duhovnicească” [Everghetinos] următoarea pildă ziditoare: Un bătrân locuia la chiliile pustnicești, afară de Alexandria, și era bătrânul foarte iute, puțin la suflet și nerăbdător. Deci, auzind despre dânsul un călugăr mai tânăr, a făcut legământ cu Dumnezeu, zicând: „Doamne, pentru toate păcatele pe care le-am făcut în lume,
voi merge și voi petrece cu bătrânul, și-i voi sluji și-l voi odihni.”
Deci, îl ocăra bătrânul ca pe un câine în toate zilele. Dumnezeu, văzând smerenia
și răbdarea fratelui după șase ani de supunere către bătrânul, i-a arătat în somn un înger care ținea o hârtie mare, jumătate ștearsă și jumătate scrisă. Și îi arăta fratelui hârtia, zicând: „Iată, jumătate din datoriile tale le-a curățit Stăpânul Dumnezeu,
silește-te și pentru celelalte!”
Și era alt bătrân, duhovnicesc după viețuire, locuind aproape de el, care știa cele despre fratele și auzea totdeauna cum îl ocăra bătrânul și-l necăjea cu nedreptate și cum acesta îi punea lui metanie, iar bătrânul nu făcea pace cu el. Întâlnindu-l pe fratele, acest duhovnic bătrân l-a întrebat: „Ce este, fiule, cum a trecut ziua de astăzi? Oare am dobândit ceva, oare am șters de pe hârtie ceva?” Fratele, cunoscând că bătrânul este om al Duhului, n-a ascuns tainele sale, ci i-a răspuns: „Da, părinte, astăzi ne-am ostenit puțin.” Și dacă cândva trecea vreo zi în care nu ar fi fost ocărît, sau n-ar fi fost scuipat, sau n-ar fi fost izgonit de bătrân, se ducea seara la bătrânul cel de aproape și zicea, plângând: „Vai mie, părinte, că rea mi s-a făcut mie ziua de astăzi; căci nu am dobândit nimic, ci în odihnă am petrecut-o.” După alți șase ani, a adormit fratele, și mărturisea bătrânul cel duhovnicesc că l-a văzut pe el stând împreună cu mucenicii și rugându-se lui Dumnezeu pentru bătrânul lui, cu multă îndrăzneală, și zicând: „Doamne, precum m-ai miluit pe mine prin acela, miluiește-l și pe el pentru îndurările tale cele multe și pentru mine, robul tău!” și după patruzeci de zile l-a luat la sine și pe bătrânul în locul cel de odihnă…
Când am terminat de citit prietenului meu această povestire, am așteptat să văd cum va reacționa. A fost mișcat până la lacrimi și a zis: „Într-adevăr, cât de mari au fost Sfinții Părinți! Câtă răbdare au avut!” Iar eu i-am spus: „Iată, dragul meu, calea spre mântuire și pentru tine: iartă celor ce te-au defăimat, și Dumnezeu te va ierta
și pe tine!” Atunci el dintr-odată, ca ars, și-a amintit și a strigat: „Să iert? Nu pot! M-au necinstit în chip îngrozitor! Îmi voi cere dreptul! Îi voi da în judecată!…” Cu aceste cuvinte pe buze, a plecat…
Nu facem, oare, noi toți, iubiți cititori, precum acest prieten? Câtă vreme citim în cămăruța noastră caldă și tihnită despre nevoințele marilor oameni bineplăcuți lui Dumnezeu, suntem mișcați până la lacrimi. Văzând răbdarea lor, plângem cu umilință. Când auzim predici frumoase despre ei, ni se înmoaie sufletele. Însă de îndată ce am ieșit afară în viață și ne întâlnim cu vreun dușman sau cu cineva cu care ne-am certat aseară, îi întoarcem spatele și nu-l putem ierta.
Ce folos avem din toată cunoștința noastră despre cum trebuie să ne purtăm și despre cum s-au purtat sfinții în astfel de cazuri, dacă nu facem ca ei?!

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox

Împăcarea

Până aici am lămurit îndeajuns cât de pierzătoare este vrajba. Cel ce poartă ură în inima sa, hrănește un șarpe otrăvitor la sân. Voi știți, iubiți cititori, din proprie experiență, cât de greu vă este sufletul atunci când sunteți certați cu cineva. Parcă aveți un munte care vă apasă pe suflet. Nu puteți să respirați ușor și liber. Vă simțiți parcă încătușați, chiar mai rău decât un prizonier, căci acesta are trupul încătușat, dar sufletul lui e slobod. Pe când, în voi, duhul este legat în lanțurile vrajbei celei drăcești, și chiar și trupul se simte, din această pricină, nespus de vlăguit. Cel ce își vrăjmășește semenii este rob al diavolului. Și se află undeva robi fericiți? Dacă pasărea prinsă în colivie ar fi fericită, atunci și vrednicii de milă robi ai păcatului s-ar putea simți fericiți. Nu! Fericirea nu poate înflori printre buruienile păcatului, cu atât mai puțin printre spinii și mărăcinii urii și vrajbei. Atâta vreme cât voi vă vrăjmășiți cu fratele vostru, pacea nu vă poate încălzi inima!…
De aceea, cât de ușor vi se simte sufletul când iertați vrăjmașului vostru! Ați vrea, asemenea unei păsări scăpate din colivie, să vă înălțați până la ceruri de bucurie. Atunci când vă împăcați, vă bucurați mai mult decât la aflarea unei comori, căci ați aflat ceva mai de preț decât o comoară. Ați găsit dragostea, ați câștigat pe dușmanul vostru și din neprieten l-ați prefăcut în frate. Poporul simplu spune cu mult tâlc: „Vrajba este lucrul dracului.” De aceea învrăjbirea duce atâta întuneric în suflet, îl apasă, îl chinuiește de parcă s-ar afla în iad. De la cei învrăjbiți fuge harul lui Dumnezeu, care aduce pace și bucurie inimilor. Și dacă „vrajba este lucru diavolesc,” atunci împăcarea este lucru dumnezeiesc. Pacea este unul dintre cele mai de preț daruri dumnezeiești. Odată cu împăcarea, întunericul din sufletele până ieri învrăjbite piere și în ele se sălășluiește pacea lui Dumnezeu, lumina și bucuria lui Dumnezeu. Asupra celor împăcați se pogoară harul lui Dumnezeu. De aceea ei se simt ca în Rai.
Ascultați două pilde luate din viața din Rusia.
„Într-un sat slujea un preot, care se certa necontenit cu citețul lui. Acest citeț nu terminase seminarul și nu putuse să se facă preot. Idealul lui era să ajungă măcar diacon. Din nefericire, nu se putea pune temei pe sprijinul preotului, pe care îl ura și cu care se certa neîncetat în chipul cel mai grosolan. Cu un anume prilej, în vremea slujbei, preotul și citețul s-au certat iarăși rău pentru ceva, iar preotul a ridicat glasul. Citețul nu s-a lăsat nici el mai prejos și i-a răspuns preotului cu cuvinte de ocară. Preotul s-a aprins și a aruncat cu cădelnița în dascăl, iar acesta a aruncat cu câteva cărți grele în preot, până ce, în cele din urmă, au ajuns să se bată cu adevărat, spre marea amărăciune și sminteală a oamenilor… În tot satul s-a răspândit vestea despre încăierarea dintre preot și citeț din biserica lui Dumnezeu. Știrea a ajuns și la vlădică, în oraș. Acesta era un episcop dăruit cu multă înțelepciune. I-a chemat la el pe preot și pe citeț, pentru a-i cerceta și pentru a înțelege care este vinovat.
L-a poftit mai întâi pe preot și l-a întrebat: „Spune-mi cum s-au
întâmplat toate. Mărturisește-mi cu inimă curată doar adevărul!”
„Eu, sfințite vlădică, slujeam în biserică, începu să se îndreptățească speriat preotul, și i-am cerut dascălului să cânte mai rar, când el s-a năpustit asupra mea, rostindu-mi cuvinte de ocară, și s-a pornit să mă lovească cu cărțile de la strană, să mă bată chiar și cu pumnii. Ca să mă apăr, am apucat cădelnița, dar nu i-am făcut nimic.”
„Deci el este vinovat?” – a întrebat arhiereul. „Da, sfințite vlădică, el este vinovat!” „Așadar el a pornit cearta?” „Da, sfințite vlădică, el a început cearta!” „Atunci ești un mucenic,” a urmat arhiereul. „Săracul de tine, câtă vreme ai răbdat pe acest citeț rău fără să te plângi, până acum! Iată, ca să primești mulțumire m-am gândit să te răsplătesc. Chiar de mâine te voi ridica la vrednicia de protoiereu! Auzi, fiule, chiar de mâine! Pregătește-te!” Preotul s-a îngrijorat din pricina întorsăturii pe care au luat-o lucrurile și zise: „Dar sfințite vlădică, eu nu sunt vrednic de protoiereu. Și eu am vină în certuri, chiar mai mare decât dascălul. Eu am început certurile!” „Așadar, ai conștiință! Slavă Domnului, slavă Domnului!” – s-a bucurat arhiereul.
„Atunci meriți pe deplin să fii protoiereu.“ Preotul, plin de căință, a început să plângă. Vlădica a trimis atunci după citeț. Acesta a intrat tulburat și privea – preotul plângea, iar arhiereul nu stătea încruntat și aspru, ci zâmbea părintește.
„Tu ce ai de spus? Care dintre voi a început cearta?” a întrebat arhiereul. „Nu eu, ci preotul!” – spuse speriat dascălul, pentru a se îndreptăți. „Așa a spus și preotul, că el este vinovat. Așadar, ești nevinovat! Pentru că ai răbdat atâta vreme nevinovat, ca un mucenic, ocările preotului, m-am hotărât ca mâine să te hirotonesc diacon! Ești pregătit?” Dascălul se aștepta să fie pedepsit, și iată că i se propunea diaconia la care visase atâta vreme! Dar sufletul lui era atât de tulburat! Se simțea atât de nepregătit din pricina vrajbei cu preotul. Dintr-odată căzu la picioarele vlădicii, și cu ochii în lacrimi spuse: „Sfințite vlădică, nu sânt vrednic să fiu diacon. Sunt mai vinovat decât preotul!” Arhiereul l-a ridicat de la pământ și, îmbrățișându-l, i-a spus: „Tocmai astăzi ești vrednic, căci te-ai pocăit, precum s-a pocăit și preotul. De aceea, neîntârziat pe el îl voi face protoiereu și pe tine diacon. Împăcați-vă!”
Cu adâncă zdrobire de inimă, cei doi până nu demult potrivnici s-au îmbrățișat și s-au iertat. A doua zi, la Dumnezeiasca Liturghie, vlădica i-a răsplătit pe amândoi cu cinuri bisericești și i-a trimis cu pace în satul lor. Ei s-au întors împăcați și plini de bucurie, spre minunarea tuturor sătenilor. Din acea zi au viețuit laolaltă ca adevărați frați și nu s-au mai certat niciodată.”
Iată o altă pildă, tot din Rusia.
„Într-o biserică, preotul și diaconul se urau mult și se certau neîncetat. Să nu vi se pară neobișnuit, frați și surori, că și fețele bisericești se pot certa uneori. Ei apără cetatea duhovnicească, Biserica, de aceea diavolul se năpustește asupra lor cel mai mult.
Multă vreme s-au vrăjmășit în felul acesta preotul cu diaconul, până ce au ajuns la o așa ură, încât nici nu se mai puteau privi unul pe celălalt. Viața lor s-a otrăvit. În cele din urmă, preotul nu a mai răbdat să trăiască în acest iad și a mers la un pustnic sfânt, pentru a se sfătui cu el. I-a istorisit totul – despre cum se certa cu diaconul pentru cel mai mic lucru, despre cum ura lui creștea zi de zi, despre cum diaconul, deși mai tânăr, nu îl cinstea pe preot, despre cum el (preotul) nu putea să-l mai rabde și să-l vadă înaintea ochilor, despre cum s-a gândit deja să plece din parohie. „Ce sfat îmi dați?,” l-a întrebat în cele din urmă preotul.
Sfântul pustnic i-a dat rețeta cea mai potrivită, dar și cel mai greu de împlinit. „Taci și rabdă! Rabdă la nesfârșit, și Dumnezeu te va ajuta să-l întorci și să-l câștigi pe dușmanul tău!” Preotul s-a hotărât să încerce și acest ultim mijloc.
După ce s-a întors acasă, la scurtă vreme s-a întâmplat să săvârșească o oarecare slujbă împreună cu diaconul. În timpul slujbei, l-a rugat pe diacon cu blândețe: „Dă-mi crucea!” „Ia-ți-o singur!,” i-a răspuns mânios diaconul. „Nu sunt sluga ta!” Preotul, fără să spună un cuvânt, s-a dus și a luat-o. Diaconul s-a mirat că nu au urmat sudălmile și ocările obișnuite în această împrejurare… Cu un alt prilej, când însă slujeau împreună, diaconul s-a apucat să-l certe pe preot pentru ceva, dar acesta a îndurat și răbdat totul cu blândețe.
Lucrurile au continuat astfel multă vreme… Preotul răbda totul, până ce, în cele din urmă, diaconul a început să-și vină în fire și să se rușineze de purtarea sa. „Cât de rău sunt!” cugeta el. „Sunt diacon și îl chinui pe preot. El este mai mare decât mine și nu mă ceartă, ci mă rabdă. Am să mă duc la el și am să-mi cer iertare pentru toate!”
Cât de surprins și mișcat a fost răbdătorul preot, văzând pe diacon că vine la el acasă să i se închine până la pământ, rugându-l cu lacrimi în ochi să-l ierte. Cei doi s-au îmbrățișat și s-au iertat… și pe cât de mult se urau mai înainte, pe atât de mult s-au iubit după aceea.” Iată, acestea sunt minunatele roade ale iertării deobște!

Arhim. Serafim Alexiev – Despre viața duhovnicească a creștinului ortodox