46. Despre cei ce cred că le cunosc pe toate

A crede că ştii nu înseamnă totdeauna înţelepciune, ba se întâmplă să fie chiar prostie. Spuneţi-mi: Dintre doi oameni, din care unul ar pretinde că poate măsura văzduhul de la cer la pământ cu sfoara, în vreme ce altul ar râde şi-ar zice că nu-i în stare a face aceasta – care din aceştia doi ne-ar face să râdem?
Omul care pretinde a şti sau cel care se mărturiseşte neştiutor. Fără îndoială, cel dintâi. La întâmplarea aceasta, necunoscătorul este mai înţelept decât cel ce se crede încărcat de ştiinţă. De ce?
Pentru că presupusa ştiinţă nu-i decât o necunoaştere mai mare. Cel ce se mărturiseşte neştiutor ştie, cel putin, ceva. Ce anume? Că sunt unele lucruri pe care mintea omenească nu le poate şti; şi aceasta nu-i puţin lucru. Dimpotrivă, cel care – de-ar fi să-l crezi – zice că ar şti mult, încă mai neştiutor decât altul este cu privire la ceea ce spune că ştie – şi asta îl face să fie şi de ruşine.
Să ne lăsăm, aşadar, de asemenea cercetări – şi să ne mărginim a aduce laude lui Dumnezeu pentru toate. “De aceea – zice apostolul – aduceţi mulţumiri pentru tot”. Iată faptele unei slugi recunoscătoare, înţelepte şi deştepte; a te purta altfel, este fapta unui vorbareţ, a unui trândav, a unui neruşinat.
Cel ce mult vorbeşte, nimic nu face, ci cel ce munceşte mult nu vorbeşte niciodată fără rost.

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

44. Umilinţa făţarnică

Chiar de vă veţi umili, dar de nu veţi suferi să v-o zică alţii, aceasta nu-i umilinţă, nu mai e mărturisirea greşelilor, ci e numai arătare şi slavă zădarnică.
Cum? Arătare este a te chema păcătos? Da, căci în felul acesta, ne clădim pe nedrept un renume de umilinţă, suntem lăudaţi, suntem preţuiţi, în loc ca, din pricina unei purtări potrivnice, să fim dispreţuiţi, aşa că lucrăm pentru slavă.
Ce înseamnă a fi umil?
A primi ocările altuia, a recunoaşte greşelile, a suferi să fim vorbiţi de rău. Iar în purtarea aceasta, afară de umilinţă, vom afla şi nobleţe.
Căci iată: acum ne facem pe noi înşine păcătoşi, nedemni, şi alte multe învinuiri de acestea, dar dacă altcineva ni le spune, iată-ne nemulţumiţi şi mâniosi. Băgaţi de seamă, nu este aşa, că la această întâmplare, nu-i nici mărturisire adevărată şi nici nobleţe?
Ziceţi că sunteţi aşa şi aşa, nu vă supăraţi, dacă şi alţii zic şi vă vorbesc de rău – căci atunci ei sunt acei care loruşi îşi aduc osândă – şi aşa vă duc pe căile înţelepciunii. Ascultaţi ce zice preafericitul David, când Samuel îl blestema: “Lăsaţi-l, Domnul este acela care l-a însărcinat a face aşa, ca să mi se vădească umilinţa – şi Domnul, în schimbul acestor blesteme pe care mi le dă azi, îmi va dărui bine”.
Voi, care ziceţi de rău de voi înşivă până la trufie, intraţi în mânie de îndată ce alţii nu vă aduc laudele de care vă socotiţi îndreptăţiţi. Vedeţi cât de mult vă lipseşte cumpătarea în treburile cele de seamă? Din dorinţa altor laude departăm laudele, ca altele mai mari să căpătăm. Depărtând lauda, vrem s-o mărim, în toate acestea nu urmărim decât slava şi nu adevărul. Asa că zadarnică-i purtarea noastră – şi nu duce la nimic.

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

43. Despre umilinţa cea trufaşă

Nu vă mândriţi cu umilinţa voastră!…
Poate veţi râde de ceea ce-am zis: “Umilinţa poate duce la trufie?”
Nu vă miraţi – ea zămisleşte mândrie când nu-i sinceră. Cum aşa? Când ea urmăreşte încuviinţarea oamenilor şi nu a lui Dumnezeu, când e săvârşită întru aşteptarea laudei şi spre propria desfătare. Ceea ce e diavolesc.
Unii se trufesc umilindu-se, cugetând pentru ei o îndestulare binevoitoare. De pildă, vine la tine un frate, iar tu îl primeşti – şi-i speli picioarele – şi de îndată, mândru eşti de aceasta. Am făcut -zici – ceea ce nimeni n-a facut: am săvârşit umilinţa.
Aşadar, cum poate cineva rămâne umil? Aducându-şi aminte de acel sfat al lui Hristos: când aţi săvârşit tot ceea ce-aţi putut, ziceţi: “Suntem nişte slugi netrebnice”.
Cel ce însuşi pe sine s-a încredinţat că n-a făcut nici o ispravă de seamă, orice ar fi făcut, acela singur e umil, fiindcă deloc nu-şi închipuie că a ajuns ţinta.
Mulţi au scos lăudaroşenie din umilinţa lor. Să nu facem aşa. Ai săvârşit o faptă de umilinţă, nu te mândri, că pierzi roada. Ca să nu se întâmple ca fariseului: s-a mândrit că a plătit dijma -şi şi-a pierdut toată răsplata. Altfel face vameşul…

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

 

 

42. Nevoia şi puterea umilinţei

Chiar de-aţi fi săvârşit multe fapte bune şi chiar de n-aţi simţi în cugetul vostru vreun rău, numai gândind că puteţi să vă încredeţi, veţi pierde prin aceasta tot câştigul rugăciunii.
Şi, dimpotrivă, chiar când sufletul vă este împovărat de multe păcate, de veţi fi încredinţaţi că sunteţi cei din urmă păcătoşi, veţi fi vrednici să vă ridicaţi ochii spre Dumnezeu cu încredere.
Dar atenţie! A fi umil nu înseamnă a-ţi face reclamă, cu toate că ai conştiinţa că multe lucruri bune ai săvârşit, înseamnă că dacă te simţi vrednic să zici “Cugetul nu-mi aduce nici o învinuire”, să adaugi dimpreună cu Pavel: “dar nu sunt îndreptăţit întru aceasta” – şi încă: “Iisus Hristos a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu”.
A fi umil înseamnă să te cobori cu gândul când faptele tale bune te înalţă. Ci Dumnezeu, fără nume de bun, primeşte şi lasă să vină la El, pe lângă cei cu inima smerită, şi pe cei care, cu mărinimie, îşi mărturisesc păcatele, întru care se arată milostiv şi iertător.
Ca să înţelegem ce mare bine este să nu vă faceţi cine ştie ce autoapreciere, închipuiţi-vă două căruţe, înhămaţi la una dreptatea şi mândria, la cealaltă păcatul şi umilinţa. Şi veţi vedea căruţa păcatului luând înaintea celei a dreptăţii, nu atât datorită puterii însăşi a păcatului, ci tăriei umilinţei, tovarăşa lui.
În vreme ce căruţa dreptăţii va rămâne îndărăt, nu fiindcă dreptatea-i despuiată de putere, ci din pricina greutăţii şi a trupului de plumb al trufiei.
Umilinţa, prin avântul puternic pe care-o însufleţeşte, biruieşte greutatea păcatului – si izbuteşte a se urca la cer. Trufia, prin trupul ei greoi, sfârşeşte prin a ucide avântul dreptăţii şi o trage, fără trudă, spre cele de jos.
Vreţi, oare, o dovadă că una dintre căruţe e mai grabnică decât cealaltă? Aduceţi-vă aminte de fariseu şi de vames. Fariseul întovărăşea dreptatea cu trufia, când zicea: “îţi multumesc, Doamne, că nu sunt ca ceilalţi oameni, tâlhari şi nedrepţi, nici ca acest vameş…”
Nebunul!… Trufia-i nu se mai sătura să batjocorească obşteasca fire omenească, asuprind pe vameşul de lângă el. Si ce făcu, oare, celălalt? Nu înlătura de la sine asuprirea, şi nici nu se supăra fiindcă se vedea învinuit. Ci primi cu inima largă tot ce zicea fariseul despre el. Lovitura duşmanului său fu pentru el un leac, o putinţă de vindecare. Asuprirea, o lăuda. Acesta-i preţul acestei prisosinţe a umilinţei. E nesimţitoare când batjocorirea muşcă din ea – şi nicidecum nu se înfurie împotriva jignirilor aproapelui. Ba chiar, din aceste jigniri, se poate culege o mare şi nobilă roadă: e tocmai ceea ce s-a întâmplat cu vameşul. Primind ocările, el se despovara de greşeli. Zise: “îngăduie-mă şi pe mine, păcătosul!…”; şi cobori de la templu mai îmbunătăţit ca fariseul.
Unul punea înainte dreptatea lui, ajunările şi dijma ce dădea; celălalt grăia nişte vorbe simple şi
fu despovărat de păcate. Căci Dumnezeu nu auzi numai vorbele, ci văzu şi sentimentele care însoteau vorbele. Şi aflându-le că erau de umilinţă şi de părere de rău, avu milă – şi-şi arătă bunătatea.

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

41. Despre trufie

Cum putem limita trufia? Aprofundând cunoaşterea lui Dumnezeu. Dacă trufia vine din necunoaşterea lui Dumnezeu, cunoaşterea lui Dumnezeu o va alunga.
Gândiţi-vă la gheenă, gândiţi-vă la toate greşelile care cheamă pedeapsa dumnezeiască… Toate acestea curând vă vor smeri duhul. Nu puteţi aşa? Nu aveţi tăria?
Priviţi lucrurile lumii acesteia, firea omenească, nimicnicia omului. Când vedeţi pe drum un alai de mort, orfani care plâng, o văduvă care se tânguie, suflete întristate, cugetaţi că bucuriile omeneşti sunt o zădărnicie, că nu fac nici cât o umbră, nici cât un vis.
Gândiţi-vă la bogaţii care au murit ca şi ceilalţi, priviţi aşezările celor mari, oameni vestiţi, care au fost sterse de pe faţa pământului, gândiţi-vă cât de puternici erau stăpânii lor, iar acum din toţi n-a rămas nici chiar aducerea-aminte.
In fiecare zi, dacă vreţi, puteti sesiza o asemenea învăţătură. Nu se petrec acestea zilnic?
Treburile omeneşti nu sunt ele, oare, ca luate de-o roată?
Citiţi, de vreţi. Scripturile… Dacă admiraţi operele filosofice, cercetaţi-le… Asemenea, poeţii, oratorii, istoricii… Pretutindeni veţi găsi, dacă doriţi, multe dovezi. Dacă acestea nu vă sunt pe plac, cugetaţi la firea voastră înşivă, la obârşia şi la sfârşitul ei. Nu eşti tu mai slab decât fiarele sălbatice? Ce zici? Că le întreci cu mintea? Dar minte nu ai, căci trufia e semn că ea-ţi lipseste.
Cu ce te mândresti, te rog? Cu puterea ta trupească? Aici animalele au întâietatea, iar puterea aceasta o au şi hoţii, tâlharii, ucigaşii. Inteligenţa ta? Dar nu-i deloc lucru inteligent să ai despre tine o părere prea bună. Aceasta, mai ales, te lipseşte de inteligenţă.
Să lepădăm, aşadar, trufia noastră… Să fim umili, smeriţi şi să păstrăm măsura…

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

40. Neajunsurile bârfirii

Cel ce vorbeşte de rău manâncă suflet de om.
Ca să se înspăimânte, Pavel a zis: “Dacă vă mâncaţi între voi şi va sfâşiaţi unii pe alţii, băgaţi seama să nu vă distrugeţi laolaltă”. N-aţi înfipt dinţii în carnea altuia, ci i-aţi înfipt bârfirea în suflet, aţi sfâşiat prin relele voastre judecăţi, aţi pricinuit mii de rele – şi vouă înşivă şi celui bârfit şi multor altora.
Căci, defăimând pe aproapele, aţi înrăit pe cel ce vă ascultă; dacă-i păcătos, numaidecât îşi va afla tovarăş întru păcat; dacă-i un drept, trufia îl va încălzi, greşeala altuia îi va sta prilej, gata, să se amăgească de mândrie. Mai mult, veţi strica prin aceasta însăşi obştei Bisericii, căci cei care vă ascultă, nu vor judeca numai pe cel care a păcătuit, ci îşi vor extinde dojanele asupra întregii obşti creştineşti.
Nu auzim pe cei necredincioşi zicând că acela sau celălalt este neruşinat şi stricat?
În loc de a învinui pe cel ce a furat, ei au bănuieli asupra tuturor creştinilor, între altele, pricina sunteţi că slava lui Dumnezeu este batjocorită. Pe cât buna noastră purtare slăveşte numele Domnului, pe atât greşelile noastre Il batjocoresc şi-L jignesc. Apoi, aţi necinstit pe cel despre care vorbiţi de rău, şi făcându-vi-l duşman. Pe urmă, v-aţi învrednicit de pedeapsă şi amestecându-vă în treburi care nu vă privesc de loc.
Să nu veniţi să-mi spuneţi: “Sunt bârfitor doar când spun lucruri neadevărate”. Chiar de veţi spune adevărul, vorbind de rău de altul, tot greşeală este. Fariseul din evanghelie spunea adevărul, vorbind rău de vameş, dar aceasta nu-i aducea nici o acoperire…
Si nu mă adresez numai bârfitorilor.
Pe cei care aud pe alţii bârfind, îi rog să-şi astupe urechile şi să meargă pe urma vorbelor profetului, care zice: “Pe cel ce în taină vorbea rău de aproapele lui, l-am alungat”. Ziceţi aproapelui nostru: “Vreţi să daţi cuvânt de încuviinţare cuiva sau să-i aduceti laudă? Iată deschid urechile mele ca să vă primesc cuvintele, ca pe o bună mireasmă. Ci, de vreţi să spuneţi de rău, nu mai las cuvintele să intre, căci nu pot primi gunoiul şi tina”.
Ce am învăţa dacă aflu că acela sau altul e rău? Pentru că aceasta nu poate decât să-mi strice şi să-mi aducă o grea pagubă.
Asadar, să ne îndeletnicim cu treburile noastre, căci vom avea de dat socoteală de greşelile noastre – vieţii noastre înşine să-i dăm băgarea noastră de seamă, iscoditoare şi cercetătoare. Care va fi acoperirea noastră, şi la ce bunăvoinţă vom fi îndreptăţiţi, dacă în faptele noastre ne pripim îndeletnicindu-ne cu cercetarea faptelor celorlalţi?
Să te apleci trecând, ca să priveşti în casa străină, ispitind ce se petrece în ea, e lucru de ruşine şi nedemn, e tot ce poate fi mai josnic.
Ceea ce e încă si mai ciudat, e că acel ce se poartă astfel şi nu-şi văd de loc de ale lor, când zic o vorbă pe care n-ar fi trebuit s-o spună, poftesc pe cei ce ascultă, să nu cumva să spună acestea altora şi-l pun chiar să jure. Prin aceasta ei lasă bine să se vadă că a săvârşit o faptă vrednică de ocară. Căci dacă doreşti ca cineva să nu spună altuia ceea ce a auzit de la tine, cu mai mult temei trebuie să deprinzi discreţia.
Tineai taina bine dosită – şi numai când ai trădat-o, cugeţi că trebuie să fie bine păstrată. Dacă vreţi să nu fie dată în vileag, nu o spuneţi voi mai întâi. Când ai spus secretul altcuiva, te trudeşti zadarnic cerându-i, sub jurământ, să vegheze bine asupra celor spuse de tine (…)
E cu neputinţă ca un bârfitor, ispitind faptele altuia, să ia seama vreodată asupra propriei lui purtări. Tot zelul îl pune să afle lucruri despre alţii, iar treburile proprii sunt lepădate nepăsării şi izbeliştei.
Dacă, fără încetare, cugetăm la păcatele altuia, când mai avem vreme să ne îndeletnicim cu ale noastre?

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

39. Despre bârfire

Să fugim de bârfire, dragii mei!…
Nici o greşeală nu-i mai mare ca ea – şi nici mai uşor de săvârşit.
De ce? Pentru că se săvârşeşte mai degrabă decât oricare alt păcat – şi cuprinde repede pe cel ce nu bagă de seamă.
Celorlalte greşeli le trebuie vreme, pregătire, tovărăşie şi adesea tărăgănelile pot aduce împiedicarea lor.
De pildă, cineva şi-a pus în gând să ucidă sau să tâlhărească. Pentru aceasta trebuie să facă unele pregătiri – şi de multe ori, în vreme ce el întârzie, patima îl părăseşte, pornirea cea rea se mistuie, el se lasă de gândul cel vinovat, ne mai săvârşindu-l.
Nu-i tot aşa când e vorba de bârfire. Dacă nu suntem cu totul băgători de seamă, ea ne răpeşte dintr-odată.
Ca să bârfim, nu-i nevoie nici de vreme, nici de pregătiri, nici de cheltuieli, nici de alcătuiri.
Numai să vrem – şi de îndată voinţa se preface în faptă. Căci limba e singura unealtă care ne trebuie.
De aceea, e bine să ne ferim de aceste vicii!…

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

38. Despre invidie

Nimic nu dezbină mai mult ca invidia şi gelozia: zgârcitul se bucură când primeşte ceva; invidiosul nu când primeşte el, ci când nu primeşte altul.
El socoteşte ca un bun al lui toată nenorocirea ce se întâmplă altuia şi nu ceea ce i se întâmplă bun. Duşman al întregii firi omeneşti, el merge peste tot şi loveşte mădularele lui Hristos. Ce poate fi altceva mai nebunesc decât aceasta?
Diavolul e invidios, dar cu privire la oameni şi nu faţă de diavol, voi, oamenii, vă invidiaţi semenii, ridicându-vă, astfel, împotriva sângelui şi a neamului vostru, ceea ce diavolul nu face.
La ce îndurare veţi alerga? Care vă va fi iertarea când vederea izbânzii fratelui vostru vă face să tremuraţi, să vă îngălbeniţi, în loc de a vă umple de bucurie, încingându-vă fruntea cu o cunună, asa cum se cuvine?
Vreti sa fiţi geloşi? Fie!… Fiţi geloşi, dar ca să luaţi pildă de la cel care merită laudele, ca să te înalţi la el, nu să-l cobori pe el la tine, ca să săvârşeşti aceleaşi virtuţi ca el!… Iată o gelozie de laudă!… A te asemui, nu a nepreţui.
Nu a te mâhni de bunurile altuia, ci a suferi cu el, de relele lui. Invidiosul tocmai dimpotrivă face.
El se macină în sine când vede izbânzile altuia. Fără să-şi dea nici o osteneală ca să se înalţe, plânge când vede pe altul ridicându-se şi face orice ca să-l coboare.
Cu cine să asemuim pe omul sfâşiat de această patimă?
E asemenea unui măgar leneş şi plin de osânză, înhămat alături de un cal plin de vioiciune, care nu vrea să se pună pe picioare, încercând prin greutatea lui să tragă în jos pe vrednicul său tovarăş.
Invidiosul nu cugetă la nimic, nu încearcă să facă ceva ca să se despovăreze de această grea toropeală – dar face tot ce poate ca să izbească şi să doboare la pământ pe cel ce se înalţă spre cer.
Intru aceasta, este un desăvârşit tovarăş al diavolului…

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

37. Privire asupra scurtimii vieţii

Ar trebui să hărăzim lucrurilor duhovniceşti, rugăciunii, întreaga noastră viaţă – iar noi o risipim în fapte nedemne, în tălăzuiri, în vorbiri ruşinoase, în convorbiri şi plăceri ticăloase, în vinovate arătări mândre, fără folos şi spre pierzania noastră.
Şi după toate, ne mai şi întrebăm ce rău este rău întru acestea – fără să înţelegem că nimic nu trebuie mai bine studiat ca vremea.
De vei cheltui bani, e cu putinţă să-i întorci; vremea risipită se răscumpără cu anevoie şi cu trudă.
Puţină ni s-a dat pentru această viaţă – iar de nu o vom folosi cum trebuie, ce vom zice când vom trece în cealaltă viaţă?
Dumnezeu ne va zice: “Ti-am dat un răstimp ca să înveţi îndeletnicirea milei, de ce l-ai prăpădit cu treburi zadarnice şi uşuratice?” Dar veţi zice: De ce Dumnezeu ne-a dat un răstimp atât de scurt?
O, prostie, o nerecunoştinţă… Tocmai pentru aceasta ar trebui să-i fim recunoscători, de a ne fi scurtat truda, de a fi pus liman necazurilor – şi de a ne fi făcut, dimpotrivă, lungă şi fără sfârşit vremea liniştirii noastre în viaţa cealaltă… Pentru aceasta îl ţineti de rău – şi de aceasta vă plângeţi?!…

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese

36. Înrâurirea binefăcătoare a temerii

Perspectiva nefericirii poate însemna mai mult decât toate sfaturile, decât toate cuvintele – şi-i de ajuns ca sa ne înţeleptească, pe fiecare dintre noi…
Cuvântul nu poate împlini ceea ce poate săvârşi teama… Dacă teama n-ar fi un bine, părinţii n-ar pune copiilor lor dascăli – şi nici legiuitorii, judecători.
Ce poate fi mai rău decât iadul? Dar nimic mai de folos decât teama pe care el ne-o strecoară.
Temerea de iad ne aduce cununa împărăţiei. Unde stăpâneşte temerea, nu se află invidie; unde stăpâneşte temerea nu ne supără dragostea de bogăţii; unde stăpâneşte temerea, pofta vinovată este înăbuşită, orice patimă neînţeleaptă este alungată…
Acolo unde stăpâneşte temerea, stăpânesc, de asemenea, râvna milosteniei, rugăciunea fierbinte, lacrimile arzătoare şi fără oprire, regretul pentru tot răul făcut…
Nimic nu ameninţă mai mult păcatul – şi nimic nu face să crească şi să înflorească virtutea, ca o stare de temere neîntreruptă. Cel ce nu trăieşte în temere, nu va şti să păstreze calea cea dreaptă; cel ce trăieşte în temere, nicicând nu va rătăci…

Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese