Rugăciune către Sfântul Antonie cel Mare

Ianuarie 17, 2012

 

Bunule Părinte Antonie, cel ce durerile şi păcatele noastre le cunoşti, nu trece cu vederea glasurile de rugăciune ale celor ce aleargă la mijlocirea Ta şi nu te uita la nevrednicia celor ce Te roagă, ci la slava şi mila lui Dumnezeu, pe care Tu L-ai mărturisit şi spre care se îndreaptă rugăciunea ce Ţi-o aducem. O, slăvite făcător de minuni, părintele săracilor, ocrotitorul văduvelor, sprijinitorul orfanilor, vino cu obişnuita Ta îndurare în ajutorul nostru prin rugăciunile Tale către Dumnezeu, ca să fim mângâiaţi în nevoi, ca să fim apăraţi de primejdii, de ispite şi de păcate. Tu, cel ce ai făcut din pustiul Egiptului loc de preaslăvire a Marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului, fă şi din pustiul sufletului nostru, ars de necredinţă şi ros de patimi, loc plăcut Ţie, în care să se sălăşluiască virtutea, prin Tine să se mărească numele Tău cel sfânt, al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.


Viata ca evanghelie vie, prin ascultare

Ianuarie 17, 2012

Să asculţi de porunca lui Dumnezeu, în viziunea Sfântului Antonie cel Mare, exprimată în viaţa sa, înseamnă să o pui în practică în mod firesc, atât ca pe o chemare, cât şi ca pe un cuvânt de ultimă autoritate. Nu este permis să faci comentarii asupra ei şi nu trebuie să o priveşti prin prisma promisiunii pe care o cuprinde, nici să o păzeşti pentru recompensa câştigată prin observarea ei; trebuie să o primeşti ca pe un imperativ divin, demn de a fi urmat cu iubire şi credincioşie, şi care poartă în el însuşi forţa şi sprijinul care vor ajuta la împlinirea lui; este Duhul Sfânt, într-adevăr, care împinge în mod tainic pe om să iubească şi să se supună poruncii divine. 

Ţinta ascultării de porunca divină nu trebuie să se restrângă la recompensa care este promisă împreună de ea, ci prin zel aprins şi râvnă bucuroasă cu care Duhul Sfânt umple inima lui, omul trebuie să tindă a nu mai avea alt scop decât acela de a se conforma voinţei Domnului şi de a împlini porunca Sa prin iubire pentru El. Iată desăvârşirea ascezei! 

Cu Dumnezeu nu faci negoţ  

Când Sfântul Antonie ascultă de porunca Domnului, care-i spune: „Mergi şi vinde tot ce ai şi dă-le săracilor, apoi vino şi urmează-Mi Mie. Şi vei avea comoară în ceruri” (Mc. 10, 21), el nu viza dobândirea unei comori în ceruri, ca răsplată pentru renunţarea la bunurile sale, ci este evident că unicul său scop era plăcerea de a asculta de Dumnezeu şi de a deveni păzitorul bucuros şi credincios al poruncii Sale. Antonie nu a căutat niciodată propriul său interes în practicarea ascezei. Simpla ascultare de poruncă a fost întotdeauna singurul lui dor. Căci, dacă părăsirea bunurilor sale ar fi avut ca ţintă pentru el dobândirea unei bogăţii cereşti, i-ar fi fost suficient să renunţe la averile sale şi să împartă cea mai mare parte din ele. Dar a doua zi, când ar fi auzit o altă poruncă a Domnului: „Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mâine”, deşi nu ar fi avut inclusă de această dată vreo promisiune, noi l-am fi văzut ridicându-se imediat, ca şi prima oară, distribuind ceea ce păstrase şi consacrându-se în întregime ascezei, cum povesteşte Sfântul Atanasie cel Mare în „Viaţa Sfântului Antonie”.

Cu alte cuvinte, Sfântul Antonie şi-a consacrat viaţa sa, încă de la început, ascultării poruncilor Domnului şi practicării fiecăreia din ele, căci el nu urmărea decât împlinirea unei alte porunci a Mântuitorului. Dacă stăruia în rugăciune, era pentru dobândirea curăţiei inimii, şi aceasta pentru a face rugăciunea sa mai puternică şi bineplăcută lui Dumnezeu; la fel, dacă se smerea, era ca să primească ajutorul Duhului Sfânt, care-l întărea în umilinţa sufletului. Astfel, poruncile divine erau în acelaşi timp şi scop, dar şi cauză a ascezei sale. Virtuţile evanghelice erau ocupaţia continuă a inimii sale şi umpleau viaţa lui. Cuviosul Antonie nu înceta să ceară putere de la Dumnezeu şi ajutorul Duhului Sfânt pentru a obţine victoria asupra celui rău. „Începând să mergem pe drumul virtuţii, să continuăm cu curaj ca să ajungem la ţinta pe care ne-am propus-o”, se adresa marele eremit egiptean ucenicilor săi.

„Vă cer să vă descotorosiţi de voinţa voastră trupească şi să urmaţi pacea în orice lucru, pentru ca, graţie ajutorului Duhului Sfânt, puterile cereşti să locuiască în voi, si astfel ele să vă ajute să împliniţi voinţa Lui”. 

Evaluarea reuşitelor duhovniceşti, o capcană a demonilor 

Scop şi cauză în acelaşi timp, porunca divină îndemna pe Sfântul Antonie să progreseze în nevoinţele sale: post, rugăciune continuă, privegheri neîncetate, curăţie şi paza inimii, milă, blândeţe, jertfirea de sine. Viaţa sa devine o evanghelie vie, care răspândeşte lumină, căci în toate el nu se abătea deloc de la scopul pe care şi-l propusese: paza poruncilor Domnului. Niciodată nu se preocupa de răsplata promisă celor credincioşi cuvântului dumnezeiesc; nu acesta era ţinta lui. Când demonii lăudau nevoinţa sa pentru a-l amăgi prin gândul la slava pe care o va câştiga, el îi mustra, căci, pentru el, evaluarea propriilor sale reuşite duhovniceşti însemna ieşirea din limitele ascultării de porunca lui Dumnezeu.

„Dacă ei (demonii) laudă nevoinţa voastră şi vă spun că sunteţi fericiţi, nu-i ascultaţi, nu-i băgaţi în seamă… De câte ori nu m-au socotit sfânt şi preafericit, dar eu i-am dat blestemului în numele Domnului!”

Sfântul Antonie nu se îndoia că Duhul Sfânt împlinea în el această chemare, ca ea să devină un exemplu de credincioşie faţă de Evanghelie şi un model pentru viaţa monastică din lumea întreagă.

Această atitudine practică faţă de poruncile lui Hristos constituie expresia autenticei spiritualităţi ascetice, care nu este opera Sfântului Antonie, ci a Duhului Sfânt. Ea explică forţa, puterea care au reprezentat sprijinul de fiecare zi din viaţa cuviosului şi rămâne pentru noi exemplul concret al veritabilei asceze creştine, cu fundamentul în ascultarea de manieră personală a Domnului Iisus Hristos. 

Nu trebuie să ne trudim decât pentru a plăcea lui Dumnezeu  

Cel care se mulţumeşte cu ascultarea poruncii fără a privi înapoi, fără a căuta recompensa, arată că nevoinţa sa este inspirată direct de Dumnezeu şi exprimă justeţea cauzei care împinge inima sa să urmeze Domnului doar pentru iubirea faţă de El şi din ascultarea cuvântului său şi deloc pentru obţinerea de daruri duhovniceşti particulare, pentru ajungerea la o treaptă de desăvârşire mai înaltă.

Sfântul Antonie atrăgea atenţia ucenicilor săi asupra gratuităţii ascultării poruncilor: „Nu trebuie să ne trudim şi să luptăm pentru a prevedea viitorul sau a dobândi alt dar, ci pentru a plăcea lui Dumnezeu printr-o viaţă bună. Nu trebuie să ne rugăm pentru a avea viziuni, nici să dorim aceasta ca o răsplată a nevoinţei, ci ca Domnul să vină în ajutorul nostru”.

Cât priveşte pe cel care ia ca temei şi scop al eforturilor sale recompensa promisă prin păzirea poruncii, el trece fără îndoială pe lângă Hristos şi se pierde, departe de adevărata ascultare, căci în locul iubirii lui Hristos, râvna sa, îndreptată asupra sa, nu are altă raţiune de a fi decât de a ajunge la ceea ce doreşte; în loc de a tinde spre ascultarea necondiţionată faţă de Domnul, împlinirea poruncii este în întregime orientată spre bunurile pe care omul doreşte să le obţină.

Acest fapt este evident în exemplul poruncii smereniei: „Oricine se va smeri pe sine, se va înălţa”(Lc. 18, 14). Cel care se smereşte pentru a fi înălţat nu va putea în fapt niciodată să se smerească în realitate. Căci din start el este lipsit de orice smerenie, fiindcă este motivat de gândul înălţării sale. În zadar va pune în lucrare poruncile divine prin nevoinţele cele mai dure, duse chiar până la moarte, atâta timp cât va păstra în ochi răsplata (înălţarea lui) ca scop al ascezei. El nu va asculta de Dumnezeu, nici nu va trăi cuvântul Lui, ci va fi condus de patimile propriei inimi şi va urma voinţei sale.

Sfântul Isaac de Ninive spune referitor la acest lucru: „Pe cel care se smereşte pentru a fi slăvit de oameni, Dumnezeu îl descoperă”. Omul care se smereşte nu pune în evidenţă propria sa smerenie, ci pe Dumnezeu, care îi descoperă pe cei smeriţi. Omul nu poate aşadar să dobândească răsplata divină ca urmare doar a eforturilor sale.

Pentru ca nevoinţele noastre să fie bineplăcute lui Dumnezeu ele trebuie să fie oferite numai în vederea ascultării faţă de El, fără grija pentru răsplată şi fără cererea în schimb a vreunui dar duhovnicesc special. Când ascultăm de Hristos şi Îl urmăm, singura raţiunea interioară trebuie să fie aceea de a împlini cuvântul Domnului gratuit, din dragoste pentru El! (Traducere şi adaptare de Augustin Păunoiu din „Saint Antoine, ascète selon l’Évangile”, Père Matta El-Maskîne.)

Sursa: Ziarul Lumina