12 Iulie – Cinstirea icoanei Maicii Domnului Prodromiţa

Iulie 12, 2017

prodromita

„Stăpână, întoarce-mi întru bucurie plângerea mea, izbăvește-mă de robia celor ce mă războiesc neîncetat și mă învrednicește luminii celei neînserate.”
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul


Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Aprilie 16, 2017

„Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase
Astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu.
Răstignitu-m-am ieri, împreună cu Tine,
Însuți împreună mă preaslăvește, Mântuitorule,
Întru Împărăția Ta”.


Predică la Buna Vestire a părintelui Cleopa

Martie 25, 2017


Astăzi tună glas de bucurie în tot pământul. Astăzi, Arhanghelul Gavriil vesteşte Fecioarei Maria mântuirea neamului omenesc. Ziua de astăzi este mai sfântă şi mai înveselitoare decât toate zilele veacului, căci aduce bucurie şi vesteşte mântuirea la toată lumea. Astăzi, Dumnezeu a căutat cu milă şi cu îndurare din cer pe pământ, că a auzit suspinele strămoşilor noştri şi plângerea tuturor celor ce se chinuiau în iad, de la începutul lumii.

Iubiţii mei fraţi în Hristos,

Mai înainte de a spune altele, să ştiţi acest lucru: atât de adâncă este taina Dumnezeiescului praznic de astăzi, încât nici mintea Serafimilor şi a Heruvimilor, nu poate a o pătrunde. Această părere nu este a mea, ci a Bi­sericii lui Hristos, care cântă: „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” (Troparul Învierii, glas 4).

Dar oare, fraţii mei, a fost cu totul ascunsă de îngeri şi de oameni această taină a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul? Nu cu totul, fiindcă a fost cunoscută şi de îngeri şi de oameni, în chip umbros şi întunecat. Căci îngerii au vestit-o patriarhilor; ea a fost închipuită şi de sfinţii prooroci şi cu mult înainte, prin tainice proorocii, a fost descoperită.

Dar ceea ce nici de îngeri nici de oameni nu s-a ştiut, a fost chipul zămislirii şi al naşterii mai presus de gând şi de cuvânt, al întrupă­rii lui Dumnezeu din fecioară (Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia, vol. II, Întrebarea 42, p. 229). Aceasta o adevereşte iarăşi Biserica, prin cântarea: „Iar minunea naşterii Tale a o spune limba nu poate” (Axion).

În cele ce urmează vreau să arăt mai întâi cum a luat pricină acest mi­nunat praznic al Bunei Vestiri.

Sfânta Evanghelie ne spune: „Iar în luna a şasea (adică în luna lui martie, căci la evrei anul începându-se de la 1 septembrie, această lună a lui martie cădea a şasea) a fost trimis Arhan­ghelul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis. «Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecu­vântată eşti tu între femei»” (Luca 1, 26-28). Iar Fecioara s-a înspăimântat şi s-a tulburat la vederea îngerului şi la auzirea cuvintelor lui. Şi cugeta întru sine: Oare cine să fie acesta? Iar îngerul Domnului, văzând-o pe ea tulbu­rată şi înspăimântată, a liniştit sufletul ei cu aceste cuvinte: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema” (Luca 1, 30-32).

Fecioara Maria, aducându-şi aminte cum şarpele a înşelat pe Eva şi pe Adam în Rai, gândea întru sine: „Oare nu va fi lucrul acesta ce se arată mie vreo nălucire sau vreo ispită? Oare să nu fie vreo înşelăciune?”. Apoi a zis către înger: „Văd chipul tău, că te arăţi mie ca un om; dar graiul şi portul tău nu-ţi este din această lume. Mie îmi spui lucruri mari şi minunate, care nu mă pricep cum pot să fie. Tu zici că Dumnezeu Se va sălăşui în mine. Dar cum poate să încapă întru mine Dumnezeu, Care toată zidirea o a făcut şi pe care nici o zidire nu-L poate încăpea?! În ce chip sunt cu­vintele acestea, eu mă mir şi mă minunez!”.

Iar Arhanghelul, voind a-i lămuri minunea cea mai presus de fire care va fi cu ea, i-a adus aminte de alte minuni mari şi preaslăvite ale lui Dumnezeu, din vechime, şi îi zise ei: „Adu-ţi aminte, preafericită fecioară, că la Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă!” (vezi Luca 1, 37). „Adu-ţi aminte cum toiagul lui Aaron, uscat fiind, a odrăslit (vezi Numerii 18, 8). Adu-ţi aminte cum Sara, femeia lui Avraam, fiind stearpă şi bătrână, a născut pe Isaac (vezi Facerea 21, 23). Adu-ţi aminte cum Ana, mama ta, fiind stearpă, te-a născut pe tine (Prolog, 8 septembrie), apoi cum rugul acela pe care l-a văzut Moise Proorocul la muntele Sinai, arzând cu pară, nu se mistuia (vezi Ieşirea 3, 25). Aşa şi tu vei lua întru tine focul dumnezeirii şi nu te vei arde. «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri» (Luca 1, 35). De vrei să te încredin­ţezi şi de altă minune, mai nouă, du-te la vara ta Elisabeta şi vezi că şi aceea, fiind stearpă, are acum a şasea lună de când a zămislit (vezi Luca 1, 36)”.

As­cultând cu mare atenţie şi cu mare luare aminte cuvintele Dumnezeiescu­lui Arhanghel şi înţelegând ce fel de chemare are ea de la Dumnezeu, Sfânta Fecioară s-a plecat a primi cuvintele lui şi hotărându-se din inimă să asculte porunca lui Dumnezeu cea trimisă ei prin îngerul său, cu mare smerenie zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38).

Iată, iubiţii mei fraţi în Hristos, cum a luat început şi pricină prealumi­natul praznic al Bunei Vestiri, pe care noi astăzi îl prăznuim. Şi să ştiţi că, o dată cu începutul acestui dumnezeiesc praznic, s-a început a se împlini şi planul lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc şi al desco­peririi tainei celei din veac ascunse şi din îngeri neştiute. Acest început, după toată dreptatea, îl prăznuieşte Biserica lui Hristos astăzi, cântând: „Astăzi este începătura mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac” (troparul praznicului); şi iarăşi: „Astăzi se binevesteşte pământului bu­curie mare” (stihira).

Cu adevărat, fraţilor, astăzi este ziua din luna a şasea, întru care mult înveselitorul Arhanghel Gavriil a adus bucurie duhovnicească la toată lu­mea. El a fericit-o pe Fecioara Maria, spunându-i mai întâi „Bucură-te” şi apoi: „ceea ce eşti plină de dar”. I-a zis: „că prin tine vine bucurie la toată lumea şi întristarea neamului omenesc se risipeşte”. Ea e plină de dar, căci cu adevărat ea este comoara tuturor darurilor celor duhovniceşti.

Preacurata şi Preasfânta Fecioară Maria este cu adevărat comoara şi vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh. Iar pentru a vă da seama de acest mare adevăr, am să folosesc o asemănare. E o asemănare între cetele în­gereşti şi Maica Domnului.

Sfinţii şi Dumnezeieştii Părinţi, ca Maxim Mărturisitorul, marele Gri­gore Cuvântătorul de Dumnezeu, Grigore de Nyssa, Vasile cel Mare şi Dumnezeiescul Dionisie Aeropagitul (vezi Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţiri, cap. XI, p. 399) zic că fiecare ceată din cele nouă cete în­gereşti a luat de la Dumnezeu o deosebită vrednicie şi însuşire, sau propri­etate (Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească). Şi dacă aceste sfinte şi prea curate cete de îngeri au o mare felurime de calităţi spirituale şi o mare felurime de daruri şi de vrednicii date lor de Dumne­zeu, apoi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria pe toate aceste sfinte cete le covârşeşte cu vrednicia, cu slava şi cu darul (Luca 1, 28).

Îngerii, ceata cea mai de jos din cereasca ierarhie, au de la Dumnezeu darul şi vrednicia de a sluji la mântuirea sufletului omenesc şi de a povă­ţui pe oameni la vieţuirea cea cu dreptate şi cu fapte bune, pentru a îm­plini ei voia lui Dumnezeu (Luca I, 22; Evrei 1, 7-14). Iar Preasfânta şi Preacurata Fecioara Maria, prin darul cel dat ei de Dumnezeu, mai mult decât toţi îngerii povăţuieşte pe cei credincioşi pe calea mântuirii (Sfântul Ioan Damaschin, Octoihul Maicii Domnului, Mănăstirea Neamţ, 1810, p. 277).

Arhanghelii, ca binevestitori, au darul de a descoperi tainele proo­rociilor şi ale cunoştinţei voii lui Dumnezeu (Vieţile Sfinţilor, la 8 noiem­brie). Iar Preasfânta Fecioară Maria, încă din acest veac, a luat de la Dumnezeu darul proorociei şi al descoperirii tainelor dumnezeieşti. Astfel, proorocind prin Duhul Sfânt, mai înainte a arătat slava ei cea viitoare, zi­când: „Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca1, 48). Iar după ce a născut pe Mântuitorul lumii Hristos, a covârşit cu sfinţenia şi cu darul toate cetele arhanghelilor (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit. , cap. IV, p. 123).

Şi dacă îngerii de la ceata sfintelor Începătorii, mai mari peste cetele cele mai de jos, slujesc la îndreptarea a toată lumea şi la păzirea împărăţi­ilor, a ţărilor şi a tuturor ţinuturilor (Psalmul 44), apoi Preasfânta Fecioară Maria, fiind Împărăteasa tuturor cetelor îngereşti (Vieţile sfinţilor, 8 septembrie), cu sfintele şi preaputernicele ei rugăciuni lucrează mai mult decât orice ceată de îngeri şi de începătorii, la îndreptarea şi mântuirea a toată lumea şi la paza tuturor împărăţiilor şi a tuturor popoarelor lumii (ibidem).

Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Stăpâniri au mare stăpânire asupra diavolilor şi mare putere de a opri şi potoli furia lor, spre a nu vătăma pe cineva din oameni pe cât ar voi ei (ibid.), apoi câtă stăpânire nu are Preasfânta Născătoare de Dumnezeu asupra diavolilor şi cât nu poate ea opri puterea diavolească de a nu face rău celor bine credincioşi, care o slăvesc pe ea din inimă şi se închină ei cu credinţă şi cu umilinţă?

Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Puteri din cer, prin darul cel dat lor de la Dumnezeu, pot să reverse darul facerii de minuni asupra plăcuţilor lui Dumnezeu şi să întărească pe oameni spre a fi cu răbdare şi cu tărie de suflet în necazuri şi în suferinţele lor (Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierar­hia cerească, cap. XXXII), apoi câtă putere de facere de minuni nu are Maica Domnului şi câte nu poate ea să întărească şi să îmbărbăteze în necazuri şi în scârbe pe toţi aceia care au dreaptă credinţă şi o cheamă pe ea din inimă spre ajutor?

Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Domnii din cer au darul şi puterea de la Dumnezeu de a domni peste ceilalţi îngeri care sunt mai jos decât ei şi au puterea de a învăţa pe oamenii cei credincioşi de a-şi stăpâni simţi­rile şi patimile lor şi a se face domni peste voile lor cele pătimaşe (Axion la Naşteriea Domnului), apoi câtă putere nu are Împărăteasa tuturor înge­rilor şi Doamna lumii, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, de a domni şi de a împărăţi peste domnii şi împăraţii lumii acesteia şi de a povăţui tot sufletul cel binecredincios, spre a-şi stăpâni simţirile şi toate poftele cele pătimaşe şi a ajunge, prin darul lui Dumnezeu, domni şi împăraţi peste toate patimile şi voile lor cele rele?

Şi dacă ceata preafericitelor Scaune din cer, mai mult decât alte cete de îngeri, au darul de a odihni şi de a purta pe Dumnezeu, după dar, nu după fiinţă, căci după fiinţă El este necuprins (Axion la Naşterea Dom­nului), apoi care dintre îngeri şi dintre oameni a odihnit şi a purtat pe Dumnezeu mai mult ca Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, care a purtat în pântecele şi în braţele ei pe Dumnezeu Cuvântul şi s-a făcut prin aceasta scaun însufleţit şi cuvântător al Împăra­tului Slavei (Ierarhia cerească, la cap. 3), după cum şi Biserica lui Hristos adevereşte cântând: „Că mitrasul tău scaun L-a făcut şi pântecele tău mai desfătat decât cerurile L-a lucrat” (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 125)?

Dacă ceata preasfinţilor şi preaînţelepţilor Heruvimi, mai mult decât alte cete de îngeri care stau mai jos decât dânşii, pururea strălucesc cu lumina înţelegerii şi cu revărsarea înţelepciunii şi cunoştinţei Dumneze­ieşti şi sunt luminaţi în chip covârşitor de Dumnezeu spre a înţelege ma­rea adâncime a tainelor Sale şi au puterea de a lumina pe îngerii cei mai de jos decât ei cu înţelegerile cele Dumnezeieşti (Vieţile Sfinţilor, 8 noiembrie), apoi oare câtă înţelegere duhovnicească şi câtă adâncime de ta­ine dumnezeieşti nu poartă întru sine Preasfânta Născătoare de Dumne­zeu şi pururea Fecioara Maria, care pe sine sălaş Înţelepciunii lui Dumne­zeu s-a făcut (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvânt la Serafim”, Puţul, Buzău, 1833)?

Şi dacă ceata preaîndumnezeiţilor Serafimi sunt prea înfi­erbântaţi de dragostea de Dumnezeu (ibid.) şi au îndoită putere de sfântă înspăimântare, îndoită putere de vedere Dumnezeiască şi îndoită putere de înălţare şi slavoslovie, mai mult decât toate celelalte cete îngereşti care stau mai jos decât ei (Psalmii 44, 11), apoi câtă fierbinţeală de Dumnezeiască dragoste nu are Preasfânta şi Preacurata Fecioară Maria, care pe Dumnezeiescul Izvor cel fără de margine al dragostei în pântece L-a purtat, L-a născut mai presus de legile firii şi cu lapte din preasfântul şi preacuratul ei piept L-a alăptat? Şi de câtă vedere Dumnezeiască nu este plină Preasfânta Fecioară Maria, care pururea stă de-a dreapta Sfintei Treimi, ca o Împărăteasă a cerului şi a pământului, în haină aurită şi cu toată strălucirea frumuseţilor duhovniceşti împodobită şi preaînfrumuse­ţată (Psalmul 103)?

Şi dacă Dumnezeu are ca haină a Sa lumina (cântare la peasna a 9-a a canoanelor din Minei), apoi de câtă slavă şi înălţare duhovnicească nu s-a învrednicit Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Ma­ria, dacă toată Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare o numeşte pe ea Maica Luminii (Axion)?

Iată, dar, iubiţii mei fraţi,

Pentru care pricină am zis că Maica Dom­nului este comoara şi vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh. Iată pentru care pricină Biserica lui Hristos cântă Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, zicând: „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii” (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., glas 8, pp.155 şi 173). Această cântare este preasfântă şi adevărată, pentru că, pre­cum am arătat, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria pe toate cetele îngerilor şi ale sfinţilor le-a covârşit cu Citește restul acestei intrări »


Soborul Sfantului Ioan Botezatorul – Predica Parintelui Cleopa

Ianuarie 6, 2013

Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor (Matei 3, 2)

Iubiti credinciosi,

Ieri am sarbatorit Botezul Domnului in raul Iordan. Astazi praznuim, dupa cuviinta, pe cel ce s-a invrednicit sa-L boteze pe Fiul lui Dumnezeu, adica pe Sfantul Ioan Botezatorul si Inaintemergatorul. Ieri l-am preamarit pe Iisus Hristos Mantuitorul lumii, Care a cerut sa fie botezat de sluga. Astazi cinstim pe slujitorul cel credincios, pe proorocul Ioan, pe „cel mai mare om nascut din femeie”, pe sfetnicul Luminii, pe cel ce s-a atins cu mana de crestetul Stapanului, Care a zidit cu dreapta Sa cele vazute si nevazute.

sf_ioan_botezatorul_Mare a fost praznicul de ieri, nu mica este si ziua de astazi. Ieri L-am cinstit pe Stapanul, astazi laudam pe sluga Stapanului. Ieri am slavit pe Treimea cea de o fiinta, Care S-a aratat la Iordan, astazi laudam pe Sfantul Ioan Botezatorul care s-a inchinat PreaSfantei Treimi la Iordan. El a auzit glasul Tatalui din nor; el a botezat pe Fiul in Iordan si tot el a vazut pe Duhul Sfant in chip de porumbel, sezind deasupra Fiului.

Vedeti ce mare si placut este inaintea Domnului Sfantul Ioan Botezatorul? Ca cine altul a postit mai mult ca el in pustie? Cine a propovaduit mai cu putere pocainta, in pustiul Iordanului? Cine mustra mai cu asprime pe carturari si farisei, numindu-i „napirci” si „pui de serpi”? Cine L-a marturisit si L-a aratat pe Hristos inaintea lumii cu mai multa indrazneala si putere decat Ioan Botezatorul?

Asadar se cuvine sa cinstim cu laude astazi pe Sfantul Ioan Botezatorul, glasul celui ce striga in pustie, cum spune Sfantul Prooroc Isaia. Sa laudam astazi pe cel mai mare postitor si rugator dintre oameni, pe proorocul cel minunat, pe Inaintemergatorul lui Hristos, care L-a marturisit oamenilor, pe propovaduitorul Prea Sfantei Treimi, pe apostolul pocaintei, pe Sfantul Ioan Botezatorul.

Dar ca sa intelegem mai bine misiunea pe care a indeplinit-o pe pamant Sfantul Ioan Botezatorul, vom aminti pe scurt viata si nevointa lui.

Parintii sai se chemau Zaharia si Elisabeta si nu aveau copii. Zaharia era preot al Legii Vechi, din neamul lui Abia, iar sotia lui era din neamul lui Aaron si erau rude cu Sfantii Parinti Ioachim si Ana. Deci, rugindu-se mult lui Dumnezeu sa le dea un copil, pe cind Zaharia slujea la templu in Ierusalim, i-a vestit Arhanghelul Gavriil ca femeia sa Elisabeta va naste un fiu la batrinete si se va chema Ioan. Si pentru ca Zaharia se indoia de aceasta minune, a ramas mut pina ce Elisabeta, femeia sa, a nascut. Dar n-a durat mult aceasta bucurie. Caci auzind Irod de nasterea lui Hristos si temindu-si tronul imparatiei, a pornit o grea persecutie si ucidere in masa a tuturor copiilor din Ierusalim si Betleem.

Atunci Fecioara Maria a fugit cu Pruncul in Egipt, iar Elisabeta cu Ioan, care era numai cu sase luni mai mare ca Iisus, au fugit in muntii Iudeei. Murind indata mama lui, Ioan a trait singur ca un inger si sihastru in pustie timp de aproape treizeci de ani. Acolo se ruga neincetat ziua si noaptea, se hranea cu acride si miere salbatica, se imbraca cu o haina de piele de camila si se odihnea cu capul pe bolovanii de piatra. Dinainte de nastere, Ioan a fost ales de Dumnezeu si vestit de prooroci si de mic a fost randuit sa sufere, sa traiasca ascuns in munti, in liniste, in post si singuratate; fara parinti, fara imbracaminte si haine moi, fara adapost si odihna.

Pustia i-a fost cea mai inalta scoala de formare duhovniceasca, de pregatire pentru a fi prooroc si Inaintemergator, propovaduitor al pocaintei si botezator al lui Hristos. Ca nimeni dintre oameni nu poate forma pe Sfantii lui Dumnezeu, ca viata de pustie, in post, in rugaciune si liniste. Nimic si nimeni nu-i poate ajuta si lumina, pe cei alesi de Dumnezeu, sa-L marturiseasca pe pamant, precum Harul Duhului Sfant si nevointa in feciorie si in neincetata rugaciune. Iata scoala Duhului cea mai inalta! Iata cat de Sfant trebuie sa fie un prooroc si cat de ingereasca viata trebuie sa duca pentru a deveni vas al Duhul Sfant!

Vedeti cum il pregatea Dumnezeu pe Ioan in pustie pentru a-l face prooroc, apostol al pocaintei si botezator? La fel si pe Fecioara Maria, rudenia sa, o pregatea in templul din Ierusalim tot prin aceleasi virtuti, ca sa o faca vrednica sa-L nasca pe Hristos Mantuitorul pe pamant. Biserica si singuratatea sunt cele mai inalte scoli de formare a sufletelor si a Sfantilor.

Ajungand la varsta de treizeci de ani, Sfantul Ioan a fost chemat de Dumnezeu la propovaduire si a iesit din pustie ca dintr-un palat imparatesc. Sufletul lui acum era plin de Duhul Sfant, trupul lui era neprihanit, curat, mai mult ingeresc decat pamantesc. Inima lui era plina de har si ravna pentru adevar, iar cuvantul lui era puternic, indraznet, tare, care taia ca o sabie pacatul, care trezea constiintele si tamaduia sufletele oamenilor.

Asa a iesit Ioan din muntii Iudeei si a fost trimis de Duhul in pustiul Iordanului, aproape de Marea Moarta. Venea aici nu la odihna, ci sa propovaduiasca iudeilor botezul pocaintei, sa pregateasca poporul ales pentru a crede in Mesia, venea sa-L arate lumii pe Hristos si apoi sa-L boteze in apele Iordanului.

Dar de ce l-a trimis Dumnezeu pe Ioan sa propovaduiasca pe Mesia si pocainta in pustie si nu in Ierusalim, in mijlocul multimii? Pentru ca astfel ar fi silit pe oameni la pocainta si ei n-ar fi avut aceeasi plata. Dar cind oamenii, de bunavoie lasa cetatea, lumea, pacatul si vin in pustie, adica in loc pustiu de pacate sa-l asculte pe Ioan, si-i urmeaza invatatura, atunci plata lor este mai mare, pocainta lor este de bunavoie si roadele sint mai bogate.

Iubiti credinciosi,

Dar ce invata Ioan pe oameni? Care sunt primele lui cuvinte de invatatura catre cei ce veneau la el in pustiul Iordanului? Iata primele cuvinte cu care Sfantul Ioan isi incepe misiunea pe pamant: Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor (Matei 3, 2). Aceste cuvinte nu sunt o rugaciune, ci mai degraba o porunca de foc fara de care nimeni nu poate dobandi viata vesnica. Este prima porunca pe care o da Dumnezeu celui ce vrea sa se intoarca la El, prima datorie pe care trebuie s-o implinim cei ce voim sa ne mantuim.

Aceasta o cerea si Ioan de la cei ce veneau la el. Adica sa se pocaiasca, sa paraseasca pacatele facute, sa le marturiseasca cu cainta, sa le spele prin baia botezului si a lacrimilor, sa ierte pe cei ce i-au nedreptatit. Apoi, asa curati, spalati, dezlegati de pacate, ca niste prunci nou-nascuti, sa se apropie de Dumnezeu, sa vina la Hristos, sa primeasca harul Sfantului Duh, sa lucreze faptele bune si apoi sa fie primiti in Imparatia cerurilor, unde nimic necurat nu poate intra.

Tot asa a inceput si Mantuitorul Hristos Evanghelia Sa. Primele cuvinte pe care le-a rostit la Capernaum cind a iesit sa propovaduiasca sunt acestea: Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor (Matei 4, 17). Cu aceleasi cuvinte incepe si Fiul lui Dumnezeu sa ne vesteasca Evanghelia Sa. Deci, atit pentru iudeii de acum doua mii de ani, cat si pentru noi crestinii de astazi, porunca este aceeasi. Inceputul mantuirii, a iertarii celor ce cred in Hristos este pocainta, spovedania cu cainta pentru pacate, parasirea lor si apropierea de Dumnezeu. Pocainta este prima si singura usa de intrare in imparatia cerurilor. Degeaba credem in Hristos daca nu facem si fapte bune, degeaba mergem la biserica daca nu parasim rautatea, pacatul, patima cea veche, ura din inima, pofta trupului care ne Stapaneste si iubirea de sine care ne omoara sufleteste.

A doua mare invatatura si porunca a Sfantului Ioan este aceasta: Faceti, dar, roade vrednice de pocainta! (Luca 3, 8). Roadele de pocainta se fac de credinciosi dupa ce mai intai s-au pocait de pacatele facute. Caci nimeni nu seamana saminta pe pamantul nearat si nepregatit. Nimeni nu poate face roade vrednice de pocainta daca mai intai nu-si curata inima si mintea de pacate prin spovedanie si cainta. A ne pocai inseamna a ara ogorul sufletului, a smulge din radacina buruienile patimilor, a grapa gradina, adica a sfarama bulgarii patimilor si numai dupa aceea putem iesi la semanat. De vom face asa, multe fapte bune vom putea lucra pe pamant.

A treia mare invatatura a Sfantului Ioan Botezatorul este amenintatoare: Acum securea sta la radacina pomilor – spune marele prooroc – deci orice pom, care nu face roada buna, se taie si se arunca in foc (Luca 3, 9). Prin aceasta el invata pe iudei, ca si pe noi cei de astazi, ca pocainta este obligatorie pentru toti cei ce vor sa urmeze lui Hristos si sa dobindeasca Imparatia cerurilor. Lucrarea pocaintei trebuie facuta acum, astazi, cat mai grabnic, pina avem vreme. Ea nu poate fi aminata, nici inlocuita cu alte fapte bune, pentru ca pocainta este al doilea botez si fara dezlegarea si parasirea pacatelor nimeni nu se poate mantui.

Daca amanam pocainta, spovedania, si nu ne spalam pacatele prin cainta si fapte bune, atunci ne asteapta pedeapsa lui Dumnezeu, care incepe de pe pamant prin tot felul de suferinte si se continua dincolo prin osanda. Pomii sint toti oamenii; securea care sta la radacina este moartea, care taie viata oamenilor de pe pamant si desparte sufletul de trup, iar focul in care se arunca pomii fara roade bune este focul iadului, in care se arunca toti crestinii fara pocainta si fapte bune.

Iata ce frumoase invataturi dadea Sfantul Ioan celor ce veneau la el in pustiul Iordanului. Iar dintre roadele de pocainta pe care Botezatorul Domnului le cerea de la iudei erau doua: sa creada in Hristos si sa faca fapte de milostenie. Ca il intrebau cei ce veneau la dansul: Ce sa facem deci? (Luca 3, 10). Iar Ioan ii invata zicand: Cel ce are doua haine sa dea celui ce nu are si cel ce are bucate sa faca asemenea. Vamesilor, adica celor ce incasau impozite de la oameni, le raspundea: Nu faceti nimic mai mult decat ce va este rinduit. Iar ostasilor le spunea: Sa nu asupriti pe nimeni, nici sa invinuiti pe nedrept si sa fiti multumiti cu solda voastra (Luca 3, 11-14). Numai carturarilor si fariseilor le adresa Sfantul Ioan Botezatorul cuvinte de mustrare pentru necredinta lor, zicandu-le: Serpi, pui de vipera, cine v-a aratat sa fugiti de mania ce va sa fie? (Luca 3,7).

Evanghelistul Marcu spune ca: Ieseau la el tot tinutul Iudeii si toti cei din Ierusalim si se botezau de catre el in raul Iordan, marturisindu-si pacatele (Marcu 1, 5). Dupa ce ii invata calea pocaintei ii boteza in Iordan, adica ii afunda cu miinile sale in apa, in timp ce fiecare isi marturisea pacatele sale. Botezul lui Ioan nu era un botez deplin, desavarsit, pentru ca nu se facea in numele PreaSfantei Treimi si nu avea efectele botezului crestin. Adica nu dadea omului iertarea pacatelor si nici harul Duhului Sfant. Botezul lui Ioan era un botez de pocainta, un botez de pregatire pentru adevaratul botez crestin. Era ceva intermediar intre botezul Legii Vechi si botezul din Legea Darului. Aceasta o spunea chiar Ioan, zicand: Eu v-am botezat pe voi cu apa, El insa va va boteza cu Duh Sfant (Marcu 1, 8).

Dupa botez Ioan le vorbea despre Mesia cum ca a venit in lume, ca El va boteza pe oameni cu Duh Sfant si cu foc. Apoi le zicea: Vine in urma mea Cel ce este mai tare decat mine, Caruia nu sint vrednic, plecandu-ma, sa-I dezleg curea incaltamintelor (Marcu 1, 7). Vedeti smerenia lui Ioan? Desi era prooroc si Sfant, in fata Stapanului se smerea. Smerenia si fecioria sunt doua mari cununi ale Sfinteniei pe care le iubeste Dumnezeu si cei ce sunt ai lui Dumnezeu.

Asa isi implinea Ioan misiunea de prooroc si botezator in pustiul Iordanului. Dar iata ca se apropia de el Insusi Fiul lui Dumnezeu, ca sa fie botezat de el. Iar Ioan, vazandu-L, a zis catre multime: Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridica pacatele lumii. Acesta este despre Care eu am zis: Dupa mine vine un barbat Care a fost inainte de mine, fiindca mai inainte de mine era. Si eu nu-L stiam; dar ca sa fie aratat lui Israel, de aceea am venit eu, botezand cu apa (Ioan 1, 29-31).

Vedeti cum il numeste Ioan pe Hristos? Dupa Proorocul Isaia care aseamana pe Mantuitorul rastignit „ca un Miel spre injunghiere” (Isaia 53, 7), al doilea prooroc este Ioan care-L numeste pe Iisus Hristos „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii”. Amandoi proorocii prevesteau lumii ca Hristos a venit pe pamant ca un miel de jertfa Care va fi rastignit pe cruce pentru noi pacatosii si prin jertfa Lui va ridica, adica va ierta, pacatele lumii si va impaca pe oameni cu Tatal.

Iar cand a venit Domnul la botez, Ioan nu voia sa-L boteze, caci se cutremura sa se atinga cu mainile sale de crestetul Facatorului sau. Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine? Dar Iisus Hristos, indemnandu-l sa faca ascultare, i-a raspuns: Lasa acum, ca asa se cuvine noua sa implinim toata dreptatea, adica sa implineasca voia Tatalui ceresc. Si L-a ascultat Ioan si L-a botezat pe Mantuitorul in Iordan. Si, botezandu-Se Iisus, cand iesea din apa indata cerurile s-au deschis si Duhul lui Dumnezeu S-a vazut pogorandu-Se ca un porumbel si venind peste El. Si iata glas din ceruri, zicand: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, intru Care am binevoit. (Matei 3, 14-17).

Iata, deci, marea misiune a Sfantului Citește restul acestei intrări »


Hristos se naste! MARITI-L!

Decembrie 24, 2012

„Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştiinţei. Că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Tie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.” (Troparul Naşterii Domnului)


6 Septembrie – Pomenirea Prea Slăvitei minuni a Sfântului Arhanghel Mihail, care s-a făcut în Colose

Septembrie 6, 2012

În Colose din Frigia, aproape de Ierapole, era o biserică a Sfîntului Arhanghel Mihail, deasupra izvorului cu apă făcătoare de minuni, din care bolnavii primeau multe tămăduiri, mai multe decît din scăldătoarea Siloamului, pentru că acolo, o dată pe an, se pogora îngerul Domnului şi tulbura apa, iar aici, totdeauna era darul Începătorului de cete îngereşti. Acolo, cel ce intra întîi, după tulburarea apei, în scăldătoare, se făcea sănătos; aici, toţi, şi cei dintîi şi cei de pe urmă primeau sănătate. Acolo era trebuinţă de pridvoare spre petrecerea bolnavilor pentru a-şi căpăta sănătatea pe care nu o luau şi cineva în treizeci şi opt de ani a cîştigat-o; aici într-o zi sau într-un ceas bolnavul cîştiga sănătatea.
Despre începutul acelui izvor se pomeneşte aşa: Cînd toată lumea era umbrită cu întunericul neîndumnezeitei mulţimi de idoli şi oamenii se închinau făpturii, nu făcătorului, în acea vreme în Ierapole, cei necredincioşi cinsteau o viperă mare şi înfricoşată, căreia i se închinau toată noaptea, orbindu-se cu diavolească înşelăciune. Pe ea o ţinea poporul sălbatic încuiată într-o casă zi-dită în cinstea ei şi aducînd multe feluri de jertfe, hrănea acea viperă plină de otravă, care vătăma pe mulţi. Singurul Dumnezeu adevărat, vrînd ca lumina cunoştinţei Sale să lumineze lumea şi să-i povăţuiască pe oamenii cei rătăciţi de la calea adevărată, a trimis pe sfinţii Săi ucenici şi Apostoli în tot pămîntul ca să propovă-duiască Evanghelia la toată făptura. Dintre aceştia, doi: Sfîntul Ioan Teologul şi Sfîntul Filip, ajungînd unul în Efes, iar altul în Ierapole, se osteneau întru buna vestire a lui Hristos. Atunci era în Efes o capişte minunată şi un frumos idol al neslăvitei zeiţe păgîne Artemida, faţă de ai cărei slujitori şi închinători Sfîntul Ioan s-a arătat biruitor, luptîndu-se cu sabia cea duhovnicească a cuvîntului lui Dumnezeu, căci, cu puterea numelui lui Hristos, a făcut să cadă şi capiştea şi idolul şi ca praful să se risipească şi toată cetatea a adus-o la sfînta credinţă întru Hristos.
După risipirea idolului Artemidei, Sfîntul Ioan a venit de la Efes în Ierapole ca să ajute împreună slujitorului său, Sfîntul Apostol Filip, întîmplîndu-se atunci acolo şi Sfîntul Apostol Bartolomeu şi sora lui Filip, Mariami. Cu dînşii împreună, slujea la mîntuirea oamenilor şi Sfîntul Ioan Teologul. Mai întîi, ei s-au ridicat asupra viperei căreia oamenii cei necredincioşi îi aduceau jertfe, avînd-o pe ea în loc de Dumnezeu, şi au ucis-o cu rugăciunea. Apoi au arătat popoarelor pe unul adevăratul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul. Apoi, stînd la un loc care se numea Herotop, proorociră că darul lui Dumnezeu va străluci peste dînsul şi sfîntul Arhanghel Mihail, voievodul puterilor cereşti, va cerceta locul acela şi multe minuni se vor săvîrşi acolo.
Acest lucru s-a şi împlinit curînd. Pentru că, ducîndu-se Sfîntul Ioan în alte cetăţi la propovăduire, iar Sfîntul Filip pătimind de la păgîni, asemenea şi Bartolomeu şi Mariami ducîndu-se în alte ţări, a izvorît din locul acela apă făcătoare de minuni, după proorocia Sfinţilor Apostoli, şi s-a împlinit scriptura, care zice: „S-a vărsat apa în pustie şi vale în pămîntul cel însetat şi cele fără de apă vor fi bălţi şi pe pămîntul cel însetat va fi izvor de apă. Acolo va fi veselia păsărilor şi sălaş de trestie şi baltă. Şi acolo va fi cale curată şi cale sfîntă se va numi”.
Deci începură a veni la izvorul acela mulţi, nu numai credincioşii, ci şi necredincioşii, pentru că minunile cele ce se făceau îi chemau ca nişte trîmbiţe cu glas mare şi toţi cei ce beau şi se spălau din izvorul acela se tămăduiau de neputinţele lor, şi, primind sănătate, se botezau mulţi în numele Sfintei Treimi.
Deci a fost oarecare elin din Laodichia, a cărui fiică, una născută, era mută din naştere. De acest lucru era foarte supărat tatăl ei şi sîrguindu-se mult pentru dezlegarea limbii ei şi nesporind nimic, a rămas în mîhnire. Într-o noapte a adormit pe pat şi a văzut în vedenie pe îngerul lui Dumnezeu stînd înaintea lui, strălucind ca soarele. Nu pentru că era vrednic să-l vadă pe el, ci ca prin acea vedenie să vie la cunoştinţa adevărului, iar pe alţii să-i aducă cu sine la Dumnezeu. De aceea, văzînd pe înger s-a cutremurat şi l-a auzit pe el grăind către dînsul: „De voieşti ca să se dezlege limba fiicei tale, să o duci pe ea la izvorul acela al meu, care este aproape de Ierapole, în Herotop, şi să-i dai să bea din apa aceea şi vei vedea slava lui Dumnezeu”.
Sculîndu-se din somn omul acela se miră de ceea ce văzuse şi, crezînd în cuvintele ce i s-au zis, îndată, luîndu-şi fiica, a mers degrabă la apa cea făcătoare de minuni la care, ajungînd, a aflat mulţime de oameni scoţînd din ea şi botezîndu-se într-însa, şi primind tămăduiri de bolile lor. Deci i-a întrebat pe ei: „Cui vă ru-gaţi, spălîndu-vă cu apa aceasta?” Iar ei ziseră: „Chemăm numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh şi mai chemăm în ajutor şi pe Sfîntul Arhanghel Mihail”. Atunci omul acela, ridicîndu-şi ochii în sus şi înălţîndu-şi mîinile, a zis: „Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, Dumnezeule cel creştinesc, miluieşte-ne pe noi. Sfinte Mihaile, sluga lui Dumnezeu, ajută-ne şi tămăduieşte pe fiica mea!” Şi scoţînd din apă a dat să bea fiicei sale cu credinţă, şi îndată limba ei cea legată cu muţenie s-a dezlegat spre preamărirea lui Dumnezeu şi a grăit luminos, strigînd: „Dumnezeule cel creştinesc, miluieşte-mă pe mine; Sfinte Mihaile, ajută-mi mie!”
Toţi cei ce se întîmplaseră acolo se minunau de puterea lui Dumnezeu şi slăveau pe Sfînta Treime şi preamăreau ajutorul Sfîntului Arhanghel Mihail. Iar elinul acela, văzînd tămăduirea fiicei sale s-a bucurat foarte şi, nepregetînd deloc, s-a botezat îndată cu fiica şi cu toţi casnicii săi, care veniseră cu dînsul. Iar ca semn de mulţumire a zidit deasupra izvorului aceluia o biserică frumoasă, afierosindu-o întru numele Sfîntului Arhanghel Mihail, voievodul, mai marele puterilor cereşti şi înfrumuseţîndu-o cu toată buna podoabă şi rugîndu-se în ea destul, s-a întors la locul său.
În anul al nouăzecilea de la zidirea bisericii aceleia, a venit la Ierapole un copil mic, avînd zece ani de la naşterea sa, cu numele Arhip, născut din părinţi creştini şi crescut în bunăcredinţă şi a început a vieţui lîngă acea biserică a Sfîntului Arhanghel Mihail, făcînd slujba de aprinzător de lumînări. Aşa a pus început vieţii sale, că de cînd se nevoia lîngă biserica aceea, slujind lui Dumnezeu, n-a gustat nimic din mîncărurile şi băuturile mireneşti, nici carne, nici vin, nici pîine nu mînca, ci numai verdeţuri de pustie pe care, adunîndu-le şi fierbîndu-le, le mînca o dată pe săptămînă, fără sare, iar băutura lui era o măsură mică de apă.
Cu o răbdare ca aceasta şi-a înfrînat trupul prin acest fel de fapte bune, îndreptîndu-se pe sine din tinereţe şi pînă la bătrîneţe, petrecînd neschimbat în ele, unindu-se cu totul cu Dumnezeu şi asemănîndu-se vieţii celor fără de trup, deşi se afla în trup. Hainele lui nu erau de mult preţ. Avea numai două rase. Cu una se îm-brăca, iar cu cealaltă îşi acoperea patul care era aşternut cu pietre ascuţite şi-l acoperea cu rasa pentru ca cei ce intrau în casa lui să nu vadă asprimea pietrelor. Iar căpătîiul lui era un sac umplut cu mărăcini.
Aşa era aşternutul acestui fericit nevoitor şi aceasta era odihna lui. Iar cînd avea trebuinţă de somnul firesc îşi punea mult ostenitul trup pe acele aspre pietre şi pe spini, somnul lui fiind trezire mai mult decît somn şi odihna lui chin mai mult decît odihnă. Că, ce uşurare poate fi trupului să se culce pe pietre vîrtoase şi ce fel de somn este acela ca să-şi odihnească cineva capul pe spini? El îşi schimba haina o dată pe an. Cu rasa pe care o avea pe trup, îşi acoperea patul, iar cu cealaltă, care era pe pat, se îmbrăca. După un an îşi schimba rasele tot la fel. Şi nu avea odihnă, ziua şi noaptea obosindu-şi trupul şi păzindu-şi sufletul de cursele vrăjmaşului.
Trecînd calea cea strîmtă şi cu necazuri, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Nu mă lăsa pe mine, Doamne, ca de bucuria cea deşartă să mă bucur pe pămînt, nici să biruiască bunătăţile lumii acesteia înaintea ochilor mei. Să nu-mi fie mie a mă veseli de vreun lucru vremelnic în această viaţă ci, umple-mi, Doamne, ochii mei de lacrimi duhovniceşti şi umileşte inima mea. Îndreaptă căile mele şi-mi dă mie ca pînă în sfîrşit să mă zdrobesc pe sine-mi şi să robesc trupul meu duhului. Că ce-mi foloseşte mie trupul acesta care acum este şi pe urmă va putrezi ca o floare, care dimineaţa înfloreşte, iar spre seară se usucă? Deci dă-mi mie, Doamne, să mă nevoiesc la cele care folosesc sufletului şi mijlocesc viaţa cea veşnică”.
Întru acestea învăţîndu-se fericitul Arhip şi vorbind cu Dumnezeu prin rugăciunea cea cu osîrdie, s-a făcut un înger al Lui pe pămînt, petrecînd viaţă cerească. Şi se îngrijea nu numai de mîntuirea sa, ci şi de a multora, căci boteza pe cei necredincioşi, întorcîndu-i la Hristos. Văzînd acest lucru, elinii cei fără de Dumnezeu s-au pornit spre zavistie, nesuferind să vadă minunile slăvite care se făceau prin sfînta apă. Pe sfîntul bărbat ce petrecea acolo îl urau, năvălind asupra lui, adeseori îl ocărau, trăgîndu-l de păr şi de barbă şi trîntindu-l la pămînt, îl tîrau, călcîndu-l cu picioarele şi batjocorindu-l în multe feluri, îl izgoneau să plece de acolo. Iar fericitul Arhip cel cu sufletul tare ca un diamant, pe toate acestea le suferea cu vitejie de la închinătorii de idoli şi nu s-a depărtat de la sfînta biserică, slujind lui Dumnezeu cu cuvioşie şi în nerăutatea inimii sale, îngrijindu-se de mîntuirea sufletelor omeneşti.
Odată, adunîndu-se necuraţii, se sfătuiră: „De nu vom astupa cu pămînt apa aceea şi pe omul acela de nu-l vom ucide, toţi zeii noştri vor fi defăimaţi cu desăvîrşire de către cei ce se tămăduiesc acolo”. Şi s-au dus mulţi elini adunaţi să astupe cu pămînt apa ceea făcătoare de minuni şi pe acel om nevinovat, pe fericitul Arhip să-l ucidă. Dar, ajungînd la acel loc sfînt, se depărţiră în două. Unii s-au repezit la biserică şi la izvor, iar alţii s-au sîrguit spre casa robului lui Dumnezeu, ca să-l ucidă. Însă Domnul, Cel ce nu lasă toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, a păzit pe robul său de acei ucigaşi, căci de năpraznă le-a amorţit lor mîinile şi n-au putut să le ridice asupra cuviosului. Iar din apă a arătat o necu-noscută minune că, atunci cînd necuraţii se apropiaseră de izvor, îndată a ieşit din el o pară de foc şi, repezindu-se la ei, i-a alungat departe. Şi aşa acei elini fărădelege s-au îndepărtat tot cu ruşine de la izvorul acela făcător de minuni şi de la cuviosul Arhip, însă nu încetau scrîşnind cu dinţii şi lăudîndu-se că o să piardă izvorul acela, biserica şi pe slujitorul ei.
Era la locul acela un rîu curgînd la stînga bisericii al cărui nu-me era Hristos. Pe acesta au cugetat nelegiuiţii să-l îndrepte asupra acelui loc sfînt, ca izvorul, amestecîndu-se cu apa rîului, să-şi piardă puterea făcătoare de minuni. Cînd începură să-şi pună în lucrare acel gînd rău, oprind curgerea rîului ca să schimbe apa, acoperind izvorul, îndată rîul, cu porunca lui Dumnezeu şi-a făcut altă cale apelor sale şi a curs pe la dreapta bisericii. Iar ei, umplîndu-se ia-răşi de ruşine, s-au întors la locurile lor.
Erau acolo alte două rîuri curgînd despre răsărit şi apropiindu-se de locul cel sfînt la o depărtare ca la trei stadii; numele unui rîu, Licocaper, iar al altuia, Kufos. Aceste două rîuri izbindu-se de marginea unui munte mare, s-au împreunat amîndouă într-unul şi abătîndu-se în dreapta, curgea spre partea Likiei. Atotvicleanul diavol a băgat în inimile acelor oameni răi acest sfat: ca pe amîn-două aceste rîuri să le îndrume asupra locului făcător de minuni, ca astfel curgerea lor să strice biserica Sfîntului Arhanghel Mihail şi să acopere cu apele acelea sfîntul izvor, înecînd pe Cuviosul Arhip. Locul era potrivit spre pornirea apei într-acolo, pentru că rîurile acelea se pogorau de la înălţime mare în jos, iar biserica era la un loc tot mai jos.
Sfătuindu-se necuraţii, se adunară din toate cetăţile mulţime fără de număr şi întîlnindu-se în satul Laodichiei, s-au dus la biserică. Aproape de altarul bisericii era o piatră, avînd lăţimea şi înălţimea fără de măsură, iar adîncimea în pămînt nesfîrşită. Deci, au săpat un şanţ adînc şi larg începînd de la acea piatră la muntele acela sub care rîurile se împreunaseră. Săpînd cu mare osteneală şi terminînd albia pe care trebuia să îndrume apele asupra bisericii, au ieşit pîraiele acelea, ca să se adune apă multă şi s-au ostenit în acea deşertăciune a lor vreme de zece zile. Iar cuviosul Arhip, văzînd lucrul acela al lor, a căzut la pămînt în biserică, rugîndu-se lui Dumnezeu cu lacrimi şi chemînd în ajutor pe cel cald folositor, pe Sfîntul Arhanghel Mihail, ca să-şi păzească locul de înecarea apei şi să nu se bucure vrăjmaşii cei ce voiau să piardă sfinţenia Domnului şi zicea: „Nu voi fugi de la locul acesta sfînt nici nu voi ieşi din biserică, ci aici să mor şi eu, de va voi Domnul să fie înecat locaşul acesta”.
Cînd s-au sfîrşit acele zece zile şi apele s-au înmulţit foarte mult, au săpat necuraţii elini acel loc singur pe unde era să se pornească apele spre calea cea pregătită şi îndrumară apele asupra sfintei biserici îngereşti în ceasul întîi al nopţii. Iar ei alergînd, au stat sus din partea stîngă, vrînd să vadă înecarea locului sfînt. Şi au sunat apele ca un tunet, rostogolindu-se cu freamăt mare. Iar Cuviosul Arhip, fiind în biserică la rugăciune şi auzind vuietul apei, a strigat mai cu dinadinsul către Dumnezeu şi către Sfîntul Arhanghel Mihail, cerînd milă şi ajutor, ca să nu fie înecat sfîntul loc şi să nu se veselească vrăjmaşii, ci să se ruşineze necuraţii, să se preamărească numele Domnului şi să se laude puterea şi sprijinirea cea îngerească. Şi a cîntat psalmul lui David, zicînd: „Ridicat-au rîurile, Doamne, ridicat-au rîurile glasurile lor, ridica-vor rîurile va-lurile lor de glasuri de ape multe. Minunate sînt înălţările mării, minunat este întru cele înalte Domnul. Casei tale se cuvine sfin-ţenie, Doamne, întru lungime de zile”.
Cînd grăia acestea Sfîntul Arhip, a auzit un glas poruncindu-i să iasă din biserică. Deci, ieşind sfîntul din biserică, a văzut pe păzitorul neamului creştinesc, pe cel cald folositor, pe Sfîntul Arhanghel Mihail, în chip omenesc, prea minunat şi prea luminat, precum s-a arătat oarecînd proorocului Daniil, şi neputînd să caute spre el a căzut de frică la pămînt. Iar el a zis către dînsul: „Îndrăzneşte şi nu te teme! Scoală-te şi vino la mine aici şi vei ve-dea puterea lui Dumnezeu în apele acelea”. Şi sculîndu-se fericitul Arhip s-a apropiat cu frică de arhanghelul puterilor cereşti şi a stat de-a stînga după porunca lui şi a văzut un stîlp de foc de la pămînt pînă la cer. Iar cînd s-au apropiat apele, şi-a ridicat arhanghelul dreapta sa şi a însemnat cu semnul crucii peste faţa apelor, zicînd: „Să staţi acolo!” Şi îndată s-au oprit apele şi s-a împlinit cuvîntul cel proorocesc: „Văzutu-te-au apele şi s-au temut”; au stat rîurile ca un zid de piatră şi s-au înălţat în sus ca un munte înalt. Şi întorcîndu-se arhanghelul la piatra aceea mare, care era aproape de altar, a lovit într-însa cu toiagul pe care îl avea în mîini, însemnînd spre dînsa semnul Crucii şi îndată s-a făcut un tunet mare şi s-a cutremurat pămîntul şi piatra aceea s-a despicat în două şi s-a făcut în piatră o prăpastie mare. Şi a zis Sfîntul Mihail: „Aici să se sfărîme toată puterea cea Citește restul acestei intrări »


Sfantul Maritul Prooroc Ilie Tesviteanul – 20 Iulie

Iulie 20, 2012

Acesta era feciorul lui Sovac, preotul Legii vechi, locuind in cetatea Tesve, din Galaad, de dincolo de Iordan, de unde si numele Proorocului, Iliie Tesviteanul, si a trait cu peste opt sute de ani inainte de intruparea Mantuitorului, pe vremea lui Ahab, regele evreilor.  sf prooroc ilie

Acest rege isi luase de sotie o printesa feniciana, Isabela din Sidon, femeie de alt neam si inchinatoare lui Baal, zeul fenicienilor. Si ea indemna pe rege sa paraseasca vechea credinta a iudeilor, in Dumnezeul cel adevarat, si sa se inchine lui Baal, nu numai el, ci sa sileasca tot poporul sa-l urmeze, intorcandu-se la paganatate. Deci, regele, pretuind mai mult desarta frumusete a femeii, decat mantuirea sufletului sau, a parasit credinta cea buna si imbratisand el insusi legea idoleasca, a dat porunca, si mult ajutor, spre aducerea poporului credincios la inchinarea idolilor, prigonind pe aparatorii dreptei credinte, ridicand capisti idolesti, pretutindeni pe pamantul lui Israel, si tinand in mare cinste pe preotii lui Baal.

I-a ridicat atunci, la chemarea Domnului, Ilie Proorocul si, venind la curtea regelui, il mustra, prin cuvintele aspre, pentru ratacirea lui. Dar vazand ca nu poate aduce pe rege la calea cea dreapta a credintei stramosesti, l-a vestit ca se va abate asupra tarii o foamete mare, care va tine trei ani si jumatate, ca pedeapsa pentru lepadarea lui de credinta. Regele, cautand sa-l omoare, Proorocul Domnului s-a ascuns, in cele din urma, in Fenicia, unde mania regelui nu-l mai putea atinge.

Dupa trei ani si jumatate insa Proorocul s-a intors la curtea lui Ahab. Cu jertfa adusa pe muntele Carmel, Proorocul a dovedit ca stravechea credinta, pe care o apara el, era credinta cea adevarata. Poporul insusi, vazand minunata dovada a Proorocului, a strigat: „Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeul cel adevarat„. Si, prinzand pe slujitorii cei mincinosi ai lui Baal, i-a ucis, ca sa nu mai insele pe nimeni. Si foametea a incetat, printr-o ploaie binecuvantata, la rugaciunea Proorocului.

Marele Prooroc Ilie a savarsit multe alte fapte minunate: A inviat pe fiul vaduvei din Sarepta Sidonului, a vazut pe Dumnezeu, la muntele Horeb „in vant subtire”, pe cat este cu putinta omului a-L vedea, a despartit Iordanul, lovindu-l cu cojocul, trecand ca pe uscat, si a stat inaintea lui Hristos, la Schimbarea Lui la Fata, pe Tabor. Iar, cand s-au sfarsit zilele Proorocului Ilie, a fost ridicat la ceruri intr-un vartej de flacari si intr-un car de foc. Sfanta Scriptura si traditia Bisericii ne spun ca Sfantul Ilie va veni, iarasi, pe pamant, la sfarsitul veacurilor, ca Inainte mergator, la cea de a doua venire a lui Hristos, in slava.

Acatistul Sfantului Prooroc Ilie (text) – aici