Despre suferinta oamenilor si a lucrurilor cazute

Octombrie 31, 2009

Toată făptura zidită este desăvârşită, toată făptura. Şi duhurile care au căzut au fost plăsmuite făpturi desăvârşite. Ele au căzut de la desăvârşirea minţii la joasa cugetare şi, pentru că s-au îndepărtat de Izvorul vieţii, caută mângâiere în viaţă mincinoasă. Nu mai au staretul_tadeiviaţă dreaptă, ci o caută în lucruri, în cele care sunt mărginite. Acestea le sunt mângâiere, acestea le sunt hrană. Neîncetat. Dar, pentru că s-au îndepărtat de dragoste, şi ştiu cum era pe când se aflau sub călăuzirea Duhului Sfânt, în deplinătatea Harului, caută să o imite şi, astfel, înşeală oamenii, amăgesc neamul omenesc, îi dau mângâiere mincinoasă, numai ca să-i câştige pe oameni. Şi oamenii se îndeletnicesc cu atât de multe lucruri: filosofii, cugetări, realizări ale ştiinţei – iar toate acestea sunt vremelnice, sunt o mângâiere mult prea scurtă. Şi iarăşi se naşte în oameni depresia şi singurătatea. Căci oamenii aici, pe pământ, se simt singuri şi printre cei mai dragi ai lor – pentru ca suntem căzuţi. Plâng copii, dar plânsul acesta este şi al părinţilor lor…

Asemenea şi duhurile căzute – şi ele, cu alte cuvinte, se simt singure, deşi sunt totdeauna unele cu altele, dar în tot felul de rele, aşa cum greşesc şi oamenii aici pe pământ. Duhurile rele sunt unite în cuget şi fac orice…zi de zi…numai să aibă mângâiere, dar mângâiere nu au. Aşa şi oamenii, unii se duc, şi sparg sticle şi pahare, şi se îmbată, şi se întorc acasă cu capetele sparte…şi tot nimic. Nicio mângâiere nu află. Atunci caută pe alt făgaş al vieții… şi nicăieri nu află alinare. Iar cei ce se unesc cu Domnul, ştiţi, când se unesc aşa cum o fac îngerii, aceştia se află veşnic în pace, în bucurie şi linişte neîntreruptă. În ei sălăşluiesc pacea şi bucuria nestrămutată.

Staretul Tadei de la Manastirea Vitovnita – Cum iti sunt gandurile asa iti este si viata

Anunțuri

Sfaturi duhovnicesti date de Parintele Teofil Paraian

Octombrie 30, 2009

Parintele Ioanichie Balan: Credeti ca metodele oarecum artificiale de educare a mintii in privinta concentrarii sunt vatamatoare?

Parintele Teofil Paraian: Nu cred ca trebuie sa artificializam viata in nici o privinta. Cred ca e bine ca rugaciunea sa se pr-teofilfaca intotdeauna in mod firesc, fara crispare, fara eforturi de concentrare si de interiorizare, care sa ne faca sa uitam de rugaciunea propriu-zisa si sa ne retina la concentrarea insasi, care, in definitiv, n-are valoare decat daca se face pentru promovarea rugaciunii, deci n-are valoare in ea insasi. Ne concentram „prin rugaciune”, nu ne concentram „pentru rugaciune”. Daca ne concentram „pentru rugaciune”, la drept vorbind, ne concentram fara rost, caci, in acest caz, rugaciunea este pe planul al doilea.

Cand ne rugam si ne concentram „prin rugaciune” sau „la rugaciune”, atunci rugaciunea este in prim plan si isi are rost si concentrarea. Ne concentram prin cuvintele rugaciunii sau la inspiratiile din rugaciune. Asa e bine. Altfel, riscam sa ne concentram, dar nu sa ne si rugam. Altfel spus, in cazul ca ne concentram ca sa ne rugam, se poate intampla sa ramanem numai la concentrare, iar la rugaciune sa nu luam aminte. Eu le dau credinciosilor indemnul sa faca rugaciunea de toata vremea, cu formula stiuta, „pe respiratie”, dar nu pentru ca asta ar avea avantaj pentru concentrare, ci numai pentru ritmicizarea rugaciunii, pentru ca rugaciunea sa aiba cumva un suport in fiinta noastra. Le atrag insa atentia ca, daca aceasta i-ar deranja in lucrarea rugaciunii, sau in cazul cand el ar simti ca li s-ar potrivi mai bine vreun alt mod de a face rugaciunea, nu-i absolut necesar sa o faca asa cum le indic eu. Deci, inca o data: ne concentram „prin rugaciune”, nu „pentru rugaciune”, rugaciunea fiind ea insasi mijlocul de a ne concentra.

– Credeti ca rugaciunea, asa zisa „vorbita”, daca este facuta concentrat, metodic si in acelasi timp se duce o viata cu tendinta de purificare, poate trece in inima?

– Cred ca orice rugaciune – oricare ar fi cuprinsul ei, sau modul ei de manifestare – poate fi facuta cu toata fiinta rugatorului si poate fi o rugaciune totala, adica o rugaciune cu deplina participare, caci aceasta inseamna de fapt „rugaciunea facuta cu inima”. Aceasta rugaciune o fac, nu cei ce se angajeaza la un program de rugaciune, la o pravila de rugaciune, ci cei ce au trebuinte stringente, a caror implinire o asteapta de la Dumnezeu. Ne rugam cu inima, nu atunci cand repetam formule de rugaciune, ci cand avem de facut o rugaciune.

Cei mai avantajati in privinta aceasta sunt oamenii sentimentali, oamenii la care primeaza inima. Cei rationali se roaga cu mintea, pentru ca traiesc prin minte. Au si ei inima, dar inima le este pe locul al doilea. Rugaciunea din inima le este proprie mai mult femeilor, pe care le caracterizeaza sentimentul. „Eva este simtirea”, se spune in Filocalie. Deci nu cuprinsul rugaciunii, sau felul de a te ruga asigura participarea inimii la rugaciune, ci mai cu seama structura rugatorului favorizeaza sau defavorizeaza rugaciunea totala, sau rugaciunea cu inima ori din inima. Cred ca aici se potriveste cuvintul „Roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie”.

In timpurile actuale, pentru omul care traieste in mijlocul societatii, e destul de greu sa fie in permanenta cu mintea la Dumnezeu. Cum putem avea atentia numai la Dumnezeu in viata noastra?

– Grija noastra trebuie sa fie de a face totul spre slava lui Dumnezeu. Asa ne invata Sfantul Apostol Pavel: „Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti” (I Cor. 10, 31). Daca facem lucrul acesta, nu trebuie sa fim preocupati de o concentrare nefireasca si mai presus de trebuinta. Si mai ales nu trebuie sa ne concentram in detrimentul vietii in care ne-a pus Dumnezeu si prin care trebuie sa-I slujim lui Dumnezeu si sa ne castigam mantuirea si progresul in viata duhovniceasca.

Daca luam aminte la faptul ca Sfantul Ioan Botezatorul, cand a fost intrebat de ostasi ce sa faca in vederea mantuirii lor, Sfantul Ioan nu le-a spus sa nu mai fie ostasi, ci le-a spus ce au de facut ca ostasi. Si daca ne gandim ca acelasi sfant, intrebat de vamesi, ei ce au de facut, nu le-a spus sa nu mai fie vamesi, ci le-a spus ce au ei de facut ca vamesi (Luca 3, 12-14). Cand avem in vedere unele ca acestea, nu cred ca mai e cazul sa nazuim la niste lucruri care, la drept vorbind, nici nu ni se cer, deci la o concentrare care mai mult ne-ar pagubi, decat ne-ar folosi.

Imi aduc aminte ca am citit candva, mai demult, in cartea „Calea desavarsirii crestinesti” de Rodriguez, indrumarea „de a face orice lucru ca ultimul lucru din viata si ca singurul lucru prin care ne mantuim”. Cred ca nu poate fi ceva mai bun de spus, pentru cei ce au de indeplinit anumite lucruri in viata sociala. „Rugaciunea mea este sa te primesc pe tine si sa te petrec cu dragoste”, a spus un parinte din pustie unui frate, care isi cerea iertare de la el, ca l-a retinut la implinirea pravilei lui de rugaciune. Important este sa convertim toate actiunile noastre spre slava lui Dumnezeu, si daca facem asa, atunci nu mai e cazul sa ne gandim la vreo concentrare mai presus de fire, sau la alte actiuni, in afara de cele pe care le desfasuram. Unei profesoare de matematica ii spuneam, candva, ca trebuie sa predea matematica asa cum ar preda-o Domnul nostru Iisus Hristos.

– Cum putem ajuta mai bine persoanele din Citește restul acestei intrări »


Parintele Teofil a trecut la cele vesnice

Octombrie 29, 2009

sambata-pr-teofil
Părintele Teofil s-a născut la 3 martie 1929 într-o familie de plugari din satul Topârcea, din apropierea Sibiului, primind la botez numele de Ioan şi fiind primul dintre cei patru fraţi. S-a născut fără vedere, motiv pentru care urmează cursurile unei şcoli primare pentru nevăzători la Cluj-Napoca, între anii 1935 – 1940. Îşi continuă cursurile la o şcoală de nevăzători la Timişoara, între anii 1942 – 1943, iar până în 1948 urmează tot la Timişoara cursurile liceale într-un liceu teoretic pentru văzători. În această perioadă îl cunoaşte pe părintele Arsenie Boca de la care deprinde rugăciunea minţii: „Doamne Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, rugăciune pe care continuă să o exerseze încă înainte de intra în monahism. Preocuparea pentru viaţa religioasă şi pentru aprofundarea cunoştinţelor teologice îl determină să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, între anii 1948 – 1952, iar la 1 aprilie 1953 ia hotărârea de a intra în obştea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. După patru luni este călugărit în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului şi primeşte numele de Teofil, cuvânt provenit din limba greacă ce se traduce cu „iubitor de Dumnezeu”. La şapte ani de la călugărie, tot de praznicul Adormirii Maicii Domnului, părintele Teofil este hirotonit diacon de către Mitropolitul Nicolae Colan, iar la 13 mai 1983, după 23 de ani de diaconie este hirotonit preot de către Mitropolitul Antonie Plămădeală. Tot atunci primeşte şi hirotesirea întru duhovnic. În anul 1986 părintele Teofil este hirotesit protesinghel, iar în anul 1988 arhimandrit.

                                              ~~~~~~~~~~~~~~~

                          Inregistrari cu Parintele Paraian – aici

                                              ~~~~~~~~~~~~~~~

Parintele Teofil a plecat din această viaţă cu nădejdea că Domnul Hristos îl va primi în Împărăţia Sa alături de Maica Domnului şi de toţi sfinţii, pentru că toată viaţa şi-a închinat-o slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Dumnezeu sa il ierte si sa-l odihneasca!


Rugaciune la vreme de ispita

Octombrie 29, 2009

Doamne, Doamne, Cel ce ai ingaduit diavolului sa ispiteasca in rai pe rugaciune15stramosii nostri Adam si Eva, spre a le incerca ascultarea si supunerea,- Cel ce, de asemenea, ai ingaduit diavolului sa ispiteasca cu ingrozire si cu grele suferinte pe dreptul Iov, robul Tau, pentru ca si mai lamurit sa se vadeasca virtutile si credinta lui intru Tine,- Cel ce ai dat ingaduinta satanei sa se apropie cu ispitire de insusi Fiul Tau, spre a-L imbia si a-L momi cu poftele si desertaciunile acestei lumi, pentru ca, infrant si rusinat, acest duh blestemat sa auda din gura Mantuitorului lumii cuvintele: „inapoia Mea, satano, caci scris este: Domnului Dumnezeului Tau sa te inchini si numai Lui unuia sa-I slujesti”,- Cel ce tuturor dreptilor si sfintilor Tai le-ai dat vremi de ispitire si de grele indoieli, pentru ca, prin ele lamurindu-se, sa iasa si sa ramana si mai intariti in credinta, in nadejdea, in dragostea si in supunerea cea catre Tine,- insuti, Atotputernice si Preabunule Stapane, ajuta-mi si mie in aceasta clipa grea, cand duhul satanei imi tulbura mintea cu indoieli si cu imboldiri, si cand viclene amagiri imi framanta inima si sufletul; arata-mi, Milostive, adevarul si calea Ta cea dreapta, pentru ca, biruind uneltirile lui de acum, sa ma pot bucura de cuvintele apostolului Tau lacob, ce zice: „Fericit barbatul carele rabda ispita, caci lamurit facandu-se, va lua cununa vietii, pe care a fagaduit-o Dumnezeu celor ce il iubesc pe El”. Daruieste-mi, Stapane, inima curata si credinta tare, pentru ca in aceste clipe sa pot canta dimpreuna cu proorocul Tau David: „Doamne, de ce s-au inmultit cei ce ma necajesc? Multi se ridica impotriva mea, multi ii spun sufletului meu: -Nu-i este lui mantuire intru Dumnezeul lui-… Dar Tu, Doamne, Tu esti ocrotitorul meu, Tu esti slava mea si Cel ce inalti capul meu. Cu glasul meu catre Domnul am strigat si El m-a auzit din muntele Sau cel sfant… A Domnului este mantuirea si peste poporul Tau binecuvantarea Ta”. Amin.


Sfantul Ierarh Iachint de Vicina – 28 Octombrie

Octombrie 28, 2009

Vicina a fost o cetate importanta in secolele XIII-XIV, asezata in regiunile de nord ale Dobrogei, cel mai probabil pe o insula din fata asezarii actuale Isaccea (odinioara orasul sf-ierarh-iachint-de-vicina-mitropolit-al-tarii-romanestiNoviodunum). Astazi ruinele ei nu sunt cunoscute, poate au disparut pentru totdeauna in apele Dunarii. Insula se afla chiar pe cursul principal al Dunarii, inainte de ramificarea ei in bratele prin care se varsa in Marea Neagra. Vicina a devenit un important port comercial, unde negustori bizantini, occidentali (in special genovezi), dar si altii din jurul Marii Negre faceau afaceri profitabile.

In acest centru dependent de Imperiul Bizantin a luat fiinta pe la inceputul secolului al XIII-lea o mitropolie, care a avut un rol spiritual major pentru populatia romaneasca din zona. Catre mijlocul secolului al XIV-lea, oricum dupa anul 1348, preia scaunul de mitropolit al Vicinei Iachint. Era o vreme de mare criza politica si economica, fiindca cetatea Vicina, protejata pana atunci de puterea Bizantului, ramane acum fara aceasta protectie. Bizantinii mult slabiti de razboaie interne nu pot impiedica stabilirea pentru prima oara a turcilor in Europa, care cuceresc in 1352 fortareata Tzimpe, asezata in stramtoarea Dardanelelor (Helespontul), iar doi ani mai tarziu in 1354 in aceeasi zona, cetatea Galipoli. Anul 1352 este nefast pentru bizantini si pentru faptul ca flota lor este distrusa intr-un razboi cu genovezii, iar apararea Vicinei si a altor cetati de la gurile Dunarii – Kilia si Lykostmion – nu se putea face fara ajutorul ei. Putin mai inainte, prin anii 1337-1338, Vicina fusese cucerita si pradata de tatari incat mitropolitii si populatia, in general, faceau cu greu fata acestei situatii.

Inainte de Iachint, scaunul mitropolitan al cetatii fusese ocupat de personalitati de seama, al caror nume il cunoastem partial: Teodor (1285), Luca (1303), Macarie (1340-1343) si Kiril (mentionat in anii 1347-1348). Iachint succede acestuia din urma si putem aprecia inceputul pastoririi lui prin anii 1349-1350. Nu stim cat a putut ramane in scaun, caci dupa 1352 Vicina intra, se pare, sub ocupatie genoveza. Este posibil ca Iachint sa se fi retras la curtea domnitorului Basarab I (1330-1352) si a fiului sau Alexandru Basarab (1352-1364). Profitand de slabirea puterii militare a tatarilor, Tara Romaneasca isi largise mult teritoriul spre rasarit, ajungand sa aiba in stapanire sudul Moldovei pana la Chilia si Marea Neagra. Teritoriul Basarabiei de astazi isi trage numele de la cei doi basarabi, tata si fiu, adevarati ctitori ai Tarii Romanesti. In acest vast teritoriu isi exercitau activitatea pastoral-misionara mitropolitii Vicinei, precum si ai altor centre urbane importante de pe malul drept al Dunarii, ca Durostorum (Silistra) si Vidinul. In secolul al XIII-lea, populatia romaneasca din vastul teritoriu nord-dunarean era indrumata spiritual de episcopi si preoti aflati in stransa legatura cu mitropoliile de pe malul drept al Dunarii. In unele documente papale ei sunt amintiti cu denumirea de pseudo-episcopi ori de schismatici, denumiri care reflecta conceptia confesionala a papalitatii. Clerul acesta episcopal si preotesc asigura slujirea religioasa a populatiei autohtone, ferind-o de atragerea ei spre credinte eterodoxe, ca aceea a cumanilor ori cea catolica. Este ceea ce rezulta dintr-un document emis de papa Grigorie al IX-lea in noiembrie 1234 si un altul dat de regele Bela al Ungariei in 1247. Activitatea aceasta pastoral-misionara condusa la romani din Vicina si alte centre sud-dunarene i-a apropiat pe ierarhii ortodocsi de sefii formatiunilor politice romanesti, ajutandu-i pe acestia sa-si creeze structuri organizatorice bisericesti, necesare cultului si statorniciei in credinta.

Este greu de precizat cata vreme a putut Iachint sa activeze la Vicina, dar in 1359 il gasim in Tara Romaneasca la curtea voievodului Alexandru Nicolae Basarab, ca mitropolit al Ungrovlahiei. Actul patriarhal din mai 1359, prin care este aprobata mutarea lui, mentioneaza ca domnitorul „l-a chemat la sine acum catva timp, pe cel care se afla in vecinatatea lui”, facand aluzie la apropierea teritoriala dintre ei. Din acelasi document reiese ca Iachint era prieten al domnitorului, fiindca in scrisorile repetate adresate de acesta patriarhului Calist al Constantinopolului si Sinodului il „cere numai pe el, nu pe altul, cu multe rugaminti, fiind foarte agreat de marele voievod”. Dorinta voievodului era ca Iachint „sa fie arhiereu, pastor si dascal al locului”.

Sinodul Constantinopolitan, patriarhul Calist si imparatul Ioan al V-lea Paleologul aproba cererea voievodului Nicolae Alexandru Basarab, numindu-l pe Iachint „pastor legiuit a toata Ungrovlahia cu rangul de mitropolit preacinstit (hypertimos), spre binecuvantarea si indreptarea duhovniceasca a domnitorului, copiilor lui si a intregii sale domnii”. Aluzia la indreptarea duhovniceasca a domnitorului si a casei lui sugereaza influentele eterodoxe care se exercitau asupra lui de catre regele maghiar Ludovic cel Mare (1342-1382), cunoscut ca zelos slujitor al prozelitismului catolic. Acelasi lucru il indica referirea la grija pe care trebuia s-o aiba mitropolitul de a indruma poporul nu numai spre „implinirea preceptelor mantuitoare ale lui Hristos, tinandu-i departe de faptele cele neingaduite ale pacatului, ci si de la orice dogma dinafara si straina Bisericii lui Hristos, intru pastrarea ferma a credintei noastre”.

Cand patriarhul se adreseaza direct domnitorului intr-o scrisoare din luna mai 1359, el nu uita sa-i recomande „sa se pazeasca de adunarile eretice si de dogmele dinafara si straine credintei”. Referirile constante la pericolul ereziilor si al dogmelor straine de credinta ortodoxa trebuie intelese in contextul istoric al timpului, cand romanii de la oamenii simpli pana la capetele incoronate si la nobili erau supusi unor presiuni prozelitiste puternice.

Consider ca Iachint a avut un rol hotarator in Citește restul acestei intrări »


27 Octombrie – Pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Dimitrie cel nou de la Basarabi

Octombrie 27, 2009

Acest cuvios Parinte, a fost pe vremea evlaviosilor împarati bulgari, dintr-un sat din Bulgaria ce se chema Basarabi, de pe marginea apei Lomului; si întâi a fost pazitor de vite la numitul sat, apoi vazând ca toate ale lumii sunt trecatoare, a iesit din satul acela si s-a dus dumitru-dimitrieîntr-o pestera ce era aproape de Basarabi si s-a facut calugar la o mânastire ce era înauntrul pesterii. Si cine poate spune luptele ce a suferit? Postul, rugaciunea si privegherile ce facea! încât si de harul facerii de minuni s-a învrednicit; înca si vremea iesirii sufletului sau din trup a cunoscut-o, pentru care intrând în mijlocul a doua pietre, asa si-a dat prealuminatul sau suflet în mâna lui Dumnezeu.

Trecând multa vreme, a venit acea apa a Lomului mare de surpa lemnele si pietrele de primprejur. Atunci au cazut în apa si cele doua pietre ce erau în cuprinsul pesterii, dimpreuna cu moastele sfântului; si mult timp au fost acolo. Deci vrând Dumnezeu sa-l descopere, s-a aratat îngerul Domnului în vis la o copila, a unui credincios, ce patimea de duh necurat, zicându-i: „De ma vor scoate parintii tai din apa, eu te voi tamadui”; si daca s-a sculat copila dimineata, a spus visul ce a vazut la parintii ei si asa adunându-se preoti si oameni multi, s-au dus la locul acela, unde de multe ori se arata lumina si cei ce vedeau socoteau a fi comoara si au gasit pe sfântul, precum a zis îngerul, întreg si luminat ca soarele si luându-l l-au dus în sat si mergând vestea în toate partile de aflarea sfântului, a ajuns si la urechile domnitorului de la Bucuresti, care îndata a si trimis preoti si boieri, sa aduca pe sfântul la biserica Curtii domnesti.

Acatistul Sfantului Dimitrie Basarabov – aici

Mergând trimisii aceia la Basarabi, au luat pe sfântul si au purces sa mearga la Bucuresti, si sosind pâna aproape de Rusi, unde este o fântâna, n-a vrut sa mearga mai înainte. Deci vazând preotii si boierii acea minune si nestiind ce sa faca, s-au socotit cu sfat de obste de au înjugat doi junci tineri neînvatati, ca sa vada unde este voia sfântului sa mearga si asa o, minune! S-a întors îndata sfântul la Basa-rabi în mijlocul satului si acolo a stat. Iar preotii si boierii întorcându-se la Bucuresti, au spus toate cele ce au vazut. Deci domnitorul a trimis boieri cu cheltuiala de au facut o biserica în numele Cuviosului Dimitrie la Basarabi, unde a si fost asezat sfântul. Si multe minuni a lucrat acolo la cei ce cu credinta au nazuit; si macar ca fiind satul mic si simplu si lipsit de oameni de stiinta, nu s-au însemnat toate câte minuni s-au întâmplat, dar câte s-au scris de cei ce au vazut minunile sfântului, prin cucernici crestini le însemnam:

Doua femei oarecare surori, Aspra si Ecaterina, de la satul ce se numeste Cernavoda, au facut o biserica prea frumoasa, punându-i hramul Adormirea Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria si au gândit întru sine, doara ar putea sa ia vreo particica din moastele Sfântului Dimitrie si sa o aduca în biserica lor; ca de a le lua cu totul, socoteau ele ca nu va vrea sfântul, precum a si fost. Deci venind prea cu smerenie si cu evlavie si închinându-se la sfântul, în taina au luat o mica particica din moastele lui si vrând sa se duca, sezând în carutele lor, nicidecum n-au putut a se misca caii din locul acela, macar de-i si batea foarte vizitii. Iar ele cunoscând pricina si din carute pogorându-se, cu lacrimi au alergat si au cazut la sfântul si punând particica la locul ei, s-au rugat sa le ierte greseala, si asa s-au dus cu pace la satul lor. Altadata a venit preasfintitul mitropolitul Târnovului, anume Nichifor, cu sinodia lui, ca sa se închine sfintelor moaste ale Sf. Dimitrie. Si închinându-se mai întâi mitropolitul si sarutând sfintele moaste si departându-se a sezut pe un scaun; apoi pe rând mergând si ceilalti ai sinodiei lui toti si sarutând sfintele moaste un oarecare monah anume Lavrentie, în vremea sarutarii, ispitindu-se sa rupa cu gura o mica particica din sfintele moaste ale Sfântului, a ramas cu gura cascata si toti cautând la dânsul si vazându-l cu gura cascata, nu se pricepeau ce a patimit. Iar mitropolitul i-a poruncit sa se dea înlaturi ca sa se închine si ceilalti. Iar el mut si fara de glas fiind deabea s-a departat putin de la sicriul sfântului. Iar dupa ce au iesit toti a cazut cu lacrimi rugându-se sfântului si cerându-si iertare si asa i s-a dezlegat limba si a grait ca mai înainte. Dupa aceea a mers cu mitropolitul la gazda si i-a spus toate cele ce a patimit. Iar el i-a zis: „O, omule, cum n-ai socotit ca de ar fi fost sa se împarta moastele la toti câti vin spre închinarea lor, pâna acum n-ar fi ramas nimic. Ci de acum caieste-te, ca ai gresit lui Dumnezeu si sfântului.

Un iubitor de Dumnezeu episcop al Preslaviei, anume Ioanichie, cazând într-o boala foarte grea, încât de patru insi era purtat si neputând sa se vindece l-au adus la biserica Sfântului Dimitrie si l-au pus cu asternutul lui înauntru în biserica si slujindu-se Sfânta Liturghie, dupa trei ceasuri s-a sculat sanatos si umbla pe picioarele sale, laudând pe sfântul si multumindu-i. Acestea si alte minuni a facut Sfântul Dimitrie, care nu s-au scris dupa cum s-a zis, pentru nestiinta locuitorilor.

Iar în anii 1769 si 1774 fiind razboi între împaratia Rusiei si între Poarta Otomana si cuprinzând muscalii amândoua tarile acestea si trecând generalul Petru Salticov Dunarea, si dând razboi Rusciucului, a calcat si câteva sate de peste Dunare, orasul Cernavoda si altele; între care a calcat si satul Basarabi, unde se aflau moastele sfântului pe care luându-le mai susnumitul general, vrea sa le trimita în Rusia. Iar un evlavios crestin anume Hagi Dimitrie, întâmplându-se într-acea vreme lânga general, a cazut la dânsul cu rugaminte, ca sa nu înstraineze sfintele moaste, ci sa le daruiasca tarii ca rasplata pentru prazile si jafurile care au patimit din pricina razboiului si sa o mângâie cu acest dar al sfintelor moaste; si plecându-se generalul, le-a daruit tarii. Pe care primindu-le cu mare cinste si evlavie tot poporul, le-au asezat în biserica cea mare a sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei, în zilele preasfintitului mitropolit al tarii Chir Grigorie. Si îndata a simtit tot poporul ocrotirea si patimirea sfântului; ca nu numai razboiul dintre muscali si dintre turci l-a încetat, ci si boala ciumei cea înfricosatoare a contenit-o. Si mult ajutor si mare folos câstiga, toti cei ce cu credinta nazuiesc catre sfântul, pentru ale carui rugaciuni Dumnezeule miluieste-ne si ne mântuieste pe noi pe toti, acum si pururea si în vecii vecilor, Amin!

Sursa: Calendar Ortodox


Rugaciune pentru lume

Octombrie 25, 2009

a Parintelui Paisie Aghioritul

Dumnezeul meu, să nu-i părăseşti pe robii Tăi care trăiesc departe de Biserică; dragostea Ta să-i aducă pe toţi lângă Tine.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de cancer.

decani_pevnica_1Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de boli uşoare sau grave.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi trupeşti.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi sufleteşti.

Pomeneşte, Doamne, pe conducătorii ţărilor şi ajută-i să conducă creştineşte.

Pomeneşte, Doamne, pe copiii care provin din familii cu probleme.

Pomeneşte, Doamne, pe familiile care au probleme şi pe cei divorţaţi.

Pomeneşte, Doamne, pe orfanii din toată lumea, pe toţi cei îndureraţi şi nedreptăţiţi în această viaţă, pe văduvi şi pe văduve.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei întemniţaţi, pe anarhişti, pe narcomani, pe ucigaşi, pe făcătorii de rele, pe hoţi, luminează-i şi ajută-i să se îndrepteze.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei înstrăinaţi.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei ce călătoresc pe mare, pe uscat şi prin aer, şi-i păzeşte.

Pomeneşte, Doamne, Biserica noastră, pe slujitorii sfinţiţi ai Bisericii şi pe credincioşi.

Pomeneşte, Doamne, toate frăţiile monahale, pe stareţi şi pe stareţe, pe monahi şi pe monahii.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt în vreme de război.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt prigoniţi.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt precum păsările vânate.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care şi-au lăsat casele şi serviciile lor şi se chinuiesc.

Pomeneşte, Doamne, pe săraci, pe cei fără casă şi pe refugiaţi.

Pomeneşte, Doamne, toate popoarele, să le ţii în braţele Tale, să le acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, să le păzeşti de orice rău şi de război. Şi iubita noastră ţară , zi şi noapte să o ţii la sânul Tău, să o acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, să o păzeşti de orice rău şi de război.

Pomeneşte, Doamne, familiile chinuite, părăsite, nedreptăţite, încercate şi dăruieşte-le lor milele Tale cele bogate.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de tot felul de boli sufleteşti şi trupeşti.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care ne-au cerut nouă să ne rugăm pentru ei.