Rugaciuni cand mergi la biserica

August 31, 2010

(Pasind in biserica, fa-ti semnul sfintei cruci si alungand toate grijile cele desarte, cu mare evlavie rosteste aceste rugaciuni):

Rugaciune cand intram in biserica

Intra-voi in casa Ta, inchina-ma-voi in biserica Ta cea sfanta, intru frica Ta, Doamne, povatuieste-ma cu dreptatea Ta, pentru vrajmasii mei, indrepteaza inaintea Ta calea mea, ca fara impiedicare sa preamaresc o Dumnezeire, pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Rugaciune la icoana Domnului Iisus Hristos

Preacuratului Tau chip ne inchinam, Bunule, cerand iertare greselilor noastre, Hristoase Dumnezeule; ca de voie buna ai voit a te sui cu trupul pe cruce, ca sa scapi din robia vrajmasului pe cei ce I-ai zidit. Pentru aceasta, cu multumita strigam Tie: toate le-ai umplut cu bucurie, Mantuitorul nostru, Cel ce ai venit sa mantuiesti lumea.

Rugaciune la icoana Maicii Domnului

Ceea ce esti izvorul milei, invredniceste-ne pe noi milostivirii, Nascatoare de Dumnezeu; cauta spre poporul cel pacatos; arata, precum de-a pururea, puterea Ta, ca intru tine nadajduind, strigam tie: Bucura-te, ca si oarecand Gavril, mai marele voievod al celor fara de trupuri.

Rugaciune la icoana invierii

Invierea Ta, Hristoase, Mantuitorule, ingerii o lauda in ceruri si pe noi, pe pamant, ne invredniceste cu inima curata sa te marim.

Rugaciune inainte de Sfanta Liturghie

Doamne Iisuse Hristoase, Care esti indurat si milostiv tuturor celor ce Te cheama pe Tine, Tie ma rog: daruieste-mi putere si invredniceste-ma ca intru frica de Dumnezeu, cu toata intelegerea si cu toata luarea-aminte sa pot sta pana la sfarsit cu inima infranta si sa ascult din toata inima cuvintele Tale cele datatoare de viata si sa pot slavi cum se cuvine Jertfa cea fara de sange a Sfintei si Dumnezeiestii Liturghii.
Alunga din inima mea toate gandurile desarte, lumineaza-mi mintea cu stralucirea cunostintei de Dumnezeu, revarsa in inima mea mila Ta cea izvoratoare de incredere, intareste-ma si ma lumineaza intru frica Ta, care este inceputul a toata intelepciunea. Asa Doamne Imparate, auzi-ma cand Te chem si daruieste iertare tuturor pacatelor mele, ca binecuvantat esti impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant inveci. Amin.

Rugaciune la sfarsitul Sfintei Liturghii

Multumescu-Ti Tie, Doamne, Atottiitorule, ca m-ai invrednicit pe mine, pacatosul, in aceasta sfanta zi, in sfanta si dumnezeiasca Ta biserica, de Jertfa dumnezeiasca si fara de sange care Ti s-a adus tie, in cuvinte de slava, de preotul slujitorul Tau, pentru pacatele noastre si intru aducerea aminte a infricosatoarelor patimi ale Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Ma rog tie, dar, Stapane Iubitorule de oameni, iarta-mi toate pacatele si-mi da mie ca in toate zilele vietii mele sa-mi aduc aminte de binefacerile Tale si cu cuget curat multumiri si rugaciuni sa-Ti aduc Tie, Parintelui celui fara de inceput, impreuna si Unuia Nascut Fiului Tau si Preasfintitului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Rugaciune la iesirea din biserica

In mainile milostivirii Tale celei mari, o, Dumnezeul meu, incredintez sufletul si trupul meu, simturile si graiurile mele, sfaturile si gandurile mele, lucrurile si toate cele trebuincioase trupului meu, intrarile si iesirile mele, alegerea si sfarsitul vietii mele, ziua si ceasul rasuflarii mele, mutarea mea, odihna, invierea sufletului si trupului meu cu sfintii cei alesi si cu cei drepti. Iar Tu ma binecuvinteaza, miluieste-ma si ma mantuieste de tot raul si fara de pacat ma pazeste intru toate zilele vietii mele, ca prin bunata-vesnica cu sfintii Tai, intru imparatia Ta si cu dansii sa te maresc in veci. Amin.


Sf. Ierarh Ioan de la Rasca si Secu – 30 August

August 30, 2010

Tropar, glas 4:
Ucenic prea ales al Sfinţilor Mitropoliţi Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei, prin rânduiala lui Dumnezeu ai fost ierarh sfânt şi minunat, Episcop al Huşilor şi Arhiepiscop al Romanului. Păzind dreapta credinţă, ai păstorit turma lui Hristos şi, în sfinţenie vieţuind, ai binecuvântat sfintele mănăstiri Râşca şi Secu. Sfinte Ierarhe Ioane, roagă-te lui Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!

Condac, glas 2:
De dragostea lui Hristos fiind aprins, Sfinte Ierarhe Ioane, mintea înălţându-ţi în lumina Preasfintei Treimi, ai dobândit lucrarea faptelor bune şi smerita cugetare. Luminat fiind de Duhul Sfânt, păstor înţelept şi nevoitor, roagă-te Împăratului Slavei să ne dăruiască pace şi mare milă!

Acest vrednic fiu al neamului românesc şi strălucit ierarh al Bisericii Moldovei a trăit în veacul al XVII-lea, fiind contemporan şi prieten apropiat al Mitropoliţilor Varlaam şi Dosoftei. S-a născut în ţinutul Vrancei (pe atunci numit ţinutul Putnei), din neam de răzeşi, din binecredincioşii părinţi Gheorghe şi Anastasia. Din tinereţe a dorit viaţă călugărească.

Rudenia sa, Varlaam Moţoc, viitorul mitropolit al Moldovei, îşi petrecea viaţa călugărească în osteneli sfinte la Mănăstirea Secu. Aflând de râvna şi dorinţa tânărului, l-a dus în obştea Mănăstirii Râşca, rectitorită de vornicul Costea Băcioc, prietenul apropiat al lui Varlaam. Aici, la Râşca, tânărul vrâncean a fost călugărit de egumenul Agafton, în jurul anului 1630.

În anul 1632, Varlaam ajunge mitropolit al Moldovei, iar după câţiva ani îl mută pe călugărul Ioan de la Mănăstirea Râşca la Mănăstirea Secu, dându-i chilia, cărţile şi lucrurile pe care mitropolitul le păstra în mănăstirea sa de metanie. Ioan, care vieţuise la Râşca aproximativ 18 ani, nu a uitat niciodată în viaţă mănăstirea în care a fost călugărit, contemporanii şi urmaşii numindu-l „Ioan de Râşca”.

La Mănăstirea Secu, Ioan a stat sub ascultarea egumenilor Nechifor şi Ghedeon, acesta din urmă fiind ctitorul Schitului – azi Mănăstirea – Sihăstria, şi apoi, în două rânduri, mitropolit al Moldovei.

În anul 1641, Domnitorul Vasile Lupu, sfătuit de Mitropolitul Varlaam, înfiinţează în Cetatea Neamţului o mică mănăstire, cu hramul Sf. Ierarh Nicolae. În Cetate se adăposteau, în vremuri de restrişte, familia domnitorului şi alte familii boiereşti din Moldova. Aici era adăpostit şi tezaurul ţării. De aceea, Mitropolitul Varlaam a aşezat la egumenia acestei mănăstiri-cetate pe omul său de încredere şi rudenia sa, Ioan „de la Râşca” de la Mănăstirea Secu, smerit călugăr, mare rugător şi postitor.

Ioan a fost egumen la Mănăstirea din Cetatea Neamţului până în anul 1665. El a botezat-o, afundat în 1650, pe fiica lui Joldea, armaşul cetăţii, cea care avea să fie, peste ani, marea sihastră, Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, şi el i-a fost duhovnic şi îndrumător până la vârsta de 16 ani, îndemnând-o să aleagă viaţa monahală. În toţi aceşti ani, el a povăţuit cu blândeţe pe străjerii Cetăţii, săvârşind şi pentru ei Sfânta Liturghie, fie în paraclisul Cetăţii, renovat de Vasile Voievod, fie în bisericuţa metocului Cetăţii din satul străjerilor, ctitorită de acelaşi milostiv Domnitor şi care avea patron tot pe Sf. Nicolae. În cele din urmă zile ale Mitropolitului Varlaam, egumenul Ioan din Cetate se afla în chilia acestuia de la Secu, ascultându-i ultimele dorinţe şi poveţe, iar după mutarea sa la Domnul, l-a aşezat în mormântul de lângă zidul bisericii.

În anul 1666, Mitropolitul Ghedeon, aflat pentru a doua oară în scaunul mitropolitan, l-a aşezat, pentru un an de zile, egumen la Mănăstirea Secu. Unul dintre vieţuitorii acestei mănăstiri, Arhim. Dionisie Udişteanu, îl descrie pe egumenul Ioan astfel: „… ucenic al Mitropolitului Varlaam, bun cunoscător al limbii slavone, foarte smerit, având o viaţă pilduitoare şi cu realizări mari în activitatea sa”.

În anul 1667, Ioan este ales, hirotonit şi instalat episcop al Huşilor, Episcopie ce purta grijă de credincioşii din Ţara de Jos a Moldovei, de pe ambele maluri ale Prutului. Aici, Ioan a păstorit timp de şapte ani, în vremuri grele, când turcii şi tătarii prădau, deseori, aceste locuri. Vlădica Ioan era milostiv, gata oricând să aline orice durere. Era foarte îndrăgit şi respectat de ceilalţi ierarhi moldoveni, mai cu seamă de Sfântul Ierarh Dosoftei, în acea perioadă episcop la Roman, iar după câţiva ani mitropolit, al Moldovei.

Din anul 1674 şi până la fericita sa mutare la Domnul, în anul 1685, Ioan a păstorit Episcopia Romanului, înfiinţată de primii voievozi Muşatini ai Moldovei. Această eparhie se bucura de deosebită cinste, ierarhilor dându-li-se uneori titlul de arhiepiscop sau chiar de mitropolit al Ţării de Jos. Şi aici, marele ierarh Ioan a dus o viaţă pilduitoare. Un Pateric al sfinţilor din Moldova-România, manuscris din anul 1888, ni-l descrie astfel: „Şi tot în anii aceştia şi preasfinţitul arhiepiscop Ioan au îndemnat pre lume a se minuna prin strălucitele şi sfintele sale nevoinţe. El mai întâi din tânără vârstă au îmbrăţişat orânduiala monahicească … şi petrecând viaţă sfântă şi plăcută lui Dumnezeu, de acolo s-au rânduit la scaunul arhiepiscopiei Romanului în anul 1674, unde iarăşi întru neîncetate nevoinţi şi întru înalte bunătăţi strălucind minunat! Şi petrecând cu smerenie adâncă, s-au mutat la vecinica odihnă”.

Cât timp a păstorit la Roman s-a ostenit ca, din puţina sa agoniseală, să ctitorească Mănăstirea Mera, în ţinutul său natal. La săvârşirea acestei frumoase fapte a fost ajutat de rudenia sa, vornicul Moţoc din Odobeşti. Mănăstirea Mera era destul de aproape de Mănăstirea Vărzăreşti, pustiită de slujitorii domneşti ai lui Matei Vodă Basarab şi părăsită de călugări. Episcopul Ioan a găsit de cuviinţă ca la această mănăstire să aşeze pe ucenica sa Teodora de la Cetatea Neamţului, împreună cu alte câteva călugăriţe. Purtând grijă de lucrările de la Mera, putea supraveghea şi liniştea călugăriţelor, ajutându-le totodată, cu cele necesare traiului.

Adânc impresionat de viaţa curată şi alesele nevoinţe ale episcopului Ioan, Sfântul Mitropolit Dosoftei, în cartea sa „Viaţa şi petrecerea sfinţilor”, îl numeşte arhiepiscopul cel sfânt şi minunat.

Înainte de moarte, Ioan a lăsat mitropolitului său puţinele bunuri pe care le avea.

În anul 1685 fericitul Ioan s-a mutat la Domnul. Sfântul Mitropolit Dosoftei, împreună cu ceilalţi ierarhi ai Moldovei, i-a făcut cuvenita prohodire şi l-au aşezat în mormântul de lângă biserica mare a Mănăstirii Secu. Lespedea mormântului său, peste care au trecut vitregiile vremurilor, stă şi astăzi mărturie deasupra locului unde odihnesc osemintele sale. Teodora, după ce şi-a condus duhovnicul pe drumul spre veşnicie, s-a retras în singurătate în Munţii Sihlei, urmând pilda vieţii duhovnicescului său părinte. Simţind sfinţenia vieţii şi ajutorul rugăciunilor sale, credincioşii dau cinstire cuvenită Sf. Ioan „de Râşca”, pe care şi noi cinstindu-l, lăudăm pe Dumnezeu Cel minunat întru Sfinţii Săi.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi! Amin. 


Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul – 29 August

August 29, 2010

Marcu VI, 14-30
14. Şi a auzit regele Irod, căci numele lui Iisus se făcuse cunoscut, şi zicea că Ioan Botezătorul s-a sculat din morţi şi de aceea se fac minuni prin el.
15. Alţii însă ziceau că este Ilie şi alţii că este prooroc, ca unul din prooroci.
16. Iar Irod, auzind zicea: Este Ioan căruia eu am pus să-i taie capul; el s-a sculat din morţi.
17. Căci Irod, trimiţând, l-a prins pe Ioan şi l-a legat, în temniţă, din pricina Irodiadei, femeia lui Filip, fratele său, pe care o luase de soţie.
18. Căci Ioan îi zicea lui Irod: Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău.
19. Iar Irodiada îl ura şi voia să-l omoare, dar nu putea,
20. Căci Irod se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi sfânt, şi-l ocrotea. Şi ascultându-l, multe făcea şi cu drag îl asculta.
21. Şi fiind o zi cu bun prilej, când Irod, de ziua sa de naştere, a făcut ospăţ dregătorilor lui şi căpeteniilor oştirii şi fruntaşilor din Galileea,
22. Şi fiica Irodiadei, intrând şi jucând, a plăcut lui Irod şi celor ce şedeau cu el la masă. Iar regele a zis fetei: Cere de la mine orice vei voi şi îţi voi da.
23. Şi s-a jurat ei: Orice vei cere de la mine îţi voi da, până la jumătate din regatul meu.
24. Şi ea, ieşind, a zis mamei sale: Ce să cer? Iar Irodiada i-a zis: Capul lui Ioan Botezătorul.
25. Şi intrând îndată, cu grabă, la rege, i-a cerut, zicând: Vreau să-mi dai îndată, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul.
26. Şi regele s-a mâhnit adânc, dar pentru jurământ şi pentru cei ce şedeau cu el la masă, n-a voit s-o întristeze.
27. Şi îndată trimiţând regele un paznic, a poruncit a-i aduce capul.
28. Şi acela, mergând, i-a tăiat capul în temniţă, l-a adus pe tipsie şi l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale.
29. Şi auzind, ucenicii lui au venit, au luat trupul lui Ioan şi l-au pus în mormânt.
30. Şi s-au adunat apostolii la Iisus şi I-au spus Lui toate câte au făcut şi au învăţat.
 

Acest sfânt a fost marturisit de Hristos ca este mai presus decât toti cei nascuti din femeie si mai mult decât proorocii. Acesta este cel care mai înainte a saltat în pântecele maicii sale si a propovaduit pe Hristos si celor de pe pamânt si celor din iad. A fost fecior lui Zaharia arhiereul si al Elisabetei, nascut fiind din fagaduinta lui Gavriil; i s-a taiat cinstitul cap de Irod Antipa, pentru împreunarea fara de lege cu Irodiada. Acesta care din pântece era îmbracat cu sfintenie si avea în sine salasluita curatia, a iubit întelepciunea, nu s-a îngrijit de hrana, ci, departat de toata amestecatura si vorba omeneasca, a locuit în pustie ca în cer. A petrecut cu fiarele, acoperit cu par de camila si încins cu brâu de curea; si hrana lui era ca a pasarilor. Pururea cugeta în Legea lui Dumnezeu si toate cele de jos mai mici le socotea decât paza Legii dumnezeiesti. El a trecut peste hotarele firii, si a botezat pe Hristos cel neîntinat si mai presus decât toata firea.

Dar Irod, cel lipsit de minte si neastâmparat, biruitor fiind peste a patra parte de Iudeea, si-a luat lui femeie pe sotia fratelui sau Filip. Pentru aceasta pornindu-se Proorocul din dumnezeiasca râvna si întemeindu-se cu armele adevarului, a zis catre tiranul: „Nu-ti este iertat a tine pe femeia lui Filip fratele tau”. Din cauza aceasta a pornit împotriva sa pe acea femeie turbata si pe îndragitorul sau, care l-a bagat legat în temnita. Deci facându-se veselie pentru ziua nasterii lui Irod, si pornind bautura multa si împletita cu dragoste desfrânata spre nebunie si tulburare pe mai-marele ospatului, a venit si fata Irodiadei si a jucat înaintea împaratului. Iar ca plata pentru necinstitul ei joc i s-a dat, vai! moartea Proorocului. Si numaidecât a fost adus capul Proorocului pe tipsie si l-a dat acelei necurate si mult desfrânatei femei, înca sângele curgând. Si s-au facut acesteia în cetatea Sevastiei ce este departe de Ierusalim cale de o zi, unde si case împaratesti a facut al IV-lea biruitor ce a domnit dupa acesta, si s-a facut ospatul cel ucigator de prooroc, acolo acoperindu-se proorocescul si sfântul acel trup, de ucenicii lui s-a ascuns.

Predici:
~ Pr. Teofil Paraian
~ Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa


Despre Maica Domnului – Parintele Dumitru Staniloaie

August 28, 2010

Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu care S-a nascut ca om nu dupa legile firii obisnuite; El S-a nascut depasind legile oarbe ale nasterii obisnuite a oamenilor, si de aceea El a putut sa fie fara de pacat si a putut sa moara nu pentru pacatele Lui, ci pentru pacatele noastre. Astfel, Crucea lui nu ar avea nici un rost. De aceea, in mod logic, refuzand nasterea Lui din Fecioara, refuzam si valoarea Crucii. Noi vedem valoarea Crucii in faptul ca El nu e un om de rand, care s-a nascut in mod obisnuit dupa legile oarbe ale acestei existente, ci El este Fiul lui Dumnezeu care Si-a luat trup din Fecioara Maria. Or, daca ea este trupul din care Si-a luat El trupul Lui, pe care l-a transfigurat si pe care l-a inviat, el nu putea sa lase trupul ei sa putrezeasca, sa se strice, sa se corupa asa cum sunt trupurile celorlalti oameni. Daca El a inviat, El a vrut sa dea o dovada ca si noi vom invia, dar in mod special si in primul rand va invia ea.  Noi vom afla la sfarsit, cand toata randuiala, toate legile lumii acesteia se vor schimba, insa a voit sa arate ca nu numai El, ca Fiul lui Dumnezeu facut om, a inviat, ci ca invie si cineva dintre oameni – o reprezentanta a oamenilor, si anume aceea din care Si-a luat El sangele Lui, trupul Lui, viata Lui omeneasca. E propriu Ortodoxiei sa nu o prezinte pe Maica Domnului niciodata separata de Hristos, cum se intampla in Occident cu tablourile Madonei. Totdeauna este in legatura cu Iisus Hristos. De aceea ea este cel mai aproape de El. Cine poate fi mai aproape de fiul ei decat o maica? El se face fiul unei mame, iubeste o mama omeneasca asa cum o iubim noi pe mama noastra, asculta rugaciunile ei cum ascultam noi rugaciunile mamei noastre. Ea palpita pentru tot ce palpita El. El a venit ca sa ne iubeasca pe noi, sa Se rastigneasca pentru noi, deci nu poate sa nu ne iubeasca si ea pe noi, nu poate sa nu aiba si ea toate durerile pe care le are El pentru nenorocirile noastre. Nu poate sa nu sara si ea in ajutorul nostru, cum vine El in ajutorul nostru, dar numai de la El este toata puterea ei. El este Mantuitorul, ea este numai cea care din legatura cu El primeste si ea putere sa ne ajute in diferite necazuri, in diferite greutati. De aceea este bine sa ne rugam – asa cum face Biserica, cum fac si credinciosii – si Maicii Domnului, cerandu-i nu ca sa ne mantuiasca, ci ca sa ne scape din diferite nevoi, sa ne ajute in diferite greutati, sa-L roage pe Fiul ei sa ne mantuiasca. El nu e singur, El are o mama dintre noi; si avand o mama dintre noi, ne are pe toti aproape. Si ea, avandu-L pe El ca Fiu si iubindu-l ca Fiu, iubeste tot ce iubeste si El. Iar El, intrucat S-a facut fratele nostru, atunci ea este intr-un anumit fel si mama noastra, mama tuturor fratilor Lui. De aceea mare ascultare are ea la rugaciunea pe care i-o adresam ei. Sa o facem aceasta cu toata inima, cu toata convingerea. Sa nu-l socotim pe Hristos venit om si ramas separat de oameni, ramas singur, ci in legatura cu noi, mai ales prin mama Lui.


Sf Mare Mucenic Fanurie – 27 August

August 27, 2010

Ocrotitor al preoţilor şi ajutător la descoperirea obiectelor şi animalelor pierdute, Sfântul Fanurie, pomenit în sinaxarele ortodoxe actuale la 27 august, nu era cunoscut până în sec. XVI. Martirologiile şi sinaxarele din vechime nu îl aminteau. Însă o descoperire din anul 1500 l-a adus în atenţia credincioşilor.

În timpul unor lucrări de renovare a zidurilor cetăţii Rhodos, muncitorii musulmani au dezgropat ruinele unei biserici străvechi. Sub pietre se aflau mai multe icoane. Muncitorii le-au analizat, observând că una singură e ca nouă, aparent proaspăt pictată. Nefiind însă interesaţi de Icoane, ei le-au abandonat la locul descoperirii. Câţiva călugări aflaţi în preajmă, observându-le, au pândit până când muncitorii s-au depărtat şi au recuperat Icoana cea minunat păstrată. În ea era înfăţişat un Sfânt tânăr, cu o cruce având deasupra o lumânare, numit „Fanurie”, după cum scria pe Icoană. De asemenea, Icoana cuprindea 12 scene din viaţa acestuia, încununată cu martiriu. 

Acatistul Sfantului Fanurie – aici

   Icoana a ajuns în biserica restaurată, iar Sfântul a devenit în scurt timp cunoscut, prin minunile săvârşite, îndeosebi in aflarea unor lucruri pierdute.
   Singurele manuscrise existente, găsite ulterior, în legătură cu acest Sfânt „nou apărut” în Rhodos, sunt: unul transcris în „Acta Sanctorum”, datând din 1452, şi un altul din 1600-1640. Ambele descriu o minune a Sfântului Fanurie din Rhodos, cu eliberarea a trei preoţi capturaţi de turci. Sfântul li s-a arătat în vis musulmanilor, poruncindu-le să-i elibereze pe creştinii sfinţiţi.

sf_fanurie   Deşi nici o scriere nu precizează nimic în legătură cu mama Sfântului Fanurie, există o puternică tradiţie în Grecia şi Cipru, legată de „fanuropite”, prăjiturile Sfântului Fanurie, care se dau de pomană pentru sufletul mamei acestuia. Se spune că mama lui era o femeie plină de păcate, care nu a vrut să se pocăiască până la moarte. În timpul martiriului, Sfântul Fanurie s-a rugat ca „oricine se roagă pentru mântuirea mamei lui Fanurie să fie ajutat”. Prăjiturile se pot face oricând în timpul anului, dar în mod deosebit se coc în ziua de 26 august, fiind aduse apoi la vecernia dinaintea Sfintei Liturghii din data de 27 august, unde sunt binecuvântate şi apoi împărţite. Cei care le oferă, rostesc rugăciuni „pentru mama lui Fanurie”.

Cu toate că s-a încercat stoparea acestei tradiţii a fanuropitelor, ea a fost mai puternică. Chiar şi grecii din diaspora, în ziua de 26 august, pregătesc fanuro-pite, după diverse reţete. Toate conţin ulei de măsline şi scorţişoară. 

Iată două asemenea reţete, chiar din Grecia, mai raspandite:

Reţeta 1 – prăjitura lui Fanurie:
(pt 24 prăjituri)

3 căni făină
1 cană zahăr
¾ de cană ulei de măsline
½ de cană suc de portocale
½ de cană brandy
½ de cană stafide sau miez de nucă măcinat
1 linguriţă scorţişoară
1 linguriţă cuişoară praf
Praf de copt

Toate ingredientele se mixează. Se unge o tavă cu ulei de măsline şi puţin zahăr şi făină.
Se toarnă întreaga compoziţie, care se va tăia ulterior. Se coace la foc mijlociu aproximativ o oră.

Fanuropita 2

O cană de zahăr
O cană de ulei de măsline
2 căni suc de portocale
¾ de cană stafide
¾ de cană alune măcinate
Bicarbonat
Vanilie
4 căni făină

Zahărul şi uleiul se amestecă până devin ca o cremă. Bicarbonatul se dizolvă în sucul de portocale şi se adaugă treptat la amestecul de zahăr şi ulei. După ce se amestecă şi celelalte ingrediente, se toarnă compoziţia în tavă unsă, dându-se la cuptor pentru 45-50 min. Se taie în pătrate şi nu se servesc decât după binecuvântare la biserică.

    Credincioşii greci au mare evlavie către Sfântul Fanurie, în cinstea căruia au ridicat mai multe biserici. În orice situaţie de pierdere a unui obiect, ei se roagă Sfântului, şi în scurt timp află obiectul respectiv.   

   Această cinstire s-a extins în toate Bisericile Ortodoxe, deşi viaţa în amănunt a Sfântului Mucenic Fanurie a rămas necunoscută. Icoana aflată şi minunile sale au „glăsuit” mai mult decât orice document.


Defăimarea de sine – maica smereniei și a cunoașterii lui Dumnezeu

August 27, 2010

[…] Dar cea mai mare pricină a oricărei tulburări, de vom cerceta cu de-amănuntul, nu este alta decât pentru că nu ne defăimăm pe noi înșine. Din aceasta nu aflăm niciodată odihna, din aceasta se pricinuiește toată tulburarea și scârba. Nu-i de mirare dacă pătimim noi aceasta; când auzim pe toți sfinții grăind cu un glas că nu este alt drum decât acesta și vedem că nimeni n-a putut să-și afle odihna pe-altă cale, cum noi, nedefăimându-ne și socotind că mergem bine, nădăjduim repaos? În adevăr vă zic că, de ar face cineva mii de bunătăți și nu va ține drumul acesta, niciodată nu va scăpa de întristare, nici nu se va putea păzi să nu scârbească pe altul, ci în zadar îi sunt toate ostenelile. Iar cel ce se defaimă pe sine, oriunde s-ar afla, totdeauna este vesel și liniștit, precum a zis și Avva Pimen: „Cel ce se defaimă pe sine, orice i s-ar întâmpla, sau pagubă, sau scârbă, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, niciodată nu se tulbură”. Oare este altceva mai fără de grijă decât aceasta? Poate va să zică cineva: „Cum voi putea să mă defaim pe mine însumi, când mă mâhnește vreun frate, dacă cercetându-mă, aflu că nu i-am dat nici o pricină pentru aceasta”. Adevărul vă zic, că de se va ispiti cineva cu de-amănuntul și cu frică de Dumnezeu, se află pe sine vinovat și că el a dat prilej acestui frate, ori cu fapta, ori cu cuvântul, ori și cu chipul. Iar de i se va părea că cu nimic din toate acestea nu l-a mâhnit, atunci trebuie să se socotească cum că poate altă dată l-a întristat, în alte împrejurări sau poate că a întristat pe alt frate și i se cădea de atunci să se scârbească, sau pentru vreun păcat ce a făcut și nu i s-a întâmplat atunci scârbă, se cuvenea a fi gata a primi întristarea. De aceea, în scurt zic, de se va cerceta cineva cu frica de Dumnezeu, totdeauna se găsește vinovat. Chiar dacă uneori ni s-ar părea că suntem liniștiți și că de nu ne-ar fi zis cutare frate cuvânt de întristare nu ne-am fi tulburat și așa ne socotim că, cu dreptate ne tulburăm asupra aceluia zicând că de n-ar fi venit cutare să mă tulbure cu vorba, nu m-aș fi smintit. Și aceasta este mare înșelăciune diavolească; oare cel ce ne-a grăit cuvântul a sădit patima în inima noastră? Nu, nicidecum. Acela n-a făcut altceva decât că a dezgolit patima noastră ce o avem în suflet și putem să nefolosim, de vom vrea, din acest cuvânt.
Putem să ne îndreptăm de acel ponos, de vom primi mustrarea cugând liniștit. Dar pentru că (precum de multe ori v-am grăit) nu ne defăimăm pe noi înșine la orice, ba adesea găsim acest fel de îndreptățiri, ne asemănăm cu un vas foarte curat pe dinafară, iar înlăuntru plin de împuțiciune, din care, dând cineva cu o pietricică și spărgându-l, iese afară toată putoarea. Deci vă întreb: acea pietricică a pricinuit putoarea în vas sau numai i-a dat prilej să iasă afară? Asemenea este și cel ce se îndreptățește și zice: eu ședeam cu pace și cutare cuvânt al fratelui m-a tulburat. […] Pentru aceea, întorcându-ne la începutul cuvântului, zicem că mare folos și neclătită odihnă ne pricinuiește defăimarea ce ne-o vom face ori la ce ni s-ar întâmpla, mai vârtos socotind că nimic nu se clintește fără pronia dumnezeiască. Dar va zice cineva: cum pot să nu mă scârbesc, când am trebuință de ceva și cerând nu mi se dă? Cu adevărat, nici atunci nu se va mâhni cineva când va zice că Ziditorul meu știe mai bine ce-mi este de folos și poate darul să-mi fie drept împlinirea cererii mele. […] Pentru aceea, întru toate și pentru toate să avem ochii noștri sus, și de pătimim ori bine ori rău, să mulțumim lui Dumnezeu de toate câte ni se întâmplă și pururea să ne defăimăm pe noi. Când ni se va întâmpla vreun bine, să zicem ca părinții noștri, că iconomia lui Dumnezeu este; iar de ni se va întâmpla vreun rău, să zicem că pentru păcatele noastre. Că orice vom pătimi, adevărat este că pentru păcatele noastre pătimim. Fiindcă sfinții, deși se ispiteau de vrăjmași, sufereau sau din dragostea de Dumnezeu sau pentru ca să se proslăvească numele Lui cel sfânt, prin strălucirea faptelor lor celor bune spre folosul multora sau pentru ca să li se adauge cununile și răsplătirea de la Dumnezeu. Iar pentru noi, ticăloșii, care în toate zilele păcătuim și urmăm voii patimilor noastre, nu putem zice altceva decât că pe dreptate pătimim, fiindcă am lăsat calea cea dreaptă ce ne-au arătat-o părinții și umblăm pe drum strâmt și rătăcit, defăimând pe vecin, iar nu pe noi înșine, fiecare din noi aruncând pricina asupra fratelui său la orice lucru și însărcinând greutate asupra aceluia. Fiecare din noi se trândăvește și nu păzește măcar o poruncă, iar de la vecin cerem împlinirea tuturora.
Să luăm aminte, fraților, ca să nu ne înșelăm să osândim pe alții, pentru că foarte rea deprindere se face. Și de multe ori, fiind întunecați cu totul și fără de nici o faptă bună (măcar cât de mică) ba și obișnuiți cu păcate grozave și legați de patimi cumplite, pentru care s-ar cădea ziua și noaptea să plângem cu amar și să ne tânguim cu toată smerenia crezând întru inimile noastre că nu este altul mai spurcat decât noi și mai întinat, ședem și iscodim vorbele și faptele și mișcările altora, cărora nu suntem vrednici nici curelele încălțămintei să le dezlegăm, după cum zice cuvântul. Și, măcar că știm că aceia au multe fapte bune, îi osândim pentru că nu fac cutare lucru așa și pentru că nu săvârșesc cutare facere de bine mai cu alt chip (după socoteala noastră), ca să fie desăvârșiți. Și zicem: bun este cutare, smerit, blând, are milostenie și altele, dar este fățarnic ori iubitor de argint ori înșelător. Și mult atragem urgia lui Dumnezeu asupra noastră. Pentru că, neavând noi nici o faptă bună din cele care mărturisim că au aceia, îi osândim pe ei pentru cele ce le lipsesc ca și cum noi am fi desăvârșiți. De voim să ne folosim, fraților, pe noi să ne osândim, pe noi să ne defăimăm și de orice pe noi să ne socotim vinovați și greșiți, iar nu pe fratele nostru.
Odinioară au venit la mine doi frați scârbiți unul asupra altuia. Cel mai mare zicea despre cel mai mic că îi poruncesc câte ceva și se mâhnește și mă întristez și eu, aducându-mi aminte de cuvântul părinților că de ar avea credință ar primi cuvântul cu bucurie. Iar cel mai mic zicea: iartă-mă, părinte, că nu-mi zice cu frica lui Dumnezeu, ci cu poruncă și socotesc că de aceea nu se încredințează inima mea, precum zic părinții. Luați aminte și vedeți că amândoi s-au defăimat unul pe altul.
Alți doi frați, gâlcevindu-se între ei, și-au pus apoi metanie unul altuia, cerându-și iertăciune, dar nu s-au împăcat sufletele lor pentru că unul zicea că nu i-a făcut metania din toată inima, de aceea nu s-a liniștit sufletul său, că așa au zis părinții. Iar celălalt zicea dimpotrivă: pentru că n-a fost gătit și alcătuit mai înainte acela cu dragoste către mine, înainte de a mă pleca eu lui, pentru aceea nici eu nu m-am încredințat iertăciunii lui. Vedeți, fraților, înșelăciune, vedeți răzvrătire de socotințe omenești? Dumnezeu știe cât mă spăimântez când văd că înseși sfaturile Sfinților Părinți le întoarcem după voia noastră cea rea, spre pierzarea sufletelor noastre, iar nu spre folos. Cei doi despre care v-am povestit acum, în loc să zică unul: pentru că eu nu am pus metanie fratelui cu Citește restul acestei intrări »


Să nu încetezi niciodată a te ruga Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

August 26, 2010

Un monah oarecare se liniştea în muntele Eleonului. El avea o icoana prea frumoasă a Născătoarei de Dumnezeu, în chilia lui, la care avea multă evlavie. Şi I se ruga în fiecare zi, cerând ca să-l izbăvească de dracul curviei. Deci, îndată ce se aprindea în inima lui văpaia aceea vătămatoare de suflet, alerga la Sfânta Icoană şi, rugându-se cu lacrimi, se slobozea de sminteala trupului.

Deşi bine vedea vrăjmaşul cum, cu ajutorul Născătoarei de Dumnezeu, fratele se izbăvea, el nu înceta, ci totdeauna îl ispitea. Şi într-o zi, stând în afara chiliei, i-au venit iarăşi viclenele gânduri. Deci, vrând să alerge către rugăciune după obişnuinţa lui, văzu pe diavolul, căruia îi zise: „Până când, vrăjmaşule al adevărului, vrei să mă ispiteşti? Nu ai cunoscut socoteala mea, cum că nu mă supun? Pentru ce în zadar mă munceşti?”

Răspuns-a lui diavolul: „Eu pe mulţi alţii mai îmbunătăţiţi decât tine i-am biruit, şi voiesc să te fac şi pe tine să fii biruit, căci nu mă lenevesc, nici altă slujbă decât aceasta nu am. Însă dacă vei face ceea ce îţi voi zice, voi înceta să te mai supăr”.

Iar acela a zis: „Ce voieşti să fac?”

Răspuns-a lui dracul: „Puţin lucru este ceea ce îţi cer ţie. Dar fă jurământ, cum că nu vei mărturisi altcuiva, şi îţi voi spune”.

Iar pustnicul, ca un om fără răutate ce era, din dorinţa de a se izbăvi de acest fel de război, s-a jurat că nu va spune nimănui.

Deci, i-a zis lui vicleanul şarpe: „Să nu te mai închini de acum icoanei ce o ai în chilia ta; scoate-o pe dânsa afară din chilie, şi eu de acum nu te voi mai supăra”.

Iar monahul a zis: „Mâine îţi voi da răspuns pentru aceasta”.

Şi dracul s-a făcut nevăzut, iar monahul se chinuia cu gândurile, neştiind ce să facă. Şi avea mare necaz şi scârba, mai ales pentru că s-a jurat ca să nu mărturisească nimănui. Căci diavolul cel prea viclean s-a silit să-i încuie uşa, ca să nu întrebe pe vreun dascăl care să-l înveţe despre greşeala cea mai mică, sau cea mai mare dintre ele.

Însă în ziua aceea a venit în munte Avva Teodor Eliotul, care era iscusit în Sfintele Scripturi şi deprins în faptele bune. Deci, ducându-se şi monahul cel înşelat, i-a spus cauza; iar Avva l-a canonisit greu pentru jurământ, apoi i-a zis: „Nu ştii că vrăjmaşul nu scoate vreodată, pe cineva din păcat mare ca să-l arunce în păcat mic, ci totdeauna în mai mare primejdie îl prăpăstuieşte? Care mai mare fărădelege este, decât ca să nu te închini Stăpânei celei Prealăudate? Să nu asculţi de acum mai mult pe vicleanul diavol, ci o roagă pe Dânsa şi Ea îţi va ajuta, ca să-l ruşinezi pe el.”

După aceea, plecând pustnicul de la Avva şi ajungând la chilie, l-a întâmpinat dracul, zicându-i:”O! Batrânule rău, au nu te-ai jurat mie, ca să nu spui nimănui orice îţi voi zice ţie? Să ştii că pentru călcarea de jurământ ai să te munceşti, si eu nu voi înceta până în sfârşit a te ispiti”.

Iar călugărul a răspuns: „Vrăjmaşule al binelui, şi preaînrăutăţitule, ori curvar de voi fi, ori jurător strâmb, nu mă vei judeca tu, ci numai Dumnezeu şi Stăpânul, Fiul pururea Fecioarei, de care zici să mă lepad. Însă eu nu te voi asculta. Şi acum poţi să faci cu mine ce vrei; darul El îmi va ajuta şi mă va izbăvi de ispitele şi cursele tale”.

Atunci dracul s-a facut nevăzut, iar monahul făcând o iconiţă mică, dupa chipul Icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe care o avea în chilie, o purta cu el totdeauna. Şi de atunci n-a mai putut să-l supere vicleanul, ci a petrecut toată viaţa lui cu fapte bune, şi s-a învrednicit fericirii celei cereşti, pe care să dea Bunul Dumnezeu ca şi noi toţi să o dobândim, cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci, Amin.

Sursa: toaca.md