Invidia şi vrajba

„Deci, unde este pizmă şi zavistie, acolo este neorânduială şi orice lucru rău” (Iacov 3, 16).
„Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi” (Galateni 5, 15).
„Să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii” (Galateni 5, 26).

Tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur

Invidia nu urmăreşte nici propriul ei folos (Cuvântul despre Lazăr).
Omul invidios doreşte mai bine să rabde necazuri la nesfârşit decât să-l vadă pe aproapele său în cinste (Cuvântul despre Lazăr).
Ochiul omului invidios nu vede nimic sănătos (Cuvântul al 12-lea împotriva anomeilor).
Rădăcina uciderii de oameni este invidia (Cuvântarea a 54-a la Cartea Facerii, capitolul 27).
Invidia nu săvârşeşte nici un lucru înţelept (Cuvântarea a 52-a la Cartea Facerii, capitolul 26).
Invidia socoteşte bunăstarea aproapelui un eşec al său (Cuvântarea a 52-a la Cartea Facerii, capitolul 26).
Omul făţarnic şi invidios se teme de oameni mai mult decât de Dumnezeu (Cuvântarea a 3-a la epistola către Timotei).
Invidiosul este mai rău decât iubitorul de argint (Cuvântarea a 31-a la întâia epistolă către Corinteni).
Grea este urcarea la cer pentru cel invidios, dar şi înainte de cer viaţa aceasta este rea pentru el (Cuvântarea a 31-a la întâia epistolă către Corinteni).
Invidia, o dată ce orbeşte mintea, nu-i mai dă voie să vadă nimic bun (Cuvântarea a 64-a la evanghelistul Ioan, capitolul 11).
Invidia este mai rea decât curvia şi preacurvia (Cuvântarea a 38-a la evanghelistul Ioan, capitolul 5).
Invidiosul, dorind să-l piardă pe celălalt, se pierde şi pe sine însuşi (Cuvântarea a 55-a la evanghelistul Ioan, capitolul 8).
Nici un rău nu egalează invidia (Cuvântarea a 40-a la evanghelistul Matei, capitolul 12).
Desfrânatele şi vameşii (adică cei ce se căiesc) vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, iar zavistnicii (adică invidioşii), ce sunt înăuntru, vor fi daţi afară (Cuvântarea a 40-a la evanghelistul Matei, capitolul 12).
Invidiosul se vatămă mai întâi pe sine însuşi decât pe cel pe care îl invidiază (Cuvântarea a 40-a la evanghelistul Matei, capitolul 12).
Invidia nu-ți dă voie nicidecum să vezi ce e bun, dar chiar şi de îţi dă voie să vezi, nu vezi cu aceiaşi ochi (Cuvântul despre proorocul Daniel).
Vrajba se naşte prin linguşire şi vicleşug (Cuvântarea a 14-a la Epistola către Efeseni).
Cel ce are vrajbă, să nu se apropie de sfânta Împărtăşanie (Cuvântarea a 20-a către norodul din Antiohia despre ura cea tainică).
Singurul nostru vrăjmaş este diavolul (Cuvântarea a 20-a către norodul din Antiohia despre ura cea tainică).

Cugetări despre invidie

Invidia este mâhnirea pentru binele şi bunăstarea aproapelui. Cumplită patimă! În celelalte păcate există o oarecare plăcere, măcar că e fictivă, dar invidiosul greşeşte şi în acelaşi timp se chinuieşte. Invidiosul face ceea ce nici demonul nu face: demonul îl invidiază numai pe om, nu şi pe ceilalţi demoni, iar omul îi invidiază pe semenii lui. În cel ce dispreţuieşte lumea aceasta şi caută bunătăţile cereşti, rana aceasta nu are loc. De ce să invidieze pe cineva pentru cele pământeşti şi stricăcioase cel care, dispreţuindu-le, le caută pe cele cereşti? Mai marele meşteşugarilor nu invidiază faima cizmarului, a croitorului sau a celorlalţi meşteşugari, deoarece el are faimă mai mare; la fel şi cel ce tinde către cele veşnice, nu invidiază cele vremelnice.

Sfântul Tihon de Zadonsk – Lupta între carne şi duh

 

 

 

Răutatea

„Ce te făleşti întru răutate, puternice? Fărădelege toată ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascuţit a făcut vicleşug. Iubit-ai răutatea mai mult decât bunătatea, nedreptatea mai mult decât a grăi dreptatea. Iubit-ai toate cuvintele pierzării, limbă vicleană! Pentru aceasta Dumnezeu te va doborî până în sfârşit, te va smulge şi te va muta din locaşul tău şi rădăcina ta din pământul celor vii. Vedea-vor drepţii şi se vor teme şi de el vor râde şi vor zice: Iată omul care nu şi-a pus pe Dumnezeu ajutorul lui, ci a nădăjduit în mulţimea bogăţiei sale şi s-a întărit întru deşertăciunea sa” (Psalmi 51, 1-6).
„Groapă a săpat şi a adâncit-o şi va cădea în groapa pe care a făcut-o. Să se întoarcă nedreptatea lui pe capul lui şi pe creştetul lui silnicia lui să se coboare” (Psalmi 7, 15-16).
„Curse au gătit sub picioarele mele şi au împilat sufletul meu; săpat-au înaintea mea groapă şi au căzut în ea” (Psalmi 56, 8-9).
„Când se vor apropia de mine cei ce îmi fac rău, ca să mănânce trupul meu; cei ce mă necăjesc şi vrăjmaşii mei, aceia au slăbit şi au căzut” (Psalmi 26, 3-4).

Tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur

Răutatea este aşa un lucru încât, dacă omul nu o curmă de la început, ea sporeşte la nesfârşit, la fel ca focul ce găseşte în calea lui uscăciuni (vol. 2, pag. 259).
Răutatea este aşa un lucru încât chiar şi cei ce o săvârşesc o osândesc (Epistola către episcopii şi preoţii închişi în temniţă pentru buna credinţă).
Omul cel plin de răutate este atât de nebun încât se expune singur primejdiei şi purcede la fapte deloc uşoare (Cuvântarea a 7-a la evanghelistul Matei).
Răutatea nu se naşte din fire, ci din voinţă (Cuvântarea a 19-a la evanghelistul Matei).
Omul rău are aşa un nărav încât nu voieşte să cedeze în faţa nimănui, ci prin toate mijloacele se străduieşte să-l păgubească pe cel împotriva căruia turbează de furie. Dar în Scriptură se spune: „Cine sapă groapa (altuia) cade singur în ea” (Pildele lui Solomon 26, 27).
Când turbăm de furie şi urzim curse viclene împotriva celorlalţi, ascuţim sabia chiar împotriva noastră şi ne rănim pe noi înşine mult mai mult decât pe ceilalţi (Cuvântarea a 51-a la evanghelistul Ioan).
Răutatea este aşa un lucru încât nu se poate îndrepta prin nici un cuvânt sau faptă, ci tot timpul îşi ţine în ea veninul şi nimic nu îi face pe oameni atât de nebuni ca răutatea (Cuvântarea a 41-a la evanghelistul Ioan).
Nimic nu este mai neruşinat şi mai neobrăzat ca răutatea (Cuvântarea a 13- a la Faptele Apostolilor).
Prima treaptă, urcând de jos, a răutăţii şi a cruzimii, este a nu lua în seamă suferinţa dobitocului.
A doua treaptă, mai înaltă decât prima, este a-i dispreţui pe vrăjmaşi, căci, cu cât le întrece omul pe dobitoace, cu atât este acest păcat mai mare decât celălalt.
A treia treaptă este a-l dispreţui pe aproapele, chiar şi pe cel necunoscut.
A patra treaptă este a-i dispreţui pe prieteni.
A cincea treaptă este nepăsarea faţă de ei atunci când nu numai trupul, ci şi sufletul lor piere.
A şasea treaptă este nepăsarea nu numai faţă de prieteni, ci chiar şi faţă de copii atunci când pier.
A şaptea treaptă este a nu căuta nici pe alţii, care ar avea grijă de ei (de prieteni, copii, oameni).
A opta treaptă este a nu le da voie nici celor ce au de gând să facă acest lucru (celor ce vor să ajute).
Iar a noua treaptă este nu numai a nu le da voie, ci a ne şi împotrivi şi a-i vrăjmăşi pe cei ce vor să facă acest lucru (Cartea a 3-a împotriva celor ce hulesc viaţa monahală).

Cugetări despre răutate

Răutatea vine din iubirea nemăsurată de sine. Căci iubitorul de sine oriunde şi în orice chip caută numai câştigul său – slava, cinstea şi celelalte. Iar când vede undeva vreo piedică împotriva dorinţei sale, se tulbură cumplit, se întristează şi se mânie pe cel ce îi pune piedică; de aceea se şi străduieşte să transpună în faptă mânia sa. Căci răutatea nu este altceva decât dorinţa de răzbunare.
Răutatea se săvârşeşte în chip diferit:
1) Luând viaţa celui pe care îl duşmăneşte.
2) Afectându-i sănătatea.
3) Prin vorbire de rău şi clevetire. Căci cel ce vorbeşte de rău, neavând posibilitatea de a se răzbuna cumva pentru obida (necaz, mâhnire, mânie) sa, născoceşte o oarecare meteahnă (vorbă de rău) la aproapele său şi răspândeşte acest zvon rău şi mincinos despre el, dorind să întunece prin aceasta bunul său renume, ori dintr-un lucru mărunt face unul colosal. Din pricina acestui lucru deseori se întâmplă că mulţi oameni rabdă pe nedrept rele clevetiri şi ponegriri.
4) Unii ajung la o asemenea răutate încât, săvârşindu-şi fărădelegea, încep să se laude, zicând: „Iată, i-am plătit de-o să mă ţină minte!”. Acestor oameni li se potriveşte psalmul mai sus pomenit: „Ce te făleşti întru răutate, puternice?”. Şi aşa mai departe.
De oamenii răi este cu neputinţă să te fereşti, căci ei urzesc multe şi felurite curse împotriva celui pe care îl duşmănesc şi, fie printr-un mijloc, fie prin altul, încearcă să-şi ducă la împlinire reaua lor intenţie. Există o singură scăpare – rugăciunea sfântă şi nădejdea în Pronia lui Dumnezeu, care dă fiecăruia după faptele sale la momentul potrivit.
Totuşi, cel ce voieşte a se mântui, acela trebuie să lase răutatea şi să-l ierte pe aproapele său, căci s-a spus: „iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Luca 6, 37).

Sfântul Tihon de Zadonsk – Lupta între carne şi duh

Păcatul

„Oricine săvârşeşte păcatul, este rob al păcatului” (Ioan 8, 34).
„…păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacov 1, 15).
„Oricine rămâne întru El (întru Hristos) nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut” (1 Ioan 3, 6).
„Cine săvârşeşte păcatul, este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte” (1 Ioan 3, 8).
„Oricine este născut din Dumnezeu, nu săvârşeşte păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în acesta; şi nu poate să păcătuiască, fiindcă este născut din Dumnezeu” (1 Ioan 3, 9).
„Deci să nu împărăţească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui” (Romani 6, 12).
„Căci păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră” (Romani 6, 14).
„…plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23).

Tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur

Păcatele sunt pricina tuturor relelor (Cuvântarea a 7-a despre pocăinţă).
Păcatul este boala sufletului (Cuvântarea despre slăbănog, la capitolul 3 din Cartea Facerii).
Păcatul îi aduce omului numai vătămare (la Psalmi 139).
Păcatul îi face pe oameni dobitoace (la Psalmi 139).
Păcatul este beţie cumplită şi cel mai mare rău (la Psalmi 12).
Nimic nu este mai grav decât păcatul (la Psalmi 124).
Păcatul este ca lepra (Cuvântarea a 25-a la evanghelistul Matei, capitolul 7).
Păcatul este cea mai grea slăbănogire (Cuvântarea a 67-a la evanghelistul Matei, capitolul 21).
A sluji păcatului este un lucru foarte grav şi de neîndurat (Cuvântarea a 54-a la evanghelistul Ioan, capitolul 8).
Mai bine să umbli gol, decât acoperit cu păcate (Cuvântarea a 5-a la evanghelistul Ioan, capitolul 1).
Nimic nu este mai întinat şi mai necurat decât ceea ce se naşte din păcat (Cuvântarea a 52-a la evanghelistul Ioan, capitolul 7).
Păcatul este mai rău decât diavolul (Cuvântarea a 41-a la Faptele Apostolilor, capitolul 9).
Păcatul este rădăcina morţii (Cuvântarea a 10-a la Epistola către Corinteni, capitolul 5).
Păcatul este un demon cu voie liberă şi o nebunie liber consimţită (Cuvântarea a 28-a la Epistola către Romani, capitolul 15).

Cugetări despre păcat

Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă ce este păcatul şi care este acest mare rău.
Aici sunt arătate pricinile pentru care păcatul este cel mai mare rău.
Cea dintâi este că prin orice păcat este jignită măreţia lui Dumnezeu.
A doua este că omul, când greşeşte, cinsteşte mai mult patima şi pofta sa decât legea lui Dumnezeu şi, de aceea, Îl mânie pe Însuşi Cel fără de sfârşit, pe preabunul, dreptul şi veşnicul Dumnezeu: fiecare poate vedea cât este de grav acest lucru.
A treia este că pentru nimicirea păcatului, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume şi a îndurat chinuri cumplite şi moarte de ocară. „Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (1 Ioan 3, 8).
A patra este că păcatul îl desparte pe om de Dumnezeu şi îl lipseşte de harul lui Dumnezeu. Unui asemenea om, Dumnezeu îi spune: „Iată, casa voastră vi se lasă pustie” (Matei 23, 38).
A cincea este că sufletul, fiind lipsit de Dumnezeu şi de harul Său, moare, potrivit Scripturii: „sufletul care a greşit, va muri” (Iezechiel 18, 4). Căci, aşa cum moare trupul atunci când îl părăseşte sufletul, tot aşa moare şi sufletul când îl părăseşte Dumnezeu. Şi vai de sufletul care L-a pierdut pe Dumnezeu, căci este stăpânit de diavolul şi, de aceea, se supune tuturor răutăților.
A şasea este că după săvârşirea păcatului, păcătosul este chinuit fără încetare de conştiinţă, care este mai grea decât orice nenorocire; îl stăpâneşte o teamă lăuntrică, precum i s-a întâmplat lui Cain.
A şaptea este că pentru păcat sunt trimise pedepse vremelnice: foamete, foc, războaie, boli, cutremure şi aşa mai departe: „…moartea şi sângele, certurile şi sabia, asupririle şi foametea, zdrobirile şi bătaia. Pentru cei fără de lege s-au zidit acestea toate” (Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah – [Ecclesiasticul] 40, 11-12).
A opta este că pentru păcat este gătită munca veşnică.

Ajutorul pentru izbăvirea de păcat

Cel dintâi este rugăciunea deasă, smerită şi sârguincioasă cu zdrobirea inimii. „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” – spune Hristos (Matei 26, 41).
Al doilea este aducerea aminte de moarte: „În tot ce faci adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată” (Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah – [Ecclesiasticul] 7, 38). După moarte este judecata lui Hristos: de la judecată se merge fie la munca veşnică, fie la fericirea veşnică. Pentru nevoinţa credinţei, care Îl preamăreşte pe Hristos, Cel ce a murit şi a înviat din morţi şi cu ajutorul Căruia luptă împotriva păcatului – se dă fericirea veşnică, iar pentru păcat – munca veşnică.
Al treilea este să eviţi prilejurile ce duc la păcat, să eviţi discuţiile rele, să-ţi păzeşti auzul, vederea şi să le fereşti de sminteli.
Al patrulea este să te fereşti şi de păcatele cele mai mici întrucât ele duc la cele mai mari.
Al cincilea este să-ţi aduci aminte că păcatul este o plăcere vremelnică, iar după ea vine munca veşnică.
Al şaselea este să-L ai pe Dumnezeu tot timpul înaintea ta, să cugeţi că El este prezent peste tot şi vede tot şi dă fiecăruia după faptele lui şi pe cel ce greşeşte îl poate lovi chiar în ceasul acela cu dreapta Sa judecată.
Al şaptelea este să-ţi aduci aminte pedepsele pentru păcate, cum au fost: potopul cel cumplit care a venit peste toată lumea, focul care a ars Sodoma şi Gomora, israelitenii ce au fost loviţi în pustie şi aşa mai departe.
Al optulea este să cugeţi că pentru păcatele noastre Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a pătimit şi a murit. Mai poţi face tu cele pentru care Hristos a îndurat asemenea patimi, şi prin păcate să-L răstigneşti a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu (Evrei 6, 6)? Înfricoşător este lucrul acesta şi vrednic de plâns.
Al nouălea este să luăm aminte la pedepsele trimise de Dumnezeu şi în vremea de acum pentru păcate.
Al zecelea este să citim sau să ascultăm cât mai des şi cu osârdie cuvântul cel sfânt al lui Dumnezeu şi să luăm aminte la el.
Al unsprezecelea este să nu luăm seama la ce fac oamenii, ci la ceea ce învaţă legea lui Dumnezeu şi la ceea ce se propovăduieşte în Biserică.
Al doisprezecelea este să citim vieţile sfinţilor care s-au nevoit împotriva păcatului şi să le urmăm lor.

Sfântul Tihon de Zadonsk – Lupta între carne şi duh

Trupul şi duhul

„Căci cei ce sunt după trup, cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului. Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace; fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, pentru că nici nu poate. Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8, 5-8).
„Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui” (Romani 8, 9).
„Drept aceea, fraţilor, nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii” (Romani 8, 12-13).
„Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8, 14).
„…grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Romani 13, 14).
„În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului. Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi” (Galateni 5, 16-17).
„Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5, 22-23).
„Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică” (Galateni 6, 8).

Cugetări despre trup şi duh

În omul care a primit credinţa creştină, există două legi: legea cărnii şi legea duhului, sau legea trupească şi legea minţii, precum a arătat Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Dar văd în mădularele mele (trupeşti) o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele” (Romani 7, 23). Sau, precum acelaşi apostol spune, se împotrivesc în om trupul şi duhul: „Trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia” (Galateni 5, 17).

Deosebirea dintre legea trupului şi legea duhului

Între aceste legi este o luptă neîntreruptă: ceea ce voieşte unul, dispreţuieşte celălalt – ceea ce voieşte trupul, nu voieşte duhul.
Trupul voieşte să se mândrească, să se preamărească, să se înalţe, iar duhul voieşte să se smerească şi să cugete smerit.
Trupul voieşte a fi în slavă şi cinste, iar duhul pe toate voiește a le vedea gunoaie (Filipeni 3, 8).
Trupul voieşte să se odihnească, iar duhul să vegheze, să se ostenească.
Trupul voieşte să trândăvească, să bea, să se veselească, iar duhul să se înfrâneze, să postească şi să plângă pentru păcate.
Trupul voieşte să se răzbune pe vrăjmaşii săi, iar duhul să-i iubească pe vrăjmaşi şi să facă bine celor ce-l urăsc.
Trupul voieşte să răpească avutul altuia, iar duhul să dea şi ceea ce este al său celor nevoiaşi.
Trupul voieşte să satisfacă iubirea sa de plăceri, iar duhul să fie curat.
Trupul voieşte să împlinească în toate voia sa, iar duhul să împlinească în toate voia lui Dumnezeu.
Tot aşa şi în privinţa celorlalte lucruri, trupul şi duhul se împotrivesc unul altuia.

Deosebirea dintre cugetul trupesc şi cel duhovnicesc

Din aceste două legi contradictorii iau naştere două cugete opuse, total diferite: cugetul trupesc şi cugetul duhovnicesc.
Cugetul trupesc se manifestă atunci când se face ceea ce voieşte trupul, iar cugetul duhovnicesc atunci când se face ceea ce voieşte duhul.
Cugetul trupesc înseamnă mândrie, îngâmfare, iubire de plăceri, neînfrânare, desfrâu, necurăţie, iubire de argint, hoţie, cârtire, vorbire de rău, vrăjmăşie, certuri, ţinere de minte a răului, răzbunare şi celelalte, care se opun legii lui
Dumnezeu.
Cugetul duhovnicesc înseamnă smerenie, înfrânare, curăţie, feciorie, răbdare, pace, blândeţe, neţinere de minte a răului şi celelalte, pe care le voieşte legea lui Dumnezeu.
Datorită acestor două cugete opuse, omul este de două feluri: trupesc şi duhovnicesc. Fiecare, după cum cugetă, aşa şi este numit. Cine ascultă de trup şi cugetă cele ale trupului este numit om trupesc; iar cine urmează duhului şi îşi supune trupul duhului este numit om duhovnicesc.

Trăsăturile omului trupesc şi ale celui duhovnicesc

Omul trupesc îşi are toată mintea şi intenţiile sale îndreptate numai spre dobândirea celor vremelnice, iar cel duhovnicesc tinde întotdeauna spre cele veşnice.
Omul trupesc îşi săvârşeşte profesia numai pentru câştigul său vremelnic, iar cel duhovnicesc se osteneşte spre slava lui Dumnezeu şi pentru folosul aproapelui.
Omul trupesc, de face ceva vrednic de laudă, îşi caută răsplata în veacul acesta; iar cel duhovnicesc aşteaptă răsplata pentru virtute de la Dumnezeu în veacul viitor.
Omul trupesc, chiar de face ceva lăudabil, face aceasta pentru slavă deşartă şi dobândirea slavei deşarte, iar cel duhovnicesc toată intenţia şi-o îndreaptă spre slava lui Dumnezeu şi în nădejdea vieţii veşnice.
Omul trupesc se mândreşte şi se făleşte înaintea tuturor, nu are egal, se pune deasupra tuturor şi pe toţi îi dispreţuieşte, iar cel duhovnicesc se smereşte înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Omul trupesc nu suferă să fie dispreţuit, iar cel duhovnicesc primeşte aceasta cu toată inima.
Omul trupesc huleşte pe cel ce îl huleşte, mustră pe cel ce îl mustră, cleveteşte pe cel ce îl cleveteşte şi urăşte pe cel ce îl urăşte, iar cel duhovnicesc se mângâie când este hulit, rabdă când este prigonit, binecuvântează pe cel ce îl blesteamă şi face bine celui ce îl urăşte.
Omul trupesc nu îl iubeşte nici pe cel apropiat, iar cel duhovnicesc nici pe vrăjmaşi nu îi lipseşte de dragostea sa.
Omul trupesc ţine minte răul şi caută răzbunare chiar şi pentru cea mai mică jignire, iar cel duhovnicesc se roagă şi pentru cei ce îi iau viaţa, zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” (Faptele Apostolilor 7, 60)
Omul trupesc se poartă cu viclenie şi este linguşitor faţă de oricine, iar cel duhovnicesc este sincer cu toți.
Omul trupesc fură şi răpeşte avutul altuia, iar cel duhovnicesc şi din ceea ce este al său dă celor nevoiaşi.
Omul trupesc este neîmpăcat, iar cel duhovnicesc şi cu cei ce urăsc pacea este în pace.
Omul trupesc îşi urmează înclinaţiile şi poftele necurate, iar cel duhovnicesc se sârguieşte spre curăţie şi feciorie.
Omul trupesc îşi foloseşte totdeauna raţiunea sa pentru câştigul său sau pentru nimicirea aproapelui, iar cel duhovnicesc depune toată strădania pentru zidirea sufletească a fraţilor săi. Şi, de aceea, omul trupesc este dăunător societăţii, iar cel duhovnicesc este folositor.
Omul trupesc socoteşte orice păcat a fi nimic, iar cel duhovnicesc fuge, ca de şarpe, de orice păcat, chiar şi de cel mai mic.
Omul trupesc îşi pune nădejdea în onoruri, în bogăţie, în puterea sa şi în protectorii săi, iar cel duhovnicesc îşi pune nădejdea în ajutorul Celui Preaînalt şi în Pronia cea milostivă a Ziditorului său.
Omul trupesc se teme cel mai mult să nu piardă onorurile, bogăţia şi să nu fie surghiunit, iar cel duhovnicesc se arată gata de toate acestea cu plăcere sau cu toată inima.
Omul trupesc nu voieşte să se despartă de această lume, iar cel duhovnicesc cu bucurie îşi doreşte să se dezlege de legăturile trupului.

Sfârşitul omului trupesc şi al celui duhovnicesc

Pentru omul trupesc, moartea este cumplită: „Moartea păcătoşilor este cumplită” – spune Psalmistul (Psalmi 33, 20), iar pentru cel duhovnicesc este paşnică.
Cel trupesc, murind vremelnic, moare şi veşnic: „Căci dorinţa cărnii este moarte” – spune Apostolul. Dar cel duhovnicesc prin această moarte ajunge la viaţa veşnică, pentru că „dorinţa Duhului este viaţă şi pace” – spune acelaşi Apostol.
Ajutoarele întru nevoinţă împotriva legii trupeşti sau împotriva trupului sunt următoarele:
Cel dintâi este harul lui Dumnezeu fără de care nu putem face binele.
„Fără Mine nu puteţi face nimic” – le-a spus Hristos Apostolilor. Harul lui Dumnezeu se cere prin rugăciune fierbinte, deasă şi smerită. „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” – spune Hristos (Matei 7, 7).
Al doilea este să ne sârguim a sta împotriva răutăţii fireşti şi a ne sili spre bine, căci „Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” – spune Hristos (Matei 11, 12).
Al treilea este buna educaţie primită în copilărie. Căci de educaţie depinde toată viaţa.
Al patrulea este să cugetăm că pentru încălcarea legii lui Dumnezeu ni se trimite şi o pedeapsă vremelnică.
Al cincilea este să cugetăm şi să ştim bine că pentru cel ce doreşte şi se sârguieşte nimic nu este greu, căci Dumnezeu cel atotputernic îi ajută pe cei ce doresc şi se sârguiesc.
Al şaselea este fie să luptăm împotriva păcatului şi să avem parte cu Hristos şi aici şi în veacul viitor în Împărăţia Lui, fie să ne supunem păcatului şi să fim osândiţi cu diavolul în vecii vecilor: una din două va fi neapărat. (Iar despre aceasta mai poţi vedea în cugetările despre păcat).

Sfântul Tihon de Zadonsk – Lupta între carne şi duh 

HRISTOS SE NASTE! SLAVITI-L!

Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peşteră Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci.