Patimirea Sfintilor Mucenici Tarah, Prov si Andronic (12 Octombrie)

În vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximilian, fiind în Tarsul Ciliciei judecător Numerie Maxim Antipatul, au fost prinşi trei creştini: Tarah, Prov şi Andronic în cetatea Pompeopoliei, care au fost duşi la judecată înaintea lui Antipatul. Şi privind spre dînşii Maxim Antipatul, l-a văzut pe Tarah bărbat bătrîn şi cinstit şi a zis către dînsul: „Cum te numeşti? Căci pe tine se cade mai întîi a te întreba, ca pe cel mai bătrîn dintre toţi”. Iar Tarah a răspuns: „Sînt creştin”. Şi i-a zis Antipatul: „Nu-mi spune mie credinţa ta cea necurată, ci spune-mi numele tău”. Iar Tarah iarăşi a zis: „Sînt creştin”. Apoi Maxim a zis slujitorilor care erau acolo: „Bateţi-l peste gură şi spuneţi-i să nu răspundă aşa înaintea judecătorului”. Iar Tarah, în timp ce era bătut, zicea: „Eu vă spun că sînt creştin şi acest nume îmi este mai scump decît numele cel dat de părinţii mei. Iar dacă vreţi să-l ştiţi şi pe acesta, vă spun că părinţii mei m-au numit Tarah, iar cînd eram ostaş mă numeau Victor”. Apoi Maxim Antipatul l-a întrebat pe el: „De ce neam eşti, Tarahe?” A răspuns Tarah: „Sînt de neam roman şi am slulbă de ostaş şi sînt născut în Claudiopol, cetatea Siriei şi pentru că sînt creştin am lăsat ostăşia”.

Antipatul i-a zis: „Nevrednic ai fost de a fi ostaş, însă spune-mi cum ai ieşit din oaste?” Iar Tarah i-a răspuns: „L-am rugat pe Publion voievodul şi m-a eliberat”. Maxim Antipatul a zis: „Cruţă-ţi bătrîneţile tale şi ascultă porunca împăraţilor noştri ca să ai cinste de la mine. Apropie-te şi jertfeşte zeilor noştri, de vreme ce şi împăraţii care stăpînesc lumea se închină lor”. Iar Tarah a răspuns: „S-au rătăcit, fiind înşelaţi de Satana”. Atunci Antipatul a zis către slujitori: „Sfărmaţi-i fălcile, căci grăieşte împotriva împăraţilor, spunînd că aceştia s-au rătăcit”. Iar Tarah a zis: „Am grăit şi voi grăi astfel, de vreme ce s-au rătăcit ca nişte oameni”. Iar Antipatul a zis: „Lasă-ţi nebunia ta şi jertfeşte zeilor noştri”. Tarah răspunse: „Eu Dumnezeului meu îi slujesc şi Îi aduc jertfă nu cu sînge, ci cu inimă curată”. Antipatul a zis: „Te sfătuiesc să-ţi cruţi bătrîneţile tale şi să laşi deşertăciunea creştinească şi să jertfeşti zeilor”. Tarah i-a zis din nou: „Nu voi face această fărădelege de vreme ce iubesc Legea Dumnezeului meu şi nu mă voi depărta de la El”. Antipatul a zis: „Alta este legea pe care se cade a o păzi”. Iar Tarah a răspuns: „O! ce nebunie! Pieritoare este legea voastră care vă porunceşte vouă, păgînilor, să cinstiţi pietrele şi lemnele, lucruri făcute de mîini omeneşti şi să vă închinaţi lor”. Şi Antipatul a poruncit celor ce stăteau de faţă să-l lovească pe Tarah peste grumaz, iar mucenicul, răbdînd loviturile, zicea: „Nu mă voi depărta de la mărturisirea aceasta care mă mîntuieşte”. Antipatul a zis: „Eu te voi întoarce de la această nebunie şi te voi face înţelegător”.

Mucenicul i-a zis: „Fă ceea ce voieşti, ai stăpînire asupra trupului meu, dar nu şi asupra sufletului meu”. Maxim Antipatul a spus: „Dezbrăcaţi hainele de pe dînsul şi să fie bătut cu toiege”. Iar Tarah, pe cînd era bătut, grăia: „Acum într-adevăr m-ai făcut înţelept şi priceput, căci cu aceste bătăi mai mult nădăjduiesc spre Dumnezeu şi spre Fiul Lui”. Iar Antipatul a zis: „Nedreptule şi blestematule! Ai spus înainte că unui Dumnezeu slujeşti, şi acum mărturiseşti doi, adică pe Dumnezeu şi pe Hristos, Fiul Lui. Apoi cum slujeşti la aceşti doi, iar de zeii noştri cei mulţi te lepezi?” A răspuns Tarah: „Eu mărturisesc pe Unul, adevăratul Dumnezeu”. A zis antipatul: „N-ai numit tu pe Dumnezeu şi pe Hristos?”

Tarah i-a zis: „Hristos este Fiul lui Dumnezeu, deopotrivă după Dumnezeire cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, nădejdea tuturor creştinilor; şi, pătimind pentru El, ne mîntuim”. Maxim Antipatul a zis: „Lasă vorba multă şi jertfeşte zeilor noştri”. Iar Tarah a răspuns: „Nu sînt mare vorbitor, dar grăiesc adevărul; tot aşa am crezut şi acum şaizeci şi cinci de ani şi de la adevăr nu mă îndepărtez”. Iar un sutaş, cu numele Dimitrie, care era acolo, a zis: „O! omule, cruţă-te pe tine şi închină-te zeilor, ascultă sfatul meu”. Tarah a răspuns: „Depărtează-te de la mine cu sfatul tău, slujitor al Satanei”. Apoi Maxim Antipatul a poruncit ca pătimitorul lui Hristos să fie legat cu lanţuri mari de fier şi să fie aruncat în temniţă. După aceea antipatul a zis către slujitor: „Aduceţi-mi pe altul”. Iar Dimitrie sutaşul a zis: „Iată, stăpîne, stă de faţă înaintea ta”.

Iar Numerie Maxim Antipatul, văzînd pe celălalt creştin stînd înaintea lui, a zis: „Spune-mi mai întîi numele tău”. Iar cel ce stătea înaintea lui a răspuns: „Cel dintîi şi cel mai cinstit nume pe care îl am este numele de creştin, iar celălalt nume, pus de oameni, este Prov”. Antipatul l-a întrebat: „De ce neam eşti Prove?” Iar Prov a răspuns: „Tatăl meu era din Tracia şi eu m-am născut în Perghia Pamfiliei şi sînt creştin”. Maxim Antipatul a zis: „La nimic nu-ţi foloseşte numele de creştin. Ascultă-mă pe mine, jertfeşte zeilor dacă vrei să fii cinstit de boieri şi nouă să ne fii prieten”. Prov a răspuns: „Nu voiesc cinste de la stăpînitori şi nu doresc prietenia voastră, pentru că slava şi mulţimea bogăţiilor mele le-am

Rugaciuni ale Fericitului Arhimandrit Sofronie, ucenicul Sfantului Siluan Athonitul

Către Prea Sfântul Duh Dumnezeu

Vino, Cela Ce Singur eşti Sfânt,

Sfinţeşte-mă şi curăţeşte-mă de toată întinăciunea.

Vino, Cela Ce Singur eşti Viu cu adevărat

Şi vindecă-mă de moartea care m-a lovit.

Vino, lumină adevărată

Şi fă lăcaşul Tău în mine, pentru toată veşnicia

„„„„„„

Către Mântuitorul Hristos Dumnezeu

Doamne Iisuse, Tu eşti lumina venită pentru a mântui lumea; luminează ochii cei duhovniceşti ai inimii mele şi mă învredniceşte ca să umblu înaintea Feţei Tale ca la lumina zilei, fără a face paşi greşiţi.

„„„„„„

Către Dumnezeu Tatăl

O, Tu Cel Care eşti, o Dumnezeule Tată, Atotputernice Stăpâne;

Tu ne-ai zidit şi ne-ai adus întru această viaţă.

Dă-ne nouă să Te cunoaştem pe Tine,

Singurul Dumnezeu adevărat.

„„„„„„

Pentru smerenie

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule Sfânt şi mare, Tu însuţi învaţă-mă smerenia Ta; ascultă-mi rugăciunea şi miluieşte-mă pe mine, păcătosul.

Cat taci, atata valorezi

Limbuţia este tronul slavei deşarte prin care omul se arată pe sine şi caută să se facă cunoscut. Limbuţia este semnul după care-i recunoşti pe ignoranţi, uşa clevetirii, călăuza glumelor şi a prosteştii veselii, slujitoarea minciunii, destrămarea umilinţei, născătoarea trândăviei, înainte-mergătoarea somnului, împrăştierea minţii, nimicitoarea pazei sufletului, răcirea fierbinţelii inimii, întunecarea rugăciunii.

De ce iubeşte lumea zgomotul?…

În trecut oamenii se adunau la şezători să cânte doine, cântece de leagăn etc. Azi? Se uită bogăţia folclorului, fiindcă oamenilor nu le mai place tăcerea creatoare… Zgomotele cad ca un potop. Cine va fi în stare să construiască o nouă arcă a lui Noe salvatoare din noul potop al decibelilor? Tăcerea, în faţa oamenilor şi a celor înconjurătoare, nu este o fugă din faţa vieţii, ci este condiţia indispensabilă ca sufletul să se reîntoarcă mai autentic în faţa oamenilor şi a tuturor celor înconjurătoare. Astăzi, băile de tăcere sunt necesare omului ca să tacă în el glasurile discordante ale orgoliului şi egoismului, dar mai ales pentru a asculta Cuvântul lăuntric, care ne purifică, ne fortifică şi ne uneşte. „Făptura noastră este plină de lucruri care ne proiectează afară” (Pascal). Surmenajul şi exteriorizarea neîntreruptă a vieţii noastre ne duce la o nemiloasă irosire a vitalităţii noastre lăuntrice. De aceea, nenorocirea omului se trage dintr-un singur lucru „că nu ştie să stea liniştit într-o cameră”.

Clipele de tăcere pe care ni le rezervăm, chiar dacă sunt dureroase, conferă gândirii noastre o agerime nouă, vorbirii noastre rezonanţe mai adânci, acţiunii noastre o rodnicie înzecită. Cât taci, atâta valorezi.

Dacă Dumnezeu ne-ar scrie pe frunţi gândurile care ne frământă, n-am mai îndrăzni să ne arătăm lumii, am înţelege mai bine nimicnicia noastră, dar mai ales importanţa pe care trebuie s-o acordăm tăcerii, ca mijloc indispensabil pentru a face ordine în propria casă.

Rugăciunea nu este aceea care zboară de pe buze când în suflet este furtună, deoarece cu Dumnezeu nu ne întâlnim undeva în cosmos, ci în intimitatea inimii… rugăciunea trebuie scăldată în tăcere, altfel este lipsită de mediul său vital. A fi tăcut nu înseamnă a fi mut sau ursuz. Trebuie să ne păzim de tăcerea rea ca de flecăreală. Avem, de exemplu, tăcerea mofluză, care este un lucru nedemn de un adult, sau tăcerea unei mândrii şifonate, avem tăcerea indiferenţei sau egoismului în cazul în care cuvântul nostru ar putea aduce lumină, pace şi îmbărbătare; există şi o tăcere evazivă, atunci când am avea datoria de a face act de prezenţă iubitoare şi activă faţă de cei din jurul nostru; există şi o tăcere a laşităţii atunci când ar trebui să avem curajul de a lua apărarea cinstei lui Dumnezeu, ori a reputaţiei aproapelui, sau când am avea obligaţia de a ne mărturisi vinovăţia. Tăcerea este o binefacere şi o bogăţie, dar în anumite cazuri ea poate fi ucigaşă.

Spiritul de a critica este un venin, un vierme, un cancer într-un organism sănătos. El absoarbe energiile vitale ale celui ce critică, ale celui ce ascultă critica şi ale celui criticat. Spiritul de a critica este spiritul satanei. Dacă cineva îi dă acces în sine, nu mai este loc nici pentru intimitate cu sine, nici cu aproapele şi nici cu Dumnezeu.

Tăcerea este spaţiul vital al sufletului în care se învaţă cea mai frumoasă şi eroică melodie, menită să fie cântată cu îngerii… „un cântec nou” (Apoc. 5, 9). Trebuie să ştim să profităm şi de zgomot… să-l ascultăm în tăcere şi să-l unim cu rugăciunea: zgomotul, de pildă, al unei nicovale dacă-l ascultăm ne oferă în tăcere munca muncitorilor; un clopot când sună ne îndeamnă la rugăciune; vântul ne îndeamnă să ne rugăm pentru cei ce suferă de frig, etc.

Să medităm mult Cuvântul lui Dumnezeu, ca să nu ajungem sclavii cuvintelor noastre, dar să fim liberi prin inspiraţia Duhului Sfânt.

Sursa: Revista Toaca

Sf Nicolae Velimirovici – Democratie si libertate

Fara credinta in Dumnezeu,
nici robia n-o poti indura
si nici libertatea n-o poti mentine. 

Democraţiile, şi cele antice, şi cele contemporane, au apărut ca antidot împotriva tiraniei. Puterea unuia era schimbată prin puterea celor mulţi sau prin puterea tuturor. Punctul de pornire al oricărei democraţii a fost dorinţa de a dalibertate mai multor oameni sau de a da libertate tuturor oamenilor.

Dar nici în democraţie libertatea nu e garantată pentru toţi. Aşa cum scaunul nu se poate ţine pe un singur picior, aşa şi libertatea nu poate rezista de una singură. Pentru a se menţine, ea are nevoie de încă două lucruri, şi anume: de adevăr şi de milă, mai bine-zis de dragoste, daca mai putem folosi azi acest cuvânt.

Toate aceste trei noţiuni garantează stabilitatea, renasc lumea, ridică puterea şi sporesc sănătatea şi bucuria. O, cât mi-aş dori ca pe un astfel de scaun sigur să se poată odihni şi oamenii obosiţi şi necajiţi şi mult-pătimitele popoare.

Ce pune în pericol libertatea din timpurile noastre? Singurătatea fără adevăr şi fără milă. În societatea democratică contemporană, libertatea e apărată de lege şi e înscrisă în statutele democratice. Libertatea a devenit o noţiune de stat şi naţionala, în timp ce adevărul şi mila au ramas noţiuni particulare, ce ţin de convingerile personale şi de bunăvoinţa fiecăruia.

Libertatea e singură. Ea nu se poate apăra nici de minciună, nici de egoism. Ea poate să se apere pe moment doar de tiranie. Dar existenţa ei permanentă e posibilă doar dacă lipsesc minciuna şi egoismul. Ea are nevoie de adevăr şi milă, pentru a se apăra cu ajutorul lor de minciună şi egoism. Astfel, libertatea sfinţită cu adevar şi înnobilată cu milă va fi veşnic dragă oamenilor şi va rămâne cu ei până când va exista omenirea.

Fără credinţă în Dumnezeu, nici robia n-o poţi îndura şi nici libertatea n-o poţi menţine.

Pe porţile oricărei ţări creştine ar fi trebuit scrise cu litere mari cuvintele Apostolului Pavel: „Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate, numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire” (Gal.5, 13).

Aşadar, conform învăţăturii creştine, scopul libertăţii este slujirea lui Dumnezeu şi a apropiaţilor, o slujire din dragoste. Iar robia este o slujire a stăpânului, dar nu o slujire de bunăvoie, ci prin constrângere, fără demnitate personală şi fără răspundere.

Cu cât libertatea e mai multă, cu atât trebuie să fie mai mari slujirea fiecăruia şi responsabilitatea fiecăruia. Iar sufletul omului se desăvârşeşte şi se apropie de Dumnezeu. Şi Fiul Omului a venit nu pentru a fi slujit, ci ca să slujească.

Din nefericire, până în ziua de azi, libertatea e folosita mai mult pentru a satisface dorinţele trupesti. Dar nu poate continua mult aşa, altfel nu va mai rămâne libertate.

Adevărul nu limitează libertatea, ci îi dă un sens, îi arată scopul şi o păzeşte de stricăciune, iar mila înnobilează pentru fapte bune.

Într-adevăr, de o astfel de libertate a oamenilor se va bucura Cerul şi toate generaţiile care vor urma. 

Vorbe de duh

Lacatele din noi se deschid cu o lacrima

De ce par a fi atat de putine minuni astazi? Pentru ca noi nu prea mai stim ce este durerea inimii… Durerea inimii inimii este condiţia cresterii duhovniceşti şi a arătării puterii lui Dumnezeu. Tămăduirile şi celelalte minuni se întâmplă celor deznădăjduiţi, inimilor îndurerate, dar care totuşi continuă să se încreadă şi să nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu.

Atunci lucrează Dumnezeu. Lipsa (parţială) a minunilor din ziua de azi arată lipsa durerii inimii din oameni şi chiar din mulţi creştini ortodocşi – prinşi de răcirea tot mai mare a inimilor din vremurile de pe urmă. Viaţa duhovnicească începe atunci când lucrurile par a fi absolut “disperate”, căci de-abia atunci învăţăm să ne întoarcem către Dumnezeu, iar nu să ne punem nădejdea în slabele noastre eforturi şi idei.
Cuviosul Serafim ROSE

Alunga duhul vorbariei

Nu te alipi de bărbatul dispreţuitor, viclean şi limbut ca să nu mergi cu el la munci. Căci de abia dobândeşte cineva mântuirea stând în preajma celui drept. Dar dacă locuieşte cu cel viclean, va cădea în valuri, cum se umple cineva de lepră şi nu-şi dă seama. Şi cine va avea milă de cel ce s-a apropiat voios de balaur? Fugi deci de cei neînfrânaţi la limbă, de cei porniţi spre sfadă şi de cei ce tulbură mădularele dinlăuntru şi din afară.
Sf. Ioan CARPATINUL

Alunga departe de la tine duhul vorbăriei. Caci în el zac patimi foarte cumplite. Aşadar, tăcerea e foarte trebuincioasă şi foarte folositoare.
Sf. Teodor al EDESEI

Numele cel prea cinstit al pururea Fecioarei Maria pierde şi goneşte pe draci

Într-un oraş al Coloniei era un om desfrânat şi cu rău nărav, care pentru faptele lui cele necinstite şi urâte a fost spânzurat afară de casa lui. Şi o ţiitoare a lui, Aglaida, s-a înfricoşat şi îngrozit atâta când l-au spânzurat, încât a lăsat lumea, şi ducându-se într-o mănăstire s-a făcut călugăriţă. Deci după vreo câteva zile, stând ea la fereastra chiliei, a văzut afară, într-un izvor, că sta un drac în chip de tânăr, care a sărit la fereastră ca să o răpească. Iar ea îngrozită, a căzut înapoi, şi lovindu-se cu capul de pământ, în grabă s-au adunat surorile, şi au ridicat-o ca pe o moartă, şi au pus-o în pat.

Deci după o vreme, vindecându-se puţin, a venit iar dracul şi i-a zis: „Aglaido, prea iubita mea, ce ţi-am făcut de te-ai lepădat de mine? Eu ţi-am săvârşit toate voile tale, şi tu m-ai urât. Întoarce-te la lume şi eu îţi voi da ţie de bărbat un boier bogat, ca să te învrednicesc de multe bunătăţi. Să mănânci bucate prea bune, să bei şi să ai toate voile trupului; să nu şezi aici, nepriceput-o, ca să mori mai înainte de vreme cu atâtea postiri, privegheri şi rele pătimiri”. Răspuns-a ea zicându-i: „Piei de la mine, vrăjmaşule al adevărului, că niciodată nu voi mai face voia ta, ci mai vârtos voi plânge, şi mă voi tângui pentru vremea în care ca o nepricepută ţi-am slujit ţie”.

Atunci dracul s-a făcut nevăzut, însă după puţină vreme iarăşi a venit şi tot asemenea de mai multe ori îi făcea supărare. Iar călugăriţele au sfătuit-o ca să aibă la chilia ei puţină agheasmă, şi când va mai veni ispititorul, să o verse asupra lui şi să-l izgonească cu semnul cinstitei Cruci. Şi aşa a şi făcut. Deci, când a aruncat agheasmă vrăjmaşul a fugit, însă după puţină vreme iarăşi s-a întors!

Atunci o soră mai pricepută a sfătuit-o că atunci când va mai vedea pe dracul, să cheme numele Preasfintei Stăpânei noastre, şi să zică închinăciunea îngerului, adică aceasta: „Bucură-te, ceea ce eşti plină cu dar dăruită, Marie, Domnul este cu Tine”, şi celelalte.
Acestea zicând Aglaida către dracul, a fugit îndată cu atâta grabă ca şi cum l-ar fi gonit un fulger sau o văpaie ce l-ar arde, s-a făcut nevăzut şi mai mult n-a îndrăznit ca să se apropie de ea, nici să se mai arate cumva. Şi aşa s-a săvârşit Aglaida în mănăstirea aceea cu o petrecere plăcută lui Dumnezeu.

Deci, câţi aveţi vreo ispită de la vrăjmaşii cei de gând, sau de la cei simţitori, să ştiţi că altă doctorie nu este mai folositoare, decât numele Ei cel prea lăudat şi minunat, chemat fiind cu evlavie şi cu credinţă. Amin.

Sursa: Revista Toaca

Rugaciune

Limbi de foc de la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului de la Poceaev

Către Tine, o, Maica lui Dumnezeu, cu rugăciuni alergăm noi, păcătoşii, pomenind minunile tale în Sfânta Lavră a Poceaevului arătate şi de păcatele noastre scârbindu-ne. Ştim Stăpână, ştim că nu ni se cuvine nouă, păcătoşilor a mai cere ceva decât numai ca Dreptul Judecător să ne ierte fărădelegile noastre. Că toate cele ce le răbdăm în viaţă: scârbele, nevoile şi bolile sunt roadele căderilor noastre, îngăduite de Dumnezeu pentru îndreptarea noastră. Toate acestea întru dreptatea şi judecata Lui au fost slobozite de Domnul asupra păcătoşilor robilor Săi, care în mâhnire aleargă către ocrotirea Ta, Preacurată, şi întru umilinţa inimilor grăiesc Ţie acestea: păcatele şi fărădelegile noastre, Milostivă, nu le pomeni, ci ridicând preacinstitele Tale mâini să stai înaintea Fiului Tău şi Dumnezeu ca să ne ierte cumplitele fapte săvârşite de noi, iar pentru neîmplinirea multor făgăduinţe date de noi să nu-şi întoarcă faţa Sa de la robii Săi, să nu ia de la sufletele noastre harul Său, ajutorul mântuirii noastre.

O, Stăpână, fii Mijlocitoare a mântuirii noastre şi nescârbindu-te de puţinătatea noastră sufletească, caută la suspinurile ce în necazuri şi nevoi le înălţăm înaintea icoanei Tale făcătoare de minuni. Luminează cu gânduri de umilinţă mintea noastră, credinţa şi nădejdea noastră le fă neclintite şi preadulcele har al dragostei învredniceşte-ne să-l primim. Cu aceste daruri, Preacurată, însă nu cu boli şi cu scârbe viaţa noastră spre mântuire să se zidească, iar de întristare şi deznădejde îngrădind sufletele noastre, izbăveşte-ne pre noi, neputincioşii, de venirea asupra noastră a necazurilor, a nevoilor, a clevetirilor omeneşti şi a nesuferitelor boli. Dăruieşte pace şi bună rânduială vieţii creştineşti prin mijlocirea Ta, Stăpână. Întăreşte credinţa Pravoslavnică în ţara noastră şi în toată lumea. Biserica Sfântă, Sobornicească şi Apostolească să nu o dai spre împuţinare, canoanele sfinţilor părinţi neschimbate în veci să le aperi şi pe toţi cei ce aleargă la Tine de prăpastia pierzării să-i mântuieşti. Încă şi pe fraţii noştri înşelaţi de erezii sau care în patimi păcătoase şi-au pierdut mântuitoarea credinţă întoarce-i la adevărata credinţă şi pocăinţă ca dimpreună cu noi închinându-ne Chipului Tău făcător de minuni, Chezăşuirea Ta să o mărturisească. Învredniceşte-ne Preasfântă Doamnă Născătoare de Dumnezeu, care în viaţa aceasta biruinţa adevărului înţelepţiţilor şi biruitorilor agareni le-ai arătat, ca toţi cu inimă mulţumitoare împreună cu Îngerii, proorocii, apostolii şi cu toţi sfinţii preaslăvind milostivirea Ta, să dăm slavă, cinste şi închinăciune în Treime lăudatului Dumnezeu Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.

Citatul saptamanii

Nu confundam smerenia cu naivitatea sau cu prostia. A fi smerit inseamna a fi foarte demn, onoarea sfanta a smereniei nu se dobandeste prin supunerea la tavalugul mediatic, prin a asculta tot ce ni se spune si tot ce ni se porunceste de catre mai marii lumii. Noi, crestinii ortodocsi, am fost foarte tari in istorie, atunci cand au fost puse in joc valorile credintei noastre.
(Parintele Justin Parvu)

Singurul leac: lupta cu tine insuti

„Se apropie aşa nişte vremuri, încât fără îndeplinirea pravilei de rugăciune, nimeni nu va rezista, indiferent de ce rang duhovnicesc va fi.”

Veacul nostru nu este un veac al postului, ci al răbdării şi al bolilor. Iar dacă vom lua asupra noastră un post aspru şi peste puterile noastre, atunci pur şi simplu nu vom fi în stare să-l ţinem. Noi avem nevoie de un post lăuntric pentru a ne înfrânge pe noi înşine şi pentru a deveni blânzi, smeriţi şi răbdători. Dacă Domnul ne îngăduie să suferim, trebuie să primim aceasta cu smerenie. Căci ceea ce este îngăduit de Domnul, trebuie primit ca din mâna Lui şi trebuie să răbdăm tot. Adevăratul post este atunci când omul suportă cu răbdare şi fără supărare toate atacurile şi jignirile, considerând că le-a meritat pe bună dreptate. Pentru ce? Pentru viaţa pe care a avut-o în trecut şi pentru tinereţea uşuratică. Mândria noastră este asemenea unei fiare care, daca este atinsă oricât de uşor, atunci este gata să sară şi să-i sfâşie pe toţi. Dar este de datoria ta să o împingi şi să nu o laşi să iasă. Chiar dacă cineva te-a supărat şi te-a mâniat şi-ţi doreşti să-i zici tot ceea ce crezi despre el, atunci procedează altfel şi spune-i mândriei tale: „Stai acolo şi nu ieşi!”. Şi-n loc să-i răspunzi cu brutalitate, tu, dimpotrivă, vorbeşte-i cu blândeţe. Astfel se dobândeşte smerenia. Aceasta este şi mucenicia cea fără de sânge. Sfinţii mucenici au pătimit cumplit dar pentru scurt timp. Aici este un chin nesângeros şi nu doar pentru o perioada de un an sau doi, ci pentru întreaga viaţă. Iar dacă Domnul va îngădui mari suferinţe sau va începe o adevărată prigoană, atunci, zice Vlădica, trebuie să-ţi imaginezi că mergi la moarte pe Golgota”.

Înainte de moartea sa Vlădica a zis: „Iar voi încă este posibil să suferiţi. Şi, de va veni aceasta vreme să nu vă înfricoşaţi, ci să mergeţi la moarte pe Cruce cu mare curaj, şi cu pieptul deschis, neavând nici o îndoială şi nepărându-va rău pentru nimic. Să primiţi totul cu bucurie, pentru că atunci puterea lui Dumnezeu vă va lumina şi vă va întări şi voi veţi rezista. Iar dacă în gândul tău te vei lepăda de Cruce, daca se va strecura îndoiala şi vei fugi fiindu-ţi frică pentru tine şi pentru cei apropiaţi ai tăi, să ştii că-n acea clipă va interveni puterea demonică, harul se va îndepărta de tine, şi nu vei putea îndura suferinţele. Trebuie să fii conştient de faptul că ţi-a venit ceasul când trebuie să-ţi mărturiseşti credinţa şi devotamentul faţă de Domnul. Să mergi la moarte cum făceau Sfinţii mucenici pe care Domnul îi întărea astfel încât ei nu simţeau durerile, iar daca le simţeau, atunci înţelegeau că ele sunt trimise pentru curăţirea de păcatele de mai înainte. Cereţi ajutor de la Dumnezeu pentru copii şi pentru cei apropiaţi, însă nu vă speriaţi, pentru că prin suferinţele noastre, îi vom ajuta şi Domnul îi va milui pe ei. Se apropie aşa nişte vremuri, încât fără îndeplinirea pravilei de rugăciune, nimeni nu va rezista, indiferent de ce rang duhovnicesc va fi”.

+ + +

Adesea Vlădica spunea: „Suferinţele generaţiei ce vine au fost aruncate cu zeci de ani în urma peste acei oameni”. Spunând aceste, el îi avea în vedere atât pe Noii Mucenici şi Mărturisitori din vremea Revoluţiei (1917) cât şi pe cei din timpul prigoanei comuniste. Această jertfă ne-a eliberat pentru puţin timp din suferinţele exterioare pentru că ei le-au luat asupra lor. Ei pentru noi au suferit, iar Domnul se îndură de noi pentru sângele lor vărsat. Creştinii de acum au doar suferinţe lăuntrice. Şi împotriva acestor suferinţe şi boli ale noastre nu există decât un singur leac: acela de a te lupta cu tine însuţi. De te vei învinge pe tine şi te vei ridica la rugăciune, atunci Domnul îţi va da tărie şi putere şi nu vei fi biruit de vrăjmaşi. Dar dacă îţi va fi milă de tine, atunci vrăjmaşul te va doborî de tot şi îţi va fi foarte greu să te ridici.

+ + +

Mulţi cred că vremea nevoinţelor ascetice deja a trecut şi că Vlădica Antonie nu este decât o excepţie. Dar viaţa lui plină de nevoinţe este o mustrare vie pentru noi cei puţin credincioşi şi nepăsători. Căci şi în vremea noastră se poate trăi în nevoinţe, slujindu-L pe Dumnezeu din toate puterile şi iubindu-L din tot sufletul. Adesea, Vlădica aducea drept exemplu viaţa Sfântului Ioan de Kronştadt. El se întrista foarte mult de starea monahismului contemporan în care nu vedea o adevărată viaţă duhovnicească. Spunea: „Peste tot – zicea el – numai aparenţe: se împodobesc, se îmbuibă, iar ostenelile şi rugăciunea lip-sesc”. Vlădica avea vârsta de peste 80 de ani şi tot mergea să-i cerceteze pe fiii săi duhovniceşti, iar atunci când ei îl sfătuiau să contenească călătoriile, el le spunea: „Maica Domnului nu mă binecuvântează să stau pe loc, ci îmi porunceşte să merg şi să păstoresc turma”.

Din marturiile Vladicai Antonie MARTURISITORUL, Arhiepiscop de Mihailov si Golansk (1889-1976)

Din minunile Maicii Domnului

Un călugăr de pe Muntele Athos, care avea 50 de ani petrecuţi acolo a povestit următoarele:

„Eu, părinţilor şi fraţilor, sunt venit aici de la vârsta de 18 ani. Mi-am petrecut viaţa mai mult în pustie, la chiliuţa mea. Odată, pe când ascultam o predică, părintele respectiv spunea că dacă citim acatistul Buneivestiri a Maicii Domnului de douăsprezece ori, ni se va îndeplini orice dorinţă care ne este de folos. Auzind acestea, m-am minunat şi am început să le spun oamenilor să citească acest acatist, dar de 40 de ori.

Trece o perioadă de timp, şi, pe când mă aflam la Tesalonic, vine o femeie la mine şi spune că a făcut precum i-am spus, citind acatistul, şi s-a vindecat de cancer; altcuiva i s-a rezolvat rapid o problemă.

Auzind acestea, am rămas pe gânduri. Să vă spun drept, nu citisem niciodată acest acatist; mă ocupam mai mult cu rugăciunea inimii.

În acea seară, ducându-mă acasă, am început şi eu să citesc acatistul Buneivestiri de trei ori, iar apoi m-am culcat. Pe când dormeam, văd în vis că se deschid cerurile şi o văd pe Maica Domnului coborând, înconjurată de slavă. S-a apropiat de mine şi m-a binecuvântat, apoi m-a întrebat de ce am nevoie. I-am arătat capul, zicând că de multe ori mă doare. Atunci ea m-a privit cu blândeţe şi mi-a zis că de acum nu o să mă mai doară. Apoi a continuat, zicând: «De acum înainte să vorbeşti neîncetat oamenilor şi eu nu te voi părăsi». M-a binecuvântat din nou şi s-a înălţat iarăşi la cer, precum venise”.

Într-adevăr, acest părinte de multe le vorbea oamenilor şi împărţea gratis broşuri cu acatistul Maicii Domnului.

Fratele Atanasie a mărturisit: „Eu, zicea el, aveam un fel de mândrie şi niciodată nu mă închinam la sfintele icoane, ci doar făceam sfânta cruce şi le sărutam. Odată, m-am dus în insula Thinos, unde se află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului zugrăvită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca.

Ajungând în faţa acestei minunate icoane, vorbeam în sinea mea cu Maica Domnului: «Tu ştii că eu nu pot să-ţi fac închinăciuni; te rog să mă ajuţi!». Pe când ziceam acestea, am văzut căzând o floare din coroana Maicii Domnului. Atunci m-am aplecat şi am luat-o să o pun la loc. În acel moment, a mai căzut una, şi m-am aplecat din nou să o ridic şi pe aceea. Şi punând-o la loc, a căzut şi a treia. După ce am luat-o, mi-am dat seama că de fapt făcusem trei închinăciuni înaintea Maicii Domnului. Înţelepţindu-mă din această minune şi văzând cu câtă bunătate m-a mustrat Preasfânta Stăpână, de atunci am început să fac câte trei închinăciuni în faţa icoanei ei”.