Ispita

Ianuarie 24, 2018

sf_tihon4

„Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El” (Iacov 1, 12).
„Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8).

Tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur

Pentru cei ce veghează, ispita este mai bună şi mai de folos decât liniştea (Cuvântarea a 5-a către norodul din Antiohia).
Nu ispita, ci nepăsarea celor ispitiţi aduce pieirea (Cuvântarea a 4-a către norodul din Antiohia).
Nu există ispită mai mare decât a cădea în mâinile omului viclean (la Psalmul 119).
Ispita, oricât de mult ar dura, trebuie s-o răbdăm (la Psalmul 145).
Dumnezeu trimite ispita pentru încercare (Cuvântarea despre Daniel, capitolul 6).
Cei buni, în ispite devin şi mai buni (Cuvântarea la cuvintele: În ziua aceea, şapte femei se vor certa pentru un singur om – Isaia 4, 1).
Trebuie să ducem cu răbdare toate ispitele (Cuvântarea 13 la evanghelistul Matei, capitolul 14).
În ispite trebuie să ţinem minte următorul lucru: când răbdăm ceva de la cei răi, să căutăm la Cel ce ne conduce şi ne desăvârşeşte credinţa (Cuvântarea 17 la evanghelistul Ioan, capitolul 15).
Necazurile şi ispitele ne fac curaţi (Cuvântarea 33 la Faptele Apostolilor, capitolul 15).
În ispite trebuie să postim (Cuvântarea 31 la Faptele Apostolilor, capitolul 14).
Cea mai mare armă în ispite este rugăciunea (Cuvântarea a 3-a la Faptele Apostolilor, capitolul 1).
De ispite nu trebuie să ne temem, pentru că Dumnezeu este cu noi (Cuvântarea 15 la Epistola către Romani).
Ispitele aduc multe lucruri bune (Cuvântarea 54 la Faptele Apostolilor, capitolul 28).

Cugetări despre ispite

1. Cât de duşmănos este satana faţă de noi, Sfânta Scriptură mărturiseşte: el ispiteşte fie credinţa, fie dragostea, fie nădejdea noastră. Ispiteşte credinţa, strecurând îndoiala, neîncrederea, semănând erezia, schisma, apostazia; ispiteşte dragostea, întorcând voia noastră de la săvârşirea poruncilor lui Dumnezeu şi semănând vrajba între noi; ispiteşte nădejdea, ducându-ne la deznădejde faţă de viaţa veşnică şi de bunătăţile făgăduite.
2. Orice ispită, chiar de este adusă de satana, totuşi nu este adusă fără îngăduinţa lui Dumnezeu. Hristos a spus: Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu (Luca 22, 31).
3. Ispita nu ocoleşte pe nici unul dintre credincioşi: dacă Hristos, Fiul lui Dumnezeu, de trei ori a fost ispitit de satana, precum mărturiseşte Evanghelia, cu atât mai mult vor fi ispitiţi credincioşii Lui.
4. Ispitele ne vin din îngăduinţa lui Dumnezeu pentru a avea un sfârşit bun.
a) în ispită Dumnezeu ne arată nouă ceea ce suntem şi către ce anume avem înclinaţie, către bine sau către rău; ne arată ceea ce cugetăm, cele trupeşti sau
cele duhovniceşti; ne arată ce se ascunde în inima noastră, dragostea de Dumnezeu sau dragostea lumii acesteia.
b) în ispită omul îşi cunoaşte neputinţa sa şi ticăloşia sa şi astfel se smereşte. Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc – spune Apostolul Pavel (2 Corinteni 12, 7).
c) în ispită, dacă ea este răbdată, ispititorul este făcut de ruşine, ca unul ce este biruit de către omul cel neputincios, cu harul lui Dumnezeu, iar omul se încununează.
5. Ajutorul împotriva ispitelor:
a) Să îndreptăm îndată mintea către altceva, care este de folos şi către sfânta cugetare.
b) Ispititorului i se poate spune ceea ce i-a spus Arhanghelul Mihail diavolului: Să te certe pe tine Domnul! (Iuda 1, 9)
c) Să ne îngrădim cu semnul crucii şi să ne înarmăm cu puterea lui Hristos Celui răstignit.
d) Să-i întoarcem spatele ispititorului şi să nu-i dăm atenţie.
6. E semn rău dacă cineva nu are ispite, căci ispititorul nu se atinge de cel pe care îl vede a fi supus voii sale şi, prin urmare, stăpânit de el. Oşteanul nu luptă împotriva celui ce i se supune, ci împotriva celui ce se înarmează şi îi stă împotrivă; nici tâlharul nu năvăleşte asupra săracului, ci asupra bogatului. Ia aminte la toate acestea şi nu te bucura că nu ai ispite, ci ia seama şi vezi în ce stare te afli.
7. Deseori se întâmplă ca ispititorul să se depărteze pentru o vreme şi să ne lase în pace, dar atunci ne stă înainte mai mare ispită, căci dintr-o dată, pe neaşteptate năvăleşte asupra noastră şi nu din direcţia din care ne aşteptăm, de aceea trebuie totdeauna să o aşteptăm. Pentru aceasta ne şi înarmează Apostolul Petru, zicând: „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” şi Apostolul Pavel: „Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi” (1 Petru 5, 8; Efeseni 5, 15).
8. După ispită şi biruinţă trebuie să atribuim biruinţa nu nouă, ci lui Dumnezeu şi Lui să-I mulţumim pentru că nu i-a dat voie vrăjmaşului să râdă de noi, căci tot cursă diavolească este şi faptul că el după biruinţa noastră asupra lui strecoară în noi îngâmfarea şi slava deşartă.
9. De se întâmplă să fim ispitiţi, nu trebuie să deznădăjduim, ci îndată să ne ridicăm, să ne căim şi să ne îndreptăm şi cu mai multă înflăcărare să luptăm, chemând ajutorul lui Dumnezeu. Căci viaţa noastră este o luptă, în care când dintr-o parte, când dintr-alta suntem răniţi, goniţi şi biruiţi.

Sfântul Tihon de Zadonsk – Lupta între carne şi duh

Anunțuri

Dispreţul faţă de lume

Ianuarie 23, 2018

sf_tihon_zadonsk6

„…ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Matei 16, 26)
„…ce foloseşte omului dacă va câştiga lumea toată, iar pe sine se va pierde sau se va păgubi?” (Luca 9, 25)
„Nimeni, care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt, nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9, 62).
„Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4, 4).
„Şi lumea trece şi pofta ei” (1 Ioan 2, 17).
„Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ” (Coloseni 3, 2). 

Tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur

Aşa cum iarba, care se întinde pe acoperişurile caselor, piere degrabă şi se usucă înainte de vreme, aşa şi bunăstarea tuturor celor ce trăiesc în fărădelegi şi frumuseţea tuturor lucrurilor vieţii acesteia dintr-o dată apar şi dispar, căci nu au rădăcină puternică şi nu au nici o trăinicie. Nu trebuie să ne lipim inima de ele, ci, pricepând cât sunt de deşarte şi nestatornice, să le dorim pe cele veşnice, nemuritoare şi statornice (Tâlcuire la psalmul 128).
Slava lumii acesteia o putem astfel dispreţui de vom cugeta la cealaltă slavă, mult mai minunată şi adevărată (Cuvântarea 29 la evanghelistul Ioan).
Slava omenească este asemenea unei măşti, care numai pe dinafară este frumoasă, iar pe dinăuntru este goală şi nimic renumit şi slăvit nu are în ea (Cuvântarea a 3-a la evanghelistul Ioan).
Slava veacului acestuia trece repede, iar slava care izvorăşte din lucrurile duhovniceşti rămâne pentru totdeauna (Cuvântarea 27 la Epistola către Romani).
Slava deşartă totdeauna vatămă: şi deseori aduce şi batjocură şi înainte de chinurile viitoare atrage aici nenumărate nenorociri (Cuvântarea 17 la Epistola către Romani).
Cine este înrobit atât de mult de iubirea de plăceri încât numai spre aceasta se sârguieşte, ca să placă tuturor, acela este mai ticălos decât orice rob (Cuvântarea a 9-a la A doua epistolă către Corinteni).
Slăvit nu este cel care iubeşte slava, ci cel care o dispreţuieşte; slava lumii acesteia nu este slavă, ci umbra slavei (Cuvântarea 29 la A doua epistolă către
Corinteni).
Pentru dobândirea slavei nu există mijloc mai bun ca fuga de slavă, căci slava vine în urma celor ce fug de ea şi fuge de cei ce o caută (Cuvântarea a 7-a la Epistola către Filipeni).
Slava printre oamenii nelegiuiţi este mai degrabă ruşine decât slavă (Cuvântarea a 2-a la Epistola către Tit).
Cine nu primeşte slavă de la oameni, este asemenea lui Dumnezeu (Cuvântarea a 2-a la Epistola către Tit).

Cugetări despre dispreţul faţă de lume

1. A dispreţui lumea sau a te lepăda de lume nu este altceva decât a nu avea atracție față de lucrurile deşarte şi stricăcioase, cum sunt: cinstea, bogăţia şi celelalte.
2. Nu numai monahii trebuie să se lepede de lume, cum gândesc mulţi în chip greşit, ci toţi creştinii, căci, precum am văzut mai sus din Scriptură, a cugeta cele de sus, nu cele de pe pământ (Coloseni 3, 2) li se porunceşte tuturor, chiar dacă această îndatorire o au, în special, monahii.

Motivele care îndeamnă la dispreţul faţă de lume

1. Cine iubeşte lumea şi are prietenie cu ea este vrăjmaşul lui Dumnezeu, ceea ce este cumplit, căci este cu neputinţă a iubi şi pe Dumnezeu şi lumea: nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona – spune Hristos (Matei 6, 24).
2. „Dacă ar stăpâni omul toată lumea, iar sufletul său şi l-ar pierde, nici un folos nu ar avea” – spune Hristos (Matei 16, 25-26).
3. Lumea rămâne, dar noi toţi, aşa goi, cum am intrat în lume, aşa vom şi ieşi din lume şi nimic nu vom lua cu noi, nici argintul, nici aurul, nici ogoarele, nici cinstea şi nici slava.
4. Bogăţia şi cinstea pentru om sunt nişte poveri şi griji în plus. Cine are mai multe griji şi deşertăciuni dacă nu cei ce se află în cinste şi cei bogaţi?
5. Cu cât mai mult iubeşte omul lumea, cu atât mai mult se depărtează de Dumnezeu; şi, dimpotrivă, cu cât mai mult dispreţuieşte lumea, cu atât mai mult se
apropie de Dumnezeu.
6. Cine are atracţie faţă de lume, nu se satură niciodată, de exemplu, dacă a dobândit puţină cinste, caută şi mai multă şi astfel tinde să urce din ce în ce mai sus.
7. Cu cât mai mare este atracția omului față de lume, cu atât mai mult se va chinui omul înaintea judecăţii lui Dumnezeu.
8. Oricât am trăi şi ne-am desfăta cu frumuseţile şi mângâierile lumii, tot va trebui, chiar şi fără să vrem, să ne despărţim de ele şi să mergem la judecata lui Dumnezeu.
9. Lumea este nestatornică: astăzi ne laudă, iar mâine ne ocărăşte; acum ne cinsteşte, iar apoi ne necinsteşte; acum ni se închină, iar după aceea ne calcă în picioare; acum ne preamăreşte, iar mai târziu râde de noi; astăzi mergem în trăsură, iar mâine ajungem în temniţă; ieri am avut în casă muzica, iar astăzi avem plânsul; ieri am fost îmbrăcaţi în porfiră şi vison, iar astăzi umblăm în zdrenţe. Şi abia dacă vei găsi un om care să aibă numai fericire până la sfârşitul vieţii sale; nu-i zi în care să nu se întâmple aproape fiecăruia câte o schimbare. Aşa se joacă lumea cu noi. Însă celor ce iubesc pe Dumnezeu, măcar că li s-ar întâmpla multe năpaste şi nenorociri, Dumnezeu toate le lucrează spre bine – precum învaţă Apostolul (Romani 8, 28).
10. În ceasul morţii, vom plânge negreşit pentru că am iubit lumea şi tot ce este în lume. Întreabă-l pe fiecare muribund ce părere are despre lucrurile lumii, ce părere are despre cinste, bogăţie, slavă şi iubirea de plăceri? Nici pe departe nu va avea părerea pe care a avut-o în timpul vieţii: acum toate acestea le socoteşte gunoaie, deşertăciuni sau chiar piedici în calea mântuirii; acum se căieşte, plânge, se amărăşte pentru că toată viaţa mintea lui s-a îndeletnicit cu aceste deşertăciuni; acum cu dreptate, însă prea târziu cugetă la toate acestea; acum recunoaşte împreună cu Solomon că totul este deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni (Ecclesiastul 1, 2).
11. Lucrurile lumeşti îl împovărează atât de mult pe om încât acesta nu izbuteşte nici măcar să cugete la Dumnezeu şi la mântuirea sa. Ia seama la bogatul cel
iubitor de argint: unde era inima lui? Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta – după cuvântul lui Hristos (Matei 6, 21). Astăzi socoteşte veniturile, mâine cheltuielile, iar poimâine se gândeşte la profit. Stând în casă, toată ziua se îngrijeşte ca mărfurile trimise la târg să nu se piardă; şi în biserică stă şi nici aici nu se linişteşte inima lui şi ba la lăzi, ba la prăvălii, ba la celelalte locuri pe unde se află mărfurile îi zboară mintea; şi ziua şi noaptea şi chiar şi în somn numai de acestea se îngrijeşte: chinuitoare grijă şi fără de folos! Ce grijă pentru suflet poate avea când mamona îi stăpâneşte inima?
12. Atracţia faţă de lucrurile lumii este pricina multor păcate mari, ca de exemplu: cei ce doresc să se îmbogăţească îşi adună deseori şi în cea mai mare parte bogăţia pe nedrept, asuprindu-l cumplit pe aproapele lor şi dispreţuind legea lui Dumnezeu; cel ce iubeşte slava şi cinstea le dobândeşte deseori prin linguşire, vicleşug şi clevetire la adresa aproapelui; cei ce trăiesc în huzur, de exemplu, boierii, pun pe ţărani biruri grele şi de neîndurat şi aproape că le iau hrana de zi cu zi şi îi obligă să cutreiere cu femeile şi copiii lor, pe jumătate goi; judecătorii şi dregătorii calcă în picioare dreptatea şi jurământul, cinstind câştigurile murdare mai mult decât pe Dumnezeu, ca să trăiască în huzur; şi lucrul lui Dumnezeu, pentru care au fost numiţi,
îl părăsesc, din care pricină se stârnesc plânsul, lacrimile şi tânguielile celor asupriţi, care strigă la cer. Obrăznicia, fărădelegea, silnicia, răutatea şi celelalte fapte rele se înmulţesc din ce în ce mai mult din pricina oamenilor răi şi nelegiuiţi.
13. Creştinii toţi sunt chemaţi la viaţa veşnică şi la bunătăţile cereşti: şi numai pe acestea trebuie să le caute cu orice chip: „…cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat” – îi spune Apostolul Pavel lui Timotei (1 Timotei 6, 12).
14. Toţi creştinii în lumea aceasta sunt străini şi călători, iar patria lor este cerul, unde este şi Tatăl lor: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri (Matei 6, 9)! De aceea trebuie să-şi îndrepte cugetul spre patria cerească, nu să se lipească de pământ.
15. Creştinii sunt ca nişte negustori, care trebuie să-şi încarce corabia sufletului lor cu mărfuri potrivite, vrednice de patria cerească, adică cu virtuţi.
16. A prefera cele vremelnice în locul celor veşnice este un lucru foarte nechibzuit şi nebunesc, căci nu este altceva decât a prefera umbra sau visul în locul adevăratelor lucruri.
17. Este lucru păgânesc a căuta cele pământeşti şi a te lipi de ele, căci păgânii nu au nădejdea veşnică, dobândită prin Hristos, ca unii ce nu sunt luminaţi cu lumina Evangheliei.
18. Este cu neputinţă a sluji totodată şi lumii şi lui Hristos, a te desfăta cu lumea şi totodată a-ţi duce crucea cu Hristos, fără de care nimeni nu se mântuieşte. „Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” – spune Hristos (Matei 6, 24).
19. Mare nerecunoştinţă şi dispreţ Îi arătăm lui Hristos atunci când renunţăm la bunătăţile cereşti, dobândite pentru noi cu scumpul Său Sânge şi alergăm după cele stricăcioase, pământeşti. Este cu neputinţă a alerga în acelaşi timp şi după cele vremelnice, şi după cele veşnice.
20. Deosebit de mari sunt nerecunoştinţa şi dispreţul faţă de El atunci când pe El, Ziditorul şi Tatăl nostru, Îl părăsim şi iubim zidirea Lui cea fără de simţire
şi ne lipim de ea.
21. Mare nebunie este să iubeşti zidirea cea fără de gândire şi simţire, de la care nu putem avea parte de iubire. Lucrul cel fără de gândire, fără de simţire şi mort nu ne poate iubi pe noi; şi nici noi nu trebuie să-l iubim pe el, ci numai pe Dumnezeu, Care ne iubeşte pe noi şi pe aproapele, care este creat după chipul Lui.
22. Cei ce dispreţuiesc lumea primesc aici însutit, căci prin credinţa lor ei stăpânesc toată lumea. Cerul îi ascultă, căci poruncesc norilor şi dau ploaie. Poruncesc soarelui – şi soarele stă în loc. Poruncesc mării – şi marea fuge de ei. Focul îl prefac în rouă. Leii ca mieii li se supun. Ei mută munţii din loc, locurile nestrăbătute pentru ei se fac căi netede, când voiesc, umblă pe mare ca pe uscat, cerul pentru ei trimite mană şi scot apă din piatră. Lor li se supun împăraţii, înaintea lor cad vrăjmaşii şi râurile se întorc din cursul lor. Cu glasul lor năruiesc cetăţi puternice. Îşi întorc faţa de la bogăţii, dar au de toate: ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc (2 Corinteni 6, 10). De cinste fug, dar toţi îi cinstesc; de toţi se depărtează, dar pe toţi îi atrag la ei; se ascund, dar nu se pot ascunde; fug de mângâieri, dar înăuntrul lor se mângâie mult mai mult. Cu cât mai mult se smeresc, cu atât mai mult se înalţă: Căci, oricine se înalţă pe sine – se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine – se va înălţa – după cuvântul lui Hristos.
23. În sfârşit, dispreţuind lumea, Îl dobândesc pe Hristos cu toate comorile cereşti şi veşnice şi vor împărăţi cu El în vecii vecilor. De va spune cineva că toate făpturile au fost create pentru om, îi voi răspunde:
1. Tocmai de aceea făpturile trebuie să-i slujească omului, nu omul făpturilor; lor le slujeşte numai cel ce îşi lipeşte inima de ele.
2. Trebuie să ne folosim de ele, nu să abuzăm de ele – să ne folosim cu măsură, nu fără măsură, din îndemnul trebuinţei, nu al iubirii de plăceri.
3. Făpturile acestea sunt ca nişte semne şi dovezi, care ne determină să îl cunoaştem pe Ziditorul şi să venim la El: din făpturi Îl cunoaştem pe Ziditorul nostru şi Îl studiem şi datorită lor ajungem să-L iubim şi să-L cinstim, căci atâtea lucruri minunate a făcut pentru noi.
4. Făpturile au fost create să ne slujească nouă ca noi să-I slujim lui Dumnezeu; iar când noi nu Îi slujim lui Dumnezeu, nici slujirea lor nu ne este de folos nouă şi de aici vine marea nerecunoştinţă faţă de Dumnezeu. Omul, ca făptură raţională, creată după chipul lui Dumnezeu, este slujitorul cel mai apropiat al lui Dumnezeu şi, ca mijlocitor între Dumnezeu şi făpturi, folosindu-se de slujirea făpturilor, trebuie să-I mulţumească lui Dumnezeu şi să-I slujească Lui. De exemplu, robii slujesc stăpânului lor pentru ca el să slujească monarhului şi societăţii; iar, dacă el nu slujeşte, atunci şi slujirea lor, din pricina nepăsării lui, va fi zadarnică; aşa şi făpturile slujesc omului pentru ca el să-I slujească lui Dumnezeu ca făptură raţională şi pentru toate să-I aducă laudă şi mulţumire lui Dumnezeu. Dar, dacă omul nu face acest lucru, în zadar se foloseşte de făpturi şi, de aceea, se arată nerecunoscător faţă de Ziditorul său şi Îi aduce jignire.

Sfântul Tihon de Zadonsk – Lupta între carne şi duh

 


Calea cea strâmtă şi calea cea largă

Ianuarie 22, 2018

sf_tihon_zadonsk3

„Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7, 13-14).
„Că ştie Domnul calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri” (Psalmi 1, 6).
„Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă” (Luca 13, 24).
„Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti” (Luca 16, 25).
„În lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33).
„…prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 14, 22).

Tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur

Pe calea cea strâmtă şi îngustă trebuie să mergem (Cuvântul al 7-lea despre bogatul cel nemilostiv şi săracul Lazăr).
Calea ce duce la moarte este largă şi lată la început, dar strâmtă la sfârşit (Cuvântul al 7-lea despre bogatul cel nemilostiv şi săracul Lazăr).
Cum poate fi uşoară calea cea strâmtă şi cu dureri? Prin faptul că ea este şi calea şi poarta spre fericire (Cuvântarea 23 la evanghelistul Matei; la cuvintele: nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi – Matei 7, 1).
Să păşim pe calea cea strâmtă cu nădejde şi cu frică: cu frică, pentru că sunt primejdii din toate părţile şi cu nădejde, căci Conducătorul pe această cale este Iisus (Cuvântarea 6 la evanghelistul Matei, capitolul 8).

Cugetări despre calea cea strâmtă şi calea cea largă

Există două căi, pe care cei ce călătoresc în lumea aceasta merg spre sfârşitul lor şi anume: calea cea strâmtă şi calea cea largă. Calea cea strâmtă este plină de mărăcinii necazurilor şi ai nenorocirilor, iar calea cea largă este presărată cu florile plăcerilor şi ale bogăţiilor acestei lumi. Pe calea cea strâmtă Conducătorul este Însuşi Hristos, Care a dus Crucea şi a fost răstignit pe Cruce şi pe această cale merg credincioşii Lui, care s-au lepădat de lumea aceasta şi de poftele ei şi şi-au luat crucea lor. Pe calea cea largă suveranul este prinţul întunericului şi pe ea merg cei ce trăiesc după bunul plac, făcându-şi toate plăcerile. Calea cea strâmtă duce la fericirea veşnică, iar calea cea largă duce la pieirea veşnică.

Câteva pricini pentru care cei binecredincioşi rabdă necazuri în lumea aceasta

1. Satana ridică luptă împotriva lor şi îi ispiteşte şi astfel voieşte să-i despartă de Hristos şi, când nu poate face aceasta, le face rău prin oamenii cei răi.
2. Satana, nefiind în stare să-I facă ceva lui Hristos, Care i-a năruit împărăţia, se îndreaptă spre robii Lui, care păzesc poruncile Lui. „Diavolul – spune Sfântul Vasile cel Mare – nefiind în stare să-I facă necazuri lui Dumnezeu Însuşi, şi-a îndreptat ura spre chipul Lui, adică spre om”.
3. Satana, pizmuind fericirea veşnică a robilor lui Dumnezeu, se străduieşte să-i despartă de ea prin tot felul de năpaste.
4. Satana, nefiind în stare să vatăme sufletele binecredincioşilor prin ispite, se străduieşte măcar trupurilor lor să le pricinuiască suferinţe prin oamenii cei răi, căci el, ca duh rău, are o oarecare bucurie în a-i pricinui suferinţă omului, îndeosebi celui credincios.
5. Cei binecredincioşi nu sunt din lumea aceasta; patria lor este cerul, căci ei dispreţuiesc lumea aceasta; de aceea îi şi urăşte pe ei lumea, căci nu sunt ai ei: Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte (Ioan 15, 19).
6. Cei buni nu se pot uni cu cei răi, iar răutatea celor răi o mustră prin sfânta lor vieţuire; de aceea îi şi prigonesc cei răi pe cei buni. Astfel, cel mândru îl prigoneşte pe cel smerit, cel viclean – pe cel curat la inimă, cel lacom – pe cel darnic, cel rău – pe cel blând, căci cel bun este ca un ghimpe în ochiul celui rău.
7. Dumnezeu îngăduie năpastele peste cei buni ca ei să-şi aducă aminte că nu aici este patria lor, ci în ceruri, unde este Tatăl lor Ceresc şi astfel să nu iubească deşertăciunea, să nu aibă aici cetate stătătoare, ci să o caute pe aceea ce va avea să fie (Evrei 13, 14). Căci pe cine îl iubeşte Domnul, îl ceartă – spune Apostolul (Evrei 12, 6).
8. Oamenii binecredincioşi nu sunt fără de păcate; şi de aceea li se trimit nenorociri, ca, prin ele curăţindu-se, să intre direct în patria cerească.
9. Cu cât mai mult suferă aici, cu atât mai mult se vor proslăvi în viaţa veşnică. Şi fiind pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor primi (Înţelepciunea lui Solomon 3, 5).
10. Prin aceste nenorociri cei binecredincioşi se smeresc şi îşi cunosc neputinţa lor, căci, precum fericirea înalţă, aşa şi nenorocirea smereşte şi îl duce pe om la cunoaşterea de sine.
11. Astfel ei se deprind cu înalta virtute a răbdării, care este de folos pentru mântuire şi cu care este imposibil a te deprinde fără necazuri şi ispite, căci suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează (Romani 5, 3-5). „Ia seama – spune Sfântul Vasile cel Mare – încotro duce necazul: la nădejde, care nu se ruşinează. Eşti neputincios? Bucură-te: Căci pe cine îl
iubeşte Domnul îl ceartă (Evrei 12, 6). Eşti sărac? Veseleşte-te: căci pentru suferinţe vei primi împreună cu Lazăr multă mângâiere în veacul viitor. Rabzi ponegriri? Eşti un fericit: căci ponegrirea ta în slavă îngerească se va preface” (la Psalmul 59).
Alege, creştine, ori cu lumea aici să te veseleşti şi pe veci să te chinuieşti, ori cu Hristos crucea s-o duci şi pe veci cu El să împărăteşti. „Nu există nimeni – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – care să aibă linişte şi aici, în veacul acesta şi dincolo, în veacul viitor” (Cuvântul al 3-lea despre Lazăr).

Sfântul Tihon de Zadonsk – Lupta între carne şi duh


Iertarea greşelilor aproapelui

Ianuarie 21, 2018

sf_tihon_zadonsk

„Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6, 14-15).
„Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-а zis: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? Zis-a lui lisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei 18, 21-22).
„De-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l şi dacă se va pocăi, iartă-l. Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l” (Luca 17, 3-4).

Tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur

De vei ierta puţin celui ce slujeşte împreună cu tine, Dumnezeu îţi va ierta ţie în chip desăvârşit (Cuvântarea 20 despre ura cea tainică).
De nu vei ierta greşelile aproapelui, nu-ţi vor fi iertate nici ţie greşelile tale (Cuvântarea 20 despre ura cea tainică).
Pentru curăţirea de păcate Dumnezeu ne-a arătat o cale largă şi uşoară – iertarea greşelilor aproapelui (Cuvântarea 19 la evanghelistul Matei, capitolul 6).
Pentru aceasta ne-a învățat Hristos să ne rugăm, zicând: „Iartă-ne nouă, precum şi noi iertăm” – ca să ştim că prin iertare punem început bun (La cuvintele: dacă vrăjmaşul tău este flămând şi celelalte, vol. 3, pag. 170).
De va cădea vrăjmaşul tău în mâinile tale, nu te răzbuna pe el, căci se cuvine să-i păstrezi viaţa şi vrednicia lui (Cuvântarea 1 despre David şi Saul).
Nimic nu este mai lipsit de primejdie ca iertarea vrăjmaşului şi nimic nu este mai primejdios ca răzbunarea faţă de el (Cuvântarea a 2-a despre David şi Saul).
De-l vei ierta pe vrăjmaşul care doreşte şi plănuieşte să-ţi ia viaţa – mucenicie ţi se va socoti (Cuvântarea a 3-a despre David şi Saul).

Cugetări despre iertarea greşelilor aproapelui.

Motivele pentru care trebuie să iertăm greşelile aproapelui
1. Dragostea creştină cere acest lucru; despre aceasta s-a spus mai sus, unde s-a vorbit despre dragoste.
2. Acest lucru îl cere integritatea societăţi;, căci, de s-ar răzbuna toţi oamenii unii pe alţii, societatea nu ar mai putea sta în picioare: toţi s-ar nimici unii pe alţii, ca urmare a vrajbei reciproce, după cuvântul Apostolului: „Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi” (Galateni 5, 15).
3. Toţi greşim unii faţă de alţii: astăzi greşeşte aproapele faţă de tine, iar mâine greşeşti tu faţă de el sau ai greşit deja mai înainte; de aceea şi trebuie să ne iertăm unii pe alţii – tu să-l ierţi pe el, iar el să te ierte pe tine şi Dumnezeu, pentru dragostea obştească, va ierta greşelile amândurora.
4. A ierta nu presupune nici o osteneală, dar răzbunarea cere multă osteneală şi, poate, nici nu va izbuti.
5. Este cu neputinţă să se roage cel ce nu iartă greşelile aproapelui. Cum va putea el să spună: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”? Lasă-i aproapelui tău cei o sută de dinari ca să-ți lase şi ție Domnul cei zece mii de talanți (Matei 18, 23-35). Precum voieşti să Se poarte Dumnezeu cu tine, aşa să te porţi şi tu cu aproapele tău .

Sfântul Tihon de Zadonsk – Lupta între carne şi duh


Împăcarea cu aproapele

Ianuarie 20, 2018

zadonsk

Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” – spune Hristos (Matei 5, 23-24).

Tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur

Dumnezeu are atâta grijă de împăcarea noastră încât îngăduie ca jertfa Sa să nu fie desăvârşită şi slujba să fie părăsită până în clipa în care se curmă vrajba şi mânia (Cartea 1 despre căinţă, către Dimitrie).
Cu cât mai mult se dezgustă cineva de cel ce caută împăcarea, cu atât mai mult îşi adună osândă (Cartea a 2-a, cuvântarea 20 despre vrajbă, către poporul din Antiohia, pag. 205).
Cine se împacă cu aproapele pentru slava omenească, acela pierde răsplata (Cartea a 2-a, cuvântarea 20 despre vrajbă, către poporul din Antiohia).
Trebuie să te împaci cu toţi oamenii, oricât rău ţi-ar pricinui ei (Ibidem).
Trebuie să ne grăbim a ne împăca cu cei ce ne-au supărat fie că se mânie pe noi cu dreptate, fie că se mânie cu nedreptate (Cuvântarea la cuvintele: dacă vrăjmaşul tău este flămând şi celelalte (Romani 12, 20), vol. 3, pag. 170).
Împăcarea cu fratele este adevărata jertfă, care Îi place lui Dumnezeu (Cuvântarea 16 la evanghelistul Matei, capitolul 16).

Cugetări despre împăcarea cu aproapele

Pentru cei ce trăiesc în societate este greu să nu se supere cumva unul pe altul; de aceea şi este nevoie de împăcare.
Pentru împăcare sunt necesare următoarele:
1. Ofensatorul trebuie să-i ceară iertare celui ofensat.
2. Cel ofensat trebuie să ierte, după cuvântul lui Hristos: de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc (Matei 6, 14).

Motivele pentru care trebuie să ne împăcăm cu aproapele şi să-i cerem iertare
1. Dragostea creştină cere să ne smerim cu căinţă înaintea celor pe care i-am necăjit şi să ştergem acel necaz, răsplătindu-l într-un anumit fel.
2. Şi porunca lui Hristos cere acest lucru: mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău (Matei 5, 24).
3. De lucrul acesta este nevoie şi pentru împăcarea conştiinţei, deoarece conştiinţa asupritorului nu îi va da acestuia pace, ci îl va chinui până când se va împăca cu cel asuprit şi îi va cere aceluia iertare.
4. De aceasta este nevoie pentru ca viaţa asupritorului să nu fie pusă în primejdie, căci cel asuprit se poate mânia pe asupritorul său şi îi poate face rău în vreun fel sau îl poate omorî.
5. Din neîmpăcare vine vrajba, care este urâtă şi de Dumnezeu şi vatămă şi societatea şi pe cei ce se vrăjmăşesc.
6. Când există vrajbă între conducătorii de oşti, se ceartă între ei şi supuşii lor; când există vrajbă între părinţi, se ceartă şi copiii lor; când există vrajbă între stăpâni, se ceartă între ei şi robii şi fiecare luptă pentru partea sa, de unde iau naştere cele mai mari nenorociri şi dezastre; conducătorii se ceartă, iar supuşii lor rămân cu paguba şi nenorocirea.
7. Dumnezeu nu primeşte nici darul, nici rugăciunea noastră până când nu ne împăcăm cu aproapele nostru: „mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” – spune Hristos.
Nu mai sta pe gânduri, drăguţule: mergi şi te smereşte înaintea aproapelui tău. Nu-l asculta pe cel се-ţi şopteşte în urechi duhul mândriei, ci ia aminte la ceea ce îţi spune blândul şi smeritul Iisus, Mântuitorul tău: mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău.

Sfantul Tihon de Zadonsk – Lupta intre carne si duh

 


Mila

Ianuarie 19, 2018

Tikhon_of_Zadonsk

„Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 6, 1).
„Atunci va zice Împăratul, celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei 25, 34-36).
Răsplata pentru faptele milei este Împărăţia Cerească.
„Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat (Matei 25, 41-43).
Pedeapsa pentru nemilostivire este focul veşnic.
„Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36).
„Vindeţi averile voastre – le spune Hristos credincioşilor Săi – şi daţi milostenie” (Luca 12, 33).
„Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci când veţi părăsi viaţa, să vă primească ei în corturile cele veşnice” (Luca 16, 9).
„Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii” (Iacov 2, 13).
„Iar facerea de bine şi întrajutorarea nu le daţi uitării; căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu” (Evrei 13, 16).
„Iubeşte milostenia şi judecata, Domnul” (Psalmi 32, 5).
„Fericit cel care caută la sărac şi la sărman; în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. Domnul să-l păzească pe el şi să-l vieze şi să-l fericească pe pământ şi să nu-l dea în mâinile vrăjmaşilor lui” (Psalmi 40, 1-2).
„Bun este bărbatul care se îndură şi împrumută…. dreptatea lui rămâne în veacul veacului” (Psalmi 111, 5, 8).

Tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur

Unde este milostivirea, acolo este mântuirea, care nu este părtaşă la chinul veşnic; unde este milă, nu este judecată; unde este milostivire, nu este nevoie de îndreptăţire (Cuvântul despre proorocul David şi despre apostolul Pavel, la cuvintele Psalmului 50: miluieşte-mă, Dumnezeule).
Mila şi milostenia sunt inima virtuţilor (Cuvântarea 48 la evanghelistul Matei, capitolul 13).
De voim să facem milostenie, avem nevoie doar de bunăvoinţă (Cuvântarea 52 la evanghelistul Matei, capitolul 15).
Cum ne vom purta cu aproapele nostru, aşa se va purta şi Dumnezeu cu noi (Cuvântarea 60 la evanghelistul Ioan, capitolul 10).
În urma milostivirii, vine tot binele (Cuvântarea 19 la Epistola către Romani, capitolul 11).
Nimic nu este atât de plăcut lui Dumnezeu ca milosârdia (Cuvântarea a 4-a la Epistola către Filipeni).
Milostiv este cel care împarte ceea ce este al său şi dă din belşug ceea ce îi aparţine (la Psalmul 3).
Nimeni nu este atât de renumit şi de slăvit ca cel milostiv (la Psalmul 3).
Prin milosârdie se dobândeşte mântuirea (la Psalmul 122).
Milostenia îl va apăra la Judecată pe cel ce o dă şi el nu va avea parte de osândă (la Psalmul 3).
Mai plăcut Îi este lui Dumnezeu să ia seama la milostenia făcută săracilor decât la cântările lui David (la Psalmul 12).
Puterea milosteniei este nemuritoare, nepieritoare, nestinsă (la Psalmul 111).
Mâinile, murdare de jefuire, asuprire şi iubire de argint, curăţeşte-le prin milostenie şi milosârdie (la Psalmul 140).
Milostenia dată săracului, lui Hristos îi este dată (Cuvântarea 88 la evanghelistul Matei, capitolul 27).
Milostenia tămăduieşte toate bolile sufleteşti (Cuvântarea 40 la evanghelistul Matei, capitolul 1).
Milostenia este mijlocitoarea vieţii veşnice (Cuvântarea 52 la evanghelistul Matei, capitolul 15).
De vei da milostenie, nu-ţi va pieri comoara, iar de nu vei da, îţi va pieri (Cuvântarea 20 la evanghelistul Matei, capitolul 6).
De vei da milostenie, să închizi uşile tale: cel ce o va primi să fie singurul care să ştie de ea (Cuvântarea 72 la evanghelistul Matei, capitolul 17).
Ai strâns în chip nelegiuit – împarte în chip legiuit; ai adunat pe nedrept – împarte cu dreptate (Cuvântarea 5 la evanghelistul Matei, capitolul 1).
De mare mirare vei fi dacă, trăind în sărăcie, mai darnic decât cel bogat te vei dovedi (Cuvântarea 64 la evanghelistul Matei, capitolul 19).
Pentru cel mort să nu plângi, dar milostenia, care îi este de folos, se cuvine s-o faci (Cuvântarea 62 la evanghelistul Ioan, capitolul 11).
Mare este mila atunci când din strictul necesar, nu din prisosul nostru, facem milostenie (Cuvântarea 60 la evanghelistul Ioan, capitolul 10).

Cugetări despre milă

Mila, precum am spus, este rodul dragostei.
Ce este mila şi cum trebuie să o săvârşim?
1. Omul este alcătuit din două părţi: trup şi suflet; de aceea şi mila arătată lui este de două feluri: trupească şi sufletească. Mila trupească este atunci când se dă milostenie trupului, de exemplu a hrăni pe cel Flămând, a adăpa pe cel însetat şi aşa mai departe. Mila sufletească este atunci când se dă milostenie sufletului, de exemplu a-l întoarce pe păcătos de la păcat şi a-l duce la o viaţă mai bună, a-l mângâia pe cel întristat şi aşa mai departe.
2. Mila este atunci când facem bine celor nevrednici, adică celor ce nu merită nicidecum acest lucru de la noi sau dăm răsplată mai presus de merite. De exemplu, dacă cineva ar munci o zi întreagă şi pentru munca lui ar merita nu mai mult de douăzeci sau treizeci de copeici, dar i s-ar da mai mult, cincizeci de copeici sau o rublă, aceasta ar fi milă; altfel nu ar fi milă, ci răsplata cuvenită. De asemenea, când facem milă fără să avem vreun câştig.
3. Cu cât mai mare este lipsa, cu atât mai mare este mila care se face. De exemplu, mai mare milă este a-l îmbrăca pe cel gol decât pe cel ce este rău îmbrăcat. Mai mare milă este să suferi împreună cu cel necăjit decât să-l ajuţi pur şi simplu fără să ai vreo pagubă.
4. Mila sau milostenia se judecă după râvna celui ce o dă: căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună – spune Apostolul (2 Corinteni 9, 7).
5. Mila trebuie săvârşită nu pentru slavă deşartă, căci altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru cel Ceresc (Matei 6, 1).
6. Mila trebuie săvârşită din munca voastră, nu din avutul altuia; altfel nu va fi milă de nu veţi da ceea ce este al vostru.
7. Mila săvârşită, pe cât este cu putinţă, trebuie uitată ca să nu o vatăme slava deşartă.
8. Mila trebuie arătată tuturor, şi celor buni, şi celor răi, şi prietenilor, şi vrăjmaşilor.
9. Mila trebuie săvârşită în funcţie de lipsa celui nevoiaş: celui ce are lipsă mai mare, să i se dea mai mult pentru a fi ajutat.

Motivele care îndeamnă la milă

1. Mila este o mare virtute, prin care omul se aseamănă cu milostivul Dumnezeu.
2. Cei milostivi vor fi miluiţi (Matei 5, 7).
3. Pentru milă este făgăduită Împărăţia Cerurilor (Matei 25, 34).
4. Cine îl miluieşte pe sărac, Îi dă lui Dumnezeu, de la Care negreşit va primi răsplată în veacul viitor.
5. Cu cât mai mare este mila, cu atât mai mare va fi şi răsplata pentru milă: Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera (2 Corinteni 9, 6).
6. Judecata va fi fără milă pentru cel ce n-a făcut milă (Iacov 2, 13). Şi Hristos îi va trimite pe cei nemilostivi în focul veşnic. Iar dacă pe cei nemilostivi, care nu dau din ceea ce este al lor, Hristos îi va trimite în focul veşnic, ce va fi cu cei ce răpesc bunurile altora?

Sfântul Tihon de Zadonsk – Lupta între carne şi duh


Iubirea faţă de vrăjmaşi

Ianuarie 18, 2018

tikhon.jpg

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 44-45; Luca 6, 27-28).
„Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Romani 12, 20-21).
„Luaţi seama să nu răsplătească cineva cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmaţi cele bune unul faţă de altul şi faţă de toţi” (1 Tesaloniceni 5, 15).
„Iar Iisus zicea (despre cei ce Îl răstigneau): Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).
„Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan (întâiul mucenic), care se ruga şi zicea: Doamne, Iisuse, primeşte duhul meu! Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” (Faptele Apostolilor 7, 59-60)

Tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur

Iubirea faţă de vrăjmaşi şi binefacerile arătate lor, vor fi în ziua Înfricoşatei Judecăţi mare mijlocire şi ispăşire a păcatelor (Cuvântarea a 4-a la Cartea Facerii, capitolul 1).
Iubirea faţă de vrăjmaşi ne deschide uşile nădejdii pentru a veni la Dumnezeu (Cuvântarea a 4-a la Cartea Facerii, capitolul 1).
Nimic nu Îl înduplecă pe Dumnezeu atât de mult ca iubirea faţă de vrăjmaşi şi binefacerile arătate celor ce ne fac necazuri (Cuvântarea 85 la evanghelistul Ioan, capitolul 18).
A te ruga lui Dumnezeu împotriva vrăjmaşilor este contrar legii lui Dumnezeu (la Psalmul 4).
Vrăjmaşii care primesc de la noi binefaceri, ne vor fi mijlocitori în ziua Judecăţii (Cuvântarea a 3-a despre David şi Saul).
Folos ne aduc nu atât prietenii cu laudele, cât vrăjmaşii cu ponegririle (Cuvântarea a 3-a despre David şi Saul).
A-i iubi pe vrăjmaşi, a le face bine şi a ne ruga pentru mântuirea lor ne aduc marea răscumpărare a păcatelor (Cuvântarea a 4-a la Cartea Facerii, capitolul 1).

Cugetări despre iubirea faţă de vrăjmaşi

Este greu, recunosc, greu lucru este pentru firea noastră decăzută să-i iubească pe vrăjmaşi, însă aceasta cere datoria noastră creştină; iar ceea ce este dragostea, am spus în cugetările despre dragostea de aproapele (capitolul 21).
Prin vrăjmaşi înţelegem aici oamenii care ne fac rău.
Motivele pentru care trebuie să-i iubim pe vrăjmaşi:
1. Vrăjmaşul nostru adevărat este unul singur – diavolul, şi el îi învaţă pe oameni să ne prigonească; aşadar, în cea mai mare parte, el este pricina relei noastre pătimiri, nu oamenii; prin oameni ne asupreşte şi ne chinuie şi pe el trebuie să-l urâm, iar pe oameni să-i compătimim, că ascultă de el.
2. Vrăjmaşii ne prigonesc sau ne ponegresc nu fără îngăduinţa lui Dumnezeu, ei sunt ca un bici, cu care Dumnezeu ne pedepseşte, precum arată istoria Sfântului David.
3. Vrăjmaşii care ne prigonesc, ne clevetesc şi ne ponegresc ne fac mai mult bine decât rău; căci, deşi trupului îi pricinuiesc suferinţă, sufletului îi aduc folos. De asemenea, ei ne smeresc, doboară mândria, slava deşartă şi îngâmfarea noastră şi ne duc la cunoaşterea de sine şi la cunoaşterea neputinţei noastre.
4. Aşa se curăţesc păcatele noastre, când răbdăm cu mulţumire prigoanele lor (ale vrăjmaşilor).
5. Deseori se întâmplă ca satana, nefiind în stare să-l ispitească el însuşi pe om, încearcă prin oameni să-l ispitească şi să-l scoată din răbdare şi din iubirea lui Hristos, precum citim în sfintele cărţi, şi acesta este semnul creştinului care se nevoieşte şi se află în harul lui Dumnezeu.
6. Vrăjmaşii ne duc la răbdare – la virtutea care fără necazuri nu este cu putinţă a se învăţa – şi ne fac iscusiţi în vieţuirea creştinească: ei ne încearcă prin necazuri, iar încercarea credinţei – după cum spune Apostolul – lucrează răbdarea (Iacov 1, 3).
7. Iubirea faţă de vrăjmaşi ne dă îndrăzneală în rugăciune: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.
8. Conştiinţa noastră este mai liniştită atunci când nu numai că nu ne răzbunăm pe vrăjmaşi, dar le mai facem şi bine, căci a ne răzbuna este un lucru rău şi potrivnic legii lui Dumnezeu. Aşadar, când ne răzbunăm, greşim şi supărăm conştiinţa noastră şi de aceea nu avem linişte în conştiinţă.
9. Aşa cum focul nu se stinge prin foc, aşa nici mânia nu se biruie prin mânie, ci mai mult se aprinde; iar prin blândeţe deseori şi cei mai cruzi vrăjmaşi se înduplecă, se îmblânzesc şi se potolesc.
10. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Izbăvitorul, Mântuitorul nostru, Care sufletul Său Şi-a pus pentru noi, voieşte şi ne porunceşte să-i iubim pe vrăjmaşii noştri: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri (Matei 5, 44). Iar cine Îl iubeşte pe Hristos, acela face ceea ce voieşte Cel pe Care Îl iubeşte.
11. El Însuşi ne-a arătat iubirea faţă de vrăjmaşi, căci pe noi, vrăjmaşii Săi, atât de mult ne-a iubit încât şi sufletul Său l-a pus pentru noi.
12. Numai sufletul creştin are această însuşire, de a birui prin bunătate răutatea vrăjmaşilor. Căci – spune Hristos – dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Oare nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Oare nu fac şi neamurile acelaşi lucru? (Matei 5, 46-47).
13. Prin această virtute (iubirea față de vrăjmași) ne asemănăm cu Tatăl Ceresc, Care face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Matei 5, 45) şi Care prin bunătate biruie răutatea noastră şi ne rabdă îndelung.
14. Mare făgăduinţă ni se face pentru iubirea faţă de vrăjmaşi: să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri (Matei 5, 45). Dacă un monarh pământesc ţi-ar făgădui
să te ia ca fiu, toate le-ai împlini cu bucurie, orice ţi-ar porunci el. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, îţi făgăduieşte să te facă fiu al lui Dumnezeu pentru iubirea faţă de vrăjmaşi; cum, dar, să nu-i iubeşti pe vrăjmași?
15. Mare virtute este iubirea faţă de vrăjmaşi, căci aşa se biruie omul pe sine, aşa triumfă el asupra sa însuşi. Astfel, cu duhul smereniei se calcă în picioare mândria; bunătatea şi blândeţea alungă răutatea; iar duhul răutății de sub cer, cu toate hoardele lui rele, este făcut de ruşine. Pentru aceasta se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu în ceruri (Luca 15, 10); Hristos, Fiul Dumnezeu, caută cu plăcere din cer la această virtute şi celui ce biruieşte îi trimite cunună minunată.
De va spune cineva: „Cum să-l iubesc pe cel care mă vrăjmăşeşte şi îmi face rău?” – îi voi răspunde:
1. Să urăşti vrajba, nu pe om; să nimiceşti ura lui, care prin dragoste şi răbdare se nimiceşte.
2. Să te gândeşti la el nu ca la vrăjmaşul tău ci să cugeți că el este fratele tău, făptura lui Dumnezeu, om creat după chipul lui Dumnezeu, răscumpărat prin Sângele Fiului lui Dumnezeu şi, totodată, chemat la fericirea veşnică; dacă te prigoneşte, nu te prigoneşte de unul singur, ci este aţâţat de diavolul; aşadar, pe vrăjmaşul acesta să dai vina.
3. Nu cugeta la ce îţi face el, ci la ceea ce trebuie să faci tu cu el şi la ceea ce porunceşte legea lui Hristos, gândindu-te cum să te împaci cu el.
4. Roagă-te Celui ce ne-a poruncit să-i iubim pe vrăjmaşi, ca să-ţi dea duhul dragostei şi al blândeţii – să biruieşti răutatea cea firească.
5. Adu-ţi aminte motivele mai sus pomenite atunci când răutatea te îndeamnă la ură şi răzbunare.

Cum să-l iubim pe aproapele?

Ne spune Apostolul: „Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul” (1 Ioan 3, 18). Iubirea trebuie să fie în inimă, nu pe limbă şi trebuie dovedită cu fapta, nu numai cu vorba: altfel este iubire făţarnică. Cine are iubire în inima sa, acela, văzând nevoia fratelui, îl ajută pe acesta.

Cugetări despre iubire în general

Însuşirea iubirii constă în faptul că ea îl uneşte pe cel ce iubeşte cu cel iubit. Astfel Dumnezeu, întrucât îl iubeşte pe om, S-a unit cu omul şi a devenit om şi a luat asupra Sa toate neputinţele, bolile şi necazurile omeneşti ca în acest chip să-l aducă pe om la bunăstare. Iar omul, când Îl iubeşte pe Dumnezeu, se uneşte cu Dumnezeu, este dumnezeiesc, nu trupesc, se umple de Duhul lui Dumnezeu şi este călăuzit de Duhul lui Dumnezeu. Şi, întrucât este plin de Duhul lui Dumnezeu Care iubeşte, prin acelaşi Duh îi arată şi aproapelui roadele iubirii. Este blând, îndelungrăbdător, bun, milostiv, plin de compătimire, plânge cu cei ce plâng, suferă cu cei ce suferă, se bucură cu cei ce se bucură şi se necăjeşte cu cei necăjiţi, într-un cuvânt, bunăstarea aproapelui este bunăstarea lui şi nenorocirea aproapelui este nenorocirea lui. De aici reiese că în orice chip şi cu toată sârguinţa se străduieşte să-l ajute pe aproapele său în lipsuri şi nenorociri şi, astfel, se dăruieşte pe sine aproapelui şi devine una cu el. O, de am avea noi o asemenea iubire, negreşit am fi ca un singur cămin sau o singură familie a Tatălui Ceresc, cinstită, înfloritoare, paşnică, liniştită, bucurându-se de Tatăl ei şi veselindu-se în prezenţa Lui şi am duce viaţă cerească pe pământ, ceea ce atât mie, cât şi vouă, tuturor, din inimă vă doresc.

Cugetări despre iubirea de sine

Prin iubirea de sine înţelegem aici iubirea nemăsurată faţă de noi înşine.
Prin iubirea de sine omul se împotriveşte cu totul legii lui Dumnezeu, căci în aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii (Matei 22, 40), după cuvântul lui Hristos: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22, 37; 39).
Roadele iubirii de sine sunt:
1. Tot păcatul şi fărădelegea; şi, cu cât mai mare este iubirea de sine, cu atât mai mari şi mai numeroase sunt păcatele pricinuite de ea.
2. În veacul viitor va avea parte de chin şi durere: atunci îşi va vedea omul ruşinea sa şi ticăloşia sa şi se va dezgusta singur de sine, se va urî pe sine şi îşi va dori să se prefacă în nimic sau să moară, dar nu va putea – şi tocmai această stare se numeşte moarte veşnică.

Sfântul Tihon de Zadonsk – Lupta între carne şi duh