Credința și dragostea sfinților

Noiembrie 14, 2017

serafims sarov

Nouă, celor de astăzi, ni se pare uimitor cum toți sfinții au fost tari și de neclintit în bine, cum s-au bucurat și în suferințe, cum s-au hotărât a lupta cu păcatul, „împotrivindu-se până la sânge,” /Evr. 12:4/ cum au fost gata chiar să moară – numai să nu calce poruncile lui Dumnezeu. Pentru noi, bărbăția, lepădarea de sine și înaltele virtuți ale sfinților sunt o taină nedezlegată, pentru că astăzi nici pe departe nu-l iubim pe Domnul cu atâta înflăcărare cum l-au iubit ei, pentru că am iubit păcatul în locul Domnului. Cine a gustat că este bun Domnul, /I Pet. 2:3/ acela pe toate le lasă, pe toate le uită și neîncetat,
cu sete neostoită, aleargă la acest izvor bun al nesfârșitelor bucurii.
Dragostea față de Dumnezeu este o putere uriașă. Dacă păcătoasele patimi omenești obișnuite sunt în stare să-l împingă pe om la uitarea tuturor primejdiilor și suferințelor, numai spre a-și satisface dorințele nebineplăcute lui Dumnezeu, atunci ce putere cerească îi cuprinde pe cei ce se înflăcărează cu iubire de serafimi după Dumnezeu! Iată, de pildă, cel cuprins de patima îmbogățirii, nu doarme nopți întregi, cugetând la cum să-și sporească bogăția, se tulbură, suferă, face călătorii lungi și primejdioase peste mări și munți – și pe toate acestea le îndură cu bărbăție, în numele lui Mamona.
Omul rănit de iubirea de slavă deșartă se frământă cum să se răzbune, este gata, chiar cu riscul de a muri, să se înfățișeze la duel. Cel împătimit de curvie știe că va plăti cu sufletul său acest păcat de moarte, dar este pregătit chiar și pentru chinurile veșnice, numai de-și va împlini iubirea de păcat.
Dacă păcătoasele desfătări pământești pot birui teama de suferințe, atunci, oare, dragostea cerească față de Dumnezeu nu va putea izgoni șovăiala în fața necazurilor vremelnice, trecătoare, de scurtă durată,
în fața chinurilor și a prigoanelor prin care se dobândește fericirea cea veșnică a Raiului? Toți sfinții au așteptat să meargă în Împărăția Cerurilor, au crezut cu tărie în Dumnezeu, și într-această credință au aflat puteri prin care s-au ridicat deasupra neputințelor lor omenești și s-au întărit în trudnica nevoință a virtuților. Slăbiciunile și înclinațiile lor păcătoase s-au veștejit la umbra harului precum iarba deasupra căreia o pădure deasă și puternică a împletit ramuri viguroase. Mângâierile pe care Dumnezeu le-a trimis lor le-au dat aripi ca să zboare ușor către cer. Prin apropierea de Dumnezeu, ei au gustat bucuriile Raiului încă din viața aceasta. Purtând, după cuvintele lui Hristos, Împărăția Cerurilor înlăuntrul lor, /Lc. 17:21/ ei au socotit a fi neînsemnate suferințele vremelnice, pricinuite lor de oamenii răi, nu au căzut în cârtire, mânie, răzbunare sau în vreo altă patimă necurată, ci în fiecare clipă au luat seama, cu ajutorul harului lui Dumnezeu care-i călăuzea, cum să făptuiască spre împlinirea voii lui Dumnezeu. Ei au păstrat și în cele mai grele încercări o cumpătare minunată și, ca niște adevărați împărați, și-au stăpânit simțurile, cugetele și dorințele; cu voia lor întărită în bine, și-au îndreptat toate puterile sufletești către bine. Sfântul Serafim din Sarov, de pildă, a fost atacat odată de tâlhari. Aceștia veniseră să-i jefuiască coliba pustnicească din pădure, socotind că vor afla într-însa mulți bani. După ce au scotocit toată chilia și nu au aflat nimic, de mânie, l-au bătut atât de crunt pe sfânt, încât acesta abia a rămas viu și întreg, iar apoi a mers gârbovit toată viața. Dar chiar și în aceste grele suferințe, Sfântul Serafim nu s-a abătut de la calea dumnezeiască. Când tâlharii au fost prinși, el, cu mare stăruință și cu lacrimi în ochi, a cerut stăpânirii să nu fie pedepsiți din pricina lui, păcătosul!

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox

Anunțuri

Mucenicii

Noiembrie 13, 2017

calugar-chilie-parasita

Istoria nu cunoaște nevoințe mai uimitoare decât cele ale Sfinților Mucenici, care cu bucurie și cu cântare pe buze au mers la moarte pentru Răscumpărătorul lor. Neînfricarea lor și pregătirea pentru orice chin adeseori îi dezarmau pe chinuitori, încât aceștia erau siliți să se minuneze cu glas tare: „Ce este această nouă învățătură care face muncile noastre pline de bucurie chiar și în cele mai grele dureri? Ce este această putere care-i face să iubească și pătimirile? Cine este acest Dumnezeu nou și necunoscut care le insuflă atâta bărbăție, încât nu numai că nu fug de moarte, ba chiar și-o doresc?”
Într-adevăr, neobișnuite erau toate acestea în ochii păgânilor. Să fii neînfricat înaintea morții – o puteau și eroii, și ostașii lor. Dar să-ți dorești moartea ca pe un bun mai mare decât viața, ca o ușă prin care se intră la Dumnezeu, așa cum și-a dorit-o Sfântul Apostol Pavel /Fil. 1:23/ – era un lucru de neînțeles și înfricoșător pentru necreștini.
Ei nu puteau să priceapă această nouă învățătură, în care mormântul nu înseamnă sfârșitul vieții, ci un adăpost de moarte. Și pe cât de neobișnuit era acest lucru pentru păgâni, cu atât mai firesc era pentru Creștini, a căror bărbăție minunată își lua puteri din această taină descoperită de Dumnezeu: „Căci de viem, Domnului viem, și de murim, Domnului murim. Deci sau de viem sau de murim, ai Domnului sântem. Că spre aceasta Hristos și au murit, și au înviat, și au viețuit, ca să stăpânească și pre cei morți și pre cei vii.” /Rom.14:8-9/ „Iar Dumnezeu nu este al morților, ci al viilor, că toți lui viază.” /Lc. 20:38/
Pentru păgâni, moartea era plină de beznă și deznădejde. Chiar dacă și la ei, într-un loc sau altul, a luminat gândul de nemurire, această nemurire nu a fost nici pe departe atât de adevărată și atât de plină de bucurie precum ne-o descoperă Dumnezeul-Om și Sfinții săi Apostoli. Sfântul Apostol Pavel, de pildă, grăiește: „Cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea a auzit, nici la inima omului s-au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce iubesc pre dânsul.” /I Cor. 2:9/
Moartea de acum nu mai este înspăimântătoare pentru credincioșii și lucrătorii faptelor bune, căci printr-însa se intră în lumea bucuriei unde Dumnezeu a gătit bunuri negrăite aleșilor Săi. Iar aleșii lui Dumnezeu sunt cei ce singuri L-au ales, din sloboda lor voie, în viața aceasta, pe Dumnezeu. Acești aleși ai lui Dumnezeu, știind că Dumnezeu a binevoit a-i face urmași ai Cereștii Sale Împărății, au răbdat cu bucurie aici pe pământ, pentru sfântul Său nume, toate suferințele de scurtă durată, amintindu-și cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „socotesc că nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum a se asemui cu cea viitoare slavă carea se va descoperi nouă.” /Rom. 8:18/ În același duh, și Sfântul Serafim din Sarov i-a spus unuia dintre oamenii duhovnicești apropiați lui: „Bucuria mea! Dumnezeu a gătit pentru noi o slavă așa de mare și atâta fericire în ceruri, că dacă întreagă această încăpere ar fi plină cu viermi, și ei ar mânca trupul nostru, și noi de vii am putrezi, tot ar trebui să îndurăm cu bucurie aceste chinuri, pentru Împărăția Cerurilor!” Așa au răbdat toți sfinții cu bucurie, credință și nădejde în purtarea de grijă cea bună a lui Dumnezeu. Ei nu s-au spăimântat de suferințele vremelnice care îi apropiau de Dumnezeu, ci se temeau numai de păcat – care rupe sufletul de har și de bucurie, aruncându-l în bezna veșnicelor suferințe.

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox


Bucurie în necaz

Noiembrie 12, 2017

biserica

Și astfel, noi nu suferim din pricina unei trebuințe. Suferința în sine nu este nimic altceva decât îndepărtarea de Dumnezeu. Împreună cu Dumnezeu, chiar și în iad ar fi bine. Se știe că înainte de venirea lui Iisus Hristos nici un drept nu a putut intra în Rai. Prin urmare, drepții Vechiului Legământ care au murit întru credință s-au dus în iad, unde au așteptat să fie izbăviți. Dar chin nu s-a atins de ei, căci erau cu Dumnezeu. În cartea Înțelepciunii lui Solomon se spune: „Iar sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu, și nu se va atinge de dânsele muncă. Părutu-s-au întru ochii celor fără de minte a muri […] iar ei sunt în pace.” /Înț. Sol. 3:1-3/
Fără Dumnezeu, chiar și în Rai ar fi înspăimântător.
Iată, aceasta este pricina tainică a suferinței: îndepărtarea de Dumnezeu și părăsirea lui Dumnezeu. Dacă este cu Dumnezeu, omul este fericit și spune cu Psalmistul: „Că ce este mie în cer? și de la tine ce am voit pre pământ?” /Ps. 72:24/ Izvorul bucuriilor este Dumnezeu, iar izvorul suferințelor, diavolul. De aceea și suferințele, care ne vin din voia lui Dumnezeu în viața aceasta vremelnică, ascund în sine bucurie și duc spre slava cerească, numai de le vom răbda cu credință și nădejde în buna purtare de grijă a lui Dumnezeu. Și dimpotrivă, vremelnicele bucurii păcătoase, cu care ne ademenește diavolul, ascund în sine otravă, și sfârșitul lor este dezamăgirea deplină. Cel ce urmează lui Dumnezeu, și în suferință este fericit, după cum zice Sfântul Apostol Pavel: „Ca niște întristați, dar pururea bucurându-ne.” /II Cor. 6:10/ Însă cel ce urmează diavolului, și în bucuriile sale pământești este nefericit.
Cât de mulți necredincioși duc în lumea aceasta o părelnică viață bună. Dar pătrundeți în inimile lor! Veți vedea într-însele atâta suferință, atâta pustietate! Adevărat este că nici drepții nu sunt lipsiți de suferință în viață. Însuși Mântuitorul a spus mai înainte Apostolilor săi: „În lume necaz veți avea” /In. 16:33/ și Sfântul Apostol Pavel grăiește nemijlocit: „Toți cari voiesc cu bună-cinstire a viețui întru Hristos Iisus, prigoni-se-vor.” /II Tim 3:12/ Dar cât de deosebite sunt aceste suferințe, prigoniri și pătimiri pentru Hristos și întru Hristos de suferințele celor necredincioși! La aceștia, suferințele duc la deznădejde și disperare, iar la cei drepți la nădejde și bucurie. Suferințele celor fără credință sunt furtuni care pustiesc totul, pe când lacrimile credincioșilor sunt ca o ploaie liniștită, dătătoare de har, ce ajută să crească și să înflorească în suflet cele mai frumoase flori ale virtuților. Iată ceea ce este neobișnuit în scumpa noastră credință Creștină: ea aduce bucurii și în suferințe. Preschimbă și necazurile în fericire.
La Cina cea de Taină, cu puțin înainte ca Iisus Hristos să părăsească viața pământească, le-a lăsat poruncă iubiților Săi ucenici, ca un dar preascump, necazurile și lacrimile: „Amin, amin zic vouă că voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura; voi vă veți întrista, ci întristarea voastră spre bucurie se va face.” /In. 16:20/
Dar El a făcut aceasta nu pentru a osândi la suferințe nemângâiate pe iubiții Săi ucenici, ci pentru a zugrăvi pe fondul acesta întunecat al suferinței, încă și mai strălucitoare, bucuria negrăită ce-i așteaptă.
„Întristarea voastră spre bucurie se va face,” /In. 16:20/ le-a spus, „și bucuria voastră nimenea va lua de la voi.” /In. 16:22/ O astfel de bucurie veșnică, pe care nimeni nu o poate lua, o poate da numai Hristos. În propovăduirea Sa de pe munte, i-a numit fericiți pe cei pe care lumea aceasta păcătoasă îi socotea ca fiind cei mai vrednici de plâns. „Fericiți cei săraci cu duhul… Fericiți cei ce plâng… Fericiți cei blânzi… cei ce flămânzesc și însetoșează de dreptate… cei prigoniți pentru dreptate…” și așa mai departe. /Mt. 5:3-11/
Tuturor acestora Mântuitorul le spune: „Bucurați-vă și vă veseliți!” /Mt. 5:12/ Ce lucru de mirare! Să te bucuri când ești nefericit, sărac, neputincios, prigonit, îndurerat, disprețuit, urât, clevetit! Lumea, până la Hristos, nu știa să se bucure de astfel de nenorociri. Dar iată, acum totul s-a prefăcut prin puterea Dumnezeului-Om. Acum și suferința după Dumnezeu naște bucurie. „Celora ce iubesc pre Dumnezeu toate împreună-lucrează spre bine.” /Rom. 8:28/ Pentru cei credincioși durerea și-a pierdut vena sa otrăvitoare. Liniștita
nădejde a înlocuit amara drojdie a suferințelor. Ele nu mai sunt de acum grele, cu neputință de purtat, căci dau roade dulci. Bucurați-vă și vă veseliți, căci aceste suferințe sunt foc curățitor, în care aurul se face și mai curat! Aceste suferințe sunt ciocanul cu care sculptorul face sculptura și mai frumoasă. Aceste suferințe sunt potecile strâmte și pline cu spini care duc către vârfurile însorite și zările Raiului. Bucurați-vă și vă veseliți, căci însuși Iisus Hristos a sfințit cu nevoința Sa calea pătimirii! Bucurați-vă și vă veseliți, „căci pentru Hristos s-a dăruit vouă nu numai în El a crede, ci și pentru dânsul a pătimi.” /Fil. 1:29/ Cuvântul lui Dumnezeu numește suferința pentru Dumnezeu dar. Ea este însemnul aleșilor lui Dumnezeu. Ea este medalie a celor iubiți ai lui Hristos. Când Sfinții Apostoli au fost întemnițați pentru că propovăduiau învățătura lui Hristos, când apoi au fost judecați de sinedriul Iudeilor, bătuți și amenințați să nu vorbească despre numele lui Hristos, și când, în cele din urmă, au fost sloboziți, ei au ieșit „bucurându-se de la fața soborului, căci pentru numele lui [Hristos] s-au învrednicit a se necinsti.” /F. Ap. 5:41/ Astfel, cei dintâi Creștini au socotit suferințele pentru Hristos o mare cinste și s-au bucurat întru dânsele. În acest duh au învățat și Sfinții Apostoli pe următorii credincioși a lui Hristos. De pildă, Sfântul Apostol Iacov scrie: „Toată bucuria socotiți, frații mei, când în multe feluri de ispite cădeți.” /Iac. 1:2/ După cum dă mărturie Sfântul Dimitrie al Rostovului, „prin cuvintele «feluri de ispite», se înțeleg aici orice dureri, întristări, nenorociri, prigoniri, fărădelegi, boli, sărăcire, suferințe, care se întâmplă fie din îngăduința lui Dumnezeu, fie din răutatea omenească, fie firesc, fie întâmplător, fie prin lucrare diavolească.” În toate aceste împrejurări, Sfinții Apostoli îi povățuiau pe Creștini să se bucure și să încredințeze Domnului durerea lor. Ce înțelegere înaltă și desăvârșită aveau cei dintâi Creștini asupra suferințelor și a înrâuririi lor harice pentru sufletul care le îndură cu răbdare!

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox


Creștinii

Noiembrie 11, 2017

bisoc-vasile-74774-10011

Dar unii vor spune: dacă Adam a păcătuit, de ce trebuie să suferim și noi astăzi din pricina lui? Pentru că suntem copiii lui și, astfel fiind, împărtășim soarta părintelui nostru dintâi. Acest răspuns se referă numai la o parte a problemei, cea obiectivă. Dar aici este și o altă parte, cea subiectivă. Tocmai în ea se cuprinde puterea și mângâierea credinței noastre. Noi nu suferim din pricina vreunei trebuințe care nu ține de noi. Fiecare își făurește propria soartă. În puterea acestui fapt, nu sântem datori a fi părtași la toate nenorocirile și suferințele cărora le-a căzut pradă Adam, din vreo „fatală nevoie.” Putem, dacă vrem, să alegem altă cale în viață – nu calea neascultării și a mândriei, care l-a dus pe Adam la pierzanie, ci calea ascultării și a smereniei, și să fim încă de aici, de pe pământ, fericiți. Acest lucru, în parte, a fost cu putință încă din vremea Vechiului Legământ. Și atunci au fost drepți, ca de pildă Sfântul Împărat David, care au aflat în dorirea lor după Dumnezeu bucuria pierdută a vieții omenești. Cu atât mai mult este cu putință acest lucru în Noul Legământ, după venirea lui Iisus Hristos, Care pentru aceasta S-a pogorât pe pământ – să înnoiască și să renască firea omenească cea căzută în păcat, să ne întoarcă harul și fericirea cea pierdută a Raiului!
Cuvântul lui Dumnezeu dă mărturie despre Mântuitorul și despre faptele Sale cele minunate și pline de har: „Iar câți au priimit pre dânsul, dat-au lor stăpânire copii ai lui Dumnezeu să se facă, celora ce cred întru numele lui.” /In. 1:12/ Să ajungi fiu al lui Dumnezeu – nu este oare aceasta întocmai cu a te întoarce în Raiul cel pierdut?
Nu înseamnă aceasta chiar mai mult? Iată cât de bun este Dumnezeu cu noi, fiii lui Adam. El ne-a dat putința de a ocoli nefericita soartă a strămoșului nostru, numai să vrem aceasta. Adam a fost dăruit de Dumnezeu cu voie slobodă, dar a dat o rea folosință libertății sale, a călcat legea lui Dumnezeu și de aceea a început să sufere. Și noi avem de la Dumnezeu acest mare dar, libertatea. Dacă îmbrățișăm legea lui Dumnezeu, dacă ne supunem voia păcătoasă voii sfinte a lui Dumnezeu, nu vom suferi ca Adam, ci vom gusta încă din viața aceasta bucuriile Raiului, iar în veacul ce va să vină vom fi veșnic fericiți împreună cu cei ce au bineplăcut lui Dumnezeu. Mărturie despre aceasta sânt sfinții. Ei încă de pe pământ au trăit ca-n Rai, căci au fost neîntrerupt în tainică unire cu Dumnezeu, niciodată nu s-au lepădat de legea Sa și prin smerenie și ascultare au stat tare în har, care i-a făcut nemăsurat de fericiți. Unul dintre cei mai luminoși sfinți, ce a murit acum mai bine de un veac, Sfântul Serafim din Sarov, ajunsese la o așa de mare bucurie pe pământ, încât aceasta se revărsa peste hotarele sufletului său și-i mângâia pe toți cei ce veneau la el cu credință. Sfântul Sarovului îi întâmpina pe toți cu care se întâlnea prin cuvintele: „Ce te aduce la sărmanul Serafim, bucuria mea?” Pe fiecare om, pe fiecare păcătos chiar, Sfântul Serafim îl numea „bucuria mea.” Ardea într-o stare de fericire și bucurie atât de mare, încât se simțea mereu ca în ziua Învierii. Iată de ce adesea, chiar și în toiul iernii fiind, le spunea celor cu care se întâlnea: „Hristos a înviat, bucuria mea!” Mai mult, Sfântul Serafim din Sarov a viețuit într-o minunată pace și cu animalele. La el venea un urs uriaș din pădure, ca să mănânce pesmeți din palmă. Pe Sfânt îl întovărășeau păsările pădurii. Nu amintește aceasta de starea lui Adam în Rai?
Cu atât mai minunată este starea drepților acolo sus în ceruri!

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox


Adam

Noiembrie 10, 2017

Christ's Family Tree

Și iată că Dumnezeu l-a așezat pe Adam în Rai. În acest minunat loc al bucuriilor, omul cel dintâi era nespus de fericit, căci se afla în preajma lui Dumnezeu. Fericirea este la Dumnezeu. În afara Sa sau departe de Dânsul nu există nici o bucurie adevărată și trainică. În Împărăția lui Dumnezeu, în care Dumnezeu singur va împărăți, nu va fi nici o scârbă.
„Va șterge Dumnezeu toată lacrăma de la ochii lor.” /Apoc. 7:17/
Adam a fost fericit în Rai atâta vreme cât s-a aflat lăuntric în legătură cu Dumnezeu, prin har. Dar de unde s-au ivit durerile? Din păcat.
De cum a păcătuit Adam, a început să se chinuiască, chiar dacă încă era în Rai. Păcatul își poartă în sine pedeapsa. Diavolul îi pierde pe prietenii săi, pe cei care îi împlinesc voia. Cugetul îl mustră pe cel ce merge împotriva lui Dumnezeu și calcă poruncile Sale. Înainte ca Dumnezeu să-l izgonească pe Adam din Rai, acesta, lăuntric, l-a părăsit de unul singur, călcând legea lui Dumnezeu și pierzând harul. El a început să sufere din clipa în care a căzut. Și, astfel, nu Dumnezeu este vinovat de suferința lui Adam, ci Adam însuși! Dumnezeu l-a zidit pentru bucurie, iar el a ales suferința.

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox


Înțelesul suferințelor. Am fost zidiți spre chin sau spre bucurie?

Noiembrie 9, 2017

Chilia-Buna-Vestire-1024x683

Una dintre întrebările cele mai arzătoare este cea a înțelesului suferinței. Mulțime de oameni se întreabă: De ce ne-a zidit Dumnezeu ca să suferim în lumea aceasta felurite boli, scârbe, nenorociri, neplăceri și neizbândiri, de patimi în lăuntrul nostru, din pricina oamenilor răi în afară, de pizma semenilor, de ura vrăjmașilor?
Pentru cei ce nu cred în Dumnezeu, lumea aceasta este o vale fără de nădejde a necazurilor. Viața, pentru ei, este o tristă simfonie de vaiete și tânguiri. Unii chiar, în deznădejdea lor, spun că nu există alt iad dincolo de mormânt, că iadul este aici pe pământ. Astfel, scârbele de pe pământ, neluminate de nădejdile Descoperirii cerești, duc la un pesimism deplin. Și cel mai înfricoșat lucru în astfel de cazuri este că suferințele nu ascund într-însele nici un înțeles care să le ușureze, de aceea ele apasă îndoit.
Ne vom osteni în cele ce urmează să cercetăm suferințele în lumina Dumnezeieștii Descoperiri.

Înainte de toate, trebuie să ne fie limpede un lucru: Dumnezeu ne-a zidit nu pentru durere, ci pentru bucurie. Unde îl vedem noi mai întâi pe om? În Rai! După mărturia Sfintei Scripturi, mai cu seamă a Noului Legământ, omul este menit pentru Rai, și nu pentru iad. Faptul că mulți pier nu înseamnă că așa au fost vrerile lui Dumnezeu pentru om. Nu! „Dumnezeu dragoste este.” /I In. 4:8/
El nu vrea moartea păcătosului, /Iez. 33:11/ ci dimpotrivă, ca
„toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vie.” /I Tim. 2:4/ Plină de mare însemnătate este următoarea împrejurare: la Înfricoșata Judecată, Mântuitorul va spune drepților: „Veniți binecuvântații Părintelui meu, moșteniți împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii.” Iar păcătoșilor le va spune: „Duceți-vă de la mine, blestemaților, în focul cel vecinic, carele este gătit diavolului și îngerilor lui.” /Mt. 25:34,41/
De aici se vede limpede că după planul cel bun al lui Dumnezeu, Raiul a fost pregătit pentru oameni, iar iadul pentru diavoli.

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox


Smerenia fățarnică

Noiembrie 8, 2017

cinstitul lemn al sfintei cruci

Dar pe lângă adevărata smerenie există și o smerenie mincinoasă.
Aceasta este „smerenia” deșartă, care își aruncă privirea de jur împrejur ca să vadă dacă cumva a zărit-o cineva, dacă se vorbeștedespre ea, sau este pizmuită. Ea nu este altceva decât mândrie înveșmântată în haine smerite. Numai pe dinafară are înfățișarea smereniei, însă pe dinlăuntru clocotesc toate patimile. Cel cu adevărat smerit este întotdeauna liniștit și în pace; nu se bucură de laudele ce i se aduc, nici nu se necăjește din pricina umilințelor.
Pe când smeritul cel mincinos caută, printr-o părută evlavie, slava omenească. El a văzut că smerenia aduce laude și cinstiri celor care o au – așa că și-a pus masca smereniei, spre a se mări și el într-acest chip.
Un astfel de om arată că nu a înțeles nimic din esența smereniei. Lui îi place să spună despre sine: „O, eu, păcătosul! o, eu, nevrednicul!”
Dar în același timp așteaptă ca ceilalți să se împotrivească și să-i spună că nu este adevărat, că nu este păcătos. Iar dacă este contrazis în acest fel, se simte bine. Dar dacă ceilalți sunt de acord cu el și îi spun: „Așadar tu însuți recunoști că ești păcătos! Sunt adevărate, deci, cele ce se spun despre tine?,” de îndată se arată nemulțumit, jignit și începe a întreba: „Dar ce se spune despre mine?” O astfel de smerenie nu este mântuitoare, ci fățarnică și de aceea este socotită a fi o greșeală mai rea decât mândria. „Nu cel ce se hulește pe sine dă dovadă de smerită cugetare,” spune Sfântul Ioan Scărarul „ci cel ce, văzându-se hulit de altul, nu-și micșorează dragostea față de acesta.”
Smerenia fățarnică nu este primejdioasă atât pentru oamenii din lume, căci adeseori ei nu iubesc nici adevărata smerenie – cum ar putea fi atrași de măsluirea ei prin fățarnica smerire? Acest fel de smerenie este mai primejdioasă pentru oamenii duhovnicești, mai cu seamă pentru monahi, a căror cale este îndeosebi cea a smereniei.
Pentru că adevărata smerenie cu anevoie se dobândește, monahii se prefac adesea a fi smeriți, din dorința de a dobândi slavă grabnică și ieftină. Adeseori, chiar și Creștinii evlavioși cad pradă acestei ispite – păruta smerenie. Pentru a ne feri de această smerenie mincinoasă și păguboasă, Sfinții Părinți ne sfătuiesc să nu zicem nimic de la noi: nici de bine, nici de rău, ci să fim cu luare aminte la sufletul nostru și să ne luptăm lăuntric cu toate mișcările păcătoase ale acestuia.
Dacă suntem dojeniți, să tăcem și să nu ne îndreptățim, căci de nu o vom face, se va ivi mândria. Dacă suntem lăudați, să păstrăm iarăși tăcerea și să nu ne împotrivim, căci altfel se va ivi fățărnicia. Trebuie să căutăm a dobândi smerenia lăuntrică, care nici nu se tulbură din pricina mustrărilor, nici nu se clatină din pricina laudelor.
Preacuviosul Ambrozie de la Optina istorisește despre un monah care neîncetat spunea despre sine: „O, eu, cel nevrednic!” Odată egumenul, venind la trapeză și văzându-l, l-a întrebat: «Dar atunci ce cauți aici, cu sfințiții părinți?» Monahul, jignit, i-a răspuns: «Dar nu sunt și eu unul dintre ei?»”
Spre deosebire de aceasta, adevărata smerenie lucrează în chip cu totul osebit. Iată o pildă: „Un monah oarecare, având adâncă smerenie și viață sfântă, a sosit în vizită la o mănăstire. A intrat în biserică să se roage, iar când frații s-au așezat la cina frățească a dragostei, a luat și el loc. Unii dintre frați au început să se întrebe: «Dar acesta ce caută aici?» și i-au spus monahului: «Ridică-te și ieși afară!» El s-a ridicat și a ieșit. Alții dintre frați însă, mâhnindu-se-se din pricina izgonirii acestuia, l-au chemat înapoi. Fără a arăta în vreun fel că s-ar fi simțit jignit, el s-a întors. Apoi unul dintre frați l-a întrebat: «Spune-ne, ce ai gândit și ce ai simțit când ai fost izgonit, iar apoi chemat îndărăt?»
Aceasta le-a răspuns: «Mi-am amintit că sunt asemenea unui câine care iese când este izgonit și vine când este chemat.»”
Aceasta este adevărata smerenie. Smerenia fățarnică are părtășie cu aceasta pe cât au paiele cu aurul.
Foarte frumos a zugrăvit smerenia mincinoasă Sfântul Tihon al Zadonskului. El spune: „Sunt oameni care pe dinafară se arată smeriți, însă pe dinlăuntru nu sunt așa. Mulți renunță la feluritele trepte și titluri ale lumii acesteia, dar nu vor să renunțe la buna părere pe care o au despre ei înșiși; se leapădă de cinstirile și rangurile lumești, dar vor să adune cinstiri pentru sfințenia lor. Multora nu le este rușine să se numească pe sine păcătoși înaintea oamenilor, sau chiar cei mai păcătoși dintre toți, însă nu vor să audă aceste cuvinte de la alții – și, de aceea, se numesc astfel numai cu gura. Alții își îndoaie spatele ca o seceră, dar înlăuntrul lor se înalță cu cugetul. Alții se pleacă până la pământ înaintea fraților, dar rămân neclintiți în inimile lor. Un altul poartă rasă sfâșiată, dar nu vrea să-și sfâșie inima. Mulți vorbesc puțin și cu glas scăzut, iar alții defel nu vorbesc, dar în inimile lor îi hulesc neîncetat pe semenii lor. Unii își acoperă trupul cu rasă și cu mantie, dar inima nu doresc să și-o acopere. În același chip, ei arată și alte semne ale smereniei!… Aceștia toți, însă, nu au smerenie în inimi pentru că, deși poartă semnele smereniei, le lipsește tocmai înțelesul lor (simțământul sincer de smerenie în adâncul inimii) – ele nu sunt altceva decât fățărnicie. Astfel de oameni sunt asemenea unui burduf, umflat cu aer, care pare plin, însă când se golește de aer, se vădește că a fost gol. Sau, după cuvintele lui Hristos, aceștia se aseamănă „mormânturilor celor văruite, carile din afară se arată frumoase, iar dinlăuntru pline sunt de oasele morților și de toată necurăția.” /Mt. 23:27/ De aceea trebuie ca omul să aibă în lăuntrul inimii sale smerenie, precum și toată evlavia. Pentru că
Dumnezeu judecă după „sfaturile inimilor” /I Cor. 4:5/ și nu după cele părelnice, nu după cum ne arătăm noi înaintea oamenilor.”
Sfinții Părinți ne dau toate aceste îndrumări ca să ne păzească de primejdia smereniei fățarnice, care nu numai că nu aduce omului mântuirea, ci îi agonisește mai mari pedepse. Singura mântuitoare este adevărata smerenie. Prin toate celelalte nevoințe, dacă nu sunt presărate cu sarea adevăratei smerenii, nu ne putem mântui. Însă, având adevărata smerenie, ne putem mântui și fără nevoințe. Un mare nevoitor din vechime a prorocit că în vremile din urmă nu vor mai fi ostenitori aspri sau mari nevoitori, ci adevărații Creștini se vor mântui numai prin smerenia lor. Și unii dintre ei vor ajunge la mare desăvârșire doar cu aceasta.

Concluzie

Iubiți cititori !
Am schițat înaintea ochilor noștri cele două căi ale vieții: mândria și smerenia. Poate că se vor găsi unii care citind cele de mai sus, vor da din mână și vor spune disprețuitor: „Prostii!…,” zvârlind cartea la o parte și alungând din mintea lor toate cele citite. Astfel de oameni, prin lipsa dorinței de a fi învățați, își vădesc mândria. Calea lor duce neabătut la pierzanie. Dar poate că vor fi și dintre cei ce vor sorbi cu smerenie fiecare cuvânt, însetați de înțelepciune duhovnicească, de povață și mântuire. Ei pășesc pe calea smereniei, care îi va duce la Dumnezeu. Noi, după puterea poruncii lui Dumnezeu, ne simțim datori să spunem tuturor – și celor mândri, și celor smeriți – cuvântul lui Dumnezeu, care poate fi rezumat la următoarele: Nu există altă cale de mântuire și de înălțare duhovnicească în afară de calea smereniei. Cel ce vrea să înțeleagă aceasta, să înțeleagă! Lumea modernă, a cărei atenție este astăzi prinsă de „lucruri mult mai importante,” nu mai are nici dorința, nici vremea de trebuință pentru a asculta povețele bisericești cele „plictisitoare,” atât de străine năzuințelor omului zilelor noastre! Dar cel ce de la Dumnezeu este, ascultă cu bucurie orice îndrumare duhovnicească; el este străin de păgâneasca vâltoare a lumii de astăzi și știe ce o așteaptă pe aceasta și pe oameni, din pricina necredinței și a mândriei. În Apocalipsa Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, în preafrumos chip se spune: „Cel ce nedreptățește mai nedreptățească, și cel ce spurcă mai spurce, și cel drept mai facă dreptate, și cel sfânt mai sfințească-se. Iată viu degrab, și plata mea cu mine, ca să dau fieștecăruia dupre cum va fi lucrul lui.” /Apoc. 22:11-12/ Acesta este adevărul neschimbat!
Hristos va veni pentru a doua oară în această lume păcătoasă ca să facă judecata Sa cea de pe urmă, spre a-i smeri pe cei mândri și spre a-i înălța pe cei smeriți. „Fericiți cei ce fac poruncile lui” /Apoc. 22:14/ Aceștia veșnic vor fi cu El, în patria cerească după care atât au însetat, „ca să fie stăpânirea lor preste lemnul vieții și pre porți să intre în cetate.” /Apoc. 22:14/
Amin!

Arhim. Serafim Alexiev – Viața duhovnicească a creștinului ortodox