Da-mi si alta durere (4)

Iunie 14, 2017

… Si vine harul si binecuvantarea lui Dumnezeu, dar fara primejdia sa cazi in mandrie

Asadar, atunci cand suferim, in loc sa ne vaitam si sa ne tanguim sau sa ne impotrivim, sa-L binecuvantam pe Dumnezeu si sa-L preamarim. Spunand in sinea noastra: ,,Binecuvantat fii, Dumnezeule!”. Ii aratam ca, de vreme ce a socotit ca este bine sa vina asupra noastra suferinta, ne este bine, ne aflam astfel odihna. Atunci plugul acesta al suferintei desteleneste acel ceva care exista inlauntrul nostru si care n-ar fi fost dezradacinat de nimic altceva. Distruge fortareata care se gaseste acolo, patrunde la temeliile ei, le arunca pe toate in aer si nu mai lasa nimic in picioare. Atunci vin harul si binecuvantarea lui Dumnezeu pe care omul le simte numai dupa ce trece suferinta. Mai mult dupa ce trece suferinta isi da seama de prezenta lor, decat in timpul suferintei. De aceea, daca nu vezi aceasta binecuvantare in timpul suferintei, nu deznadajdui, pentru ca nu este lucru usor s-o vezi atunci. Cand trece suferinta, vei simti binecuvantarea lui Dumnezeu, vei vedea si vei simti harul Lui si vei spune si tu ca si ceilalti: ,,Ah, Dumnezeul meu, cat bine mi-a facut aceasta suferinta! Ah, Dumnezeul meu, daca n-ai fi randuit astfel lucrurile incat sa patimesc cat am patimit, niciodata n-ar fi venit acest bine asupra sufletului meu, niciodata nu ar fi fost atat de binecuvantat sufletul meu, niciodata nu s-ar fi smerit asa cum se smereste acum inaintea Ta! Niciodata, Dumnezeule, n-as fi crezut asa cum cred acum. Niciodata n-as fi invatat iertarea, asa cum am invatat-o acum. Niciodata n-as fi simtit aceasta dulceata pe care o simt acum! Si toate acestea datorita suferintei!”.
Sa ne amintim putin despre Iov, cel care a suferit poate ca nimeni altul. Dumnezeu a ingaduit sa simta suferinta pentru ca sa se arate virtutea lui. Si dupa ce a suferit, dupa ce a trecut prin toata incercarea, Dumnezeu l-a binecuvantat – ne spune Sfanta Scriptura – mult mai mult decat il binecuvantase mai inainte si Iov a avut din nou toate bunurile. Si atunci a zis Iov acestea: ,,Dumnezeul meu, am auzit despre Tine si am crezut si Te-am preamarit, acum insa Te-am vazut!”. Adica suferinta prin care a trecut i-ar fi dat simturi deosebite, ochi noi si inlautrul suferintei L-a vazut pe Dumnezeu, a simtit binecuvantarea si iubirea Lui, asa cum n-o simtise mai inainte. Urmarea a fost ca Iov s-a aflat inaintea lui Dumnezeu smerit, plin de binecuvantare dumnezeiasca, de prezenta Acestuia, de iubirea dumnezeiasca, dar in acelasi timp umil: ,,Ma urgisesc pe mine insumi inaintea Ta, Dumnezeule, ma urgisesc!”.
Deci, asa cum am spus, prin suferinta se desteleneste din launtrul sufletului omenesc orice radacina egoista, orice impietrire. Acestea pleaca si omul ramane smerit, cu binecuvantarea lui Dumnezeu. Asadar, are si suferinta binele ei. Cand esti binecuvantat in alte imprejurari exista pericolul sa te mandresti, dar cand esti binecuvantat in durere si suferinta, atunci cu greu te poti mandri. Ci dimpotriva, te smeresti, te topesti, te umilesti, devii ca un fum inaintea lui Dumnezeu.

Arhim. Simeon Kraiopoulos – Taina suferintei


Da-mi si alta durere (3)

Iunie 9, 2017

… ca un plug

Asadar, suferinta patrunde ca un plug in existenta ta – fie ca durere trupeasca, fie ca durere sufleteasca – si o brazdeaza nemilos, fara sa te intrebe ceva. Chiar daca te tanguiesti, chiar daca te vaiti si plangi, sau orice altceva ai face de durere, nu te intreaba nimic. Suferi fara limite. Dar aici este taina: daca nu te tanguiesti atunci cand te afli in dureri, daca nu te vaiti, daca rabzi cat poti si spui: ,,Dumnezeul meu, fii binecuvantat!”, va fi foarte bine pentru sufletul tau.
Cum se poate aceasta? Uite cum: cand ai da sa te tangui si iti vine sa spui: ,,Of”, in loc sa spui asa: ,,Fii binecuvantat, Dumnezeul meu!”. Tanguitul tau sa fie acesta, sa fie ca si cum ai zice: ,,Dumnezeul meu, Tu stii ca sufar mult, stii ca as vrea sa inceteze suferinta mea, dar fie dupa cum voiesti Tu! Sa nu se faca voia mea!”.
Deci, daca cineva gandeste si lucreaza asa in vremea suferintei, daca ia o asemenea atitudine, atunci durerea este un lucru foarte bun, pentru ca, asa cum am zis, ea brazdeaza adanc precum plugul si scoate radacinile patimilor. Una este lucrarea in gradina, cand mergi si tai buruienile de deasupra, si alta este cand scoti radacinile din adanc.
Suferinta raveseste sufletul, inima. Inlauntrul ei toate sunt facute una cu pamantul. Egoismul, mandria si iubirea de sine se pierd, dispar toate aceste stari pacatoase, pentru ca toate sunt inlauntrul nostru ca o fortareata, ca o intaritura, care nu poate fi distrusa cu nimic. Ce vom face atunci cand patrunde durerea inlauntrul nostru? Trebuie, asa cum am spus, sa avem aceasta atitudine si sa rostim: ,,Binecuvantat sa fii, Doamne, Dumnezeul meu, de vreme ce Tu vrei sa sufar, de vreme ce Tu ingadui durerea!”.
Va rog ca toate suferintele si durerile sa le includeti in ceea ce spunem noi acum. Nu lasati nimic pe dinafara, nu excludeti niciuna. Daca suferim din pricina unei greseli sau chiar din cauza unui pacat, si aceasta suferinta s-o cercetam in contextul celor spuse. Ai savarsit, de exemplu, un pacat greu si acesta a avut ca urmare consecinte rusinoase si durerea face ravagii inlauntrul tau? Si aceasta durere poate fi incadrata in binecuvantarea lui Dumnezeu daca te caiesti pentru pacatul tau, daca iti pare rau pentru greseala ta si zici: ,,Asa-mi trebuie, Dumnezeul meu! Asa sunt, asa m-am purtat, asa sa patimesc! Binecuvantat fie Numele Tau, binecuvantata fie suferinta aceasta pe care Tu mi-o trimiti!”. Asadar, toate suferintele sunt incluse in aceasta perspectiva, niciuna nu face exceptie, niciuna nu ramane pe dinafara.
Va rog sa luati aminte la aceasta, pentru ca la plecare este posibil sa spuneti: ,,Parinte, ne-ai vorbit despre suferinta, dar suferinta pe care o am eu este altfel decat celelalte.” Sa stiti ca toate suferintele sunt la fel!

Arhim. Simeon Kraiopoulos – Taina suferintei 


Da-mi si alta durere (2)

Iunie 8, 2017

Suferinta brazdeaza adanc sufletul

Avea dreptate calugarul acela cand spunea ca suferinta aduce in suflet mai mult folos decat orice altceva. Asadar, sa ne straduim sa ne explicam aceasta inlauntrul nostru. Suntem foarte egoisti, iubitori de noi insine, fie ca intelegem, fie ca nu. Oricat s-ar stradui cineva prin rugaciunea lui sau prin alte mijloace sa fuga de iubirea de sine si sa se predea lui Hristos, nu este usor sa o faca pentru ca inlauntrul lui se intristeaza, se iubeste pe sine atat de mult si nu rezista sa se umileasca, sa se trudeasca mai mult decat accepta sufletul lui.
Este asemenea medicului care, oricat de bun ar fi pentru ceilalti, cand este vorba sa se opereze pe sine sau sa faca cea mai mica interventie pe sine insusi, sa-si scoata o aschie care i-a intrat in picior sau sa-si curete o rana nu va suporta cand va vedea ca se taie pe sine. Mana lui nu va mai fi sigura, va incepe sa tremure si altele asemenea. Nimeni nu poate sa se opereze pe sine insusi. La fel se intampla si cu rugaciunea: oricat ne-am ruga, nu putem sa ne depasim pe noi insine. Desigur, Dumnezeu aude rugaciunea noastra, insa problema nu este daca ne aude Dumnezeu, ci cat dam noi insine lui Dumnezeu, in ce masura ne lepadam de omul cel vechi, cat aruncam din egoismul nostru, din iubirea noastra de sine? Aceasta lepadare costa si omul n-o va face usor. Cand vine insa durerea, suferinta, fie trupeasca, fie sufleteasca, este altceva. Se poate sa ai o durere sufleteasca pricinuita de un necaz, de o boala. In astfel de situatii cineva poate suferi chiar mai mult decat ar fi fost el insusi bolnav.
Exista mame, de exemplu, care cu bucurie ar primi suferinta in locul copilului lor, ar suporta mai usor durerea proprie, decat pe a copilului. Durerea sufleteasca poate aparea din multe pricini si poate fi mare. Asadar, cand vine durerea nu ne intreaba deloc, nu cere voie nimanui ca sa-si faca simtita prezenta si niciodata nu va intreba: ,,Vrei sa te doara putin mai sus, doresti sa te doara putin mai adanc? Vrei sa simti mai putin durerea?”. Nu ne va spune niciodata nimic. Durerea vine si produce suferinta fara sa ia seama la noi. Cand iti faci insa rugaciunea sau implinesti orice alta virtute, o faci cat vrei si pana unde vrei. Dupa aceea poti sa spui: ,,De-aici incolo nu mai pot!”. Daca ti-ar fi stat in putere ai fi zis si suferintei: ,,Ajunge atat! Nu pot sa sufar mai mult!” Insa nu este la indemana ta acest lucru, nici nu te intreaba durerea daca mai poti s-o induri. Ea continua sa existe si astazi, si maine… Daca ai fi hotarat tu, ai fi rabdat o zi, doua si dupa aceea ai fi grait: ,,Acum nu mai pot! Sa inceteze durerea!”. Dar ea poate sa dureze nu doar doua zile, ci doua luni, poate doi ani sau mult mai mult.

Arhim. Simeon Kraiopoulos – Taina suferintei


Da-mi si alta durere (1)

Iunie 7, 2017

Suferinta aduce in suflet mai mult folos decat orice altceva

Fratii mei, de fiecare data cand praznuim un sfant, o sfanta – si asa cum stiti in fiecare zi praznuim sfinti – pomenirea acestora sa fie un prilej sa vedem mai clar lucrurile si, ajutati de acestia, sa iesim din nesimtirea, din mocirla, din trandavia noastra. Sa lepadam acel duh pe care in mod obisnuit il avem toti, ca lucrurile sunt grele, ca nu putem trai asa cum vrea Dumnezeu. Aceasta este greseala noastra. Ca lucrurile stau asa ne dau marturie Sfintii Bisericii, care sunt pilde vii ca cineva poate sa traiasca asa cum doreste Domnul si ca orice om poate sa se sfinteasca asa cum s-au sfintit toti acestia. Sa stiti ca nu facem deloc bine cand ii cinstim pe sfinti dar nu le urmam catusi de putin exemplul, nu inaintam si noi pe calea urmata de aceia, nu ridicam crucea lui Hristos asa cum au ridicat-o si au purtat-o ei.
Noi, oamenii de astazi, suntem deprinsi si dorim in toata vremea tihna, usurinta, confort, satisfactie, odihna. Nu este buna, insa, vietuirea noastra. In aceasta lume trebuie sa ne daruim pe noi insine patimirii lui Hristos, Crucii Mantuitorului, trebuie sa ne dam pe noi insine martiriului. Mai mult sau mai putin, toti vom marturisi. Cel care in cele din urma se va mantui, va trebui sa treaca mai intai prin martiriu. Desigur, nu este acelasi martiriu pentru toti, insa cu totii vom trece printr-un martiriu.
Sfintii care au vietuit dupa vremea prigoanelor, dupa epoca martirilor si s-au nevoit in munti si in pustiuri, au trait, asa cum se spune martiriul constiintei. La fel si Sfintii Parinti si toti sfintii pana astazi. Asadar, sa dorim martiriul, sa fim gata sa-l experiem, sa nu ne tanguim, sa nu dam bir cu fugitii, sa vrem sa scapam de acesta alergand intr-un loc sau in altul.
De curand am vorbit despre cateva cai scurte de mantuire si printre altele m-am referit si la suferinta. Nu exista nici un om in aceasta lume care n-a suferit, care nu va suferi, care nu va trai un fel de suferinta fie trupeasca, fie sufleteasca. Toti suferim. Mi-am amintit despre o intamplare. Ma aflam intr-o tovarasie pe Sfantul Munte si ajunsesem pe infricosatoarele locuri de nevoita ale Karuliilor. Aceste locuri sunt pustiul cel mai aspru al Sfantului Munte. Acolo, printre altii, se nevoia si un monah sarb pe care l-am vizitat. Ne-a primit cu multa bucurie, asa cum fac de obicei calugarii de pe Sfantul Munte, si. cand l-am rugat sa ne spuna ceva spre folosul nostru sufletesc, a adus vorba despre suferinta lui. Ne-a spus ca intr-un timp suferea foarte mult si se ruga pe masura. Dupa ce a indurat mult, a rabdat si iarasi a rabdat, ca si cum Dumnezeu n-ar fi auzit rugaciunea lui, in cele din urma, la un moment dat, a luat ulei din candela lui Hristos si a pus pe locul care-l durea si suferinta a incetat. Dupa ce durerea l-a parasit si s-a simtit sanatos, a inteles atunci cat de bine a facut sufletului sau acea patimire. Este adevarat ca in ceasul in care cineva sufera, nu intelege aceasta. Cand insa suferinta trece, abia atunci vede cat bine i-a adus. Asadar, abia dupa ce suferinta a trecut, ascetul a inteles cat de bine ii facuse. De accea, asa cum ne-a spus, a inceput apoi sa-L roage pe Hristos sa ii dea si alta suferinta si vorbind greceste, cu accentul lui sarbesc, zicea: ,,Da-mi si alta suferinta, da-mi si alta suferinta!”. Chiar daca suferinta era cumplita, era mare, de nesuportat, facuse mult bine sufletului sau si de aceea o cerea. Ne-a spus clar: ,,Oricat te-ai ruga, nu te folosesti de rugaciune, cat te folosesti de suferinta!”.

Arhim. Simeon Kraiopoulos – Taina suferintei 


Intoarcerea la Dumnezeu: de pe pământ la cer

Iunie 6, 2017

Bunul Dumnezeu a făcut pe îngeri, dar unii dintre ei, prin mândria lor, au devenit diavoli. După aceea Dumnezeu a plăsmuit pe om, ca să completeze căzuta tagmă îngerească, și a lăsat și pe diavoli liberi până la un punct și până la o vreme, ca să ne ajute prin răutatea lor, adică să dăm examene pe pământ și să trecem în viața cerească cea veșnică. Cât timp trăiește omul are dreptul să dea examene duhovnicești. Examinare, după nu există. Așadar, să ne nevoim, să luăm fie și numai nota de trecere duhovnicească așa fel ca să intrăm în rai. Amin!

~ Cel ce se nevoiește duhovnicește războiește pe vrăjmașul diavol și firesc este să fie și luptat de acela. Omul care va birui pe vrăjmașul cel înțelegător, va fi încununat de Hristos.
~ Experiența se dobândește din focurile diavolilor pe care le primește ostașul lui Hristos în lupta duhovnicească, înainte ca vrăjmașul să înceapă lupta, începe bombardarea cu gânduri.
~ Rugăciunea lui Iisus este arma cea mai grea împotriva gândurilor vrăjmașului.
~ Sporirea duhovnicească a nevoitorului nu va depinde de bunătatea părintelui duhovnicesc, ci de gândurile bune ale ucenicului.
~ Ucenicul care primește gând viclean împotriva starețului său și își pierde încrederea în el cade singur, precum se prăbușește cupola când se ia cărămida centrală, cheia.
~ Ca să se curățească mintea și inima trebuie ca omul să nu primească gânduri viclene, și nici el să nu gândească în mod viclean. Ci să lucreze simplu și smerit și să se nevoiasca cu mărime de suflet.
~ Rândurile curate au mai mare putere duhovnicească decât toată asceza, postul, privegherea, etc, pentru cei ce se nevoiesc să își păzească curăția lor sufletească și trupească.
~ Războiul trupesc firesc se retrage cu postul, privegherea, rugăciunea, când nu există mândrie.
~Atunci când gândul viclean împreună lucrează cu omul vechi trupesc face îndoit rău în suflet. Precum când diavolul împreună – lucrează cu omul face îndoit rău în lume.
~ Gândurile de hulă sunt toate ale diavolului și nu ale omului. Cu gândurile de hulă diavolul chinuiește de obicei pe oamenii sensibili, ca să-i mâhnească și să-i aducă la deznădejde.
~ Gândurile de hulă sunt ca avioanele ce ne deranjează cu zgomotul lor, fără să vrem, dar nici nu le putem împiedica. Cea mai grea armă antiaeriană este psalmodia, pentru că este și rugăciune la Hristos, dar și disprețuire a diavolului.
~ La începutul vieții sale duhovnicești nevoitorul alungă gândurile rele cu studiul duhovnicesc, cu rugăciunea neîncetată și prin nevoința cu mărime de suflet. După aceea vin numai gânduri bune. Mai târziu se opresc și gândurile bune și nevoitorul simte o golire, după care vine iluminarea dumnezeiască în om.
~ Pe cel viclean îl cunoaște omul lui Dumnezeu, în timp ce pe gândurile cele bune ale oamenilor vicleanul nu le cunoaște.
~ Cea mai mare boală a epocii noastre o aduc gândurile deșarte ale oamenilor mireni, care aduc neliniștea. Vindecarea o dă numai Hristos prin pacea sufletească împreună cu veșnicia, numai omul să se pocăiască și să se întoarcă la Hristos.
~ Cel mai mare păcătos are și mult material pentru smerenie; iar multa smerenie atrage harul dumnezeiesc, numai omul să evite în continuare prilejurile, cauzele păcatului, ca să păstreze harul.
~ Pustia ajută mult la ștergerea patimilor sufletești deoarece în pustiul sterp pirul dispare, iar în mlaștină se face ca stuful.
~ Nu vă minunați de cei ce se apropie de lună, ci de cei se depărtează de duhul lumesc și se apropie de Dumnezeu veselindu-se.
~ Omul care se îndepărtează de Dumnezeu nu află odihnă sufletească nici în viața aceasta vremelnică, dar nici în cea veșnică. Deoarece cel ce nu crede în Dumnezeu și în viața viitoare, cea veșnică rămâne nemângâiat și în această viață, și își osândește astfel sufletul pentru veșnicie.
~ Cu cât oamenii resping viața cea firească, simplă, și înaintează spre lux, se mărește neliniștea omenească. Și cu cât înaintează în politețea lumească, cu atât se pierde simplitatea, bucuria și zâmbetul firesc al omului.
~ Dumnezeu este Mintea cea nesfârșită și omul se înrudește cu Dumnezeu prin minte și prin minte se apropie de El. Dumnezeu este Dragostea cea nesfârșită și prin inimă curată omul îl trăiește pe Dumnezeu. Dumnezeu este simplu și omul prin simplitate crede, se nevoiește smerit și cu mărime de suflet și trăiește tainele lui Dumnezeu.
~ Anii trec, oamenii îmbătrânesc. Nu stați la răscruce. Alegeți o cruce potrivită cu mărimea voastră de suflet și apucați-o pe un drum din. cele două ale Bisericii noastre și urmați-L pe Hristos în Răstignire, dacă vreți să vă bucurați de înviere.
~ Crucile omenești sunt niște cruciulițe ce ne ajută la mântuirea sufletului nostru. In timp ce a lui Hristos a fost foarte grea, deoarece pentru Sine n-a întrebuințat puterea Sa dumnezeiască.
~ Cel mai bun medicament în orice încercare a noastră este încercarea cea mare prin care au trecut semenii noștri, numai să o aducem în mintea noastră.
~ Iisus este dulce și cine își aduce amărăciunea durerii sale la Hristos, amărăciunea i se preface în sirop dulce.
~ Vrei ca rugăciunea ta să se facă din inimă și să fie bine primită de Dumnezeu? Fă durerea semenului tău a ta. Chiar și numai un suspin din inimă pentru aproapele tău aduce rezultate minunate. Vestirea dumnezeiască a rugăciunii bine primite este mângâierea dumnezeiască ce o simte omul după acea rugăciune.
~ Rugăciunea liniștită de noapte ajută mult cu tihna ei și este mai eficace și pentru sporirea noastră duhovnicească, precum și ploaia de noapte liniștită ajută mult la dezvoltarea plantelor.
~ Mult ajută trupului somnul de după apusul soarelui. Dar și privegherea de după apusul soarelui mult ajută sufletul prin rugăciunea cu trezvie.
~ Trageți mereu de ața metaniilor până ce se vor dezgheța uleiurile duhovnicești ca să poată porni mașina duhovnicească și inima să lucreze singură rugăciunea.
~ Potrivit cu jertfa și rugăciunea ce o face omul pentru sine sau pentru semenul său, va primi și ajutorul dumnezeiesc.
~ Increderea în Dumnezeu pentru cele ce nu se fac omenește este o neîncetată rugăciune tainică având rezultate minunate.
~ Cel ce se încrede în Dumnezeu seamănă slavoslovie și adună bucuria dumnezeiască și binecuvântarea veșnică. Cel ce seamănă ticăloșie seceră ticăloșie și înmagazinează neliniște (stres).
~ Viața cea dulce nu o simt cei ce se bucură de ea în chip lumesc, ci cei ce trăiesc duhovnicește și primesc și cele amare cu bucurie, ca buruieni tămăduitoare pentru sănătatea sufletului și se hrănesc numai pentru întreținerea trupului.
~ Dacă flămânzește aproapele tău, dă-i hrana ta. Dacă nu există om flămând, dă hrana ta animalelor flămânde, pentru că te vei folosi sufletește din post pentru rai; în timp ce sărmanele animale nu au rai; au însă și binele că nu au nici iad.
~ Bucuria ce o simte omul când primește binecuvântare materială este bucurie omenească. In timp ce bucuria ce o simte omul când dă, este dumnezeiască. Cea dumnezeiască vine prin a da.
~ Schimbarea duhovnicească pe care o primește sufletul împreună cu veselia inimii chiar și printr-o mică milostenie sau facere de bine față de semenul nostru, nu o poate da nici cel mai mare cardiolog, chiar dacă îi vei da un sac de dolari.
~ Cel ce se ostenește pentru aproapele său din dragoste curată se odihnește prin osteneală. In timp ce acela care se iubește pe sine și trândăvește se obosește și când stă.
~ Omul râvnitor în orice fel de viață s-ar afla, fie monah, fie mirean, va spori duhovnicește pentru că va lucra cu mărime de suflet. In timp ce omul care nu cultivă mărimea de suflet, ce i-a dăruit-o Dumnezeu, fără sporire va fi și într-o viață și în cealaltă.
~ Sărmanele animale sunt mai bune în maniere decât oamenii nesimțitori, deoarece fiind cumpărate și de cei miloși și de cei nemilostivi se supun fără deosebire, lucrează din greu și rabdă fără murmur și fără de nici o plată. Prin urmare ele se întrec în neagoniseală, în răbdare și în ascultare.
~ Mai mare este dragostea omului care ridică smerit greșeala  aproapelui lui decât a aceluia ce ridică traista cea grea a împreună – călătorului său.
~ Primește nedreptatea ca binecuvântare mare, pentru că din asta îți învistierești binecuvântare cerească. Insă nu urmări anume să te nedreptățească, pentru că asta ascunde o răutate politicoasă.
~ Când ești nedreptățit să nu spui: ,,Să-i răsplătească Dumnezeu!”, pentru că atunci te blestemi singur cu politețe.
~ Pe omul care îți cere iertare sinceră când a greșit, să-l ierți cu bunătate de fiecare dată când greșește și să-l iubești și de aproape. Iar pe cel viclean, ce îți cere chipurile iertare, ca să-și facă treaba lui și mereu să te încurce în treburile lui, care vatămă sufletește și pe alți oameni, iartă-l de șaptezeci de ori câte șapte și în continuare să-l iubești de departe și să te rogi pentru el.
~ Primește nedreptatea cu bucurie, atunci când nu te vatămă sufletește. Cu cât omul este mai duhovnicesc cu atât mai puține drepturi are în viața aceasta, deoarece drepturile celui drept le păzește Hristos în viața cea veșnică.
~ Cu cât se ostenește trupul pentru Hristos, cu atât mai mult se veselește și sufletul alături de El, și prinosul omului față de semenii săi este mai eficace, deoarece atunci este duhovnicesc (prinosul).
~ Omul milos se pune în locul celui îndurerat, se roagă, mângâie, dar și el este răsplătit de Hristos cu mângâiere dumnezeiască potrivit cu durerea lui. In timp ce acel nemilostiv, ce urmărește locul celuilalt, când îl ia în stăpânire, ia în stăpânire și stresul (neliniștea) și trăiește o parte de iad încă din această viață.
~ Inlăuntrul dragostei față de aproapele nostru se ascunde dragostea noastră cea multă față de Hristos. Inlăuntrul evlaviei noastre față de Maica Domnului și față de Sfinți se ascunde iarăși multa noastră evlavie față de Hristos – de Dumnezeu în Treime.
~ Sfinții îngeri slavoslovesc neîncetat pe Dumnezeu cu evlavie întraripată: ,,Sfânt, Sfânt…”
~ Pentru ca omul să zboare îngerește, trebuie să lepede toate patimile sale sufletești și lucrurile sale materiale la săraci, deoarece acolo unde este bogăție materială este sărăcie duhovnicească.
~ De omul sărac chiar și tâlharul se milostivește și-l miluiește, în timp ce pe cel bogat tâlharul îl face neagonisitor într-un chip neplăcut. Bine este ca omul să se facă neagonisitor singur, potrivit Sfintei Evanghelii a lui Hristos, ca să moștenească împărăția Lui cea cerească.
~ Deoarece viața cerească a oamenilor va fi îngerească, unii tineri mari la suflet o încep încă din această viață, făcându-se monahi și trăind în feciorie, neagoniseală și ascultare.
~ Una este Schima îngerească a monahilor și monahiilor. Nu este parte bărbătească și parte femeiască” (Galateni, 111,28).
~ Pentru a se dezvolta în inima noastră cugetul monahicesc trebuie ca întâi să moară cugetul nostru lumesc și să se facă pământ roditor. Iar ca să moară patimile trebuie să te gândești la moarte, la judecată și să pătimești și tu cu mărime de suflet pentru Hristos, Care multe a suferit, până la moarte, ca să ne slobozească.
~ Bine este ca monahul să moară la metania sa, dar în metanoia (pocăință).
~ Cine cunoaște marea vrednicie a Schimei îngerești, nu urmărește alte vrednicii.
~ Dacă te faci un monah bun, te vei bucura îngerește și pe pământ și în cer. Altfel te vor batjocori oamenii lumești și se vor mâhni îngerii.
~ Monahul care trăiește lumește este chinuit și nefericit în viața sa. Va fi greu și pentru Hristos: cu cine să-l rânduiască în cealaltă viață, cu monahii sau cu mirenii?
~ Monahul este lumină, far pe stânci, un felinar pentru lume.
~ Când monahul nu vede oameni pentru Hristos, atunci vede mulți oameni și ajută eficient cu rugăciunea în lucruri ce nu se fac omenește.
~ Monahii sunt telegrafiștii Bisericii noastre și din pricina aceasta se depărtează de zgomotele lumești, ca să aibă legătură bună cu Hristos, prin rugăciune, și astfel să ajute.
~ Dacă monahul se compară pe sine cu mirenii în chip mândru va cădea, va deveni mirean. Dacă cere cu smerenie mila lui Dumnezeu și se nevoiește, văzându-i pe toți ceilalți oameni buni și sfinți, atunci urmează pe sfinți.
~ Pentru ca sufletul să învie duhovnicește trebuie ca omul să se răstignească, să-i moară patimile cele sufletești, mai ales iubirea de sine, fiica cea răzvrătită a mândriei, care împiedică harul dumnezeiesc și urâțește chipul omului.
~ Pentru ca monahul să sporească duhovnicește trebuie să lase logica, să se smerească și să lucreze cu inima. Iar ca să sporească monahia, trebuie să lase invidia, etc, să se îmbărbăteze duhovnicește și logica, să-i meargă înainte ca să-i înfrâneze inima.
~ Nu considerați timp pierdut lucrarea duhovnicească pentru voi înșivă, căci aceasta este o condiție duhovnicească pentru voi, iar pentru semenii voștri un ajutor eficient.
~ Atenție, nu vă faceți nume bun, pentru că numele vostru va deveni după aceea cel mai mare vrăjmaș al liniștii voastre. Mai mare atenție trebuie ca monahul să nu își scoată nume bun din viața lui duhovnicească atentă, deoarece își pierde ostenelile prin laudele omenești. In timp ce dintr-o viață neatentă, cel ce se pocăiește își plătește și ceva păcate, deoarece a decăzut în ochii oamenilor.
~ Binele făcut de om se pierde când îl face cunoscut și acela se mândrește; se ostenește în zadar și se osândește.
~ Monahii ce se ocupă mereu cu zidiri de prisos și lucrări lumești, se vede că sunt pământești, cărămidă-lut, și deloc minte dumnezeiască.
~ Clădirile simple și obiectele smerite transpun gânditor pe monahi în peșteri și în sihăstriile simple ale Sfinților Părinților noștri, și astfel se folosesc duhovnicește. In timp ce acele lumești aduc aminte de lume și fac pe monahi lumești cu sufletul.
~ Sfinții Atoniți au fost oameni ca și noi. Și Athosul a fost munte sălbatec, ca și ceilalți munți. Dar nevoindu-se Părinții noștri cu mărime de suflet s-au sfințit și ei, au sfințit și muntele, numindu-se Sfântul Munte, iar noi acum ne umflam în pene că suntem aghioriți.
~ Sfinții noștri Părinți au sfințit pustia, au făcut-o petrecere duhovnicească; iar noi, din păcate, am făcut-o petrecere lumească.
~ Orice rânduială lumească în monahism este și o mare neorânduială duhovnicească.
~ Frate, să nu dorești să adaptezi pustia cea liniștită la sinea ta lumească neliniștită, ci respectă pustia, ca să te ajute cu liniștea ei, ca să te pustiești de patimile tale și să fii dăruit cu har de Hristos.
~ Dacă vrei să te faci sihastru și să rămâi în liniște, dobândește mai întâi liniștea ta lăuntrică în neliniștea dinafară prin gânduri bune.
~ Incepătorul care se desparte de obște ca să se facă sihastru se aseamănă cu smochina necoaptă ce se rupe din smochin, care încă picură lapte. Aceasta dovedește că încă are nevoie de lapte.
~ Odinioară, când Marii Bătrâni erau mai mulți, dobândeau și tinerii sporire duhovnicească. In vremea noastră, când cei mai mulți suntem numai bătrâni, ce să facă tinerii?
~ Odinioară, Părinții noștri aveau duh de nevoință. Posteau mult și preferau fierturile, de aceea dobândeau sfințenie și sănătate trupească. In vremea noastră, când fugim de nevoință și fierturi, am devenit noi fierturi. Chiar și găina, dacă și-ar fi aruncat grăsimea ei, ar fi zburat și n-ar fi prins-o uliul.
~ O traistă dacă duce cineva se în treabă când o va lăsa jos. Dar cum să poată căra continuu o greutate de prisos, care se adaugă prin lăcomie și vatămă și sănătatea!
~ Omul nevoitor își vede trupul său scheletic ca pe prietenul sufletului lui, care-l ajută la sfințirea lui. In timp ce acela bine hrănit își face trupul vrăjmaș al sufletului său, care îl luptă. Și atunci cel viclean caută prilejul să-l bombardeze cu gânduri necurate.
~ După post, pâinea este dulce. După priveghere și somnul este dulce. Iar după osteneală și piatra cea vârtoasă ne odihnește mai bine decât fotoliul.
~ Cu cât se depărtează cineva de omeneasca mângâiere,cu atât se apropie de el cea dumnezeiască.
~ Dacă oamenii ar fi trăit simplu, evanghelicește, aproape de Hristos, s-ar fi îndulcit duhovnicește de Hristos și nu i-ar fi înecat stresul lumesc, încât să se amărască cu psiho – medicamente și să devină netrebnici.
~ Deoarece comoditățile lumești au depășit limitele lor, s-au făcut împiedicări.
~ Sau înmulțit mașinile, s-a mărit și ispita, Citește restul acestei intrări »


Ingerul veacului al optulea*

Iunie 5, 2017

* Veacul al optulea înseamnă aici veacul ce va să fie.

Părintele Veniamin, de la Katunakia, era foarte evlavios încă de mirean, pentru că și familia sa avea obiceiuri creștinești. Așadar, dragostea fierbinte a tânărului pentru Hristos l-a făcut să își părăsească părinții, patria, meseria sa – era polițist – și lucrurile lumești și să vină în Grădina Maicii Domnului, în Sfântul Munte, să se înroleze voluntar în tagma îngerească a monahilor.
La început a mers la Bătrânul Calinic Sihastrul ca să rămână la el. Dar adânc socotitorul Calinic de cum l-a văzut, a înțeles râvna tânărului, însă a mai văzut și că trupul lui este bolnăvicios. De aceea i-a spus felul lui de viață, ca să meargă în altă parte să se stabilească.
– Eu, fiule, i-a spus, mănânc 50 de grame de posmag cu apă odată pe zi după ceasul al nouălea. Dacă poți răbda, rămâi, altfel du-te în altă parte.
Deoarece tânărul era tuberculos și sănătatea lui nu-i îngăduia o astfel de nevoință aspră a mers la Bătrânul Pahomie, la Coliba ,,Axion estin”. Acolo s-a făcut monah, s-a numit Veniamin și s-a nevoit cu mărime de suflet mulți ani.
Era mare nevoitor, cu toată sănătatea lui zdruncinată. în fiecare noapte priveghea, iar ziua mâinile lui totdeauna țineau sau lucrul de mână, sau o carte patristică și rugăciunea nu a lipsit din gura lui până la sfârșitul vieții lui, când a zburat la cer sufletul lui îngeresc.
In ceasul când sufletul lui mergea la cer, o nebuna pentru Hristos ce se afla în afara Mănăstirii Keratea și care păzea oile, a strigat cu glas tare zicând:
– O! O! Pe cine am pierdut! A plecat, a plecat! In clipa aceasta a murit Veniamin de la Katunakia și sufletul lui s-a dus lângă Hristos, care a poruncit îngerilor să pună pe fruntea lui Veniamin o panglică roșie pe care era scris: îngerul veacului al optulea!”.

Flori din grădina Maicii Domnului – Sfântul Paisie Aghioritul


Fapte plăcute

Iunie 4, 2017

Precum atunci când cineva mănâncă mereu numai roade dulci și se întâmplă ca la sfârșit să ia mărul amar sau acru, este nevoit să mănânce iarăși una-două roade dulci, ca să-i dispară amăreala, la fel va trebui să fac și eu în acest caz duhovnicesc. Deoarece v-am amărât cu aceste două întâmplări de la urmă am considerat că e bine să vă ofer două fapte dumnezeiești mici, dar foarte dulci, ca să vă îndulcesc, din nou duhovnicește sufletul.
Pe acestea nu le-am văzut, ci le-am auzit de la bătrâni cuvioși, precum și de la Starețul meu, care le-au trăit de aproape.
In Sihăstriile Katunakiei, la ,,Chila Axion estin”, cam cu 50 ani mai înainte trăia un Stareț cu 3 ucenici: Părintele Gheorghe, Părintele Pahomie și Părintele Hrisostom. După moartea Starețului, a luat conducerea urmașul lui, cel mai vechi în călugărie, Părintele Gheorghe. Dar de noul Stareț, deoarece era foarte simplu și cu desăvârșire fără carte, ceilalți doi n-au voit să asculte, fiind ei puțin mai învățați decât Părintele Gheorghe dar având și puțin mai multă mândrie. De aceea au plecat și l-au părăsit. S-au despărțit și ei doi, deoarece nu putea să se supună unul celuilalt. Au schimbat multe locuri, umblând din mănăstire în mănăstire și din chilie în chilie.
Intr-o zi, unul dintre ei și-a adus aminte de Starețul lor pe care l-au lăsat singur, părăsit și înaintat în vârstă și a hotărât să meargă să îl cerceteze. A luat și ceva bine-cuvântare în traistă și a pornit.
Când s-a apropiat de chilia vecină, a întrebat de Stareț, dar aceia nu-l văzuseră.
Un alt Părinte a spus:
– Acum o săptămână ieșea fum pe coșul lui. Cred că e bine.
A ajuns deci la chilie neliniștit și când a văzut liniște mare și afară și înăuntru s-a neliniștit mai mult. A început să strige tare și să bată în ușă, dar nimic. In cele din urmă a forțat ușa, a deschis-o și a intrat înăuntru. îl vede pe Stareț întins pe pat și-i spune:
– Binecuvântați, Părinte! Ce faceți? Am venit să te văd.
Dar acela a răspuns foarte supărat:
-Binecuvântatule, mai bine era de nu veneai, pentru că de cum ai intrat, mi-ai alungat pe Sfântul înger care îmi slujea. De aceea nu ți-am deschis. Altă dată să nu mai vii binecuvântatule, pentru că îmi alungi pe Sfântul înger.
Fratele a plecat la Chilia sa, iar starețul a rămas întins pe scândurile patului, cu desăvârșire părăsit de oameni, dar fiindcă s-a părăsit pe sine în mâinile lui Dumnezeu, Dumnezeu l-a învrednicit să fie slujit de îngeri.
Cam în aceiași vreme și în aceeași lăture, puțin mai sus, la Schitul Sfântul Vasile trăia și Bătrânul Teofilact, care era foarte cuvios și mare nevoitor. Toți erau de acord că este Sfânt; oricât a încercat să se ascundă a fost cu neputință să nu se facă cunoscute faptele lui. De multe ori Părinții l-au văzut aflându-se în contemplație. Avea doi ucenici, pe Părintele Arsenie și pe Părintele Pamfil.
Precum am spus, Părintele Teofilact era mare nevoitor, dar avea și multă evlavie și trezvie și se îngreuia să se roage împreună cu alții. Ca să nu-i audă ceilalți suspinele și să nu-i vadă lacrimile, pe care nu le putea reține, în vremea pravilei pleca afară pe stânci, în peșteri și se întorcea dimineața. Trăia foarte duhovnicește, dar lucra numai în ascuns virtuțile sale, pentru că avea multă smerenie.
Odată, într-o noapte de iarnă, a ieșit iarăși afară la stânci, ca să-și facă pravila sa, dar brusc a căzut zăpadă. Părinții s-au neliniștit când nu l-au văzut dimineața pe Stareț, și au ieșit pe munte să vadă dacă nu cumva l-a acoperit zăpada. Acolo pe unde căutau, pe o stâncă au văzut ceva negru și s-au apropiat. Dar s-au mâhnit mult când au văzut pe Starețul lor complet nemișcat, crezând că a înghețat. Dar când l-au apucat, ca să-l miște, au văzut că trupul lui arde, iar zăpada se topise în jurul lui la rugăciunea lui fierbinte. Numai când l-au mișcat și-a revenit din contemplația duhovnicească în care se afla Sfântul Bătrân, sau, poate, atunci s-a întors mintea lui din rai iarăși în Grădina Maicii Domnului.
Părinții pustiului îl considerau neptic pe Bătrânul Teofilact și îl aveau la evlavie.
Insă diavolii cei războinici îl pizmuiau deoarece s-a făcut prieten cu îngerii și era răpit în cer, încercau în orice chip să-l distragă în vremea rugăciunii, când se afla în contemplație, dar nu izbuteau.
Odată, pe când se afla în contemplație la ,,Sfântul Vasile”, dracii l-au dus la Schitul Capsocalivia, ca să-l distragă, dar iarăși n-au putut.
Spuneau de asemenea Bătrânii acelei laturi că Bătrânul Teofilact avea mare prietenie chiar și cu animalele sălbatice, care îi simțeau dragostea și veneau la coliba sa, când aveau vreo nevoie. O căprioară care și-a rupt piciorul a mers la chilia sa și mugea mâhnită, întinzându-și piciorul cel rupt spre Stareț. Acela i-a adus puțin posmag să mănânce până ce pregăti două lopățele cu care a legat tare piciorul la locul lui, și apoi a spus căprioarei:
– Du-te acum cu bine și după o săptămână să treci să te văd.
Bunul Stareț se înțelegea cu animalul, ca medicul cu omul îndurerat, deoarece devenise om al lui Dumnezeu. Să avem binecuvântarea lui și a tuturor Cuvioșilor Părinților noștri.
Pentru rugăciunile Cuvioșilor Părinților noștri aghioriți, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule, pentru Născătoarea de Dumnezeu miluiește-ne pe noi. Amin!

Flori din grădina Maicii Domnului – Sfântul Paisie Aghioritul