Intoarcerea la Dumnezeu: de pe pământ la cer

Bunul Dumnezeu a făcut pe îngeri, dar unii dintre ei, prin mândria lor, au devenit diavoli. După aceea Dumnezeu a plăsmuit pe om, ca să completeze căzuta tagmă îngerească, și a lăsat și pe diavoli liberi până la un punct și până la o vreme, ca să ne ajute prin răutatea lor, adică să dăm examene pe pământ și să trecem în viața cerească cea veșnică. Cât timp trăiește omul are dreptul să dea examene duhovnicești. Examinare, după nu există. Așadar, să ne nevoim, să luăm fie și numai nota de trecere duhovnicească așa fel ca să intrăm în rai. Amin!

~ Cel ce se nevoiește duhovnicește războiește pe vrăjmașul diavol și firesc este să fie și luptat de acela. Omul care va birui pe vrăjmașul cel înțelegător, va fi încununat de Hristos.
~ Experiența se dobândește din focurile diavolilor pe care le primește ostașul lui Hristos în lupta duhovnicească, înainte ca vrăjmașul să înceapă lupta, începe bombardarea cu gânduri.
~ Rugăciunea lui Iisus este arma cea mai grea împotriva gândurilor vrăjmașului.
~ Sporirea duhovnicească a nevoitorului nu va depinde de bunătatea părintelui duhovnicesc, ci de gândurile bune ale ucenicului.
~ Ucenicul care primește gând viclean împotriva starețului său și își pierde încrederea în el cade singur, precum se prăbușește cupola când se ia cărămida centrală, cheia.
~ Ca să se curățească mintea și inima trebuie ca omul să nu primească gânduri viclene, și nici el să nu gândească în mod viclean. Ci să lucreze simplu și smerit și să se nevoiasca cu mărime de suflet.
~ Rândurile curate au mai mare putere duhovnicească decât toată asceza, postul, privegherea, etc, pentru cei ce se nevoiesc să își păzească curăția lor sufletească și trupească.
~ Războiul trupesc firesc se retrage cu postul, privegherea, rugăciunea, când nu există mândrie.
~Atunci când gândul viclean împreună lucrează cu omul vechi trupesc face îndoit rău în suflet. Precum când diavolul împreună – lucrează cu omul face îndoit rău în lume.
~ Gândurile de hulă sunt toate ale diavolului și nu ale omului. Cu gândurile de hulă diavolul chinuiește de obicei pe oamenii sensibili, ca să-i mâhnească și să-i aducă la deznădejde.
~ Gândurile de hulă sunt ca avioanele ce ne deranjează cu zgomotul lor, fără să vrem, dar nici nu le putem împiedica. Cea mai grea armă antiaeriană este psalmodia, pentru că este și rugăciune la Hristos, dar și disprețuire a diavolului.
~ La începutul vieții sale duhovnicești nevoitorul alungă gândurile rele cu studiul duhovnicesc, cu rugăciunea neîncetată și prin nevoința cu mărime de suflet. După aceea vin numai gânduri bune. Mai târziu se opresc și gândurile bune și nevoitorul simte o golire, după care vine iluminarea dumnezeiască în om.
~ Pe cel viclean îl cunoaște omul lui Dumnezeu, în timp ce pe gândurile cele bune ale oamenilor vicleanul nu le cunoaște.
~ Cea mai mare boală a epocii noastre o aduc gândurile deșarte ale oamenilor mireni, care aduc neliniștea. Vindecarea o dă numai Hristos prin pacea sufletească împreună cu veșnicia, numai omul să se pocăiască și să se întoarcă la Hristos.
~ Cel mai mare păcătos are și mult material pentru smerenie; iar multa smerenie atrage harul dumnezeiesc, numai omul să evite în continuare prilejurile, cauzele păcatului, ca să păstreze harul.
~ Pustia ajută mult la ștergerea patimilor sufletești deoarece în pustiul sterp pirul dispare, iar în mlaștină se face ca stuful.
~ Nu vă minunați de cei ce se apropie de lună, ci de cei se depărtează de duhul lumesc și se apropie de Dumnezeu veselindu-se.
~ Omul care se îndepărtează de Dumnezeu nu află odihnă sufletească nici în viața aceasta vremelnică, dar nici în cea veșnică. Deoarece cel ce nu crede în Dumnezeu și în viața viitoare, cea veșnică rămâne nemângâiat și în această viață, și își osândește astfel sufletul pentru veșnicie.
~ Cu cât oamenii resping viața cea firească, simplă, și înaintează spre lux, se mărește neliniștea omenească. Și cu cât înaintează în politețea lumească, cu atât se pierde simplitatea, bucuria și zâmbetul firesc al omului.
~ Dumnezeu este Mintea cea nesfârșită și omul se înrudește cu Dumnezeu prin minte și prin minte se apropie de El. Dumnezeu este Dragostea cea nesfârșită și prin inimă curată omul îl trăiește pe Dumnezeu. Dumnezeu este simplu și omul prin simplitate crede, se nevoiește smerit și cu mărime de suflet și trăiește tainele lui Dumnezeu.
~ Anii trec, oamenii îmbătrânesc. Nu stați la răscruce. Alegeți o cruce potrivită cu mărimea voastră de suflet și apucați-o pe un drum din. cele două ale Bisericii noastre și urmați-L pe Hristos în Răstignire, dacă vreți să vă bucurați de înviere.
~ Crucile omenești sunt niște cruciulițe ce ne ajută la mântuirea sufletului nostru. In timp ce a lui Hristos a fost foarte grea, deoarece pentru Sine n-a întrebuințat puterea Sa dumnezeiască.
~ Cel mai bun medicament în orice încercare a noastră este încercarea cea mare prin care au trecut semenii noștri, numai să o aducem în mintea noastră.
~ Iisus este dulce și cine își aduce amărăciunea durerii sale la Hristos, amărăciunea i se preface în sirop dulce.
~ Vrei ca rugăciunea ta să se facă din inimă și să fie bine primită de Dumnezeu? Fă durerea semenului tău a ta. Chiar și numai un suspin din inimă pentru aproapele tău aduce rezultate minunate. Vestirea dumnezeiască a rugăciunii bine primite este mângâierea dumnezeiască ce o simte omul după acea rugăciune.
~ Rugăciunea liniștită de noapte ajută mult cu tihna ei și este mai eficace și pentru sporirea noastră duhovnicească, precum și ploaia de noapte liniștită ajută mult la dezvoltarea plantelor.
~ Mult ajută trupului somnul de după apusul soarelui. Dar și privegherea de după apusul soarelui mult ajută sufletul prin rugăciunea cu trezvie.
~ Trageți mereu de ața metaniilor până ce se vor dezgheța uleiurile duhovnicești ca să poată porni mașina duhovnicească și inima să lucreze singură rugăciunea.
~ Potrivit cu jertfa și rugăciunea ce o face omul pentru sine sau pentru semenul său, va primi și ajutorul dumnezeiesc.
~ Increderea în Dumnezeu pentru cele ce nu se fac omenește este o neîncetată rugăciune tainică având rezultate minunate.
~ Cel ce se încrede în Dumnezeu seamănă slavoslovie și adună bucuria dumnezeiască și binecuvântarea veșnică. Cel ce seamănă ticăloșie seceră ticăloșie și înmagazinează neliniște (stres).
~ Viața cea dulce nu o simt cei ce se bucură de ea în chip lumesc, ci cei ce trăiesc duhovnicește și primesc și cele amare cu bucurie, ca buruieni tămăduitoare pentru sănătatea sufletului și se hrănesc numai pentru întreținerea trupului.
~ Dacă flămânzește aproapele tău, dă-i hrana ta. Dacă nu există om flămând, dă hrana ta animalelor flămânde, pentru că te vei folosi sufletește din post pentru rai; în timp ce sărmanele animale nu au rai; au însă și binele că nu au nici iad.
~ Bucuria ce o simte omul când primește binecuvântare materială este bucurie omenească. In timp ce bucuria ce o simte omul când dă, este dumnezeiască. Cea dumnezeiască vine prin a da.
~ Schimbarea duhovnicească pe care o primește sufletul împreună cu veselia inimii chiar și printr-o mică milostenie sau facere de bine față de semenul nostru, nu o poate da nici cel mai mare cardiolog, chiar dacă îi vei da un sac de dolari.
~ Cel ce se ostenește pentru aproapele său din dragoste curată se odihnește prin osteneală. In timp ce acela care se iubește pe sine și trândăvește se obosește și când stă.
~ Omul râvnitor în orice fel de viață s-ar afla, fie monah, fie mirean, va spori duhovnicește pentru că va lucra cu mărime de suflet. In timp ce omul care nu cultivă mărimea de suflet, ce i-a dăruit-o Dumnezeu, fără sporire va fi și într-o viață și în cealaltă.
~ Sărmanele animale sunt mai bune în maniere decât oamenii nesimțitori, deoarece fiind cumpărate și de cei miloși și de cei nemilostivi se supun fără deosebire, lucrează din greu și rabdă fără murmur și fără de nici o plată. Prin urmare ele se întrec în neagoniseală, în răbdare și în ascultare.
~ Mai mare este dragostea omului care ridică smerit greșeala  aproapelui lui decât a aceluia ce ridică traista cea grea a împreună – călătorului său.
~ Primește nedreptatea ca binecuvântare mare, pentru că din asta îți învistierești binecuvântare cerească. Insă nu urmări anume să te nedreptățească, pentru că asta ascunde o răutate politicoasă.
~ Când ești nedreptățit să nu spui: ,,Să-i răsplătească Dumnezeu!”, pentru că atunci te blestemi singur cu politețe.
~ Pe omul care îți cere iertare sinceră când a greșit, să-l ierți cu bunătate de fiecare dată când greșește și să-l iubești și de aproape. Iar pe cel viclean, ce îți cere chipurile iertare, ca să-și facă treaba lui și mereu să te încurce în treburile lui, care vatămă sufletește și pe alți oameni, iartă-l de șaptezeci de ori câte șapte și în continuare să-l iubești de departe și să te rogi pentru el.
~ Primește nedreptatea cu bucurie, atunci când nu te vatămă sufletește. Cu cât omul este mai duhovnicesc cu atât mai puține drepturi are în viața aceasta, deoarece drepturile celui drept le păzește Hristos în viața cea veșnică.
~ Cu cât se ostenește trupul pentru Hristos, cu atât mai mult se veselește și sufletul alături de El, și prinosul omului față de semenii săi este mai eficace, deoarece atunci este duhovnicesc (prinosul).
~ Omul milos se pune în locul celui îndurerat, se roagă, mângâie, dar și el este răsplătit de Hristos cu mângâiere dumnezeiască potrivit cu durerea lui. In timp ce acel nemilostiv, ce urmărește locul celuilalt, când îl ia în stăpânire, ia în stăpânire și stresul (neliniștea) și trăiește o parte de iad încă din această viață.
~ Inlăuntrul dragostei față de aproapele nostru se ascunde dragostea noastră cea multă față de Hristos. Inlăuntrul evlaviei noastre față de Maica Domnului și față de Sfinți se ascunde iarăși multa noastră evlavie față de Hristos – de Dumnezeu în Treime.
~ Sfinții îngeri slavoslovesc neîncetat pe Dumnezeu cu evlavie întraripată: ,,Sfânt, Sfânt…”
~ Pentru ca omul să zboare îngerește, trebuie să lepede toate patimile sale sufletești și lucrurile sale materiale la săraci, deoarece acolo unde este bogăție materială este sărăcie duhovnicească.
~ De omul sărac chiar și tâlharul se milostivește și-l miluiește, în timp ce pe cel bogat tâlharul îl face neagonisitor într-un chip neplăcut. Bine este ca omul să se facă neagonisitor singur, potrivit Sfintei Evanghelii a lui Hristos, ca să moștenească împărăția Lui cea cerească.
~ Deoarece viața cerească a oamenilor va fi îngerească, unii tineri mari la suflet o încep încă din această viață, făcându-se monahi și trăind în feciorie, neagoniseală și ascultare.
~ Una este Schima îngerească a monahilor și monahiilor. Nu este parte bărbătească și parte femeiască” (Galateni, 111,28).
~ Pentru a se dezvolta în inima noastră cugetul monahicesc trebuie ca întâi să moară cugetul nostru lumesc și să se facă pământ roditor. Iar ca să moară patimile trebuie să te gândești la moarte, la judecată și să pătimești și tu cu mărime de suflet pentru Hristos, Care multe a suferit, până la moarte, ca să ne slobozească.
~ Bine este ca monahul să moară la metania sa, dar în metanoia (pocăință).
~ Cine cunoaște marea vrednicie a Schimei îngerești, nu urmărește alte vrednicii.
~ Dacă te faci un monah bun, te vei bucura îngerește și pe pământ și în cer. Altfel te vor batjocori oamenii lumești și se vor mâhni îngerii.
~ Monahul care trăiește lumește este chinuit și nefericit în viața sa. Va fi greu și pentru Hristos: cu cine să-l rânduiască în cealaltă viață, cu monahii sau cu mirenii?
~ Monahul este lumină, far pe stânci, un felinar pentru lume.
~ Când monahul nu vede oameni pentru Hristos, atunci vede mulți oameni și ajută eficient cu rugăciunea în lucruri ce nu se fac omenește.
~ Monahii sunt telegrafiștii Bisericii noastre și din pricina aceasta se depărtează de zgomotele lumești, ca să aibă legătură bună cu Hristos, prin rugăciune, și astfel să ajute.
~ Dacă monahul se compară pe sine cu mirenii în chip mândru va cădea, va deveni mirean. Dacă cere cu smerenie mila lui Dumnezeu și se nevoiește, văzându-i pe toți ceilalți oameni buni și sfinți, atunci urmează pe sfinți.
~ Pentru ca sufletul să învie duhovnicește trebuie ca omul să se răstignească, să-i moară patimile cele sufletești, mai ales iubirea de sine, fiica cea răzvrătită a mândriei, care împiedică harul dumnezeiesc și urâțește chipul omului.
~ Pentru ca monahul să sporească duhovnicește trebuie să lase logica, să se smerească și să lucreze cu inima. Iar ca să sporească monahia, trebuie să lase invidia, etc, să se îmbărbăteze duhovnicește și logica, să-i meargă înainte ca să-i înfrâneze inima.
~ Nu considerați timp pierdut lucrarea duhovnicească pentru voi înșivă, căci aceasta este o condiție duhovnicească pentru voi, iar pentru semenii voștri un ajutor eficient.
~ Atenție, nu vă faceți nume bun, pentru că numele vostru va deveni după aceea cel mai mare vrăjmaș al liniștii voastre. Mai mare atenție trebuie ca monahul să nu își scoată nume bun din viața lui duhovnicească atentă, deoarece își pierde ostenelile prin laudele omenești. In timp ce dintr-o viață neatentă, cel ce se pocăiește își plătește și ceva păcate, deoarece a decăzut în ochii oamenilor.
~ Binele făcut de om se pierde când îl face cunoscut și acela se mândrește; se ostenește în zadar și se osândește.
~ Monahii ce se ocupă mereu cu zidiri de prisos și lucrări lumești, se vede că sunt pământești, cărămidă-lut, și deloc minte dumnezeiască.
~ Clădirile simple și obiectele smerite transpun gânditor pe monahi în peșteri și în sihăstriile simple ale Sfinților Părinților noștri, și astfel se folosesc duhovnicește. In timp ce acele lumești aduc aminte de lume și fac pe monahi lumești cu sufletul.
~ Sfinții Atoniți au fost oameni ca și noi. Și Athosul a fost munte sălbatec, ca și ceilalți munți. Dar nevoindu-se Părinții noștri cu mărime de suflet s-au sfințit și ei, au sfințit și muntele, numindu-se Sfântul Munte, iar noi acum ne umflam în pene că suntem aghioriți.
~ Sfinții noștri Părinți au sfințit pustia, au făcut-o petrecere duhovnicească; iar noi, din păcate, am făcut-o petrecere lumească.
~ Orice rânduială lumească în monahism este și o mare neorânduială duhovnicească.
~ Frate, să nu dorești să adaptezi pustia cea liniștită la sinea ta lumească neliniștită, ci respectă pustia, ca să te ajute cu liniștea ei, ca să te pustiești de patimile tale și să fii dăruit cu har de Hristos.
~ Dacă vrei să te faci sihastru și să rămâi în liniște, dobândește mai întâi liniștea ta lăuntrică în neliniștea dinafară prin gânduri bune.
~ Incepătorul care se desparte de obște ca să se facă sihastru se aseamănă cu smochina necoaptă ce se rupe din smochin, care încă picură lapte. Aceasta dovedește că încă are nevoie de lapte.
~ Odinioară, când Marii Bătrâni erau mai mulți, dobândeau și tinerii sporire duhovnicească. In vremea noastră, când cei mai mulți suntem numai bătrâni, ce să facă tinerii?
~ Odinioară, Părinții noștri aveau duh de nevoință. Posteau mult și preferau fierturile, de aceea dobândeau sfințenie și sănătate trupească. In vremea noastră, când fugim de nevoință și fierturi, am devenit noi fierturi. Chiar și găina, dacă și-ar fi aruncat grăsimea ei, ar fi zburat și n-ar fi prins-o uliul.
~ O traistă dacă duce cineva se în treabă când o va lăsa jos. Dar cum să poată căra continuu o greutate de prisos, care se adaugă prin lăcomie și vatămă și sănătatea!
~ Omul nevoitor își vede trupul său scheletic ca pe prietenul sufletului lui, care-l ajută la sfințirea lui. In timp ce acela bine hrănit își face trupul vrăjmaș al sufletului său, care îl luptă. Și atunci cel viclean caută prilejul să-l bombardeze cu gânduri necurate.
~ După post, pâinea este dulce. După priveghere și somnul este dulce. Iar după osteneală și piatra cea vârtoasă ne odihnește mai bine decât fotoliul.
~ Cu cât se depărtează cineva de omeneasca mângâiere,cu atât se apropie de el cea dumnezeiască.
~ Dacă oamenii ar fi trăit simplu, evanghelicește, aproape de Hristos, s-ar fi îndulcit duhovnicește de Hristos și nu i-ar fi înecat stresul lumesc, încât să se amărască cu psiho – medicamente și să devină netrebnici.
~ Deoarece comoditățile lumești au depășit limitele lor, s-au făcut împiedicări.
~ Sau înmulțit mașinile, s-a mărit și ispita, l-au făcut și pe om mașină, iar acum mașinile și fiarele comandă și pe om, de aceea și inimile oamenilor au devenit de fier.
~ Evoluția lumească împreună cu libertatea păcătoasă au adus această sclavie duhovnicească. Supunerea duhovnicească la voia lui Dumnezeu este libertatea sufletească, și înaintarea duhovnicească are siguranță dumnezeiască.
~ Părintele duhovnicesc poartă răspunderea potrivit cu supunerea ucenicului.
~ Incepătorul este ca o casetă goală; răspunderea se va cere de la Stareț.
~ Supunere nu este ca ucenicul să se supună la exterior, ci cu bucurie să fie supus cugetul lui la duhul Starețului lui.
~ Cel ce își face voia sa, alungă voia lui Dumnezeu și împiedică harul dumnezeiesc.
~ Omul smerit primește iluminarea dumnezeiască deoarece nu are voie și iubire de sine. Și deoarece primește și sfaturile cu smerenie, se face și filosof.
~ Ca să se supună cineva față de altul, trebuie să o facă sau din evlavie, sau din frică. Supunerea din evlavie este duhovnicească, iar cea din frică este disciplină militară.
~ Dacă nu se va îndrepta fiecare dintre noi, ca să se înmulțească binele, cum să poată stăpâni binele în chip bun?
~ Nu vă siliți în mod egoist pe voi înșivă mai presus de puterile voastre, căci vă pricinuiți stres. Hristos este Părinte iubitor și nu tiran. Nevoința noastră cu mărime de suflet bucură pe Hristos.
~ Dacă nu ne putem nevoi mult, sau deloc, cel puțin să recunoaștem asta cu smerenie și să cerem mila lui Dumnezeu. Dacă această smerită mărturisire nu ne-ar fi ajutat, Hristos nu ne-ar fi cerut-o.
~ Ca să audă cineva solia dumnezeiască a Cuvântului lui Dumnezeu și ca să se schimbe, trebuie ca el însuși sași pună butonul său la aceeași frecvență pe care transmite Hristos prin Sfânta Sa Evanghelie, și să pună în lucrare cu evlavie poruncile Sale dumnezeiești.
~ Altceva este evlavia și altceva este pietatea – precum evlavia ortodoxă răsăriteană diferă de pietatea apuseană europeană. Evlavia are harul dumnezeiesc, pietatea are minte omenească.
~ In epoca noastră, în care există această zăpăceală a minții, am lăsat cărțile Sfinților Părinți și am pus mâna pe reviste, care mai mult zăpăcesc. Am lăsat și Sfânta Evanghelie, cei mai mulți, și ne repezim să apucăm Pidalionul, experimentați și fără experiență, de aceea Sfințitul Vas, Biserica noastră, este luptat de valuri.
~ Bine este să citești cărți duhovnicești, dar mai bine este să le pui în lucrare, să trăiești duhovnicește.
~ Om corect nu este acela care spune cuvinte corecte, ci cel ce trăiește corect, evanghelicește.
~ Odinioară oamenii aveau scumpătate în viața lor, sinceritate, cinste, etc, iar lucrurile materiale erau atunci ieftine. Acum, din păcate, în anii noștri a fugit de la noi, oamenii, scumpătatea și s-au scumpit lucrurile materiale.
~ Mai înainte, la fiecare lucrare a lor, creștinii își făceau mai întâi semnul Crucii, iar în problemele serioase făceau multă rugăciune. în epoca noastră însă, din păcate, cei mai mulți dintre noi nu numai că nu ne rugăm în problemele serioase, dar nici nu ne gândim, și astfel plătesc și ceilalți necugetările noastre.
~ Orice gând bun ce vine în mintea omenească este de sus, de la Dumnezeu. Numai ceea ce coboară din nasul nostru când avem guturai este al nostru.
~ Fie oglindă, fie capac de conservă de ar fi cineva, nu strălucește dacă nu cad razele solare pe el.
~ Nu vă mâhniți dacă aveți defecte din naștere, nici nu vă umflați în pene pentru virtuțile moștenite, deoarece Dumnezeu va lua în considerație doar lucrarea pe care omul o va săvârși asupra omului său celui vechi.
~ Dacă caracterul de prunc ajută pentru sporirea duhovnicească, cel mânios ajută mai mult, numai că această putere a mâniei să fie întoarsă împotriva răului, a patimilor sufletești.
~ Precum la icoana sculptată este de lucru neîncetat când se lucrează la ea cu lupa, așa și sufletul omului are de lucru mereu, cu cât se curăță ochii săi sufletești și devin telescoape.
~ Dacă vreodată nu afli om să te oglindești duhovnicește, depărtează-te puțin de chilia ta și vezi-te de acolo ca pe o a doua persoană și vei afla multe greșeli.
~ Dacă omul nu-și cunoaște pe omul său cel vechi, ca să se smerească în mod firesc, smerenia nu poate deveni în el ca o stare, ca să se facă sălaș al harului dumnezeiesc.
~ Nu urmări să devii Stareț pentru că și a cugeta aceasta este o nereușită. Nici să vrei să faci pe starețul, dacă n-ai fost mai întâi ascultător.
~ Dacă te faci tu singur căpitan fără ca mai înainte să fi fost simplu marinar, cel puțin cere sfatul celor ce au călătorit pe mare, ca să nu te afunzi împreună cu tot echipajul (să-i îneci în mare).
~ Cel ce urmărește vrednicii, singur – singurel se va lupta în toată viața sa. Cel ce este împins de oameni, va avea asistența lor omenească. Iar cel ce este vestit de Dumnezeu, Dumnezeu va fi sprijinitorul lui.
~ Dacă din întâmplare cineva dintre voi, stareții, vede puțin cruciș duhovnicește, să nu ceară ascultare oarbă de la călugări, ca să nu cadă toți în prăpastie, după cea scrisă: ,,Orb pe orb de va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă” (Matei, XV, 14).
~ Nu veniți în grabă la mănăstire înainte de a vă despleti ghemele voastre lumești, dacă vreți să vă împletiți ușor în obște.
~ Inainte de apleca din lume, fă o rugăciune din inimă către Hristos și încredințează-ți părinții și frații lui Dumnezeu, și de atunci înainte nu îți mai aminti de ei, căci în felul acesta Hristos este silit să îi ajute.
~ Incepătorul ce își aduce aminte de părinții și frații lui, împiedică ajutorul dumnezeiesc. Dacă își aduce aminte și de lume însemnă că foarte repede a uitat ce a tras ca să poată părăsi lumea.
~ Dacă nu te poți despărți de lume, nevoiește-te cel puțin să dezrădăcinezi cugetul lumesc dinlăuntrul tău.
~ Greu se dezrădăcinează lumea dinlăuntrul nostru, dacă nu ne dezrădăcinăm mai întâi noi prilejurile de amăgire lumească.
~ Greu este ca să dobândească cineva dragostea dumnezeiască dacă nu își scoate dragostea sa din mica lui familie ca să intre în familia noastră cea mare, a lui Adam, a lui Dumnezeu!
~ Incepătorul nu trebuie să aspire cugetul lumesc la începutul călugăriei, pentru că va sfârâi mereu, ca lumânarea care ia apă în fitil la prima afundare.
~ Tânărul zburdalnic și egoist nu trebuie smerit deodată de stareț, pentru că va da lăstăriș, precum pomul tânăr, care are multe sucuri, când i se taie prea multe ramuri.
~ Dacă pomul tău duhovnicesc este mic și ramurile lui joase, primește îngrădirea duhovnicească, legătura care te asigură cu bucurie, ca să nu fi ciuntit și netrebnicit de capre. Fă răbdare ca să crești duhovnicește, să te hrănești cu roadele tale și să te răcorești sub umbra ta.
~ Copăcelul se leagă ușor cu sfoară și nu cu sârmă, pentru că astfel se rănește coaja și se ofilește. Și îngrădirea începătorului să fie ușoară, cu binișorul, ca să nu se ofilească duhovnicește.
~ Fiul duhovnicesc nu trebuie să dea drepturi duhovnicești aspra sa nimănui altuia afară de Starețul său, nici să își spună gândurile sale mirenilor sau să se smerească înaintea lor, căci se va vătăma sufletește de oameni care nu cunosc marea virtute a smereniei.
~ Războiul trupesc nu este o piedică pentru tânărul ce vrea să se facă monah, numai să nu se gândească la nuntă. Cu puțină nevoință, post, priveghere și rugăciune se supune trupul duhului; firește, când există cugetare smerită.
~ Tânărul, prin nevoință sa își câștigă în același timp și plată cerească.
~ Nu porniți spre monahism dacă aveți inima voastră împărțită, căci astfel veți eșua.
~ Tânărul care își dă toată inima sa lui Hristos și se lasă cu încredere în seama experimentatului său părinte duhovnicesc, ușor se despoaie de omul său cel vechi, precum cartoful nou se cojește cu mare ușurință. în timp ce vârstnicul, dacă nu este foarte simplu și smerit, seamănă cu cartoful cel vechi care se cojește greu. Și chiar fiert de ar fi, trebuie să se cojească fiind cald.
~ Mai curată este schima care a pus-o cineva de mic, deși s-a prăfuit puțin de vremea îndelungată, decât a acelui în vârstă, care a primit-o în cele din urmă ale sale și care a dus-o curată și călcată de la croitor la mormânt.
~ Cea mai mare pomenire pentru lume și pentru strămoșii noștri este sporirea noastră duhovnicească, deoarece atunci aceasta cere ajutorul dumnezeiesc-afară de rugăciunea noastră ce are îndrăzneală și de bucuria ce o simt strămoșii – în timp ce viața noastră urâtă provoacă întreită suferință.
~ Părintele cel mai mare și mai bun este omul acela care a renăscut duhovnicește, și ajută și la renașterea duhovnicească a fiilor lui, să le asigure sufletele lor în rai.
~ Toți cei ce s-au născut infirmi, ori s-au făcut infirmi de alții sau din neatenția lor, dacă nu murmură, ci slăvesc cu smerenie pe Dumnezeu și trăiesc alături de Hristos, împreună cu mărturisitorii îi va rândui Dumnezeu.
~ Bunul Dumnezeu este pe de-a întregul Dragoste și se înduioșează și de netrebnicul nostru prinos. în timp ce noi oamenii mâncăm mierea cea dulce, lui Dumnezeu îi oferim ceara; dar El se bucură și de acest prinos al nostru.
~ In timp ce Dumnezeu hrănește copacii cu gunoaie și bălegar ca să ne dea frumoasele lor roade binemirositoare și ne dăruiește binecuvântarea Sa cea bogată, noi, oamenii ticăloși, deși ne hrănim cu roadele cele frumoase și le facem gunoi, avem, din păcate, și mândrie pe de deasupra.
~ Toți oamenii primesc binecuvântările cele bogate ale lui Dumnezeu, dar puțini mulțumesc lui Dumnezeu și sunt mulțumiți și bucuroși lângă Hristos.
~ Mulți oameni deși le au pe toate, au deopotrivă și mâhnirea, pentru că le lipsește Hristos!

La Nașterea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, 8 septembrie 1980, Chilia Mănăstirii Cutlomuși Panaguda „.
Sfântul Munte Athos, Monahul Paisie
Sfârșit și lui Dumnezeu slavă !

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: