Bătrânul Augustin

Părintele Augustin s-a născut în Rusia în Aliskoe din Poltova, în 1882. Numele lui de mirean a fost Antonie Korra. Tatăl lui se numea Nicolae și mama sa Ecaterina, care fiind oameni evlavioși l-au crescut pe copilul lor Antonie în evlavie și frică de Dumnezeu. Incă de mic Antonie a mers la o mănăstire din patria lui unde a viețuit ca frate începător. O ispită însă ce i s-a întâmplat l-a făcut să părăsească mănăstirea și patria sa și să vină în Grădina Maicii Domnului ca să-și simtă sufletul asigurat împotriva acestui fel de ispite.
Precum mi-a povestit, în Mănăstire toți viețuitorii erau bătrâni și a fost trimis să ajute unui slujitor al Mănăstirii la pescuit, pentru că Mănăstirea se întreținea din pescuit. Intr-o zi, deci, a venit fiica slujitorului și a spus tatălui ei să meargă repede acasă pentru o treabă grabnică și a rămas aceea să ajute. Ispita însă a biruit-o pe nenorocită și, fără să se gândească, se repezi asupra fratelui cu intenții păcătoase. In clipa aceea Antonie s-a pierdut pentru că lucrul era neașteptat. A făcut semnul Crucii și a spus: “Hristoase mai bine să mă înec decât să păcătuiesc”, și se aruncă de pe mal în adâncul râului. Dar Bunul Dumnezeu văzând eroismul mare al tânărului nevinovat, care a procedat ca un nou Sfânt Martinian spre a se păstra curat, l-a ținut deasupra apei fără să se ude. Imi spunea: “Eu am sărit cu capul în jos, dar n-am priceput cum m-am aflat în picioare deasupra apei, fără să mi se ude nici hainele!”
In clipa aceea a simțit și o pace lăuntrică și o dulceață nepovestită, care a șters cu desăvârșire orice gând păcătos și orice iritare trupească, ce i le-a pricinuit mai înainte fata aceea prin gesturile ei necuviincioase. Când fata a văzut după aceea pe Antonie stând în picioare pe apă, a început să plângă pocăită de greșeala ei și mișcată de această mare minune.
După toate acestea fratele a plecat imediat la Mănăstire, a rugat cu lacrimi pe Stareț să-i dea binecuvântarea să meargă la Sfanțul Munte, pentru că era slab duhovnicește și se temea să rămână în lume. N-a spus nimic Starețului despre neorânduiala fetei, ca să nu-i pricinuiască vreun rău, nici despre minunea ce s-a petrecut cu el, ci numai pe sine se învinuia.
Firește, asta a fost cea mai mare minune, după părerea mea, că a luat greșeala asupra lui și a acoperit pe vinovată, precum și înfruntarea eroică a marii ispite la această vârstă. Căci pentru Dumnezeu, Care ține totul cu degetul Său, n-a fost greu să țină un începător deasupra apei unui râu.
Starețul s-a învoit la rugămințile lui – firește, nici nu-l putea împiedica – dar s-a mâhnit gândindu-se că pierde din obște un începător ales.
Antonie veni îndată în Sfântul Munte în 1908. După ce a vizitat diferite mănăstiri și chilii din Grădina Maicii Domnului, s-a oprit la Chilia Sfânta Cruce a Mănăstirii Caracalu, unde s-a făcut și monah în 1910, luând numele de Augustin. în 1943 a plecat pentru mai multă liniște la o chilie de pe moșia Mănăstirii Filoteu, “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, unde s-a nevoit cu mărime de suflet până la bătrânețe fără să mai iasă în lume.
In 1950 am auzit pentru prima dată despre bătrânul Augustin, dar nu mi s-a ivit prilejul să-l cunosc și de aproape. Toți vorbeau însă despre sfințenia lui.
In 1955 când am mers din nou la Mănăstirea Filoteu, l-am cercetat a doua zi la chilia sa, dar din păcate lipsea. Am lăsat puține lucruri la ușa chiliei lui și m-am întors la mănăstire, rugându-mă să nu mă observe cineva, ca să nu-i bag la gânduri pe Părinți că umblu pe la Chilii cu lucruri, etc. A doua zi, după amiază, vine la Mănăstire bătrânul Augustin și întrebă de mine:
– Unde este călugărul Paisie? Părinții s-au mirat și i-au zis:
– Noi încă nu l-am cunoscut bine, dar sfinția ta, de unde îl știi? Și i-au arătat chilia mea.
Cum am deschis ușa, mi-a făcut o metanie până la pământ și mi-a zis:
– Binecuvântați! Apoi îmi spuse:
– Dumnezeu să-ți ajute pentru binecuvântările ce mi le-ai lăsat.
Și îmi scoate din traistă șapte piersici mici, învelite într-o basma, care nu se deosebeau ca mărime de corcodușe și pe care le culesese din piersicul pe jumătate uscat ce îl avea lângă chilia sa. Eu am voit să ascund de Bătrânul faptul că am dus lucrurile la Chilia sa, dar acela mi-a spus:
– Eu te-am văzut de la (Schitul n. t.) Proorocul Ilie (rusesc).
Proorocul Ilie este ca la patru ore distanță de chilia bătrânului Augustin. Starețul avea și harisma străvederii. Pentru Dumnezeu, firește, nu există distanțe scurte sau lungi.
Având prilej, e bine să spun despre un caz asemănător al aceleiași harisme. Vecinul lui, diaconul Veniamin a văzut uciderea familiei țarului înlăuntrul Chiliei sale, ca și cum ar fi văzut-o la televizor. După o vreme s-a aflat că în ziua aceea s-a săvârșit uciderea familiei țarului de către comuniști. Desigur că și Bătrânul Augustin vedea și mai departe, având televizor duhovnicesc (harisma străvederii), pe care a dobândit-o prin curăția sufletului său, prin smerenie și dragoste.
Fiindcă pe Stareț îl durea inima de animalele chinuite, toți cei ce aveau animale bătrâne sau infirme le aduceau lângă chilia lui fără să întrebe și plecau. Chilia bătrânului Augustin a devenit azilul animalelor din partea Caracalului, Filoteului și Ivirului. Sărmanul bătrân lua coasa și aduna fân toată vara ca să hrănească pe timpul iernii animalele infirme și bătrâne ale mirenilor. Dacă găsea vreun alt animal bătrân părăsit, îl lua și pe acela la azilul lui.
Când întâlnea pe vreun om pe drum, îi făcea metanie până la pământ și-i spunea: “Binecuvântați!” Nu cerceta de era preot sau monah, sau dacă mireanul era mare sau mic, pentru că având multă smerenie pe toți îi considera mari, iar pe sine mai mic decât toți. Intr-o zi când a făcut metanie unui mirean, l-a văzut un teolog și smintindu-se, i-a spus:
– Faci metanie la mireni?
– Da, pentru că au harul Sfântului Botez, a răspuns bătrânul Augustin.
Multa dragoste și smerenie a Bătrânului nu avea margini.
Odată mi-a spus că i-a apărut diavolul în chilie ca un câine înfricoșător, care scotea flăcări pe gură și s-a repezit asupra lui să-l sugrume. Bătrânul Augustin însă l-a apucat și l-a trântit de perete spunându-i:
– Răule diavol, de ce războiești făpturile lui Dumnezeu?
Și mi-a spus în continuare Starețul:
– Și diavolul puternic, dar și eu tare, și l-am lipit de perete. După aceea însă aveam remușcări că l-am lovit pe diavol. Așteptam cu nerăbdare să se lumineze ca să merg la duhovnic să mă mărturisesc că l-am lovit pe diavol. Cum s-a luminat am mers la Provata, la duhovnic și m-am mărturisit. Duhovnicul meu însă a fost foarte îngăduitor și nu mi-a dat nici un canon, ci mi-a spus să mă împărtășesc.
Eu de bucurie toată noaptea am rostit rugăciunea și apoi am mers la Sfânta Liturghie și m-am împărtășit. Când preotul mi-a băgat lingurița în gură, am văzut Sfânta împărtășanie ca o bucată de carne cu sânge și am mestecat-o, ca s-o înghit. In același timp am simțit și o mare veselie ce n-am putut-o suferi. Din ochi îmi curgeau lacrimi dulci, și capul meu lumina ca lampa. Am plecat repede ca să nu mă vadă părinții și mulțumirea (de după Sfânta împărtășanie – n. tr.) mi-am citit-o singur la chilie.
Chipul Bătrânului era luminos, pentru că îl adumbrise harul lui Dumnezeu. Și numai dacă-l vedeai, uitai orice supărare, pentru că răspândea bucurie din bunătatea sa lăuntrică, îmbrăcămintea exterioară, dulama sa răscârpită era mai rea decât haina ce o pune grădinarul ca momâie împotriva gaițelor. Dacă se întâmpla să-i dea cineva vreun lucru bun, îl dădea și el altuia.
Chilia lui era centrul lucrătorilor ce cărau lemnele Mănăstirilor la porturi. Orice aveau nevoie lucrătorii mergeau la chilia bătrânului Augustin și luau fără să-l întrebe. De multe ori îi luau și ce avea, găsindu-l după aceea căzut jos de istovire. Singura soluție ar fi fost să-l aprovizioneze mănăstirea cu puțină făină ca să-și facă cir. Și-a procurat și o tigaie veche și frământând puțină făină numai cu apă și sare, o cocea ca pită, și asta îi era pâinea și mâncarea sa. Când era dezlegare la untdelemn înmuia o pană în ulei și făcea o cruce pe pită, și în felul acesta făcea dezlegare în zilele de veselie. Unii călugări îl ispiteau pe bătrân, întrebându-l:
– Ce mănânci, Părinte Augustine?
– Eu mănânc numai clătite, răspundea el.
Când părinții îi dădeau vreo sardea sărată, o ținea ca să ospăteze vreun străin.
Starețul lua capul sardelei sărate și oaspetelui îi punea sardeaua și era tot o bucurie, că îl ospăta cu pește.
Numai de acestea făcea și se înfrâna pe sine, dar Hristos îl sătura mereu cu harul Său. Părinții din lăturea aceea și mirenii îl iubeau. Dar mai ales Părinții din Mănăstirea Filoteu, care îl rugau să meargă în mănăstire ca să-l îngrijească, deoarece începuse să nu mai vadă. Starețul însă se gândea ce vor face animalele infirme și bolnave de care se îngrijea, dacă el va pleca, de aceea n-a primit. In cele din urmă – Dumnezeu să le dea bine Părinților – l-au luat și pe el și toate animalele sale și astfel i s-a odihnit gândul său.
în Mănăstire, firește, părinții l-au îngrijit bine, lucru ce îl considera o mare binecuvântare a Maicii Domnului, și din recunoștință cânta mereu “Cuvine-se cu adevărat…” și ochii i se umpleau de lacrimi de bucurie. Prezența bătrânului Augustin a fost o binecuvântare pentru Mănăstire și mult a ajutat pe părinții bătrâni de la bolniță, deoarece pe Părintele Augustin nu-l cercetau numai oamenii, ci și Sfinții și îngerii și chiar Maica Domnului. Când Starețul vedea pe Maica Domnului sau pe Sfinți în bolniță și vedea pe bătrâni întinși sau șezând, mult se întrista. De aceea mergea și-i scutura să se scoale și le spunea: “Maica Domnului!”, sau când vedea vreun înger: îngerul!”. Aceia firește nu vedeau nimic, însă pricepeau că se întâmplă ceva și se ridicau îndată și stăteau cu evlavie. Dar monahul responsabil peste bolniță le considera pe acestea înșelări și-l certa spunându-i:
– Lasă-i pe bătrâni în pace! Pe tine să te ascultăm cu înșelările tale?
Dar Bătrânul continua să-i trezească, deoarece nu se putea abține din pricina evlaviei.
Când mergeau părinții să-l vadă, înainte ca aceia să-l întrebe cum se află, Bătrânul Augustin îi întreba:
– Ce fac mulărașii și măgărușii mei?
– Foarte bine sunt, răspundeau aceia. Și Starețul se bucura.
– Sfinția Ta, cum o duci, Părinte Augustine?
– Slavă lui Dumnezeu, foarte bine.
Astfel bucuros și plin de bunătate, slavoslovind pe Dumnezeu și rugându-se neîncetat, a trecut – sau mai bine zis a trăit – o viață paradisiacă în Grădina Maicii Domnului. Avea pe Hristos întru sine. Inima lui era rai, și s-a învrednicit să vadă de aici îngeri și sfinți și chiar pe Maica Domnului, după care în continuare să se bucure veșnic.
In clipa când trebuia să plece către cer sufletul bătrânului Augustin, fața lui a strălucit de trei ori. Dumnezeu a iconomisit să se afle acolo și responsabilul peste bolniță, care s-a minunat și a adeverit despre cercetările dumnezeiești ce le-a avut Starețul.
S-a odihnit în Domnul Bătrânul Augustin la 27 martie 1965 la vârsta de 83 ani.Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Flori din Gradina Maicii Domnului – de Sfantul Paisie Aghioritul

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s