Bătrânul Petru (Petrache)

Bătrânul Petru (Petrache)

Bătrânul Petru s-a născut în Limnos în 1891. Se vedea că era dintr-o familie săracă, dar era de neam nobil. Carte nu știa aproape deloc, dar a dobândit iluminarea dumnezeiască prin nevoințele sale aspre făcute cu mărime de suflet. Din vârstă tânără – Gheorghe, după numele de mirean – trăia călugărește, dar marea schimă a luat-o în cel de-al 30-lea an al vârstei sale de la un Stareț de la Sfântul Nil, luând numele Cuviosului Petru Atonitul. Părintele Petru avea o simplitate firească și o credință mare, care s-a putut vedea încă din primii ani ai călătoriei lui duhovnicești. Mi-a povestit odată că îndată ce s-a făcut monah, starețul său s-a îmbolnăvit grav. S-a mâhnit mult, deoarece se simțea ca pruncul cel mic, care încă trebuia să sugă, ce se primejduiește să-și piardă mama. Insă n-a pierdut vremea, ci merse în biserică și cu toată simplitatea sa copilărească și evlavia îi spuse Cuviosului Nil: – Cuvioase Nile, să știi că dacă nu îl faci bine îndată pe Starețul meu, nu îți voi mai aprinde candela. Și o, minune! Starețul s-a făcut îndată bine, s-a ridicat și a mers și el în Biserică să mulțumească Sfântului și a aprins el candelele. Starețul său a mai trăit destui ani și l-a ajutat duhovnicește. Mai târziu, când a rămas singur, la început s-a chinuit puțin, pentru că a fost influențat de unii monahi care aveau râvnă fără discernământ și a aruncat steagurile de la Marea Lavră ca protest împotriva regelui Gheorghe al II-lea – pentru că spuneau că este francmason – și a fost condam-nat de autoritățile statului la trei ani de exil în insula Spinaloga pentru calomnie, ca să slujească la leproși. S-a căit însă pentru această inițiativă a sa, precum mi-a spus: – Am lucrat ca un mirean, Părinte Paisie, și nu ca un monah. Mult m-am vătămat duhovnicește în perioada exilului, pentru că nu-mi puteam face îndatoririle mele călugărești. La întoarcerea sa din exil a călătorit împreună cu un monah, care îmi spunea că Părintele Petru propovăduia lumii pocăința spunând: – Trebuie să vă pocăiți, pentru că Dumnezeu ne va pedepsi.Va lăsa pe comuniștii atei să ne omoare. A fost înștiințat de marele rău ce ne aștepta din pricina păcatelor noastre, sfâșierea lăuntrică, săvârșită mai înainte cu destui ani. Când s-a reîntors în Sfântul Munte după acei trei ani n-a mai locuit la Sfântul Nil, pentru că acum era acolo mult zgomot. Treceau pe acolo mulți oameni și nu afla liniște. A mers la Katunachia și a locuit la o chilie la marginea Sfintei Ana Mică. Coliba sa nu se vedea deloc din cărare, nu avea nici ușă, ci un lemn lung, care credeai că este o îngrăditură. Părinții de prin jur îl aveau la evlavie, pentru că era foarte cuvios. Și pentru că era mic și slab și cu simplitate în sensibilitatea-i copilărească îl strigau Petrache” (diminutivul de la Petru). Atunci când îl vedeai cum își pleacă în jos fața sa mică și luminoasă, într-adevăr semăna cu un copil mic. Acest caracter copilăresc al său și l-a păstrat până la vârsta de 67 de ani, când a adormit. Deși Părinții se apropiau de el ca să se folosească, el fugea de ei, pentru că se rușina, și se înroșea. Când nu putea scăpa, răspundea cu câteva cuvinte, dar foarte ziditoare. Evita să aibă legături cu oamenii și de aceea se închidea în chilia sa și vorbea mereu cu Dumnezeu prin rugăciune neîncetată. Când mergeau Părinții și băteau la el, nu deschidea. Iar când îi lăsau alimente, le lăsa și el acolo afară, pe care văzându-le că se strică, nu-i mai aduceau altă data nimic, ci le dădeau altor părinți. Frații de prin jur îi spuneau Bătrânului Petru: – Nu faci bine că nu primești binecuvântări. Și acela răspundea: – Iubitul meu, slavă lui Dumnezeu, eu am din destul. De ce să-i lipsesc de ele pe.alți bătrâni care au nevoie. Prin multa sa nevoință Bătrânul a tăiat aproape toate nevoile omenești și trăia ca un înger în trup și nu doar formal în schima îngerească. Postea mereu până la ceasul al nouălea (ora 3 după amiază). Adică mânca după vecernie un posmag și se îndeletnicea cu rugăciunea și cu metaniile zi și noapte. Chiar și în somn zicea rugăciunea, iar când se scula continua restul rugăciunii. Când se culca puțin, trupul dormea, dar sufletul lui priveghea și se ruga. Rugăciunea îi devenise de sineși-lucrătoare, și de multe ori îmi spunea: – Aud și psalmodii îngerești atât de dulci, încât nu pot sta în picioare din pricina acelei melodii cerești atât de îndulcitoare. Toată această stare dulce îl hrănea sufletește și trupește, de aceea nu-i trebuiau multe lucruri ca să se întrețină. Cele foarte puține de care avea trebuință și le iconomisea din lucrul său de mână, căci împletea metanii, sau aduna plante de ceai de pe Aton, pe care le dădea pe posmag. Dacă cineva insista să-i dea ceva de bine-cuvântare îi răsplătea îndoit într-un mod nobil, cu ceai de munte sau cu metanii. Cu toate că nu se îngrijea de sine și pielea i se lipise de oase, totuși făcea mari nevoințe duhovnicești în continuare, văzându-se în el în chip vădit harul lui Dumnezeu care îl întărea. Nu vedeai pântece la Bătrânul Petru, ci o adâncitură. Când se întâmpla să se descheie la piept, îi puteai număra coastele, care se vedeau ca nuielele de la coșul împletit. Am cunoscut mulți pustnici, dar la Bătrânul Petru se putea vedea ceva deosebit. Se vedea la el o dulceață dumnezeiască zugrăvită pe fața sa. Stupul său duhovnicesc i s-a umplut și se vărsa mierea sa cea duhovnicească. Când îl întrebam: Cum petreci, Părinte, în chilie?”, îmi răspundea: – Slavă Domnului, chilia mea, cuibul meu cel dulce n-o schimb pentru toate palatele lumii. De obicei ieșea din cuibul lui cel dulce” (Katunakia) odată la șase luni și mergea la Mănăstirile Sfântului Munte, ca să-și dea lucrul de mână și să-și iconomisească posmag pentru o jumătate de an. Cred că vă dați seama ce traistă mare a avut Bătrânul Petru și cât posmag, care era mâncarea lui obișnuită, mânca în șase luni. La fiecare șase luni trecea și pe la Mănăstirea unde mă aflam, ca să mă vadă. Ultima dată când a venit, din păcate eram plecat, și a așteptat afară de mănăstire într-un colț, rușinându-se să intre înlăuntru. După amiază am aflat că mă aștepta de 4 ore și, de cum m-a văzut a alergat spre mine ca un copil mic și vesel, cu toate că avea dublul anilor mei. După aceea am mers la mine în chilie și, vrând să-l tratez puțin ca să-l odihnesc, n-a voit și evita într-un mod plăcut, ca să nu mă rănească. Mi-a cerut puțină apă caldă în care a pus două crenguțe de ceai ce îl avea cu el și a băut. Când am insistat să mănânce ceva, mi-a spus: – Părinte Paisie, iartă-mă, dar vreau să mă pregătesc și să mă împărtășesc de Sfântul Petru Atonitul, la 12 iunie. Eu am venit ca să te heretisesc și să ne iertăm, pentru că voi muri, și de aceea nu te pot lua de ucenic. Iartă-mă, căci voi muri. Toate acestea mie mi s-au părut ciudate. Să spună că va muri așa deodată, fiind sănătos? Dar după toată discuția și sfaturile sale ce au durat două ore și jumătate, am început să cred. Fiindcă-l vedeam stând mereu în picioare sfătuindu-mă, l-am rugat să stea jos. Acela însă n-a vrut și mi-a spus: “Nu trebuie să rostim cuvântul lui Dumnezeu șezând”, deși era rupt de oboseală, căci a mers pe jos 9 ore și cu greutate în spate. De această dată rucodelia sa voia s-o dea ca să-și iconomisească cele necesare pentru înmormântare și să-i fie la ultima Sfântă Liturghie la metania lui, la Sfântul Nil, să se ierte și să se heretisească ultima oară cu prietenii lui, cei puțini, firește, pe care îi avea împrăștiați prin Sfântul Munte. Deoarece era ultima lui vizită mi-a spus și mai multe lucruri decât în celelalte dați, poate să-mi facă mai multă bucurie și să modereze oarecum marea mea mâhnire că îl voi pierde. înainte de a începe a mă sfătui îl întrebasem despre greutățile ascultării, căci aproape toată ziua mă aflam cu mirenii și auzeam, fără să vreau, istoriile murdare ale lumii. Și Bătrânul Petru mi-a spus: – Părinte Paisie, noi să le vedem cu gând bun. Starețul s-a curățit și pe toate le vedea curate, deoarece nu mai exista păcat în el, ci locuia Hristos. L-am întrebat și despre un anume lucru, dacă a fost de la Dumnezeu sau de la cel viclean, ca să mă înșele, și mi-a răspuns că a fost de la Dumnezeu. Apoi în continuare mi-a spus: – Părinte Paisie, eu mereu trăiesc astfel de stări duhovnicești, în vremea aceea când mă cercetează harul dumnezeiesc, inima mi se încălzește dulce de dragostea lui Dumnezeu și o lumină străină mă luminează lăuntric și pe dinafară, luminând și chilia mea. Imi scot atunci fesul și îmi plec capul cu smerenie și-I spun lui Hristos: “Hristoase al meu, lovește-mă cu sulița milostivirii Tale în inimă”. Ochii mei atunci slobozesc necontenit lacrimi dulci de recunoștință și slavoslovesc pe Dumnezeu. Fața mi-o simt că se luminează, în clipele acelea, Părinte Paisie, toate încetează, pentru că simt foarte aproape pe Hristos și nu mai pot cere nimic, căci și rugăciunea se oprește; metania nu se mai poate mișca. Ca să nu-l interpretez rău și să las metania, deși n-am ajuns în această stare cerească, mi-a spus o întâmplare: – Părinte Paisie, metania nu trebuie s-o lăsăm din mână, pentru că este arma monahului și are mare putere. Cândva am făcut semnul Crucii cu metania peste un demonizat la Căreia și îndată omul acela s-a eliberat. Intâmplarea aceasta am auzit-o și de la Părintele Eumenie, care a fost de față și a văzut-o. Bătrânul Petru – având metaniile și ceaiul întinse spre vânzare la Căreia – a văzut pe omul acela că era chinuit de duhul necurat, fără ca oamenii ce erau în jurul lui să-l poată ajuta. Atunci Părintele Petru se sculă încet-încet, își adună rucodelia, se apropie de el fără zgomot, îl însemnă în semnul Crucii cu metania, și fugi ca să nu fie văzut. Oamenii, aproape toți, au văzut numai pe cel demonizat că s-a vindecat deodată și după aceea au slăvit pe Dumnezeu când au aflat că există sfinți și în vremea noastră. Pe micul cuvios Petru însă n-au apucat să-l vadă decât vreo doi – trei. Starețul, firește, era necunoscut multora, pentru că nu avea legături cu nimeni și încerca să rămână necunoscut, dar toți auzeau de Petrache. Dacă se întâmpla să îl întâlnească cineva care îl cunoștea și îl întreba ceva, îi răspundea la problemele lui cu exemple luminate, de ai fi spus că a tradus Patericul. (Exemple diferite, dar cu același sens). Firește că cineva care nu avea profunzime patristică ușor îl putea interpreta rău. De pildă spunea: “Rugăciunea celui smerit îl «răstoarnă» pe Dumnezeu”. Precum, de asemenea, despre post spunea: “Când nu pică apă în stemă (bazin mic de apă de ploaie pentru pustnici), se usucă și mor broaștele”. Adică se usucă stomacul și mor patimile. Precum am spus avea Patericul lui. Printre alte virtuți, se distingea prin alesul lui discernământ. Deoarece se înăcriseră oarecum problemele bisericești – mai ales cea a calendarului – s-a retras din starea fanatică ce îl stăpânea și a început să vină la Mănăstiri. Când venea să mă vadă, urmărea slujbele din pridvor. Când l-am întrebat: “De ce nu intri în biserică?”, îmi răspundea: – Ca să nu smintesc pe nimeni, binecuvântatule. Dacă mă vor vedea stiliștii (zelotiștii) în pridvor, vor spune: “Părintele Petru așteaptă pe cineva”, și nu se vor sminti. Dacă mă vor vedea Părinții mănăstirii în pridvor, nici ei nu se vor sminti, pentru că vor vedea că am traista alături. A depășit micimile omenești, fanatismul, etc, pentru că era iluminat de Dumnezeu. Era zelotist în înțelesul cel bun. Se împărtășea de obicei odată pe săptămână, în afară dacă se întâmpla vreo sărbătoare în cursul săptămânii. Urmărea Sfintele Liturghii ce se săvârșeau la chiliile învecinate și lua numai anafura – ca să participe și la alta – și atunci lua și aghiazmă, firește când nu seîmpărtășea, deși se afla într-o stare duhovnicească sfântă și se putea împărtăși mai des. Precum am spus, postea mereu, în fiecare zi până la ceasul al nouălea, și în Postul Mare mânca din trei în trei zile. Numai sâmbăta și duminica mânca de două ori și dezlega la undelemn. Pravila și-o făcea cu “Doamne Iisuse…” timp de 7 ore, afară de canonul care consta din 700 metanii și 33 de ațe de o sută de închinăciuni (3300 de închinăciuni). Din toate acestea o treime era pentru el, iar celelalte două treimi erau una pentru vii și una pentru morți. Dacă afla că cineva are vreo încercare făcea rugăciune separată cu metanii. De asemenea Ceasurile, Vecernia și Pavecernița le făcea și pe acestea cu “Doamne Iisuse…” Cu alte cuvinte lucrul lui de mână” era rugăciunea. Deși Bătrânul Petru se afla în această stare sfântă, avea însă multă smerenie, considerându-se pe.sine păcătos cu multe patimi. Când preotul citea Evanghelia, își scotea fesul și apropiindu-se de Sfintele Uși își pleca capul sub Evanghelie ca să-i fugă duhurile rele, precum spunea. Deoarece se considera pe sine nimic, de aceea nici nu lua vreun ucenic. Odată când l-am rugat mult a primit să mă ia ucenic, dar atunci nu mi-a dat binecuvântarea mănăstirea mea. Când a venit bătrânul Petru ultima dată și mi-a spus că se pregătește pentru cealaltă viață și mi-a cerut iertare că nu mă poate lua de ucenic, atunci am înțeles voia lui Dumnezeu, care se ascundea în piedica ce mi-am pus-o Părinții mănăstirii, căci pe Părintele Petru trebuia să-l ia Dumnezeu. Se vede că n-am fost vrednic să stau cu sfântul, ci numai mi-a îngăduit Dumnezeu să-l cunosc, ca să mă folosesc, și aceasta a însemnat mult pentru mine, păcătosul. Dacă m-ar învrednici Dumnezeu ca în cealaltă viață să-l văd, fie și numai de departe, aceasta ar fi pentru mine una din marile iconomii ale lui Dumnezeu. Neuitate îmi vor rămâne ultimele sale sfaturi împreună cu ultimul rămas bun. Aici se poate vedea măreția lui Dumnezeu întru Sfinții Lui, precum și în micul Cuvios Petru, pe care prietenii lui nu l-au sărutat mort, ci el însuși a trecut pe la toți prietenii săi, ca să-l sărute viu “cu sărutarea cea de pe urmă”.  In continuare a trecut pe la Careia, de unde a luat cele necesare pentru înmormântarea sa și de acolo a mers la metania sa, la Sfântul Nil. A doua zi, la 12 iunie, când a sărbătorit și el însuși – fiind pomenirea Cuviosului Petru Atonitul – s-a făcut Sfânta Liturghie. S-au adunat și Părinții (pustnicii) din jur. Când s-a terminat Sfânta Liturghie și s-a împărtășit și Părintele Petru, a ieșit afară, a pregătit pentru Părinți apă și rahat, iar el, de cum s-a așezat lângă ei, și-a închis ochii și și-a dat sufletul său cel sfânt lui Hristos. Părinții au crezut că moțăie și așteptau să-și deschidă ochii ca să-l felicite. Când l-au mișcat, au înțeles că a plecat la cer și i-au urat “Dumnezeu să-l odihnească”. A adormit la 12 iulie, de ziua Cuviosului Petru Atonitul, în 1958. Să avem binecuvântarea lui.  Amin.

Flori din Gradina Maicii Domnului – de Sfantul Paisie Aghioritul

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: