Flori din Gradina Maicii Domnului (I) – de Cuviosul Paisie Aghioritul

In numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Mult mă mustră conștiința pentru că nu mi-am făcut însemnări în amănunt despre virtuoșii părinți, care au trăit acum, în ultimii ani, despre care mi-au povestit evlavioșii bătrâni pe vremea când eram monah începător; după cum, deopotrivă, și în continuare, pentru marea mea nepăsare de a nu păstra, fie și în memoria mea, acele fapte dumnezeiești pe care le-au trăit acei bătrânei sfinți și pe care mi le-au povestit cu multă simplitate, ca să mă ajute duhovnicește.
Părinții acelei vremi aveau multă credință și simplitate și cei mai mulți erau cu puțină carte, dar fiindcă aveau smerenie și duh de nevoință, primeau mereu iluminarea dumnezeiască; pe când în vremea noastră, când s-au înmulțit cunoștințele, din păcate, rațiunea a zdruncinat din temelii credința oamenilor și a umplut sufletele de semne de întrebare și de îndoieli. Așadar, firesc este să ne lipsim și de minuni, deoarece minunea se trăiește și nu se explică prin rațiune. Duhul acesta foarte lumesc ce îl stăpânește pe omul contemporan, care și-a întors toată străduința spre a trăi mai bine, cu mai mult confort și mai puțină osteneală, din păcate a influențat și pe cei mai mulți oameni duhovnicești, care se străduiesc și ei să se sfințească cu mai puțină osteneală lucru ce nu se poate niciodată, pentru că Sfinții au dat sânge și au luat Duh”. Deși ne bucurăm astăzi pentru această întoarcere mare spre Sfinții Părinți și monahism și admirăm pe tinerii vrednici ce se afierosesc cu totul acestora, în același timp însă ne și doare, deoarece ne temem ca să nu vedem că tot acest material bun să nu găsească aluatul duhovnicesc potrivit, și astfel această plămadă duhovnicească să nu crească, ci să ajungă ca pâinea necrescută.
Chiar și până acum 20 de ani se putea afla încă simplitatea ce cuprindea toată Grădina Maicii Domnului, și acel parfum al simplității Părinților aduna pe oamenii evlavioși, ce se asemănau albinelor, și îi hrăneau. Iar aceștia duceau și altora din această binecuvântare duhovnicească, spre a se folosi. Pe oriunde ai fi trecut auzeai povestindu-se minuni și fapte cerești, într-un mod foarte simplu, pentru că Părinții le considerau foarte firești.
Trăind așadar în această atmosferă duhovnicească a harului, niciodată nu ți-ar fi trecut gândul îndoielii pentru cele ce le-ai fi auzit, pentru că și tu ai fi văzut ceva din acestea. Dar nici nu ți-ar fi trecut gândul ca să însemnezi, sau să ții în amintirea ta acele fapte dumnezeiești pentru urmași, deoarece credeai că acea stare patristică va continua. De unde să știi că după câțiva ani cea mai multă lume se va desfigura de multa cultură – deoarece învață cu duhul ateismului și nu cu Duhul lui Dumnezeu, ca să sfințească și instruirea exterioară – și necredința va ajunge până la punctul încât minunile se vor considera basme ale vremii de demult? Firește, când medicul este ateu, oricâte consultații ar face unui Sfânt cu mijloace științifice (raze etc), nu va putea distinge harul lui Dumnezeu. Pe când, dacă el însuși va avea sfințenie, va vedea cum iradiază harul dumnezeiesc.
Ca să dau o imagine mai vie a harului și ca cititorii să înțeleagă mai bine duhul Părinților ce stăpânea acum câțiva ani, am considerat că e bine să redau, ca pilde, câteva întâmplări ale bătrânilor simpli ai epocii aceleia.

Când eram începător la Mănăstirea Esfigmenu, Cuviosul bătrân Dorotei mi-a povestit că la bolniță venea și ajuta un bătrânel cu atâta simplitate încât credea că înălțarea – ce o serbează Mănăstirea – este o mare Sfântă, ca Sfânta Varvara și, când se ruga cu metaniile, zicea: Sfântă înălțare, roagă-te pentru noi!”. Intr-o zi a venit la bolniță un frate bolnav și deoarece nu exista nici o mâncare mai întăritoare, bătrânelul a coborât repede-repede scările, a mers la subsol și de la fereastra ce privea spre mare, întinzându-și mâinile a spus: Sfânta mea înălțare, dă-mi un peștișor pentru fratele!” Și, o minune! – un pește mare a sărit în mâinile lui. L-a luat foarte firesc – ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic – și bucuros l-a pregătit, ca să întărească pe fratele.
Același Bătrân mi-a povestit și despre un alt monah (mi se pare Pahomie), care a mers la Kapsala pentru mai multă înălțime și a ajuns la mare nevoință duhovnicească. Intr-o zi, un Părinte al Mănăstirii a procurat doi pești și i-a curățat cu scopul de a merge la el și să-i dea aceluia de binecuvântare. In timp ce îi pregătea, un corb îi ia pe neașteptate un pește și îl duce la Părintele Pahomie în Kapsala (distanță de 5 ore și jumătate). Părintele Pahomie a fost vestit de Dumnezeu despre vizita fratelui și în clipa când se gândea cu ce să-1 ospăteze, corbul i-a lăsat peștele. Când, după aceea, a venit fratele și a aflat aceasta, a slăvit pe Dumnezeu, care și în vremea noastră îi hrănește pe oamenii Săi prin corb, precum odinioară pe Proorocul Ilie.
De asemenea la Mănăstirea Kutlomușului, cu puțini ani înainte, trăia un bătrân, părintele Haralambie, foarte simplu, dar și foarte silitor”, nu numai în cele duhovnicești, ci și la ascultări, în toate era cel mai râvnitor. Părintele Haralambie săvârșea cele mai multe treburi deoarece în ultimii ani au rămas în Mănăstire puțini părinți și aceștia bătrâni. Avea în grijă și biblioteca, dar l-au scos de acolo deoarece nu încuia niciodată ușa. Obișnuia să spună: Lăsați pe oameni să citească pe cărți”. Nici nu i-a trecut prin gând că există oameni care fură cărți. Avea multă curăție și simplitate. Afară de multele ascultări ce le avea, sădea și pomi pentru urmași, pentru că credea că Mănăstirea Kutlumuși iarăși va înflori. Mâinile lui lucrau mereu pentru ceilalți, iar mintea și inima lui lucrau în cele duhovnicești prin rugăciune neîncetată: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” La slujbe era totdeauna primul. Ducea și o strană fiind cântăreț. In timp ce canonarhul se ducea la cealaltă strană să rostească stihira, Părintele Haralambie spunea repede-repede Doamne Iisuse…”, ca să nu-și întrerupă rugăciunea sa neîncetată.
Astfel a trăit foarte muncitor și duhovnicesc, fără ca să depună armele. Dar, din păcate, iată că o gripă puternică 1-a trântit la pat, și medicul a spus părinților să nu se depărteze de el, pentru că peste puțin își va sfârși viața. Părintele a auzit de sub pături și a zis:
– Ce spui? Eu nu mor, până ce nu va veni Pastile ca să spun: Hristos a înviat!”. Intr-adevăr, au trecut aproape două luni, au venit Pastile, a spus „Hristos a înviat”, s-a împărtășit și apoi a adormit, îmbunătățitul și simplul bătrânel a devenit un adevărat copil a lui Dumnezeu și împreună cu Dumnezeu a stabilit ziua morții lui.

La Schitul Ivirului, Bătrânul Nicolae din obștea Marchianilor mi-a povestit despre un părinte, care avea și el simplitate copilărească, că odată, când a secat fântâna lor, a coborât icoana Sfântului Nicolae în fântâna seacă legată cu o funie spunând:
– Sfinte Nicolae, să urci împreună cu apa, dacă vrei să-ți aprind candela, căci poți face asta. Vezi, vin atâția oameni, și nu avem puțină apă rece să le dăm. Și o, minune!, apa urca încet – încet, iar icoana Sfântului plutea deasupra, până când a luat-o cu mâinile sale, a sărutat-o cu evlavie și a dus-o în Biserică. (Aceasta s-a petrecut mai înainte cam cu cincizeci de ani).

La același Schit, puțin mai sus de această chilie, este chilia Sfinții Apostoli” unde locuiesc acum doi Părinți, care sunt și frați după trup. In obștea aceasta era și bătrânul Pahomie, la care se putea vedea în chip vădit sfințenia zugrăvită pe fața lui. Bătrânelul acesta era foarte simplu și cu desăvârșire fără carte, dar foarte binecuvântat. La Biserica Schitului, când venea la sărbători, nu stătea niciodată în strană, ci stătea totdeauna în picioare, chiar și la privegherile de toată noaptea și spunea rugăciunea: Doamne Iisuse…”. Când se întâmpla să îl întrebe cineva: Unde este slujba?”, răspundea: – Psalmi, psalmi spun părinții.
Pentru el toate erau psalmi. Nici din psalmodie nu știa nimic, afară de „Hristos a înviat”, pe care îl cânta la Paști. Era întotdeauna gata să facă voile altora, fără să aibă voia sa. Oricât de supărat ar fi fost cineva, dacă îl vedea pe Părintele Pahomie, îi fugea supărarea. Toți l-au iubit, chiar și șerpii, care aveau încredere în el și nu fugeau când îl vedeau. In zona Chiliei erau mulți șerpi pentru că era apă. Ceilalți doi părinți se temeau mult de șerpi, în timp ce bătrânul Pahomie se apropia de ei zâmbitor, îi prindea și îi scotea în afara gardului.
Intr-o zi, cum mergea grăbit la chilia Markianilor, pe drum a găsit un șarpe mare, pe care la înfășurat în jurul mijlocului ca pe o curea, voind să facă mai întâi treaba pe care o avea, și după aceea să îl scoată afară din curtea lor. De cum 1-a văzut, Părintele Iacov s-a cutremurat, dar Părintele Pahomie s-a mirat de asta. După aceea i-a spus:
– Nu știu de ce se tem de șerpi. Părintele Andrei al nostru se teme chiar și de scorpioni. Eu îi adun în pumn pe scorpionii de pe pereți și îi arunc afară din chilie. Acum, când mâinile îmi tremură de parkinson, pe șerpii cei mari îi scot afară târându-i. L-am întrebat pe Bătrân:
– De ce nu te mușcă pe tine șerpii, Părinte Pahomie? Mi-a răspuns:
– Iisus Hristos scrie undeva pe o foaie de hârtie că dacă ai credință, poți apuca și șerpii și scorpionii, și nu te vor vătăma”.
Acest Bătrânel Sfânt, Părintele Pahomie a adormit la 22 octombrie 1967, cu un an mai înainte de Bătrânul Tihon despre care voi vorbi în continuare, precum și despre alți cuvioși părinți, care s-au nevoit cu mărime de suflet în Grădina Maicii Domnului și s-au despătimit cu ajutorul Maicii celei bune, Prea Curatei Fecioare. S-au făcut ostași ai lui Hristos, și-au biruit patimile, au nimicit pe vrăjmașul diavol acești ostași de elită ai Bisericii noastre” și au fost.
Incununați de Hristos cu cunună nestricăcioasă. Pe mulți dintre aceștia i-am cunoscut de aproape, dar, din păcate, nu i-am imitat și acum mă aflu foarte departe de ei. Doresc însă din toată inima ca și cei ce vor citi isprăvile lor dumnezeiești să-i urmeze și-i rog să se roage și pentru mine, sărmanul Paisie. Amin.

Părintele Tihon

Părintele Tihon s-a născut în Rusia, în Novaia Mihailovk, în 1884. Părinții lui, Pavel și Elena, erau oameni evlavioși și era firesc ca și rodul lor – Timotei după numele lumesc – să le moștenească evlavia și dragostea față de Dumnezeu de mic copil.
Părinții vedeau râvna cea mare, dumnezeiască a copilului lor, dar nu îndrăzneau să îi dea binecuvântarea lor să meargă la mănăstire, deoarece îl vedeau bine făcut și cu o fire zburdalnică. Voiau ca să se maturizeze și în gândire și după aceea Timotei să hotărască singur. I-au dat însă binecuvântarea să viziteze mănăstirile pe o perioadă de timp de trei ani, de la vârsta de 17 până la 20 de ani. Atunci a făcut călătoriile cele mari și nesfârșite pe la mănăstirile Rusiei, și a trecut aproape prin 200 de mănăstiri. La mănăstirile unde a mers, cu toate că era foarte obosit și epuizat de mersul pe jos, evita cu bun simț ospitalitatea lor ca singur să se nevoiască și să nu îngreuieze pe alții. Intr-o eparhie însă s-a chinuit mult, pentru că locuitorii de acolo mâncau pâine de secară. Și Timotei n-a putut-o mânca deoarece el nu mânca nimic afară de pâine de grâu, iar pâinea de secară avea un miros urât și era ca noroiul. De aceea tânărul se epuizase de tot. Se duse însă la brutar, de la care ceruse și altă dată, să-1 roage din nou să-i dea puțină pâine albă, crezând că pentru el va avea pâine mai bună. Acela însă văzându-1 pe Timotei de departe i-a spus să plece. Mâhnit și epuizat cum era tânărul, s-a tras într-un colț și cu toată simplitatea lui copilărească a făcut rugăciune către Maica Domnului: „Maica Domnului, vreau să mă ajuți, căci voi muri pe drum înainte de a mă face călugăr; nu pot mânca această pâine”. N-a apucat să termine rugăciunea că deodată îi apare înainte o Tânără cu chipul strălucitor, îi dă o franzelă și îndată dispare. In clipa aceea Timotei s-a pierdut. Nu-și putea explica fenomenul acesta. îi treceau prin minte felurite gânduri. Un gând îi spunea că poate 1-a auzit fiica brutarului și i s-a făcut milă de el și a spus tatălui ei să-i dea puțină pâine bună. Deci merse iarăși la brutar ca să-i mulțumească. Dar brutarul a crezut că Timotei își bate joc de el și 1-a înjurat cu mânie.
– Hai, fugi de aici, că eu n-am nici femeie, nici fiică!
După ce Timotei a mâncat acea pâine binecuvântată și s-a întărit și duhovnicește, și-a continuat pelerinajul său și la celelalte mănăstiri, dar acel fapt inexplicabil i se învârtea mereu în minte. A petrecut mult timp în această nedumerire, dar mai târziu, când un monah i-a dat o carte cu icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului din Rusia, și a văzut-o pe Maica Domnului din Kremlin, i-a săltat inima sa de evlavie, ochii i s-au umplut de lacrimi de recunoștință și a spus: „Această Maică a Domnului mi-a dat pâinea cea albă”.
Și de atunci o simțea pe Maica Domnului mai aproape, ca și copilul pe mama sa. După pelerinajul făcut la mănăstirile din Patria sa a mers să se închine și la Muntele Sinai, cel călcat de Dumnezeu, unde a stat două luni, iar de acolo a plecat la Sfintele Locuri, unde a pustnicit o perioadă de vreme, dincolo de râul Iordanului. Deși Locul cel Sfânt l-a ajutat, însă n-a aflat liniște din pricina duhului lumesc al vremii noastre, care a distrus, din nefericire, cu așa-zis lui civilizație, chiar și locurile pustii și sfinte, unde se liniștesc și se sfințesc sufletele. De aceea a fost nevoit să plece la Sfântul Munte.
Ispita însă, văzând din experiența sa de mulți ani că acest tânăr evlavios va spori în viața duhovnicească și va ajuta multe suflete să se mântuiască, a încercat să-l împiedice. Intorcându-se din pustia Iordanului în Ierusalim, pe când se pregătea să se închine pentru ultima oară la Sfântul Mormânt și să-și ia rămas bun de la cunoscuții săi, vicleanul a folosit ca unelte ale sale două femei fără frică de Dumnezeu, rusoaice, care l-au chemat acasă la ele, ca să-i dea, chipurile, pomelnice să le pomenească la Sfântul Munte. Timotei cel fără de răutate, care totdeauna avea gânduri bune, le-a crezut și a mers. Dar când l-au încuiat înlăuntru și s-au năpustit asupra lui cu intenții imorale, s-a pierdut. S-a înroșit și dând un brânci femeilor și unul ușii a fugit din ghearele șoimilor, ca Iosif de odinioară, și s-a păstrat curat.
După aceea a venit așa cum era, ca o floare curată și s-a sădit în Grădina Maicii Domnului, a sporit și a bine miresmuit cu virtuțile lui, precum vom vedea mai jos.

Prima lui metanie a fost la Chilia Burazeri, unde a stat cinci ani. Deoarece aici nu a aflat liniștea din pricina multor închinători ruși, a luat binecuvântare și a plecat la Karulia, unde a pustnicit cincisprezece ani. Toată perioada de timp de la Karulia a petrecut-o în nevoințe aspre. Lucrul lui de mână erau metaniile și închinăciunile cu rugăciunea Doamne Iisuse…” și cititul. Imprumuta cărți de la Mănăstiri, de unde lua ca binecuvântare posmag și din cele ce prisoseau de la masă, pentru care se ruga. Astfel se nevoia cu mărime de suflet, ca și lăuntric să devină înger și nu numai pe dinafară cu Schima îngerească.
De la Karulia a venit la marginea Kapsalei (deasupra Kaleagrei), la o chilie de pe moșia Mănăstirii Stavronikita și a îngrijit de un bătrân. După ce-a murit Bătrânelul și a luat binecuvântarea sa a rămas singur la Chilie. De atunci nu numai că nu și-a neglijat nevoințele lui duhovnicești, ci le-a și înmulțit, primind din belșug harul lui Dumnezeu, pentru că s-a nevoit cu mărime de suflet și cu multă smerenie.
Harul dumnezeiesc l-a arătat oamenilor și mulți oameni îndurerați alergau la el să-i ceară sfatul și să se mângâie de multa sa dragoste. Alții îl rugau să se preoțească, ca să-i ajute mai mult prin Taina Sfintei Spovedanii, căci astfel ar da și iertarea păcatelor. Nevoia aceasta, de a ajuta pe alții a descoperit-o și el însuși și a primit să fie hirotonit.
La Chilia sa nu exista Biserică, care era absolut necesară, și nici bani nu avea, dar avea mare credință în Dumnezeu. Așadar a făcut rugăciune și a pornit spre Kareia cu încredere în Dumnezeu că îi va iconomisi banii necesari pentru biserică, înainte însă de a ajunge la Kareia, pe părintele Tihon l-a zărit starețul Schitului Sfântul Prooroc Ilie (rusesc) și l-a chemat. Când s-a apropiat de el i-a spus:
– Un oarecare creștin bun din America mi-a trimis câțiva dolari, să-i dau celui ce n-are biserică ca s-o zidească. Sfinția Ta n-ai biserică, i-ai și construiește-o.
A lăcrimat Bătrânul de emoție și recunoștință față de Dumnezeu. A mulțumit și starețului și a spus și „Dumnezeu să-l ierte” pe omul lui Dumnezeu ce i-a trimis binecuvântarea. Bunul Dumnezeu, ca un Cunoscător de inimi, s-a îngrijit de biserica sa, mai înainte ca Bătrânul să-L roage, pregătindu-i banii pentru clipa când acesta îi va cere. Așadar, era firesc să îl asculte Dumnezeu de vreme ce și Părintele Tihon de mic copil îl asculta pe Dumnezeu, păzea poruncile Lui dumnezeiești și primea binecuvântări cerești.
In continuare a aflat doi monahi meșteri care să spună și rugăciunea în timp ce vor lucra. Când a terminat biserica, a închinat-o Sfintei Cruci, pentru că o avea la evlavie, dar și ca să evite prin acest mod praznicele, deoarece la înălțarea Sfintei Cruci se postește, și ziua este de doliu. Starețului nu-i plăceau praznicele deoarece creează neliniște și greutate, căci el prăznuia în fiecare zi duhovnicește prin tipicul chiriei sale, cu multă nevoință și aproape fără mângâiere omenească în groapa Kaleagrei, unde vedea cerul și trăia bucurii paradisiace împreună cu îngerii și cu Sfinții. Când cineva îl întreba: locuiești singur aici în pustie?” – Bătrânul răspundea: – Nu, locuiesc împreună cu îngerii și arhanghelii, cu toți sfinții, cu Maica Domnului și cu Hristos.
Intr-adevăr simțea prezența îngerilor și ajutorul îngerului său păzitor. Intr-o zi când l-am vizitat, cum urca scările a căzut înapoi împotmolindu-se în hainele lui, căci purta multe, și m-am ostenit destul ca să-l ridic. Când l-am întrebat după aceea: Ce-ai fi făcut Părinte, singur, dacă n-aș fi fost eu?”, m-a privit insistent și mi-a răspuns cu siguranță: – îngerul meu păzitor m-ar fi ridicat! Deși se afla într-un loc pustiu, singur, și chilia lui nu avea aproape nimic, căci nici nu-i trebuia nimic, ca să aibă pe Hristos în el, Grădina Maicii Domnului era pentru Părintele Tihon raiul pământesc, căci acolo unde este Hristos acolo e și raiul.
Mulți ani n-a ieșit în lume, dar, fără să vrea, a fost nevoit cândva să meargă împreună cu alți Părinți ca martor la Tesalonic atunci când a fost incendiu în Kapsala. Când Bătrânul s-a întors în Sfântul Munte, părinții l-au întrebat:
– Cum ți s-apărut orașul și lumea, după atâția ani de când n-ai văzut lume?
– N-am văzut oameni, ci pădure de castani, a răspuns bătrânul. Starețul a ajuns la această stare duhovnicească sfântă, pentru că iubise mult pe Hristos, smerenia și sărăcia. In chilia Starețului nu vedeai nici un lucru de procopseală, care să slujească omului. Din cele pe care le avea în chilie, putea găsi oricine câte ar fi vrut aruncate la gunoi. Dar pentru oamenii duhovnicești orice lucru vechi pe care l-ar fi avut Părintele Tihon avea mare valoare, pentru că era sfințit. Incă și zdrențele lui erau privite cu evlavie și erau luate de binecuvântare. De asemenea orice lucru vechi sau rău făcut purta, nu se vedea urât, deoarece devenea frumos de la frumusețea lui sufletească lăuntrică. în loc de culion cosea el singur cu acul un fel de glugi din bucăți de rasă și le purta, care împrăștiau mai mult har decât mitrele prețioase arhierești; (firește, atunci când în inima arhiereului nu există Mărgăritarul cel de mult preț”).

Odată un vizitator l-a fotografiat așa cum era, cu gluga în loc de culion și cu o pijama ce i-au pus-o pe spate, văzându-1 pe Stareț că-i este frig. Și acum, cei ce îl văd în fotografie pe Părintele Tihon, cred că purta o mantie arhierească, deși era o pijama veche tărcată.
Mult îi plăceau lucrurile sărace și smerite și iubea mult neagoniseala, care l-a și eliberat și i-a dăruit aripi duhovnicești. Și astfel, cu sufletul întraripat se nevoia mult, fără să simtă osteneala trupească, precum copilul nu simte oboseală când face voile tatălui său, ci simte dragostea și afecțiunea împreună cu mângâierea.
Firește, acestea nu se compară cu mângâierile dumnezeiești ale harului, nici cu gândul măcar.
Precum am spus, lucrarea lui de mână erau nevoințele duhovnicești, postul, privegherea, rugăciunea lui Iisus, metaniile, etc, nu numai pentru sine, ci și pentru toate sufletele lumii (vii și morți). Când a îmbătrânit și nu putea să se ridice căzând jos de la metaniile ce voia să le facă, a legat o funie groasă de tavan și cu ea se ridica. Și așa făcea metanii și se închina lui Dumnezeu cu evlavie. Și-a ținut tipicul până când a căzut la pat, unde s-a odihnit timp de 20 de  zile, după care a plecat la viața cea veșnică și adevărată, unde se odihnește veșnic lângă Hristos.

Același tipic al mâncării uscate, care îl avea de tânăr, l-a ținut mereu până la bătrânețile lui. Trebăluitul în bucătărie îl considera timp pierdut, pe lângă faptul că mâncărurile bine pregătite nici nu se potrivesc călugăriei. în mod firesc, după atâta nevoință și într-o astfel de stare duhovnicească mâncarea bună nu-i producea nici o plăcere, căci îl avea pe Hristos în el, Care îl îndulcea și îl hrănea dumnezeiește. In discuțiile lui totdeauna se referea la raiul cel dulce și din ochii lui se rostogoleau lacrimi dulci nelăsându-și inima să se ocupe de bucurii deșarte, când era întrebat de oamenii mireni.
Extrem de puținele lucruri ce îi trebuiau ca să trăiască și le procura din puținul lucru de mână pe care îl făcea. Picta câte un Epitaf în fiecare an, pe care îl dădea cu 500 sau 600 drahme și cu acești bani trăia tot anul.
Precum am spus, era foarte cumpătat, încât și o smochină o tăia în două și o mânca de două ori. îmi spunea: „Măi, măi, măi, fiule, asta-i foarte mare!” Eu însă ca să mă satur, trebuia să mănânc un kilogram. De fiecare Crăciun, Starețul își procura un hering, ca să aibă pește pentru toate cele 12 zile vesele până la Botez. Spinarea heringului n-o arunca, ci o agăța de-o ață și atunci când era vreun praznic împărătesc sau al Maicii Domnului și era dezlegare la pește, fierbea puțină apă într-o cutie de conservă, afunda spinarea de două-trei ori în apă, ca să ia puțin miros, după care punea puțin orez. Așa făcea dezlegare și se prihănea pe sine că mănâncă și supe de pește în pustie. Spinarea aceea o agăța iarăși în cui pentru altă dezlegare, până când se albea și atunci o arunca.

Când vedea pe oameni că se purtau față de el cu evlavie, se mâhnea și le spunea:
– Eu nu sunt pustnic, ci un pustnic mincinos.
Numai la sfârșitul său a primit să fie puțin îngrijit de oamenii ce îl iubeau în mod deosebit, ca să-i nu-i mâhnească.
Când îi dădea cineva mâncare de binecuvântare, o lua, dar după aceea o dădea la bătrâneii din Kapsala. Dacă-i trimeteau bani, îi dădea unui băcan evlavios ca să cumpere pâine și s-o împartă la săraci.

Odată, cineva din America i-a trimis niște bani. Atunci când starețul i-a luat de la Poștă, l-a văzut un mirean și, biruit de iubirea de argint, a mers noaptea la Chilia Starețului ca să-l prade, gândind că va afla și alți bani, fără să știe însă că și aceia care i-a primit i-a dat tot atunci lui Kir Teodor, ca să ia pâine pentru săraci. După ce l-a chinuit din destul pe Stareț – l-a strâns de gât cu o funie – s-a lămurit că nu are bani și a plecat. Iar Părintele Tihon i-a spus:
– Dumnezeu să te ierte, fiule!
Omul acesta rău a mers însă și la un alt bătrân în același scop, dar acolo l-a prins Poliția și singur a mărturisit că a fost și la Părintele Tihon. Un polițai a mers la Stareț și l-a luat ca martor, pentru că hoțul a fost dat în judecată.
Starețul s-a mâhnit pentru asta și a spus polițaiului:
– Fiule, eu l-am iertat pe hoț din toată inima mea. Acela însă n-a dat importanță cuvântului Starețului, pentru că împlinea un ordin de sus, și 1-a luat cu sila spunându-i:
– Haide repede, Părinte! Aici nu merge iertarea.
In cele din urmă Guvernatorului i-a fost milă de el, pentru că plângea ca un copil mic crezând că și el se va face pricină să-1 pedepsească pe hoț, și de la Ieriso l-a lăsat să se întoarcă la Chilia lui.
Când își aducea aminte de acest incident se minuna și spunea:
– „Mai, măi, măi, fiule, mirenii ăștia au alt tipic! Nu au pe „iartă” și Dumnezeu să te ierte”.

Starețul folosea cuvântul binecuvintează” (termenul grec evloghisson înseamnă deopotrivă binecuvintează-mă și iartă-mă -n. ed.), totdeauna și cu celelalte înțelesuri ale lui călugărești, zicând „Binecuvântați” sau „binecuvintează”, când cerea smerit binecuvântarea altuia, la care dădea și el binecuvântarea sa cu rugăciunea: „Domnul să te binecuvinteze”.
După salutul obișnuit conducea pe vizitatori în biserică, unde cântau împreună „Mântuiește Doamne poporul tău” și Cuvine-se cu adevărat… și, dacă era timp bun, ieșeau afară, sub măslini și stătea cu ei cinci minute, după care se ridica voios zicând:
– Ei, acum să te omenesc!
Scotea apă din cisternă și umplea o ceașcă pentru vizitator, punea și în tinicheaua lui (o cutie de conserve ce o folosea și ca ibric) și apoi căuta să afle vreo bucată de rahat, uneori uscat, alteori mâncat de furnici, dar care nu pricinuia dezgust, deoarece era binecuvântarea Părintelui Tihon. După ce le pregătea, Starețul făcea semnul Crucii, lua apa și zicea: „Mai întâi eu. Binecuvântați!” Și aștepta ca vizitatorul să-i spună: „Domnul să te binecuvinteze”, altfel nu bea apa. Apoi dădea și el binecuvântarea sa.
Binecuvântarea de la alții o simțea ca necesitate nu numai de la cei sfințiți sau monahi, ci chiar și de la mireni, mici sau mari.
După ce îi cinstea aștepta să vadă dacă au vreo problemă. Când vedea că omul este fără treabă și a venit numai ca să-i treacă timpul, atunci îi spunea:
– Fiule, în iad vor merge și leneșii, nu numai păcătoșii.
Dacă mai stătea și nu pleca, Starețul îi lăsa și intra în Biserică și se ruga, și așa vizitatorul era nevoit să plece. Când cineva voia să exploateze simplitatea Starețului, ca să-și împlinească vreun scop al său, îl înțelegea cu iluminarea sa dumnezeiască, și-i spunea:
– Fiule, eu nu știu grecește. Du-te la vreun grec, ca să te înțelegi bine cu el.
Firește, nu cruța niciodată osteneala sau timpul atunci când vedea la oameni interese duhovnicești. Sfătuia cu gura și se ruga cu inima și mintea. Rugăciunea lui era din inimă, de sineși lucrătoare. Oamenii care se apropiau de el simțeau asta, pentru că plecau foarte întăriți. Și Starețul îi binecuvânta până ce nu se mai vedeau.

Odată l-a vizitat Părintele Agatanghel iviritul, pe când era diacon. Când a plecat era întuneric, nu se luminase încă de ziuă. Părintele Tihon a prevăzut pericolul ce îl păștea pe diacon și a urcat de data aceasta pe zidul de piatră al curții și îl binecuvânta continuu. Când diaconul a ajuns pe muchia dealului și a văzut pe Stareț că încă binecuvânta, i-a fost milă de el și i-a strigat să nu se ostenească, ci să intre în chilie. Acesta însă netulburat, cu mâinile în sus, ca Moise, se ruga și binecuvânta. Cum mergea așa diaconul fără grijă, deodată cade într-o cursă a vânătorilor, care pândeau mistreți. Un vânător a armat ca să tragă, dar rugăciunile Starețului au izbăvit pe diacon de la moarte și pe vânător de pușcărie. De aceea Starețul îmi spunea mereu:
– Fiule, să nu vii niciodată noaptea, pentru că noaptea umblă fiare pe care le pândesc vânătorii ascunși.
Chiar și pentru Sfânta Liturghie îi spunea monahului ce îl ajuta și făcea pe cântărețul să vină dimineața, pe ziuă. In vremea Sfintei Liturghii îi spunea să stea în micuțul hol, aflat afară de biserică, și de acolo să spună „Doamne miruiește”, ca să se simtă complet singur și să se miște singur în rugăciunea sa.
Când ajungea la heruvic, Părintele Tihon era răpit 20 până la 30 minute și cântărețul trebuia să repete de multe ori heruvicul, până ce auzea pașii lui la Intrarea cea Mare. La sfârșit, când l-am întrebat: „ce vezi Părinte?”, acela îmi răspunse:
– Pe heruvimi și serafimi cum slăvesc pe Dumnezeu!
Și continuă spunând:
– Pe mine, după o jumătate de oră mă coboară îngerul meu păzitor și atunci continui Sfânta Liturghie.

Odată l-a vizitat Părintele Teoclit Dionisiatul. Fiindcă ușa Părintelui Tihon era încuiată și din biserică se auzeau psalmodii dulci n-a vrut să deranjeze bătând la ușă, ci a așteptat să termine, pentru că credea că se află la chinonic. Peste puțin se deschide ușa și iese Părintele Tihon. Când a intrat Părintele Teoclit n-a aflat pe nimeni în afară de Părintele Tihon. Atunci a înțeles că acele psalmodii au fost îngerești.

La bătrânețe, când îi tremurau picioarele, veneau de obicei și liturghiseau Părinții Maxim și Agatanghel iviriții, ce locuiau mai aproape și îi lăsau Sfânta Euharistie pentru că se împărtășea în fiecare zi. Firește, era vrednic de aceasta datorită vieții sale sfinte.
Pentru Părintele Tihon aproape toate zilele anului erau ca și cele ale Săptămânii luminate și trăia totdeauna bucuria pascală. Mereu se auzea din gura lui: „Slavă Ție, Dumnezeule, slavă Ție, Dumnezeule!” Și asta o recomanda și celorlalți să spună: „Slavă Ție, Dumnezeule” nu numai când o ducem bine, dar și când avem încercări, pentru că încercările le îngăduie Dumnezeu ca medicamente pentru suflet.

Mult suferea pentru sufletele ce pătimeau în regimul ateu din Rusia. Imi spunea cu ochii înlăcrimați:
– Fiule, Rusia mai are canon încă de la Dumnezeu, însă va trece.
Pentru sine Starețul nu se interesa deloc, nici nu se temea, pentru că avea multă frică de Dumnezeu, sfială dumnezeiască și evlavie. Fiindcă se nevoia cu multă smerenie, nu se temea nici de primejdia duhovnicească a căderii. Prin urmare, cum să se teamă și de ce să se teamă? De diavolii, care se cutremură de omul smerit, sau de moarte, la care mereu cugeta și se pregătea pentru ea? Și-a săpat încă și mormântul el singur, ca să fie gata, și-a pus și crucea, pe care și-a făcut-o el însuși după ce și-a presimțit moartea, scriind următoarele: „Păcătosul Tihon, ieromonah, 60 de ani în Sfântul Munte. Slavă Ție, Dumnezeule”.

Intotdeauna începea cu „Slavă Ție, Dumnezeule” și încheia cu „Slavă Ție, Dumnezeule”. S-a împrietenit cu Dumnezeu și de aceea folosea mai mult pe „Slavă Ție, Dumnezeule”, decât pe „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”
Se mișca, precum am văzut, în spațiul dumnezeiesc, după ce s-a făcut părtaș la doxologia cerească împreună cu Sfinții îngeri în vremea Sfintei Liturghii.
Fiindcă i s-a aprins în inimă flacăra dragostei dumnezeiești, de aceea nu-l impresionau lucrurile deșarte, precum am spus. Chilia sa era și ea mică. Avea o măsuță pe care rezema icoanele, precum și candela nestinsă și cățuia. Alături își avea schima și rasa cea găurită. în cealaltă parte a peretelui avea pe Domnul Răstignit și într-un colț avea scânduri ca pat, cu o pătură zdrențuită întinsă ca saltea. Se acoperea cu o plapumă veche cu bumbacul ieșit înafară, bumbac din care luau și șoarecii, ca să-și facă cuiburile lor. Pe așa-zisa pernă avea Evanghelia și o carte cu omiliile Sfântului Ioan Gură-de-Aur. Dușumeaua chiliei era din scânduri, dar părea ca tencuită, deoarece nu mătura niciodată și noroiul ce se aducea de afară împreună cu părul din barba și din capul său, ce i-au căzut ani întregi, au alcătuit o adevărată tencuială.

Părintele Tihon nu dădea nici o importanță curățeniei chiliei sale, ci curățeniei sufletului său, de aceea a și izbutit să aiungă vas al harului lui Dumnezeu. Mereu își spăla sufletul său cu multele sale lacrimi folosind ștergare groase, fiindcă batistele obișnuite nu îl ajutau.

Starețul a ajuns la o mare măsură duhovnicească. Sufletul său devenise foarte sensibil, dar pentru ca mintea să se afle mereu în Dumnezeu a ajuns și la nesimțirea trupească, căci nu mai simțea deranjul de la muște, țânțari și purici, de care avea cu miile. Trupul său era înțepat peste tot, iar hainele îi erau pline de puncte roșii. Imi spune gândul că insectele de i-ar fi tras sângele chiar și cu seringi, tot n-ar fi simțit. In chilia lui toate umblau libere, de la insecte până la șoareci.
Odată, un monah văzând că șoarecii joacă la el i-a spus:
– Părinte, vrei să-ți aduc o pisică?
– Nu fiule, mulțumesc – a răspuns acela. Eu am o pisică încă o dată și jumătate mai mare decât una obișnuită. Vine aici, îi dau să mănânce, o mângâi, după care merge la vizuina ei în partea de jos a văii și se odihnește.
Era o vulpe, care îl vizita pe Stareț regulat, ca pe un vecin bun.
Avea de asemenea și o scroafă, care făta în fiecare an lângă gardul grădinii lui, ca să o păzească Starețul. Când vedea vânătorii că trec prin zona lui, Părintele Tihon le spunea:
– Băieți, pe aici nu există porci mari. Mergeți sănătoși! Vânătorii credeau că nu există porci sălbateci în laturea lui și plecau. Sfântul Stareț, ca un părinte bun, hrănea pe oameni duhovnicește; animalele sălbatice mari le hrănea trupește din puțina lui hrană ce o avea, însă mai mult le hrănea cu multa sa dragoste, iar insectele mici le lăsa să sugă din puținul lui sânge.

Starețul avea o constituție sănătoasă, dar din multă nevoință s-a epuizat. Când îl întreba cineva: „Ce faci, Părinte, ești bine?” răspundea:
– Slavă lui Dumnezeu, sunt bine, fiule. Nu sunt bolnav, dar sunt slăbit.
Se mâhnea mult când vedea vreun tânăr bine hrănit, dar mai mult, când vedea vreun călugăr bine hrănit, căci nu se potrivește grăsimea cu Schima îngerească.
Intr-o zi l-a vizitat un mirean foarte gras, spunându-i:
– Părinte, am război trupesc cu gânduri murdare, care nu mă lasă să mă liniștesc.
Atunci Părintele Tihon i-a spus:
– Fiule, dacă vei face ascultare, cu harul lui Hristos, te voi face înger. Să spui mereu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, să mănânci în fiecare zi pâine și apă, iar sâmbăta și duminica să mănânci mâncare cu puțin undelemn. Să faci câte 100 de metanii în fiecare noapte, apoi să citești Paraclisul Maicii Domnului, un capitol din Evanghelie și viața Sfântului zilei.
După 6 luni, când 1-a vizitat din nou, Starețul nu-1 mai putea recunoaște deoarece i-a dispărut toată grăsimea de prisos, și încăpea ușor prin ușa strâmtă a bisericuței sale. Starețul 1-a întrebat:
– Cum o duci acum fiule?
– Acum mă simt într-adevăr ca un înger; a răspuns acela. Nu mai am tulburări trupești, nici gânduri murdare și, fiindcă am scăpat de grăsime, mă simt foarte ușor.

Cu astfel de sfaturi practice dojenea pe oamenii ce îi cereau ajutorul. In afară de marea experiență ce o câștigase, a primit și „luminarea dumnezeiască” datorită marilor lui nevoințe ascetice. După dojeni urmau rugăciunile, pe care, despărțindu-se, vizitatorii lui le simțeau cu tărie.
Epitrahilul nu îl scotea aproape niciodată, pentru că de multe ori îl ridica de pe un om și îl punea peste altul și lua păcatele oamenilor ușurându-i prin Taina Sfintei Mărturisiri. Mărturisirile pe care i le făceau oamenii le uita de îndată și sa îi vedea pe toți oamenii buni și pentru toți avea gânduri bune, pentru că i s-au curățat mintea și inima sa. Odată 1-a întrebat un stareț:
– Părinte, care frate este cel mai curat din obște? La care Părintele Tihon a răspuns:
– Prea Cuvioase Părinte Stareț, toți frații sunt curați. Niciodată nu rănea pe om, ci îi vindeca rănile cu balsamul dragostei lui Hristos. Spunea sufletului mâhnit:
– Fiule, pe tine Hristos te iubește, te-a iertat. Hristos iubește mai mult pe păcătoșii ce se pocăiesc și trăiesc cu smerenie.
Totdeauna accentua asupra smereniei și spunea:
– Un om smerit are mai mult har decât mulți oameni. In fiecare dimineață Dumnezeu binecuvintează lumea cu o mână, dar când vede vreun om smerit îl binecuvintează cu amândouă mâinile Sale. Măi, măi, măi, fiule, cel ce are mai multă smerenie este mai mare decât toți.
De asemenea spunea despre cei ce trăiesc în feciorie că trebuie să aibă și smerenie, pentru că nu se mântuiesc numai cu fecioria, deoarece iadul este plin și de feciorelnici mândri.
– Când se fălește cineva că este feciorelnic – spunea – Hristos îi va spune: „Fiindcă nu ai și smerenie, să mergi în iad”. Iar celui ce a fost păcătos și s-a pocăit și trăiește smerit, cu inimă înfrântă, mărturisind că este păcătos, Hristos îi va spune: „Vino aici, fiule, în raiul cel dulce”.
In afară de smerenie și pocăință accentua mult asupra cercetării lui Dumnezeu, adică mintea omului să umble mereu împrejurul lui Dumnezeu. De asemenea sublinia însemnătatea cercetării Sfintelor Scripturi și a Sfinților Părinți: Everghetinosul, Filocalia, Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Marele Vasilie, Grigorie Teologul, Sfântul Maxim, Sfântul Simeon Noul Teolog, Avva Macarie și Avva Isaac. „Studiul – spunea Starețul – încălzește sufletul, curăță mintea și astfel omul se nevoiește cu râvnă și dobândește virtuți, iar dacă nu se nevoiește dobândește patimi”.
Intr-o zi m-a întrebat:
– Tu, fiule, ce cărți citești?
– Avva Isaac, i-am răspuns.
– Măi, măi, măi, fiule, Sfântul acesta este mare. Avva Isaac nu omora nici un purice.
Prin aceea ce a spus voia să accentueze marea sensibilitate a Sfântului.
Părintele Tihon încerca să-1 imite pe Avva Isaac nu numai în duhul lui pustnicesc, ci și în sensibilitatea nobleței sale duhovnicești, neîmpovărând nici un om. Spunea monahilor că trebuie să trăiască pustnicește, ca să se elibereze de griji, și nu să lucreze ca argații și să mănânce ca mirenii. Pentru că lucrarea monahului sunt metaniile, postul, rugăciunea, nu numai pentru sine, ci și pentru toată lumea: vii și morți, și puțin lucru pentru cele strict necesare, ca să nu împovăreze pe alții, deoarece prin muncă multă și grijă se uită de Dumnezeu.

Bătrânul amintea adesea acest exemplu caracteristic:
– Faraon dădea multă muncă și multă mâncare poporului lui Israel, ca să uite de Dumnezeu.
Inainte de a-și începe sfătuirile sale, Starețul avea ca tipic să facă mai întâi rugăciune, să-L cheme pe Duhul Sfânt ca să-1 lumineze, lucru ce îl recomanda și altora. Spunea: Dumnezeu a lăsat pe Duhul Sfânt ca să ne lumineze. Acesta este Stăpânul. De aceea și Biserica noastră începe cu: împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului…”. Și în timp ce spunea acestea fața i se schimba și mulți oameni evlavioși vedeau această schimbare.
Unii îi mai făceau și câte o fotografie în ascuns. Alții îi cereau binecuvântare ca să-l pozeze, iar el primea cu simplitate. Se scula îndată, mergea în bisericuță, își lua schima. Intr-o mână lua Crucea, iar cu cealaltă își descâlcea barba lui mare, pe care o înnoda, arătând într-adevăr ca Patriarhul Avraam, mai ales la bătrânețe, când a devenit alb și lăuntric și pe dinafară. După ce se pregătea, stătea sub măslini ca să-l fotografieze, luând o înfățișare de copil mic. S-a maturizat duhovnicește și a devenit ca un copil mic, precum ne recomandă Hristos să ne facem, ca pruncii cei fără răutate.

Părinții care veneau să ia sfaturi de la el, la bătrânețile lui îl vizitau mai regulat, ca să-l ajute cu ceva, și- întrebau:
– Părinte, nu cumva vrei să-ți tăiem lemne? Și acela răspundea:
– Faceți răbdare, și dacă nu voi muri la vară, îmi veți tăia lemne pentru la iarnă.

In 1968 și-a presimțit moartea, pentru că mereu vorbea despre moarte. L-au părăsit și puținele puteri trupești pe care le mai avea. După Adormirea Maicii Domnului a căzut la pat și bea numai apă, pentru că îl ardea înlăuntru. Cu toate că se afla în această stare, nu voia să rămână vreun om lângă el, ca să nu-l distragă de la rugăciunea sa neîncetată.
Când i s-a apropiat ultima săptămână a vieții sale pe pământ, numai atunci mi-a spus să stau lângă el, pentru că trebuia să ne despărțim, el plecând la viața cea adevărată. Chiar și în aceste 10 zile nu m-a lăsat să stau mereu lângă el, ci-mi spunea să merg în chiliuța alăturată să mă rog și eu, după micul ajutor ce i-l dădeam. Firește, n-am avut cele necesare ca să-l ușurez pe cât trebuia, dar fiindcă trupul său cel chinuit nu s-a mângâiat niciodată, și prea puținul ajutor i se părea foarte mare.
Intr-o zi, am procurat două lămâi și i-am făcut o limonadă. Cum a băut puțin, s-a răcorit și m-a privit cu un aer mirat.
– Măi, măi, măi, fiule, apa aceasta este foarte bună. Unde ai găsit-o? Hristos să-ți dea 40 de cununi de aur.
Se vede că n-a băut niciodată limonada sau a băut când era foarte mic, și i-a uitat gustul.
Fiindcă era țintuit în pat, căci i-a predat acestuia puținele lui puteri trupești și nu se putea ridica să meargă în bisericuța Cinstitei Cruci, unde slujise cu evlavie ani întregi, mi-a cerut să-i aduc Crucea de pe Sfânta Masă ca mângâiere. Când a văzut Crucea, i-au strălucit ochii și, după ce a sărutat-o cu evlavie, o ținea strâns în mână cu toată puterea ce i-a mai rămas. I-am legat și o ramură de busuioc de Cruce și l-am întrebat:
– Miroase frumos, Părinte? Mi-a răspuns:
– Fiule, raiul miroase mult mai plăcut.

Intr-o zi din cele de pe urmă ale sale, am ieșit afară să-i aduc puțină apă. Când am deschis din nou ușa și am intrat în chilie, m-a privit cu uimire și mi-a spus:
– Tu ești Sfântul Serghie?
– Nu, Părinte, sunt Paisie.
– Fiule, acum au fost aici Maica Domnului, Sfântul Serghie și Sfântul Serafim. Unde s-au dus?
Am înțeles că se întâmplă ceva neobișnuit și l-am întrebat:
– Ce ți-a spus Maica Domnului?
– Că va trece Praznicul și după aceea mă va lua.
Era după amiază, ajunul Nașterii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, 7 septembrie 1968, și după trei zile, la 10 septembrie, s-a odihnit în Domnul.

In penultima zi Starețul mi-a spus:
– Mâine voi muri și vreau să nu dormi, ca să te binecuvintez.
Mi-a fost milă de el în seara aceea pentru că s-a ostenit, căci timp de trei ore fără întrerupere și-a ținut mâinile pe capul meu, m-a binecuvântat și m-a sărutat pentru ultima dată. Ca să-și exprime și recunoștința pentru puțina apă ce i-am adus-o în clipele cele din urmă ale sale, mi-a spus:
– Dulcele meu Paisie, noi, fiule, vom avea dragoste în vecii vecilor; dragostea noastră este scumpă. Tu vei face rugăciune de aici, și eu voi face din cer. Cred că mă va milui Dumnezeu, pentru că în 60 de ani de călugărie, fiule, am spus mereu: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieș-te-mă!”
Și mai spunea:
– Eu voi liturghisi de acum în rai. Tu să te rogi de aici și eu voi veni în fiecare an să te văd. Dacă tu vei sta în chilia asta, eu mă voi bucura, dar cum va voi Dumnezeu, fiule. Ți-am lăsat și hrană, conserve pentru trei ani.
Și mi-a arătat alături 6 cutii mici cu sardele și alte 4 cutii cu calamare (produse de mare), pe care le-a adus cineva de multă vreme și au rămas în același loc, unde le-a lăsat vizitatorul atunci (Pentru mine aceste conserve nu mi-ar fi ajuns nici pentru o săptămână). Și din nou Starețul repetă:
– Noi, fiule, vom avea dragoste scumpă în vecii vecilor, și voi veni în fiecare an să te văd.
Și din ochii lui curgeau lacrimi continuu. Este adevărat că acele 10 zile de pe urmă, când am stat lângă el, au fost cea mai mare binecuvântare a lui Dumnezeu pentru mine, pentru că am fost ajutat mai mult decât oricând altă dată, căci mi s-a dat prilejul să trăiesc puțin lângă el și să-l cunosc mai bine. Ceea ce mi-a făcut o mai mare impresie a fost cât de serios și-a pus problema mântuirii sufletului.
Alături de patul său avea pregătite scrisori, pe care să le pun la poștă, după ce va muri, adresate episcopilor cunoscuți, ca sa-l pomenească. De asemenea mi-a dat poruncă să aduc un episcop să-i citească la mormânt și să-l las acolo – să nu-l dezgrop – până la a doua Venire a lui Hristos. (în Grecia este tradiția ca la trei ani după adormirea lor morții să fie exhumați).
Intre timp am înștiințat Mănăstirea că Părintele Tihon este la sfârșit, și a venit Părintele Vasile, ca să-l pregătim. Il vedeai pe Stareț cum se stinge încet – încet, ca o candelă căreia i se termina untdelemnul din pahar și-i rămâne puțin în fitil, pentru ultimele sale licăriri.
Astfel ne-a părăsit sufletul lui sfințit și ne-a lăsat trupul său și un mare gol. L-am pregătit amândoi și dimineața am înștiințat și pe ceilalți părinți, și preoții ce l-au cunoscut, i-am săvârșit slujba de înmormântare cu evlavie. Firește, ne-a lăsat durere în sufletele noastre prin plecarea sa, pentru că prezența sa aduna durerea și răspândea mângâiere. Acum însă Starețul ne va cerceta din cer și ne va ajuta mai mult. De altfel, el însuși a făgăduit: „Voi veni în fiecare an să te văd”.
Au trecut trei ani întregi fără să mi se arate și asta m-a pus pe gânduri: „Nu cumva am greșit în ceva?” După trei ani mi-a făcut prima vizită. Dacă Starețul a înțeles că …”fiecare an” va începe după trei ani, asta m-ar mângâia, pentru că astfel nu eram eu pricina în privința asta.
Așadar, prima dată a fost la 10 septembrie 1971, noaptea, după miezul nopții. In timp ce spuneam rugăciunea, văd deodată pe Stareț că intră în chilie. Am sărit și l-am apucat de picioare și i le sărutam cu evlavie. Insă n-am înțeles cum s-a desprins din mâinile mele și, plecând, l-am văzut că intră în bisericuță și dispare. Firește, în acea clipă, când se întâmplă astfel de fapte oricine s-ar pierde. Nici nu le poate explica pe acestea cu rațiunea. Pentru aceasta se numesc minuni. Am aprins îndată lumânarea, pentru că aveam numai candela aprinsă atunci, când s-a petrecut asta, ca să însemnez în calendar această zi în care mi s-a arătat Starețul, ca să mi-o aduc aminte. Când am văzut că era ziua în care a murit Starețul (10 septembrie), m-am mâhnit mult și m-am prihănit pe sine-mi, cum de mi-a trecut complet neobservată acea zi. Cred că mă va ierta bunul Părinte, pentru că în ziua aceea, de când s-a făcut ziuă până la apus, am avut vizitatori la Chilie și m-am obosit și amețit, uitând cu desăvârșire de ziua aceea.
De altfel, am făcut ceva ca să mă ajut pe sine-mi și să-i dau puțină bucurie Starețului cu rugăciunea de toată noaptea.
Nu știu dacă i s-a arătat și altuia, înainte de această primă cercetare ce mi-a făcut-o. La Chilia mea însă i-a apărut și unui monah, Părintele Andrei (ce a locuit mai înainte la Sfânta Mănăstire Karacalu), în felul următor:
Acela a venit la Chilia mea să-l ajut în ceva ce dorea să facă. Firește, nici nu mă cunoștea, dar nici eu nu-l cunoșteam. Aștepta afară de chilie, sub măslini, crezând că nu sunt acasă. Eu eram înăuntru în atelier și nu făceam zgomot, pentru că lăcuiam niște iconițe. Când am terminat am cântat „Sfinte Dumnezeule…” și am ieșit afară. Cum m-a văzut Părintele Andrei, a rămas mirat și mi-a povestit cu uimire următorul fapt: „în timp ce așteptam sub măslini, mi-am închis ochii, dar nu-mi pierdusem simțirile. Și văd un Stareț că iese din acele tufe de rozmarin și-mi spune:
– Pe cine aștepți?
– Pe Părintele Paisie, i-am răspuns eu.
– E aici – mi-a spus starețul și a arătat cu degetul spre chilie.
In clipa aceea când arăta, am auzit cum cânți „Sfinte Dumnezeule”, și ai ieșit afară. Aceasta, Părinte Paisie e vreun Sfânt, pentru că pe sfinți îi pricep. Am văzut și altă dată astfel de arătări”.
Atunci i-am povestit câteva lucruri despre Stareț și i-am spus că acolo în tufele de rozmarin este mormântul lui.
Am plantat rozmarin de jur împrejur, care a crescut și nu se mai distingea mormântul, ca să nu se calce trupul lui, mai ales că îmi dăduse poruncă să nu îl dezgrop.
Cred că din cele puține ce am spus și din cele puține ce am scris despre viața Cuviosului Stareț, multe vor înțelege cei ce au trăire lăuntrică. Firește, cei ce trăiesc smerit și în ascuns pot înțelege cât de nedreptățiți sunt sfinții, atunci când li se văd numai virtuțile lor exterioare – câte nu le ascund – și scriem numai despre acestea, în vreme ce bogăția duhovnicească a Sfinților ne este aproape necunoscută. De obicei aceste puține ce le avem de la Sfinți, sau le-au scăpat, căci nu au putut să le ascundă, sau marea lor dragoste i-a silit să facă această milostenie duhovnicească.
Firește, numai Dumnezeu știe măsurile duhovnicești ale Sfinților. Nici măcar ei înșiși nu le cunosc, deoarece Sfinții și-au numărat numai păcatele. Având în vedere, așadar, acest tipic al Sfinților, care nu se odihnesc pe laudele omenești, am încercat să mă limitez la faptele absolut necesare.
Cred că și Părintele Tihon este mulțumit și nu se va plânge, astfel precum i s-a plâns lui prietenul său, Cuviosul Siluan, când Părintele Sofronie i-a scris pentru prima dată viața sa. Atunci Starețul Siluan i-a apărut Părintelui Tihon și i-a spus:
– Acest binecuvântat Părinte Sofronie mi-a adus multe laude. N-aș fi vrut aceasta.
Firește, de aceea sunt și Sfinți. Deoarece au evitat slava omenească, i-a slăvit Dumnezeu.
Binecuvântările Părintelui Tihon și ale tuturor Sfinților cunoscuți și necunoscuți să ne ajute în anii cei grei prin care trecem. Amin.

Adaug aici rugăciunea Starețului, pe care a scris-o cu multă durere și multe lacrimi și a trimis-o sufletelor îndurerate din Rusia ca balsam din Grădina Maicii Domnului.

Slavă Golgotei lui Hristos

O, dumnezeiască Golgotă, sfințită cu Sângele lui Hristos! Te rugăm, spune-ne nouă câte mii de păcătoși ai curățit cu harul lui Hristos, prin pocăința și lacrimile lor, și ai umplut cu ei cămara de nuntă a raiului? O, Hristoase împărate, cu dragostea Ta cea nespusă și cu harul Tău ai umplut toate palatele cerești cu păcătoșii care s-au pocăit. Tu și aici jos pe toți îi miluiești și îi mântuiești, și cine Iți poate mulțumi cu vrednicie, chiar de ar avea minte îngerească?
Păcătoșilor, veniți degrab, Sfânta Golgotă este deschisă și Hristos este Milostiv.
Cădeți înaintea Lui și-I sărutați picioarele Lui cele sfinte.
Numai Acesta, ca un Milostiv, vă poate vindeca rănile voastre. O, ce fericițivom fi, când Multmilostivul Hristos ne va învrednici, cu multă smerenie și frică de Dumnezeu și cu lacrimi fierbinți, să-I spălăm preacuratele Lui picioare și să I le sărutăm cu dragoste! Atunci Milostivul Hristos va binevoi să ne spele păcatele noastre și ne va deschide ușile raiului, unde, cu mare bucurie, împreună cu arhanghelii și îngerii, cu heruvimii și serafimii și cu toți Sfinții vom slăvi veșnic pe Mântuitorul lumii, pe prea dulcele Iisus Hristos, Mielul Lui Dumnezeu, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Treimea Cea de o ființă și nedespărțită.

Ieromonahul Tihon – Sfântul Munte

S-a scris viața Starețului la 26 mai, la pomenirea Sfântului Apostol Carp, în 1977, la chilia Mănăstirii Stavronichita Sfânta Cruce”.
Slavă Ție, Dumnezeule!
Monahul Paisie

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: