Avva Dorotei – Trebuie sã ne defãimãm pe noi însine

Sã cercetãm, fratilor, din ce pricinã uneori, auzind un cuvânt prost de la altul îl trecem cu vederea fãrã a ne tulbura, ca si cum n-am fi auzit nimic, iar alteori nimic nu suferim si din orice am auzi ne tulburãm. Care sã fie pricina deosebirii acesteia, sau mai bine  sã zicem aceasta se face dintr-o singurã pricinã sau din mai multe? Fiindcã nouã ni se pare cã aceastã deosebire nu numai din una, ci din mai multe pricini se face.

Uneori se întâmplã ca cineva sã se afle într-o stare de liniste, din rugãciune, sau din asezarea altor îndeletniciri. Atunci trece fãrã tulburare si suferã cuvântul cel aspru al fratelui sãu fãrã mâhnire. Sau dacã are dragoste si prietenie cãtre vecinul, primeste si atunci graiul lui fãrã întristare si nu se mâhneste orice îi va zice. Iar altul, defãimând pe cel ce-i grãieste cuvânt de scârbã si nebãgându-l în seamã, nu ia aminte la cele ce îi zice si ca un netrebnic socotindu-l, orice i-ar zice sau i-ar face, le socoteste ca pe niste bârfeli si nu se tulburã. Pentru care spre asemãnare, o sã vã spun o pildã ce mi s-a întâmplat a o vedea eu însumi, ca sã o pricepeti si sã vã feriti.

Tot pe când eram în obste, era acolo între frati unul pe care niciodatã nu-l vedeam sã se tulbure, sau sã se întristeze, sau sã se scandalizeze, cu toate cã vedeam cã multi frati îl ocãrãsc si-i zic cuvinte proaste. Tânãrul acela însã pe toate le suferea fãrã nici o tulburare. De aceea, pururi mã miram de rãbdarea lui cea mare si mult doream sã aflu cum a câstigat o astfel de faptã bunã. Odatã, chemându-l deosebi la o parte si fãcându-i metanie, l-am rugat sã-mi spunã cu ce cuget se împacã, când îl defaimã unii si altii si-l scârbesc si cum suferã cu atâta rãbdare. Iar el mi-a rãspuns cu mândrie, zicând: „Ti-nchipui cã stau sã ascult acele bârfeli si netrebnice cuvinte ce îmi zic? Eu, nici nu le socotesc graiuri de om, ci ca niste lãtrãturi de câini”. Acestea auzind, m-am îngrijorat si fãcându-i metanie m-am depãrtat, zicând în gândul meu: „Si-a aflat calea acest frate”. Si întãrindu-mã cu Sfânta Cruce, rugându-mã ca sã mã acopere Dumnezeu si pe mine si pe acela.

Iatã dar, cã se întâmplã, precum am zis, si din defãimare sã nu se tulbure cineva. Aceasta însã, este pierzare desãvârsitã.

A se scârbi cineva spre fratele care îl suparã, se întâmplã, uneori din negãtire spre rãbdare, sau cum am zis, din nelinistitã asezare, sau din mâhnirea ce se întâmplã sã o avem uneori; poate si din multe altele (pentru care v-am mai grãit), sã se pricinuiascã scârbã si tulburare. Dar cea mai mare pricinã a oricãrei tulburãri, de vom cerceta cu de-amãnuntul, nu este alta decât pentru cã nu ne defãimãm pe noi însine. Din aceasta nu aflãm niciodatã odihna, din aceasta se pricinuieste toatã tulburarea si scârba. Nu-i de mirare dacã pãtimim noi aceasta; când auzim pe toti sfintii grãind cu un glas, cã nu este alt drum decât acesta, si vedem cã nimeni n-a putut sã-ti afle odihna pe altã cale, cum noi nedefãimându-ne si socotind cã mergem bine, nãdãjduim repaus? În adevãr zic, ca de ar face cineva mii de bunãtãti si nu va tine drumul acesta, niciodatã nu va scãpa de întristare, nici nu se va putea pãzi sã nu scârbeascã pe altul, ci în zadar îi sunt toate ostenelile. Iar cei ce se defaimã pe sine, oriunde s-ar afla, totdeauna este vesel si linistit, precum a zis avva Pimen: „Cel ce se defaimã pe sine, orice i s-ar întâmpla, sau pagubã, sau scârbã, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, niciodatã nu se tulburã”. Oare este altceva mai fãrã de grijã decât aceasta? Poate va sa zicã cineva: „Cum voi putea sã mã defaim pe mine însumi, când mã mâhneste vreun frate, dacã cercetându-mã, aflu cã nu i-am dat nici o pricinã pentru aceasta”. Adevãrul vã zic, cã de se va ispiti cineva cu de-amãnuntul si cu fricã de Dumnezeu, se afla pe sine vinovat si cã el a dat prilej acestui frate, ori cu fapta, ori cu cuvântul, ori cu chipul. Iar de i se va pãrea cã, cu nimic din toate acestea nu l-a mâhnit, atunci trebuie sã se socoteascã cum cã poate altã datã l-a întristat, în alte împrejurãri, sau poate cã a întristat pe alt frate si i se cãdea de atunci sã se scârbeascã, sau pentru vreun pãcat ce a fãcut si nu i s-a întâmplat atunci scârba, se cuvenea a fi gata pentru a primi întristarea. De aceea, în scurt zic, de se va cerceta cineva cu fricã de Dumnezeu, totdeauna se gãseste vinovat. Chiar dacã uneori ni s-ar pãrea cã suntem linistiti si cã de nu ne-ar fi zis cutare frate cuvânt de întristare nu ne-am fi tulburat si asa ne socotim cã, cu dreptate ne tulburãm asupra aceluia zicând cã de n-ar fi venit cutare sã mã tulbure cu vorba, nu m-as fi smintit. Si aceasta este mare înselãciune diavoleascã; oare cel ce ne-a grãit cuvântul a sãdit patima în inima noastrã? Nu, nicidecum. Acela n-a fãcut altceva decât cã a dezgolit patima noastrã ce o avem în suflet si putem sã ne folosim, de vom vrea, din acest cuvânt. Putem sã ne îndreptãm de acel ponos, de vom primi mustrarea cu gând linistit. Dar pentru cã (precum de multe ori v-am grãit) nu ne defãimãm pe noi însine la orice, ba adesea gãsim acest fel de îndreptãtiri, ne asemãnãm cu un vas, foarte curat pe dinafarã, iar înlãuntru plin de împuticiune, din care, dând cineva cu o pietricicã si spãrgându-l, iese afarã toatã putoarea. Deci vã întreb: acea pietricicã a pricinuit putoarea în vas, sau numai i-a dat prilej sã iasã afarã? Asemenea este si cel ce se îndreptãteste si zice: eu sedeam cu pace si cutare cuvânt al fratelui, m-a tulburat. Lui i se pare cã era linistit, dar patima o avea în sufletul sãu si nu o simtea. Acel frate a aruncat cuvântul ca o pietricicã, care numai fãcându-i loc, putoarea a început a iesi din inimã, iar nu ea a pricinuit-o.

Deci cel ce îsi voieste folosul si îndreptarea si sporirea spre cele mântuitoare, nu numai cã nu i se cade sã se tulbure de un cuvânt prost sau de o faptã de întristare, ci mai vârtos se cuvine sã multumeascã si sã vadã în acel frate un fãcãtor de bine si un doctor al inimii lui, ca unul ce cu acel cuvânt ca, cu o doctorie, l-a fãcut sã-si verse afarã veninul ce avea în inimã si cã poate de acum înainte sã nu se mai supere lesne de ispite si sã sporeascã înainte spre fapte bune fãrã poticnire. Ba se învredniceste a purta si sarcina altui frate (oricât de grea), întocmai ca un dobitoc, care multã greutate ridicã, de este sãnãtos si în putere si chiar de i se va întâmpla si poticnire, îndatã se întoarce si nu cade, sau de va cãdea, singur se scoalã. Iar cei necercati si neispititi, nerãbdãtori si cârtitori sunt întocmai ca vitele cele slabe si bolnave si misele, care, nu numai cã nu pot sã ducã o sarcinã cât de usoarã, ci nici pe sine-si nu se pot purta; ba si fãrã de pricinã se poticnesc si neîmpinse de nimenea cad, nemaiputându-se scula fãrã ajutorul altora. Sufletul nu slãbãnogeste, nici se mârseveste din altceva, decât numai din pãcat. Si aflându-se în aceastã neputintã, cea mai micã întâmplare i se pare grea si de nesuferit. Iar când este neîmpilat de pãcat si nebiruit de patimi, atunci si cele mai grele întâmplãri (care de multe ori ni se par nesuferite) le trece cu veselie si fãrã cârtire.

Pentru aceea, întorcându-ne la începutul cuvântului, zicem cã mare folos si neclãtitã odihnã ne pricinuieste defãimarea ce ne-o vom face ori la ce ni s-ar întâmpla, mai vârtos socotind cã nimic nu se clinteste fãrã pronia dumnezeiascã. Dar va zice cineva: cum pot sã nu mã scârbesc, când am trebuintã de ceva si cerând nu mi se dã? Cu adevãrat, nici atunci nu se va mâhni cineva când va zice cã Ziditorul meu stie mai bine ce-mi este de folos si poate darul sã-mi fie drept împlinirea cererii mele. Evreii, patruzeci de ani au fost hrãniti cu manã, care un lucru fiind, se prefãcea totusi dupã pofta gustului fiecãruia, adicã oricine ce poftea, aceea i se prefãcea la gust. Asa si cineva, când va cere ou si nu i se dã, ci îi dã legume, sã zicã cugetului sãu: de mi-ar fi fost de folos, mi-ar fi trimis Dumnezeu cu adevãrat; si oare nu poate Dumnezeu ca si aceste ierburi sã le prefacã în gust de ou? Sã stiti cã acest cuget bun si înfrânarea cea fãrã cârtire a poftei sale se socoteste ca o mucenicie. Iar când cineva nu este vrednic sã-si pricinuiascã însusi odihnã, sau nu stie sã-si chiverniseascã folosul sãu, mãcar de i s-ar preface cerul si pãmântul, tot nu se va odihni; cãci cu toate cã Dumnezeu, ca un milostiv, poartã grijã de trebuinta fiecãruia, însa uneori îi prisoseste omului, alteori îi lipseste. Când iconomiseste Dumnezeu ce ne prisoseste, ne aratã iubirea Lui cea mare de oameni si se cade sã-i multumim pentru prinosul darului; iar când nu ni se ajung nici cele trebuincioase, ne învatã rãbdare, fãcând mângâiere lipsei lucrului celui trebuincios, cu cuvântul cel negrãit al proniei sale. Pentru aceea, întru toate si pentru toate sã avem ochii nostri sus, si de pãtimim ori bine ori rãu, sã multumim lui Dumnezeu de toate câte ni se întâmplã si pururea sã ne defãimãm pe noi. Când ni se va întâmpla vreun bine, sã zicem ca pãrintii nostri, cã iconomia lui Dumnezeu este; iar de ni se va întâmpla vreun rãu, sã zicem cã pentru pãcatele noastre. Cã orice vom patimi, adevãrat este cã pentru pãcatele noastre pãtimim. Fiindcã sfintii, desi se ispiteau de vrãjmasi, sufereau sau din dragostea de Dumnezeu sau pentru ca sã se proslãveascã numele Lui cel sfânt, prin strãlucirea faptelor lor celor bune spre folosul multora, sau pentru ca sã li se adauge cununile si rãsplãtirea de la Dumnezeu. Iar pentru noi ticãlosii, care în toate zilele pãcãtuim si urmãm voii patimilor noastre, nu putem zice altceva, decât cã pe dreptate pãtimim, fiindcã am lãsat calea cea dreaptã ce ne-au arãtat-o pãrintii si umblãm pe drum strâmt si rãtãcit, defãimând pe vecin iar nu pe noi însine, fiecare din noi aruncând pricina asupra fratelui sau la orice lucru, si însãrcinând greutate asupra aceluia. Fiecare din noi, se trândãveste si nu pãzeste mãcar o poruncã, iar de la vecin cerem împlinirea tuturora.

Sã luãm aminte fratilor, ca sã nu ne înselãm sã osândim pe altii, pentru cã foarte rea deprindere se face. Si de multe ori fiind întunecati cu totul si fãrã de nici o faptã bunã (mãcar cât de micã) ba si obisnuiti cu pãcate grozave si legati de patimi cumplite, pentru care s-ar cãdea ziua si noaptea sã plângem cu amar si sã ne tânguim cu toatã smerenia crezând întru inimile noastre cã nu este altul mai spurcat decât noi si mai întinat, sedem si iscodim vorbele si faptele si miscãrile altora, cãrora nu suntem vrednici nici curelele încãltãmintei sã le dezlegãm, dupã cum zice cuvântul. Si mãcar cã stim cã aceia au multe fapte bune, îi osândim pentru cã nu fac cutare lucru asa si pentru cã nu sãvârsesc cutare facere de bine mai cu alt chip (dupã socoteala noastrã), ca sã fie desãvârsiti. Si zicem: bun este cutare, smerit, blând, are milostenie si altele dar este fãtarnic, ori iubitor de argint, ori înselãtor. Si mult atragem urgia lui Dumnezeu asupra noastrã. Pentru cã neavând noi nici o fapta bunã din cele care mãrturisim cã au aceia, îi osândim pe ei pentru cele ce le lipsesc, ca si cum noi am fi desãvârsiti. De voim sã ne folosim, fratilor, pe noi sã ne osândim, pe noi sã ne defãimãm, si de orice, pe noi sã ne socotim vinovati si gresiti, iar nu pe fratele nostru.

Odinioarã au venit la mine doi frati scârbiti unul asupra altuia. Cel mare zicea despre cel mai mic cã îi poruncesc câte ceva si se mâhneste si mã întristez si eu, aducându-mi aminte de cuvântul pãrintilor: cã de ar avea credintã ar primi cuvântul cu bucurie.

Iar cel mai mic zicea: iartã-mã pãrinte, cã nu-mi zice cu frica lui Dumnezeu, ci cu poruncã si socotesc cã de aceea nu se încredinteazã inima mea, precum zic pãrintii. Luati aminte si vedeti cã amândoi s-au defãimat unul pe altul.

Alti doi frati, gâlcevindu-se între ei, si-au pus apoi metanie unul altuia cerându-si iertãciune, dar nu s-au împãcat sufletele lor pentru cã unul zicea cã nu i-a fãcut metanie din toatã inima, de aceea nu s-a linistit sufletul sãu, cã asa au zis pãrintii. Iar celãlalt zicea dimpotrivã: pentru ca n-a fost gãtit si alcãtuit mai înainte acela cu dragoste cãtre mine, înainte de a mã pleca eu lui, pentru aceea nici eu nu m-am încredintat iertãciunii lui. Vedeti fratilor, înselãciune, vedeti rãzvrãtire de socotinte omenesti? Dumnezeu stie cât mã spãimântez când vad cã însãsi sfaturile sfintilor pãrinti le întoarcem dupã voia noastrã cea rea, spre pierzarea sufletelor noastre, iar nu spre folos. Cei doi despre care v-am povestit acum, în loc sa zicã unul: pentru cã eu nu am pus metanie fratelui cu plecãciune din inimã, pentru aceea nu a alcãtuit Dumnezeu adevãrata dragoste cãtre mine; iar celãlalt sã rãspundã: pentru ca eu n-am fost cu râvnã de dragoste cãtre fratele, pentru aceasta nu mi s-a linistit sufletul meu si fiecare sã se defaime pe sine ca sã se îndrepteze; ei amândoi s-au îndreptat în cuvinte si au aruncat vinã unul asupra altuia. Precum si cei doi dintâi. De unde se cuvenea sã zicã unul: pentru cã eu spun fratelui cu poruncã, de aceea nu se smereste sã facã ceea ce îi zic; iar celãlalt sã zicã: mãcar cã fratele cu blândete îmi porunceste, dar eu sunt nesupus si neascultãtor, neavând fricã de Dumnezeu si de aceea îl tulbur; – ei amândoi se fãceau buni, învinovãtind unul pe celalalt. Aceasta este dar, precum am zis, pricina cã nu sporim spre bine, nici nu ne folosim. Cã nu ne defãimam pe noi însine si rãmânem smintiti si întru tulburare neîncetatã totdeauna, osândind pe fratele nostru cã nu este desãvârsit întru bunãtãti. Iar a noastrã nevrednicie, prostime si miselie nu o socotim, ca sã ne dojenim si ca sã ne mustram pentru ce facem cele necuviincioase si netrebnice. Pentru aceea, bãtrânul acela, când l-a întrebat un frate zicându-i: ce ai aflat mai de folos în cãlãtoria aceasta a mântuirii, a rãspuns: nimic alta, decât a se defãima cineva pe sine. Si l-a lãudat foarte, fiindcã adevãrat a grãit bãtrânul, cã aceasta este calea cea adevãratã a mântuirii. Tot asa a zis si avva Pimen: „Cu mare suspin au intrat în aceastã casã toate celelalte fapte bune, afarã de una”. Si fiind întrebat care este acea faptã, a rãspuns: defãimarea de sine! Iar sfântul Antonie a zis: „Aceasta este lucrarea cea mare a omului, adicã a pune asuprã-ti greseala sa înaintea lui Dumnezeu, si a rãbda pânã la sfârsitul vietii ispitele ce îi vor veni”. Asa aflãm în toate pãrtile: cã pãrintii ca sa pãzeascã aceasta, toate le lãsau în grija lui Dumnezeu, pânã si cele mai mici, si asa se odihneau. Precum bãtrânul acela care s-a îmbolnãvit si i-a pus un frate în bucate în loc de miere, ulei, care era foarte împotriva boalei ce avea si pricinuitor de primejdie, nu s-a tulburat si a mâncat fãrã cârtire, nepornindu-se nici mãcar cu cuvântul asupra acelui frate, ca sã-i zicã cã si-a bãtut joc de el. Ba si dupã ce a simtit acel frate ce a fãcut si a se tângui si a zice: te-am omorât pãrinte, si ai îngreuiat pãcatul asupra mea, cã ai tãcut, i-a rãspuns cu blândete zicând: nu te întrista fiule, cã de ar fi vrut Dumnezeu sã mãnânc miere, ai fi pus miere. Acum sã-i zicã cineva bãtrânului: o, pãrinte, fratele a gresit si îndreptare este aceasta de zici cã de ar fi vrut Dumnezeu sã mãnânc miere, miere ar fi pus. Gânditi-vã, cã era de atâta boalã supãrat si de atâtea zile nemâncat si nu s-a supãrat asupra fratelui, ci a aruncat pricina la Dumnezeu si s-a odihnit. Si bine zicea bãtrânul, stiind cã de ar fi vrut Dumnezeu sã mãnânce miere, s-ar fi prefãcut si acel ulei în miere. Iar noi, dimpotrivã, la tot lucrul învinuim pe aproapele nostru si-l defãimãm ca si cum ne-ar fi ocãrât. Si mãcar cuvânt prost de vom auzi, îndatã îl întoarcem zicând: de nu ar fi vrut sã se mâhneascã nu mi-ar fi zis acel cuvânt. Unde este proorocul David, care zicea pentru Simei: „Lãsati-l sã mã blesteme cã Domnul i-a poruncit lui”. Zice vreodatã unui om ucigãtor, Dumnezeu sã blesteme pe prooroc? Pentru ce dar a zis: „Lãsati-l cã Domnul a poruncit?” Proorocul era întelept si stia cã alt lucru nu revarsã Dumnezeu mai cu prisos în suflet decât ispitele si mai vârtos în vreme de scârbã si de nevoie, pentru aceea, zice: lãsati-l sã mã blesteme, cã Domnul i-a zis. Pentru ce? Pentru ca sã vadã Dumnezeu smerenia mea si sã-mi întoarcã bune în locul blestemului lui. Vedeti cu câtã întelepciune a fãcut aceasta proorocul? De aceea se opunea celor ce voiau sã pedepseascã pe cel ce îl blestema, zicând: Ce aveti cu mine, voi fiii Saroiei? Lãsati-l sã mã blesteme cã Domnul i-a zis. Noi însã de vom auzi vreun cuvânt, îndatã ne asemãnãm câinilor, care când aruncã cineva în ei cu o piatrã, lasã pe cel ce a aruncat si aleargã la piatrã si o muscã. Asa facem si noi: lãsam pe Dumnezeu, care cu voia Lui îngãduie sã vinã ispitele, pentru ca sã curãteascã pãcatele noastre si alergãm cãtre vecin zicând: pentru ce mi-a grãit cutare vorbã, pentru ce mi-a fãcut cutare lucru? Si în loc sã ne foloseascã dintr-aceasta noi facem dimpotrivã si ne smintim pe noi însine, nesocotind cã toate se fac cu pronia lui Dumnezeu pentru folosul nostru.

Domnul Dumnezeu sã ne întelepteascã, prin rugãciunile sfintilor, Cãruia i se cade slava, cinstea si închinãciunea. Amin!

Avva Dorotei – Invaturi si scrisori de suflet folositoare

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: