Adevaruri pe care nu trebuie sa le uitam

* Nasterea lui Hristos a fost nezgomotoasă si smerită. A venit ca om, nu ca să judece lumea, ci ca s-o mântuiască. A venit ca să-l miluiască, să-l ierte si să-l mântuiască pe om. A dat povete mântuitoare, ne-a lăsat porunci, sfaturi si pilda Sa sfântă pe care să o urmăm pentru a ne mântui sufletele noastre. Toate aici pe pământ sunt trecătoare si efemere, se duc ca un vis…

* Credem pe deplin în a Doua Venire a Domnului, care va fi măreată, înfricosătoare si slăvită…
Marii părinti ai Bisericii noastre, ascetii care aveau minte curată si lumina Sfântului Duh, au păstrat pururea în constiinta lor această înfricosătoare a Doua Venire a lui Hristos. Au cugetat la ea încontinuu, si asta i-a făcut să se îndurereze mereu si ochii lor să nu înceteze a plânge…

* După moarte, omul este condus direct la tribunalul lui Dumnezeu. Până la a Doua Venire, lucrurile vor fi deja lămurite si rezolvate pentru fiecare suflet. Atunci se va face împărtirea finală, se va termina toată sărbătorirea.

* Deoarece fiecare suflet omenesc va trece prin primul tribunal si apoi va merge la marea Judecată, marele adevăr care va fi spus la sfârsitul vietii noastre trebuie să ne preocupe mai mult decât orice altă grijă. Lumea întreagă nu este vrednică si nu pretuieste cât un suflet. Sufletul este nemuritor, lumea este stricăcioasă si se va sfârsi. Suntem aici pentru putin timp… Să ne pregătim bine si mântuitor pentru această mare Judecată prin care trebuie să trecem. Moartea ne pândeste în fiecare clipă. Inima omului lucrează ca ceasul: la fel cum acesta se va opri la un moment dat, exact asa se va opri din functiune si inima omului. Si atunci va urma asezarea sufletului nostru, ori în Împărătia vesnică a lui Dumnezeu, ori în iadul cel vesnic, împreună cu diavolii.

* Să fim atenti să nu ne orbească lucrurile pământesti, căci grija multă pentru cele trupesti este amăgire. Grija pentru mântuirea sufletului nostru trebuie să fie neîntreruptă, la fel si rugăciunea si multumirea către Dumnezeu. Fie că avem necazuri, fie bucurie, multumirea să nu lipsească din sufletul nostru.

* Să nu credem că numai prin lucruri materiale îi putem fi de folos săracului. Trebuie să-i oferim si hrană duhovnicească. De multe ori, chiar si sufletul nostru este întemnitat, este sărac si gol în fapte bune. De acesta să ne îngrijim mai întâi, să îl îmbrăcăm, să îl hrănim si să îl scoatem din închisoarea osândei, vinovătiei si păcatului. Si când ajutăm sufletul nostru, e usor apoi să-l ajutăm si pe aproapele nostru.
Priviti cât de jos a coborât Hristos. A coborât si a zis: “Primiti-Mă si pe Mine ca pe un sărac; orice oferiti acestui sărac, Mie îmi oferiti. Si Eu voi lua ceea ce îmi oferiti voi si pentru aceasta vă voi da Împărătia Mea“.
Legea Evangheliei si poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, nu sunt de neînfăptuit; înfăptuirea poruncilor lui Dumnezeu este fericire si nu nefericire. Omul suferă când simte ură, când simte gelozie, când simte răutate. Si preferăm să suferim decât să iubim. Când îl miluiesti pe sărac, trebuie să simti fericire, să simti bucurie, pentru că l-ai făcut să-si afle odihna. Era înfometat si acum nu-i mai e foame, ori îi era frig si acum s-a încălzit. Era la închisoare, tu ai plătit si acum este liber. Aceste fapte nu sunt grele si omul se simte foarte fericit. Iată calea lui Dumnezeu!

* Poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, sunt foarte usoare, odihnesc, răcoresc si nasc fericire în sufletul omului. De aceea Hristos nu a cerut multe lucruri. Si la a Doua Venire nu va zice: “De ce nu ati lucrat nevointa?“. Nu. Va zice: “De ce nu l-ati îmbrăcat pe sărac, de ce nu l-ati mângâiat pe cel întemnitat?“. Ce sunt acestea? Faptele dragostei. De aceea a spus Hristos: “Cine este cel care Mă iubeste? Cel ce tine poruncile Mele. Cel ce nu Mă iubeste pe Mine nu tine poruncile Mele“. Prin cercetarea pe care a făcut-o celor de-a stânga, a vrut să le zică: “Voi nu ati avut dragoste si, pentru că nu ati avut dragoste, nu puteti intra în cămara dragostei“. Cămara dragostei se câstigă numai cu iubire si jertfă. De aceea va trebui, cu dragoste si smerenie, să intrăm în Împărătia cerurilor. Strâmtă si dureroasă este calea ce duce la Viată. Drumul larg îi duce pe oameni în iad. Care este drumul larg? Viata lumească nepăsătoare si zilele ce trec fără folos, goale…
Nu trebuie să ne amăgească diavolul, ci să ne străduim, cum se spune în Evanghelia Hristosului nostru, să curătim interiorul potirului, care este sufletul nostru, inima noastră, mintea noastră. Dacă vei curăti potirul pe dinăuntru va fi curat si pe dinafară, omule. Prefăcutule, nu-l spăla pe dinafară si înăuntru să-l lasi necurătit. Ochii lui Dumnezeu le văd pe toate. Pe oameni îi vom păcăli, vom arăta altă fată, dar cele dinăuntru sunt cunoscute de către Dumnezeu. Să ne străduim să devenim cum trebuie pe dinăuntru, să ne schimbăm. Să umplem timpul pe care ni l-a dat Dumnezeu cu fapte bune, cu gânduri bune, cu simtăminte curate.
Să nu ne preocupăm cu vorbe desarte, să nu ne ocupăm cu discutii necuviincioase si vătămătoare.
Să ne ferim limba noastră de la a-i judeca pe oameni: pe fratele nostru, pe aproapele nostru. Nu, să nu facem asta! Să ne judecăm pe noi, să ne osândim pe noi. Dacă ne osândim, ne vom izbăvi de osânda lui Dumnezeu. Dacă osândim, vom fi osânditi, si dacă judecăm, vom fi judecati; si cu măsura cu care vom măsura altora, ne va măsura si nouă Dumnezeu.
Fiecare clipă care trece nu se mai întoarce. Diavolul câstigă timpul nostru, si în acest scop ne preocupă cu lucruri pământesti si trecătoare, încât să nu oferim mai mult lui Dumnezeu si sufletului nostru. Să fim cât mai atenti să ne aflăm în stare de veghe, să priveghem cu mintea, cu inima, să nu lăsăm să intre gândurile urâte, să nu lăsăm inima să se molipsească.
Dacă nu suntem cu luare-aminte, chiar si în biserică putem să păcătuim mult. Când venim la biserică si nu ne îmbrăcăm decent, si prin lipsa de cuviintă a îmbrăcămintii noastre îi provocăm sminteală vreunui om, Biserica devine pricină de sminteală. Si venind omul să se curătească pe sine, pleacă si mai murdar. Pentru că privirea lui a căzut undeva, pe ceva indecent. De aceea trebuie ca îndeosebi femeile să aibă foarte mare grijă ca atunci când vin la biserică să fie îmbrăcate cuviincios, atent. Răspunderea este foarte mare si este un păcat pe care oamenii nu-l mărturisesc. Îsi spun păcatele, dar nu-i auzi spunând: “Stii, părinte, în vremea necunoasterii, când nu-l cunosteam pe Dumnezeu, nu cunosteam Evanghelia, pocăinta, nu am fost învătat si poate prin neatentia îmbrăcămintii mele am smintit oameni. Fie cu hainele, fie cu locul în care sedeam, fie cu pozitia mea“.
Acestea sunt păcate pe care diavolii ni le pot reprosa, si noi vom zice: “Dar cum s-au întâmplat acestea?“ “- Iată, când purtai haina aceea, când sedeai asa, când nu ai avut grijă si nu te-ai asezat unde trebuia, l-ai smintit pe acel om.“
Atunci sufletul acela va fi tintuit de vinovătie si astfel judecata va fi pe măsură. Vreau să spun, cu smerenie, că trebuie să fim atenti la toate astea, căci vom pleca din lume si vom merge la tribunal, vom merge la judecată… si acolo vor fi spuse toate. Să avem grijă, deci, să fim cuviinciosi în toate. Să curătim interiorul potirului nostru, sufletul nostru, inima noastră. Si unde simtim vinovătie, să ne pocăim.
Sfântul Vasile cel Mare a zis: “Nici femeie nu am cunoscut, dar nici feciorelnic nu sunt“. Când Sfântul Vasile cel Mare a zis că în viata feciorelnică pe care a trăit-o nu a cunoscut femeie, căci nu a fost căsătorit si nici nu a păcătuit, dar nici cu vreo femeie nu este, s-a referit la gândire. Gândul păcătos trece si dacă nu avem grijă, ne poate lăsa urme, ne poate lăsa pete si murdării. Prin urmare, când ne pătăm, de ce avem nevoie? De spălare, de curătire. Cum se face curătirea? Curătirea se face prin lacrimi, se face prin spovedanie si pocăintă.
De aceea trebuie să avem grijă să nu ne biruiască cele lumesti sau cele care astăzi ni se oferă ca fiind foarte bogate. Mă refer la ceea ce iubeste omul: îi place să se înfrumuseteze si să se gătească, îi plac podoabele scumpe…
Când eu nu am grijă, ca om, si provoc ispită fratelui meu, surorii mele, prin împodobirea neatentă, atunci eu port vinovătia în spate. Lucru ce trece neobservat. De câte ori, dacă ne cercetăm constiinta, vom vedea că în viata noastră lumească, poate chiar si acum, nu suntem atenti? Prin urmare producem sminteală. Pe aceste păcate nu le cunoastem; să le mărturisim si vor fi sterse. De aceea să fim cu luare-aminte la aceste lucruri, ca să fim pregătiti. Moartea este înfricosătoare, nu este joacă. Dacă vreunul dintre noi a cunoscut câte ceva despre moarte, dacă a fost primejduit de boală, a văzut cât de înfricosătoare este. Vedeti cum lăcrimează omul sau chiar plânge, si ochii îi sunt nelinistiti în ceasul mortii? Deoarece vede cum vin puterile potrivnice, vin diavolii să-i smulgă sufletul. Si sufletul tremură cum tremură frunza de toamnă la cea mai usoară adiere de vânt.
Troparul slujbei de înmormântare zice: “Ce luptă are sufletul când se desparte de trup, cât lăcrimează atunci, către îngeri îsi ridică ochii si în zadar se roagă; către oameni îsi întinde mâinile si nu are cine să-l ajute“. Spune că îsi întoarce ochii către îngeri si nu primeste nimic. Căci îngerii zic: “După faptele tale, aliluia. Te-am fi ajutat dar trebuia să ne ajuti si tu cu faptele tale“. Îsi ridică mâinile spre oameni si le cere să-l ajute. Si ei zic: “Cum să te ajutăm? Noi nu ne putem ajuta pe noi, cum să te ajutăm pe tine?“ Si atunci omul îsi dă seama de adevăr. Dar ce mai poate face în ceasul acela, când îi iese sufletul?
Această cercetare, acest adevăr, această realitate pe care vedem că o trăieste fiecare om apropiat nouă, când pleacă din viată, ar trebui să ne fie lectie, pentru a ne pregăti pe noi acum, pentru ca atunci când va suna ceasul, să fim gata. Si cu toate că ne vom amărî, căci moartea este din natura ei grea si amară, dacă constiinŃa nu va mărturisi împotriva noastră, vom simti un balsam în suflet. Sufletul nădăjduieste, simte că ceva se va întâmpla. De aceea deci, înainte de a sosi acel ceas înfricosător, înainte de a veni această primă judecată a sufletului, si apoi marea Judecată de la a Doua Venire, să ne pregătim, să fim atenti, să ne grăbim acum; nu mâine ori poimâine. De astăzi, din clipa aceasta, să punem în sufletul nostru pocăintă si să ne întoarcem la Dumnezeu. Si când Dumnezeu va vedea această intentie bună din partea noastră, ne va ajuta. Si va spori această mică intentie a noastră si o va face mare, încât să ne putem învrednici de mântuirea sufletelor noastre.

* Hristos, Mântuitorul nostru, cunoscând toate câte se vor întâmpla, ni le prevesteste în Sfânta Lui Evanghelie, pentru ca să luăm măsuri si să ne pregătim. Să nu avem nici o justificare că nu ni le-a spus, că nu le-am citit, că nu le-am auzit si că de aceea nu ne-am pregătit. Nu, Hristos ni le-a spus amănuntit. La fel Biserica si Sfintii Părinti Propovăduitori si toti cuviosii lui Dumnezeu vorbesc despre cele pe care trebuie să le lucrăm. Adică despre faptele luminii, ale Evangheliei, pe care, lucrându-le, să scăpăm de toată această uriasă primejdie.
Din nefericire, toate lucrurile, si mai ales păcatul, ne arată, precum se vede, că se apropie sfârsitul. Auzim de războaie, si se vor face. Vedem cutremure. Vedem păcatul, vedem satanismul, si ce nu ne văd ochii? Tehnologia va ajunge până la a ne scoate din minti, din credintă. La ce să ne mai asteptăm?
Cu toate că si moartea fiecărui om este o a doua venire, totusi o asteptăm acum si o vedem venind la modul general. De aceea să ne pregătim încontinuu, să ne curătim, să fim neprihăniti pe dinăuntru, să lucrăm faptele luminii, cele pe care ni le spune Hristosul nostru, faptele dragostei. Inima noastră să devină lipsită de răutate, precum a pruncilor. Asa cum a zis Domnul: “Dacă nu ne vom face ca si copiii în nerăutate si în dragoste, nu vom putea intra în Împărătia Cerurilor“. Nu zice să avem mintea copiilor si judecata lor, ci nerăutatea inimii la care să ajungem în legătură cu aproapele nostru. Acesta poate să ne facă rău, să ne înjure, să ne batjocorească, să râdă de noi, să ne privească cu trufie, noi trebuie să ne păstrăm inima în nerăutate, precum pruncii, si astfel ne vom mântui. Dar dacă începem să pretindem ce-I al nostru bătându-ne cu pumnii în piept si să cerem dreptate, vom fi găsiti vinovati. Căci Evanghelia nu ne spune să răspundem răului cu rău. Mai mult decât toate să ne aducem aminte de ziua aceea înfricosătoare a Judecătii, si desigur, cum a zis Sfântul Siluan Athonitul, să medităm la iad, încât noi să ne ferim a ajunge la această stare. Când această meditatie va deveni pentru noi temelie si viată, vom fi ajutati să ne ferim de faptele întunericului si astfel vom scăpa de acest groaznic si înfricosător iad. Să ne închinăm, să-I multumim si să-L slăvim pe Hristosul nostru, care S-a făcut om pentru ca noi să devenim dumnezei. Să-L cântăm si să-L preamărim pentru că S-a jertfit pentru noi, ne-a deschis ochii, ne-a arătat drumul luminii, ni l-a trasat si ne-a ajutat să păsim pe el. Ne-a dat ca armă cu care să-i lovim pe vrăjmasi în dreapta si-n stânga, arma luminii, Evanghelia Lui, în care sunt scrise toate, pentru a ajunge biruitori la final, la poarta de aur pe care scrie Ierusalimul Ceresc. Ierusalimul Ceresc îsi asteaptă copiii si copiii lui sunt cei care urmează modelul, si modelul este Hristos. Amin.

(Fragment din cartea Parintelui Efrem Athonitul – Despre credinta si mantuire)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: