Vederea pacatului meu (I) – Sfantul Ignatie Briancianinov

Va veni acel timp infricosat, va sosi acel ceas plin de groaza in care toate pacatele mele vor sta dezgolite in fata lui Dumnezeu Judecatorul, in fata ingerilor Lui, in fata intregii omeniri. Presimtind starea sufletului meu in aceste clipe cutremuratoare, ma umplu de spaima.
Sub inraurirea presimtirii vii si puternice ma grabesc cu frica sa ma adancesc in cercetarea de sine, ma grabesc sa caut in cartea constiintei mele gresalele insemnate si savarsite cu lucrul, cu cuvantul, cu gandul.
Cartile necitite de multa vreme, care zac de timp indelungat prin dulapuri, sunt macinate de carii. Cel ce ia o astfel de carte intampina o mare greutate in citirea ei. Fiind necercetata de multa vreme, nu s-a putut deschide decat cu anevoie. Asa este si constiinta mea – deschizand-o, nu aflu multumirea asteptata. Numai pacatele mari se cunosc destul de lamurit; insemnarile marunte, care sunt foarte multe la numar, aproape ca s-au sters, ba nici nu mai poti pricepe acum ce au inchipuit ele.

Numai Dumnezeu, Unul Dumnezeu, poate sa intoarca insemnarile galbejite si sa le dea claritate si astfel sa-l izbaveasca pe om de constiinta vicleana (Evrei 10, 22). Singur Dumnezeu poate sa-i dea omului darul de a-si vedea pacatele si pacatul, caderea lui in care se afla radacina, samanta, gandurile, samburele, manunchiul tuturor gresalelor omenesti.

Chemand in ajutor mila si puterea lui Dumnezeu, chemandu-le in ajutor prin cea mai calda rugaciune, unita cu post bine chibzuit, unita cu lacrimile si plansul inimii, deschid din nou cartea constiintei, din nou cercetez cu luare aminte cantitatea si calitatea pacatelor mele, cercetez ca sa vad la ce au dat nastere gresalele facute de mine.
Vad ca, “faradelegile mele covarsesc capul meu si ca o povara grea apasa peste mine. Inmultitu-s-au mai mult decat parul capului meu” (Psalmul 37, 5; 39, 13). Care este urmarea unei asemenea stari de pacatosenie? “Ajunsu-m-au faradelegile mele de nu mai pot sa vad; inima ea m-a parasit” (Psalmul 39, 13).
Urmarile unei vieti pacatoase sunt: orbirea mintii, inasprirea, nesimtirea inimii. Mintea unui pacatos invederat nu vede nici binele, nici raul; inima lui isi pierde puterea de a simti cele duhovnicesti.
Daca, parasind viata pacatoasa, acest om se va intoarce spre nevointe cuviincioase atunci inima lui, ca si cum ar fi o fiinta straina, nu va consimti la nazuinta lui catre Dumnezeu.
Cand prin lucrarea Dumnezeiescului Dar i se vor descoperi nevoitorului multimea gresalelor lui, atunci e cu neputinta ca el sa nu ajunga la cea mai mare nedumerire, sa nu se scufunde intr-o adanca tristete: “Inima mea s-a tulburat”, din pricina unei asemenea privelisti, “parasitu-m-a taria mea si lumina ochilor mei, si aceasta nu este cu mine; ca salele mele s-au umplut de ocari”, adica lucrarea mea s-a umplut de poticneli din obisnuinta spre pacat, care ma trage cu sila spre noi pacate; “inmultitu-s-au si au putrezit ranile mele din pricina nebuniei mele”, adica patimile pacatoase s-au invechit si m-au vatamat grozav din pricina vietii mele traita fara bagare de seama; “nu este vindecare in trupul meu , adica nu este vindecare numai prin propriile mele puteri pentru intreaga mea fiinta, “lovita si molipsita de pacat” (Psalmul 37,11).
Prin faptul ca-mi recunosc pacatele, ma caiesc de ele, le marturisesc la preot si-mi pare rau ca le-am savarsit, rastorn toata multimea lor nenumarata in adancul milostivirii lui Dumnezeu.
Pentru ca pe viitor sa ma pazeasca de pacat, voi cerceta cu luare aminte, insingurandu-ma in mine insumi, cum lucreaza pacatul impotriva mea, cum se apropie de mine si ce-mi spune.

El se apropie de mine ca un hot; fata lui este acoperita; “cuvintele lui sunt mai alunecoase ca untdelemnul” (Psalmul 54, 22); imi vorbeste minciuni, imi propune faradelegi, otrava este in gura lui; limba lui este un ac purtator de moarte.
“Indulceste-te! sopteste el incet si lingusitor. Pentru ce iti este oprita placerea? Indulceste-te, ce pacat gasesti aici?” si raufacatorul propune calcarea poruncilor Domnului Celui Atotsfant.
N-ar fi trebuit sa dau nici cea mai mica atentie cuvintelor lui; stiu doar ca el e un fur si un ucigas. Dar nu stiu ce neputinta neinteleasa, o     neputinta a vointei, ma biruie. Caci iau aminte la vorbele pacatului, la fructul oprit. In zadar constiinta imi aminteste ca gustarea din acest rod este totodata si gustarea mortii.
Daca fructul oprit nu se afla inaintea ochilor mei, atunci acest rod se zugraveste pe neasteptate in inchipuirea mea se picteaza in culori vii, parca de o mana fermecata. Simtirile inimii sunt atrase spre tabloul scandalos, care este asemenea unei desfranate. Aspectul lui exterior este captivant; sminteala odihneste intr-insul; este impodobit cu o imbracaminte pretioasa, stralucitoare; lucrarea ei purtatoare de moarte este acoperita cu grija. Cand din pricina absentei obiectului insusi, pacatul nu poate gasi victima in trup, atunci cauta ca aceste jertfe sa fie aduse de inima.

Pacatul lucreaza in mine prin gandul pacatos prin simtirea inimii si prin simtirea trupului, lucreaza prin simtirile trupesti, lucreaza prin inchipuire.

La ce incheiere ma aduce o asemenea privire aruncata asupra mea? La concluzia ca in mine, in toata fiinta mea, traieste o vatamare pacatoasa, care consimte si ajuta pacatului ce napadeste asupra mea, din afara. Eu sunt asemenea omului legat si infierat cu grele lanturi. Oricine, numai daca ii va fi ingaduit, il inhata pe legat, il duce unde vrea, pentru ca legatul, fiind legat cu lanturi, nu are putinta sa opuna nici o rezistenta.
Patruns-a odinioara pacatul in inaltul Rai. Acolo el le-a propus stramosilor mei sa guste din fructul oprit. Acolo i-a inselat, acolo i-a lovit pe cei inselati, cu moarte vesnica. El imi face si mie, – urmasului lor – neincetat aceeasi propunere; el se sileste neincetat sa ma insele si sa ma prinda si pe mine, urmasul lor.
Indata dupa savarsirea pacatului, Adam si Eva au fost izgoniti din Rai si surghiuniti in tara scarbelor (Facere 3, 23 – 24). Eu m-am nascut in aceasta tara a plansului si a nevoilor! Dar aceasta nu ma indreptateste, caci Raiul imi este adus aici de catre Rascumparatorul, imi este sadit in inima mea. Nu am alungat Raiul din inima mea prin pacat. Acum acolo este un amestec de bine si rau, acolo este o cumplita lupta intre bine si rau, este o ciocnire a nenumaratelor patimi, acolo este chinul care e o pregustare a vesnicelor chinuri din iad.
Vad in mine o dovada ca sunt fiul lui Adam; pastrez inclinarea spre rau; ma unesc cu propunerile inselatorului, desi stiu cu siguranta ca mi se propune inselarea, ca mi se pregateste  uciderea.
Degeaba as incepe sa-i invinuiesc pe stramosi pentru pacatul ce mi l-au transmis, caci eu sunt eliberat din robia pacatului de catre Rascumparatorul meu, si, de aici inainte, cad in pacate nu de sila, ci de buna voie.

Stramosii au savarsit o data, in Rai, calcarea unei singure porunci dumnezeiesti, iar eu aflandu-ma in sanul Bisericii lui Hristos calc neincetat toate poruncile divine ale lui Hristos, Dumnezeul si Mantuitorul meu.

Uneori sufletul mi se tulbura de manie si de tinerea de minte a raului! In inchipuirea mea sclipeste pumnalul deasupra capului vrajmasului si inima-mi se imbata de razbunarea satisfacuta, savarsita cu imaginatia. Alteori mi se infatiseaza niste gramezi risipite de aur. In urma lor se deseneaza palate marete, gradini, toate obiectele de lux, placerile, mandriile care se dobandesc prin aur si pentru care omul iubitor de pacat se inchina acestui idol, ce nu este decat un mijloc de infaptuire a tuturor dorintelor putrede.

Cateodata sunt amagit de cinste si putere. Sunt atras, ma ocup cu visurile care ma pun la conducerea oamenilor si tarilor, care ma fac sa le procur lor lucruri pieritoare, iar mie o slava pieritoare. Altadata, pare chiar in chip vadit, imi stau in fata mea mese cu mancaruri placut mirositoare, din care se ridica aburii! Ma indulcesc intr-un chip caraghios si dureros in acelasi timp, de inselarile ce se infatiseaza inaintea mea. Adeseori ma vad pe neasteptate drept, sau mai bine zis inima mi se fatarniceste, se sileste sa-si insuseasca dreptatea, se linguseste pe sine, se ingrijeste de laude omenesti, ca si cum ar vrea sa si le atraga spre sine!
Patimile se cearta intre ele spunand una alteia ca eu sunt al lor, ma trec neincetat din mana in mana, ma intarata, ma nelinistesc. Peste mintea mea este trasa o perdea de nepatrunsa intunecime; pe inima se afla trantita o mare si grea piatra de nesimtire.
Oare mintea isi va veni in fire? Va voi oare sa-si indrepte pasii spre bine? Ii sta impotriva inima, deprinsa cu placerile pacatoase, i se impotriveste trupul meu, care si-a dobandit dorinte dobitocesti. S-a pierdut pana si intelegerea ca trupul meu, (ca unul ce este facut pentru vesnicie, si este capabil de dorinte si miscari dumnezeiesti), nu mai intelege ca nazuintele cele asemanatoare celor dobitocesti nu sunt decat neputinta lui, introduse intr-insul prin cadere.
Diferitele parti care alcatuiesc fiinta mea mintea, inima si trupul – sunt ciopartite, dezbinate, lucreaza in dezacord, se impotrivesc una alteia; numai atunci lucreaza in intelegere cand lucreaza pentru pacat, potrivnic lui Dumnezeu.
Aceasta este starea mea! Ea este moartea sufletului in timpul vietii trupului. Dar eu sunt multumit cu starea mea! Multumit nu din cauza smereniei ci din pricina orbirii mele, din pricina impietririi mele. Sufletul nu-si simte moartea, asa cum n-o simte nici trupul cand este despartit prin moarte de suflet.
Daca eu as fi simtit moartea mea, as fi petrecut intr-o necurmata pocainta! Daca eu as fi simtit moartea mea, m-as fi ingrijit de inviere!

Eu sunt in intregime ocupat cu grijile lumii si prea putin ma ingrijesc de nevoile mele sufletesti. Osandesc cu asprime cele mai mici greseli savarsite de aproapele meu, pe cata vreme eu, care sunt plin de pacate, orbit de ele, prefacut in stalp de sare asemenea femeii lui Lot, nu sunt in stare sa fac nici un fel de miscare duhovniceasca
N-am pasit pe urmele pocaintei, pentru ca inca nu vad pacatul meu. Si nu-mi vad pacatul fiindca mai lucrez inca in folosul pacatului. Caci cel ce se indulceste de pacat nu-si poate vedea pacatul, precum nu-l poate vedea nici cel ce-si ingaduie sa guste din el macar numai cu gandul si cu consimtirea inimii.
Numai acela poate sa-si vada pacatul care, s-a lepadat cu o hotarare libera de orice prietenie cu pacatul, care sta ca un strajer treaz, la poarta casei sale, cu sabia in mana, cu cuvantul lui Dumnezeu; care respinge si taie cu aceasta sabie pacatul, in orice infatisare s-ar apropia el.
Cine va savarsi aceasta mare lucrare, cine va declara razboi pacatului, smulgand cu sila pacatul din mintea, inima si trupul lui, aceluia ii da Dumnezeu un mare dar: “vederea pacatului sau”.
Fericit este sufletul care si-a vazut pacatul cuibarit in sanul sau!

Fericit este sufletul care a vazut in sine caderea stramosilor, vechimea vechiului Adam!
O asemenea vedere a pacatului sau este vederea duhovniceasca, este vederea mintii, vindecata de orbire prin darul dumnezeiesc. Sfanta  Biserica de Rasarit invata sa cerem de la Dumnezeu vederea pacatului nostru prin post , rugaciune si ingenunchere.
Fericit este sufletul care neincetat se invata in Legea Domnului! Caci intr-insa el poate vedea chipul si frumusetea Omului Nou, iar prin comparatie cu el, isi poate cerceta si indrepta neajunsurile sale.
Fericit este sufletul care si-a cumparat tarina pocaintei prin omorarea sa cu privire la inceputurile pacatoase! In aceasta tarina el isi va gasi o nepretuita comoara de mantuire.

Daca ti-ai dobandit tarina pocaintei, preda-te plansului de copil fata de Dumnezeu. Daca poti, sa nu ceri nu cere nimic de la Dumnezeu, lasa-te in voia Lui, cu lepadare de sine.

Intelege si simte, ca tu esti faptura, iar Dumnezeu este Facatorul. Preda-te prin urmare fara sa mai stai pe ganduri, adu-I numai lacrimile de prunc, adu-I o inima tacuta, gata sa-I urmeze voia si sa-si sigileze voia Lui.
Daca insa din pricina prunciei tale, nu te poti cufunda in tacere deplina, in rugaciune si in plansul in fata lui Dumnezeu, atunci rosteste inaintea Lui o rugaciune smerita pentru iertarea pacatelor si pentru vindecarea de patimile cele pacatoase, de aceste groaznice neputinte morale, care se compun din gresalele savarsite de buna voie in decursul unei vremi destul de insemnate.
Fericit este sufletul care si-a dat seama ca este pe deplin nevrednic de Dumnezeu, care s-a judecat ca unul ce se afla ticalos si pacatos! Un astfel de suflet se afla pe calea mantuirii, intr-insul nu este inselare de sine.
Dimpotriva, cine se crede gata sa primeasca darul, cine se socote chiar vrednic de Dumnezeu si cere venirea Lui tainica, cine spune ca e gata sa-L primeasca, sa-L auda si sa-L vada pe Domnul , acela se inseala pe sine, acela se linguseste pe sine, acela a atins culmea cea inalta a mandriei de unde urmeaza caderea in intunecoasa prapastie a pierzarii (Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 55).
Acolo se prabusesc toti cei care se mandresc inaintea lui Dumnezeu, care cuteaza sa se recunoasca cu nerusinare vrednici de Dumnezeu si cu aceasta parere de sine si inselare de sine, sa-I spuna lui Dumnezeu “Vorbeste, Doamne, ca robul Tau Te asculta”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: