Sfantul Valeriu Gafencu – Omul jertfei totale

„Nu avem alt sfânt mai mare decât Valeriu Gafencu” Pr. Gheorghe Calciu

„Vă cheamă Domnul slavei la lumină, vă cheamă mucenicii-n veşnicii; fortificaţi Biserica creştină cu pietre vii, zidite-n temelii” – Acatistul Sf. Mucenic Valeriu

Valeriu Gafencu s-a născut pe 24 ianuarie 1921 în localitatea Sângerei, judeţul Bălţi. Tatăl sau, Vasile Gafencu, a fost deputat în Sfatul Ţării, adunarea reprezentativă care a votat în 1918 Unirea cu România. După ocuparea Basarabiei de către bolşevici, în iunie 1940, a fost deportat în Siberia şi a murit la scurt timp după aceea.

Lui Valeriu îi revine aşadar şi sarcina de a se îngriji de restul familiei, mama şi cele trei surori. Valeriu urmează cursurile liceului Ion Creangă din Bălţi şi în 1940 devine student al Facultăţii de Drept din Iaşi.

Arestat de Antonescu

În toamna anului 1941, când a fost arestat şi condamnat la 25 de ani muncă silnică, Valeriu Gafencu avea vârsta de 20 de ani. Era student în anul al II-lea al Facultăţii de Drept şi Filosofie din Iaşi.

Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a apărat la proces pe Gafencu, declarând: „Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Dictatura antonesciană însă nu a văzut cu ochi buni activitatea legionară a tânărului Gafencu, care avea o funcţie de conducere în Frăţiile de Cruce.

Închisoare şi distrugere fizică sub comunişti

Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Târgu-Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin puşcăriile de la închisoarea Aiud (întemniţat de regimul dictatorial al lui Antonescu, între 1941 – 1944) şi de la Piteşti (închisoare în care a avut loc cumplita reeducare comunistă cunoscută sub numele de „fenomenul Piteşti”, proces catalogat de Soljeniţin ca cea mai mare barbarie a secolului XX).

Din cauza torturilor şi regimului bestial din temniţele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Tg. Ocna într-o stare atât de gravă încât supravieţuirea sa timp de doi ani (până la 18 febr. 1952) poate fi considerată drept o minune.

Preţul rezistenţei sale morale şi spirituale în faţa ighemonului comunist de la Piteşti a fost unul care i-a răpit definitiv sănătatea. TBC-ul (tuberculoza) pulmonar, osos şi ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul.

Chipul său era însa, straniu, scăldat într-o lumină nepământeană, asupra căreia depun mărturie mulţi dintre cei care au avut privilegiul de a-i fi în preajmă în ultima parte a vieţii sale. Sufletul şi mintea sa nu se despărţeau defel de rugăciune.

În ultimul an, hemoptizia (scuipa sânge) îl transformase într-o „ruină”. La prima vedere, căci lumina sfinţeniei trecea dincolo de bietul trup în suferinţă şi îi atingea pe ceilalţi deţinuţi.

Cu această figură de sfânt – care nu poate fi explicată natural, întrucât se ştie că boala care îl rodea aduce doar deprimare şi schimonosire a chipului – a trecut la Domnul.

I-a salvat viaţa pastorului Wurmbrand cu preţul propriei vieţi

Unul dintre bolnavii ce-l iubeau mult şi-l admirau pe Valeriu, Victor Stratan, obţinuse de la familie un pachet cu streptomicina.

Deoarece starea lui era ceva mai bună, a venit cu medicamentele şi i le-a pus în braţe lui Valeriu, fericit ca îi poate salva viaţa.

Valeriu le-a primit şi a doua zi l-a înştiinţat pe Stratan că a hotărât să le cedeze pastorului Wurmbrand (evreu de origine), spunând că acesta se află, de asemenea, într-o stare gravă şi salvarea lui ar însemna mult pentru dezvoltarea creştinătăţii, deoarece este o personalitate recunoscuta, cu relaţii internaţionale şi mare putere de influenţă.

Stratan s-a supărat şi a declarat că nu este de acord. Atunci, cu blândeţe, Valeriu i-a spus că din moment ce i-a dăruit medicamentele, acum ele îi aparţin şi are libertatea să le folosească potrivit îndemnului conştiinţei lui.

Impresionat de trăirea creştină a lui Gafencu, pastorul Wurmbrand a declarat că vrea să intre în Rai pe aceeaşi poartă pe care intra şi Valeriu şi şi-a luat angajamentul că, dacă va mai fi vreodată liber, să vorbească lumii întregi despre trăirea de excepţie a lui Valeriu şi a camarazilor săi. Numai că Wurmbrand a uitat repede cele promise.

Din amintirile doctorului Aristide Lefa, student medicinist care l-a îngrijit pe Gafencu până în ultima clipă: „Sunt foarte multe de zis, însă am să mă opresc asupra uneia singure. Valeriu urma să suporte o intervenţie chirurgicală la spitalul din localitate, fiindcă noi nu aveam cele necesare pentru a-l opera în penitenciar. Operaţia a fost foarte mult întârziată de autorităţile comuniste.

Când l-au pus pe masa de operaţie nu i-au făcut cum trebuie anestezicul sau acesta era expirat pentru că trupul lui Gafencu nu amorţise. Şi l-au operat mai bine de jumătate de oră pe viu iar el nu a spus un cuvânt. Şi-au dat seama la final ce făcuseră, au rămas impresionaţi, dar viaţa unui deţinut nu valora nimic pe atunci.

Au fost minuni la moartea sa

Dr. Aristide Lefa: A fost un miracol că a supravieţuit atât. Spre sfârşit abia mai putea respira, inima îi bătea cu putere… I-am dat apă cu zahăr căci n-aveam nici un tratament la dispoziţie. După ce a luat două guri s-a ridicat şi m-a mustrat uşor: „Lui i-au dat pe Cruce fiere iar voi îmi daţi mie miere?”…

Imediat ce i-a fost scos trupul afară şi pus pe pământ, deşi fusese o zi călduroasă, cu soare, până atunci, în câteva minute s-a pornit o ninsoare teribilă care a acoperit tot noroiul din jurul corpului lui Valeriu”.

Marin Naidim, Constanţa: „Era fire de poet. Citise mult în viaţa lui, dar acum (cât s-a mai putut citi în Aiud, până în 1948), nu mai citea decât o singură carte, Sfânta Scriptură, şi ce era în legătură cu ea: Filocalia, Patericul, Urmarea lui Hristos. Şi se ruga.

În colonie, mergea între ruinele unei vechi biserici părăsite, ce se afla pe un deal, într-o lucernă a coloniei, n-avea acoperiş, era expusă ploilor şi intemperiilor şi se ruga acolo.

Când venea cineva pe la el de-acasă, aborda cu ei totdeauna probleme de credinţă, căutând să convingă pe fiecare de importanţa mântuirii.

Spunea către mine că chiar dacă nu reuşim noi să schimbăm lumea, dar măcar să trezim interesul, să o facem să nu se mai simtă bine când săvârşeşte răul, să creăm probleme, să-şi pună întrebări, să-şi schimbe paşii.

Făcea mult caz de „conştiinţa păcatului”, pentru că erau mulţi care considerau păcate numai curvia, hoţia şi crima şi mulţi nu se recunoşteau păcătoşi, fie că nu le aveau pe acestea, fie că le minimalizau, neacordându-le importanţa cuvenită.

Dar pierdeau din vedere că mai sunt şi altele şi poate mai mari decât acestea, cum ar fi mândria. „Celor mândri Dumnezeu le stă împotrivă şi celor smeriţi le dă har”. Pe omul care se grozăveşte (se mândreşte) Domnul îl lasă singur şi fără El o să-şi dea seama că nu poate face nimic şi o să strige la El.”
Valeriu Gafencu în tinereţe

Virgil Maxim, Ploieşti: „Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii sub toate aspectele.

Fizic, părea un Arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului dumnezeiesc, când crinul curăţiei plin de parfum tainic”.

Aurelian Guta, Craiova: „Nu l-am auzit niciodată plângându-se. Starea lui Valeriu se agrava. Din cauza lungului şir de luni petrecute în pat, fără mişcare, şi din cauza slăbiciunii şi insuficientei circulaţii a sângelui, i-au apărut pe corp pete negre ce nu puteau fi vindecate cu nici un chip, cuprinzându-i o mare suprafaţă a spatelui, coapselor şi picioarelor.

Alţi bolnavi, în situaţie asemănătoare, se văitau, blestemau şi se revoltau, căci usturimile şi durerile rănilor erau îngrozitoare.

Pe Valeriu nu l-am auzit niciodată plângându-se, deşi pe chipul său se putea citi suferinţa accentuată, iar în ochi îi apăreau lacrimi de durere, când era pansat, cu migală şi dragoste frăţească de deţinuţii doctoranzi în medicină Ion Ghitulescu, Nae Floricel şi Aristide Lefa, timp de ore în şir.

Din fâşii de cămăşi rupte, confecţionam bandaje pentru acoperirea rănilor, dar din lipsa substanţelor medicamentoase necesare, fâşiile se lipeau de rană şi produceau dureri cumplite când erau desfăcute. Din gura lui Valeriu nu se auzea nici un vaiet, dar după un timp, broboane de sudoare îi acopereau fruntea boltită.

Medicii observau; era semnul că răbdarea atinsese limita. Atunci se opreau şi-l lăsau puţin să-şi revină”.

Şi-a cunoscut ziua morţii

Cu numeroase răni tuberculoase pe trup – care puroiau permanent – Valeriu şi-a aşteptat moartea cu o seninătate care i-a înmuiat şi pe gardienii-călăi. Trupul său se făcuse cu adevărat lăcaş al Duhului Sfânt. Pentru credinţa sa, Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu să-şi cunoască ziua morţii.

Pe 2 februarie 1952, el şi-a rugat tovarăşii să-i procure o lumânare şi o cămaşa albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiaşi an.

A mai cerut ca o cruciuliţă să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare.

Pe 18 februarie, între orele 14.00 şi 15.00, după momente de rugăciune fierbinte, Valeriu a rostit ultimele cuvinte: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul”.

La targă unde a fost depus, spre a fi dus într-o groapă comună, au venit şi s-au închinat, pe rând, toţi deţinuţii, iar călăul Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a-i lăsa să-şi ia rămas bun de la Valeriu.

Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Şi-a sacrificat, pentru Hristos şi neam: tinereţea, profesia, familia, libertatea şi viaţa.

Sursa: Revista Toaca

Un răspuns la Sfantul Valeriu Gafencu – Omul jertfei totale

  1. Maria spune:

    Multumesc pentru aceste amanunte-pe care nu le aveam.Stiam numai de el ca om nu ca sfant si deloc amanunte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: